22
September , 2017
Friday

Efigii

Martirii Horea, Cloşca şi Crişan

Reporter: editura October - 24 - 2012

În dimineaţa zilei de 28 februarie 1785, avea loc pe dealul Furcilor de la Alba Iulia ultima mare execuţie – spectacol din istoria Imperiului Habsburgic: supliciul căpeteniilor marii răscoale ţărăneşti care incendiase Transilvania în toamna anului precedent, Horea, Cloşca şi Crişan. De fapt, acesta din urmă era doar simbolic supus la cazne, căci murise cu câteva zile înainte, pe cât se pare luându-şi singur viaţa. Capii răscoalei transilvane sunt supuşi unor torturi organizate deliberat ca spectacol public al suferinţei fizice extreme, menit să stârnească groaza mulţimii care asistă la supliciu. Horea şi Cloşca au fost aduşi la locul de execuţie în două care şi au urcat pe podiumul destinat caznei, care era păzit de un escadron de cavalerie de Toscana şi cam 300 de pedestraşi şi de husari. Împrejurul lor, erau strânşi vreo 3000 de iobagi români, câte trei tineri şi trei bătrâni din fiecare dintre cele 400 de sate din comitatele răsculate, aduşi sub pază la Alba Iulia, să ia aminte şi să povestească şi urmaşilor.

Responsabilitatea în privinţa izbucnirii răscoalei revine într-o măsură nu lipsită de importanţă unor acţiuni ale împăratului; e vorba înainte de toate de „problema conscripţiei”, care este fără îndoială cauza imediată a izbucnirii răscoalei. Iosif al II-lea a ajuns prima oară în Transilvania pe când era asociat la tron, în 1773, când constată mari deficienţe în apărarea graniţei de sud a imperiului. O a doua călătorie, zece ani mai târziu, îl convinge de necesitatea unei consolidări urgente a regimentelor de graniţă, cu atăt mai mult cu cât iobagii transilvani erau tot mai nemuţumiţi.

La fiecare călătorie, împăratul adună câteva zeci de mii de petiţii, în majoritate din partea iobagilor români de confesiune ortodoxă, care suportau acum două rânduri de obligaţii, cele faţă de Imperiu şi cele datorate nobililor maghiari. Referindu-se la situaţia populaţiei româneşti în preajma lui 1784, un ziar din Hamburg scria: „Ei (românii) sunt cu adevarat sclavi, fără nici un avut şi fără drepturi, legaţi de glie, iar cei mai mulţi dintre ei sunt trataţi fără cruţare de către administratorii moţiilor, încât niciodata nu le rămâne timpul necesar pentru a se ocupa de ogorul lor, pe care trebuie să-l lucreze femeile, pentru a-şi hrăni, cu chiu cu vai, familia”. Numărul zilelor de muncă ale iobagilor ajunsese la patru pe săptămână. Se adăuga zeciuiala din produsele agricole şi animale, plocoanele, cărăuşiile, cazarea perceptorilor imperiali, încărtiruirea militarilor. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din moşi – strămoşi: dreptul asupra pădurilor, iniţial ale lor, dar luate de către nobili sau administraţia austriacă.

Această dublă exploatare, din ce în ce mai împovărătoare, era cu atât mai greu de suportat, cu cât împăratul emisese încă din 1781–82 un decret împerial care elibera de iobăgie pe ţăranii imperiului şi statua ca doar funcţionarii imperiali să decidă asupra obligaţiilor datorate de ţărani, şi ca impozitul pe proprietatea funciară să fie plătit de toţi proprietarii de pământ, indiferent de rangul lor. Această decizie a suscitat o opoziţie atât de aprigă a magnaţilor şi nobilimii maghiare din Ungaria şi Transilvania încât împăratul a fost silit să accepte tacit ca legea să nu fie aplicată.

La 31 ianuarie 1784 a fost emis decretul imperial de conscripţie în regimentele de grăniceri, adresat iniţial sătenilor din preajma Albei Iulia. Această decizie putea răspunde atât necesităţii de întărire a graniţelor, mai ales înspre Imperiul Otoman, cât şi nemulţumirii ţăranilor români, care puteau obţine în acest mod un statut comparabil cu cel al celorlalţi locuitori ai Imperiului, deveneau oameni liberi şi astfel dobândeau stăpânirea asupra propriei persoane, echivalentul unui „habeas corpus”, şi erau scutiţi de o bună parte din obligaţii. La Albeşti pe Târnava, ţăranii declarau: „De am putea scăpa de iobăgie, că mai bine vom sluji pe Împăratul decât pe domni, că nu mai putem birui cu slujbele şi cu mânăturile domnilor şi cu bătăile dregătorilor şi ale prefectului care ne bate în toate zilele”.

Ideea înrolării este colportată rapid. Un corespondent al ziarului hamburghez „Politische Journal”, contemporan cu răscoala, consemnează: „Nemulţumirea românilor era vizibilă de mai mult timp, iar acum câteva luni ea s-a manifestat evident; o mare parte din ei au refuzat să mai îndeplinească corvezile şi au cerut să fie înrolaţi ca grăniceri, la fel ca secuii… Aflând despre recrutare…au alergat în număr mare, înainte de termen, la ofiţerii de recrutare şi i-au implorat să-i ia. Aceştia nu s-au sfiit să-i recruteze, fără să prevadă urmările; căci abia începea recrutarea în sat, că imediat veneau 20 sau 30 deodată şi, de cum erau recrutaţi, socoteau că sunt liberi şi că nu mai trebuie să se supună tiranilor lor”.

Sentimentul de insecuritate este vizibil la nivelul oficialităţilor, al armatei şi mai ales al nobililor, a căror îngrijorare este agravată de faptul că ţăranii se înrolau declarând„ ei în afară de Împăratul nu vor să se mai supună înalţilor funcţionari, nici stăpânilor de pământuri, iar de conscripţie nici într-un chip nu se lasă”. Se ajunge repede la o situaţie extrem de încordată: numărul foarte mare de ţărani care doresc să devină grăniceri depăşeşte cu mult estimările iniţiale şi alarmează pe marii proprietari de pământuri, care îşi văd periclitate exploatările rurale din lipsa de mână de lucru. Pe de altă parte, capii răscoalei se revendică de la autoritatea imperială din primul moment al răzmeriţei şi până în clipa execuţiei.

Cine erau cei trei instigatori? Horea, pe numele lui adevărat Vasile Nicola, se născuse în anul 1731 în ţinutul moţilor, la Arada, pe Dealul Fericetului (azi comuna Horea, judeţul Alba). Numele de Horea era o poreclă care i se trăgea de la faptul că ştia să cânte frumos, ştia să „horească“. Este cunoscut şi sub numele de Ursu: ţăranii din Apuseni aveau obiceiul de a da nume de animale copiilor, în credinţa că pruncul va căpăta puterea animalului sălbatic după care a fost botezat. Acest obicei s-a păstrat până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când a fost interzis de capii bisericii ortodoxe ca fiind unul păgân. Horea a fost căsătorit cu Ilina, cu care a avut doi fii, Ion şi Luca. Ion a participat alături de Horea la răscoală şi a fost numit uneori „Horea cel tânăr“. După înăbuşirea răscoalei conduse de tatăl său, Ion a fost deportat în Banat, a reuşit să fugă înapoi în Ardeal de câteva ori, dar a fost de fiecare dată prins şi returnat, sfârşind prin a nu se mai întoarce niciodată.

Horea nu a fost un personaj oarecare, cum nici aghiotanţii lui nu au fost. Cloşca, pe nume Ioan Oarga, venea de la Carpiniş, din Munţii Abrudului. Avea doar 37 de ani, dar a dovedit o mare abilitate tactică, talent de negociator, iar sursele epocii îi atribuie o retorică uimitor de elaborată, într-o foarte marcată relaţie de descendenţă faţă de discursul latin clasic: „Noi ştim că pasul nostru va fi puternic dezaprobat, dar ne mângâiem că va fi şi un îndemn sa fie examinată purtarea acelora care ne-au înşelat atât de crud. Oricum, preferăm moartea acestei vieţi pe care o îndurăm; vom muri fericiţi dacă exemplul nostru va garanta drepturile ce se cuvin unor fiinţe umane pentru urmaşii noştri”.

Numele adevărat al lui Crişan era Giurgiu Marcu. Originar dintr-o comună din Zarand, era – nu ştim pe ce cale – un excelent cunoscător al artei militare, fiind principalul organizator al acţiunilor armate ale ţăranilor. A impus mişcării o disciplină riguroasă, prin pedepsirea cruntă a trădătorilor şi a pacifiştilor. Organizează asedii, întreruperi ale liniilor de comunicaţii duşmane, ambuscade, false retrageri şi atacuri prin surprindere. Mobilizează, acorda brevete de ofiţer şi subofiţer, stabileşte uniforma, semnele şi semnalele, drapelele de luptă şi îşi porecleşte camarazii – „horeni”.

La 11 noiembrie, Horea a trimis nobilimii maghiare un ultimatum care cuprinde de fapt obiectivele răscoalei:

1. „Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!”

2. „Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”

3. „Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobiliare.”

4. „Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”

5.„ Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”

Proprietăţile nobililor sunt incendiate şi jefuite, dar nu şi cele ale statului austriac, căci răsculaţii socoteau că împăratul era de partea lor. Nici soldaţii austrieci care păzeau clădirile administraţiei imperiale nu au avut nimic de suferit, deoarece răsculaţii îi considerau aliaţii lor. În bună măsură, această convingere e susţinută deliberat de Horea şi de cei din jurul lui.

Aşa cum arăta David Prodan în marea monografie consacrată răscoalei din 1784, referirile constante ale căpeteniilor răscoalei la legăturile lui Horea cu împăratul de la Viena se încadrează în mitologia populară despre “regele cel bun” – o constantă a războaielor ţărăneşti încă din antichitate, şi care capătă forme tot mai ample în zorii epocii moderne. ţăranii nu se împacă cu gândul răzvrătirii, şi născocesc o variantă în care ei nu fac altceva decât să îndeplinească porunca unei autorităţi superioare infailibile – rege, împărat sau chiar personaj sacru revenit printre muritori. Pentru ţăranii români din Transilvania, “drăguţul de Împărat apărea – nu odată chiar era, în comparaţie cu nemeţii abuzivi – o autoritate ocrotitoare şi dreaptă.

Doar că nu numai ţăranii credeau asta. Magnaţii, nemeţimea, care încercaseră în repetate rânduri să înlăture controlul habsburgic şi care se cutremurau în perspectiva reformelor “iacobine” ale lui Iosif al II-lea, nu erau departe de a da crezare acestei poveşti despre răzmeriţa provocată de însuşi împăratul de la Viena.

Prof. Dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult