6
November , 2017
Monday

Federalizarea Europei ţine de multă vreme capul de afiş al dezbaterii continentale. Presat de accentuarea crizei economice, care „centralizează” pe zi ce trece decizia financiară, acest proces este văzut ba ca o idee imposibilă, ba ca o salvare. Şi, în timp ce paşii concreţi se tot adună – vezi stadiul avansat al discuţiilor privind o uniune bancară la nivelul continentului – vocile contestatarilor spun că Europa înseamnă naţiuni atât de diverse, încât este imposibil de imaginat formula „statele unite ale Europei”.

Europa trebuie să evolueze către o „federaţie de state-naţiune”, consideră preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care adaugă că „acesta este orizontul nostru politic”. Argumentând cu lecţiile crizei economice, care, pe lângă efectele financiare, are şi alte periculoase urmări (ca exacerbarea populismului şi extremismului), preşedintele CE pune accent pe faptul că „ideile vechi nu vor mai funcţiona şi o uniune politică mai strânsă este necesară pentru a salva moneda euro”.

Această direcţie îşi are argumentele ei. Solidaritatea între ţările europene a fost pusă la grea încercare, iar sensibilitatea electoratelor naţionale la distribuţia costurilor şi a beneficiilor în cadrul UE a crescut. Susţinătorii federalizării invocă această tensiune din inima proiectului european atunci când afirmă că ea trebuie contracarată pentru ca Europa să aibă o şansă de a se afirma ca actor coerent şi puternic pe arena internaţională (este binecunoscut faptul că Europa a pierdut mult, pe toate fronturile – economic, geopolitic, strategic etc – sub loviturile declinului financiar). În plus, UE are şi responsabilităţi externe la înălţimea cărora trebuie să se ridice, lucru deloc de neglijat dacă ne gândim la combaterea terorismului sau menţinerea păcii. Aşadar, „muniţie” pentru susţinătorii federalizării, care afirmă că statele europene sunt prea mici pentru a conta singure la scară mondială şi prea mari pentru a se susţine singure în viaţa de fiecare zi (în termeni fizici, cea mai mare ţară din UE, Franţa, este abia numărul 43 mondial, în timp ce Rusia, numărul unu necontestat, este de peste 26 de ori mai mare, notează „Financial Times”). În schimb, dacă UE ar fi considerată o ţară, ar fi a şaptea pe lista celor mai mari şi a treia pe listă în ordinea mărimii populaţiei. Şi, aşa cum responsabilii din Bruxelles repetă frecvent, ar deveni prima pe lista celor mai mari economii.

Ce altceva ar mai aduce federalizarea? Un guvern federal mic, ales prin sufragiu direct, şi un anumit număr de guverne locale. O mare parte din problemele actuale ar dispărea, mai ales aflarea unui echilibru între statele mari şi state mai mici, între nordul reticent şi sudul care trebuie salvat, dar şi o îmbunătăţire clară a protejării teritoriului, menţinerii statului de drept, asigurării de îngrijiri medicale şi de educaţie, întreţinerii drumurilor şi pădurilor, precum şi a redistribuirii bogăţiilor. Se mai susţine că, de fapt, procesul este în curs. Statele fac de ceva vreme ceea ce este nevoie să facă pentru a satisface popoare din ce în ce mai exigente şi mai emancipate: descentralizare. Marea Britanie, Germania, Franţa, Spania, Italia, toate au cedat puteri către interior de-a lungul ultimelor decenii.

Nu în ultimul rând, susţinătorii amintesc că proiectul de integrare europeană a fost fondat bazându-se pe convingerea că naţiunea şi autodeterminarea naţională au fost cauzele principale ale războaielor care au ruinat Europa. Ca urmare, procesul a fost conceput cu o singură dimensiune: o unificare continuă într-o structură de conducere centralizată, fiecare creştere a puterii centrale trebuind să fie însoţită de o scădere a puterii naţionale, afirmă istoricul Thierry Baudet în publicaţia NRC Handelsblad”.

UE înseamnă naţiuni; naţiunile înseamnă popoare

Ne-am obişnuit într-atât cu actuala împărţire a teritoriului european, încât ideea federalizării pare de-a dreptul o utopie şi dacă privim înapoi, la istorie, dar şi la prezent, la felul în care, oriunde ar fi, minorităţile oricărui popor european strâng rândurile pentru a-şi conserva tradiţiile. Este suficient să ne amintim cât i-a costat pe mulţi această împărţire (la sfârşitul războiului din fosta Iugoslavie, unii europeni s-au trezit că noua graniţă le-a tăiat în două grădina de legume a casei; cartofii au ajuns în Croaţia, dovleceii în Slovenia, iar înainte de asta, mulţi italieni s-au trezit că Istria şi Dalmaţia au devenit slave şi mulţi tirolezi şi-au văzut Tirolul tăiat în două – Innsbruck în Austria, Bolzano în Italia”, notează „La Repubblica”). Argumente, aşadar, pentru cei care susţin că entitatea „statele unite ale Europei” nu va fi niciodată o realitate, cu atât mai mult cu cât des pomenita cedare de suveranitate trezeşte fiori de spaimă pentru mulţi politicieni europeni care trebuie să prezinte formula popoarelor lor. Asta pentru că sentimentul naţional este, pentru majoritatea europenilor, singurul motiv împărtăşit capabil să justifice sacrificiul pentru o cauză comună. Loialitatea naţională este, în esenţă, ataşamentul faţă de teritoriu şi de comunitatea care s-a dezvoltat pe el. Pe de altă parte, criza actuală este un exemplu clar al faptului că atunci când lucrurile merg rău, politicienii cer sacrificii şi se aşteaptă să le obţină. Dar cum poţi avea sacrificiu fără apartenenţă şi cum poţi avea apartenenţă dacă nu ai graniţe?…

Aceiaşi contestatari ai unei eventuale federalizări europene mai invocă faptul că mai-marii de la Bruxelles nu sunt aleşi direct şi, în general, deficitul democratic, adică dificultatea europenilor obişnuiţi de a fi părtaşi la decizie. „De ce europenii îi cunosc mai bine pe Obama şi Romney decât pe Barroso sau Van Rompuy? Pentru că ei nu îi pot alege pe liderii UE”, argumentează publicaţia suedeză Fokus.

Şi poate tocmai această diversitate determină reacţii atât de opuse. Germania este cunoscută ca o susţinătoare a federalizării, iar Franţa, marele ei partener şi unul din greii continentului, se alătură proiectului, prin vocea ministrului pentru Afaceri europene Bernard Cazeneuve, care arată că ţara sa este „pregătită să cedeze suveranitate către partenerii din zona euro”. De cealaltă parte, în timp ce eurozona tinde spre unificare, Marea Britanie nu ştie cum să se separe mai repede. În timp ce premierul Cameron doreşte să renegocieze termenii apartenenţei ţării sale la clubul european, ministrul britanic de Externe, William Hague, a mers şi mai departe, lansând un audit privind amestecul Bruxelles-ului în treburile interne al Marii Britanii! Relevantă este şi poziţia Cehiei, care, deşi membru mai nou al UE, nu se sfieşte să afirme, că ţara „a aderat la Uniunea Europeană, nu la o federaţie în care vom deveni o provincie fără importanţă”, după cum sună reacţia de respingere a preşedintelui Vaclav Klaus.

Alternative originale

Pornind de la aceste realităţi, în principal reticenţa faţă de proiectul federalizării, dar constatându-se că nici formula care a funcţionat până acum nu mai este viabilă în contextul financiar dificil şi prelungit, se lărgesc spaţiile de negociere şi unele iniţiative care până acum erau de neconceput. Există, în acest context, ceea ce mulţi numesc „alternative originale”, cum ar fi cea a unui club al Mediteranei sau o uniune latină. Iată un exemplu: Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Austria sau chiar doar primele trei ar putea fonda sau ar relansa un Club mediteraneean cu reguli proprii şi instituţii comune, care să rămână în Uniunea Europeană şi în zona euro nu doar ca state individuale, ci ca alianţă de state. Ele ar dezvolta la un alt nivel relaţiile de consultare şi prietenie la nivel economic şi politic cu alte ţări mediteraneene – Algeria, Maroc, Libia, Egipt, Israel, Turcia – dar şi cu întregul spaţiu latin din America Centrală şi de Sud (Argentina şi Brazilia au anunţat deja că doresc analizarea şi stabilirea unor astfel de relaţii).

Europa regiunilor, contrapusă Europei statelor, nu este ceva nou. De câţiva ani (mai exact din anul 2007, anterior declanşării crizei economice!), Parlamentul European a instituit formula Euroregiunilor, denumită GECT (Grupul European de Cooperare Teritorială). Italia, spre exemplu, este implicată în patru dintre cele 23 de euroregiuni existente şi care sunt recunoscute ca GECT, iar alte euroregiuni se referă la colaborări între Franţa şi Spania, Franţa şi Belgia, Franţa şi Germania, Belgia şi Olanda, Spania şi Portugalia, Ungaria şi Slovacia, Ungaria, România şi Serbia. Susţinătorii acestor formule invocă depăşirea graniţelor regionale şi naţionale, pentru a construi regiuni europene plurinaţionale, multiculturale, multilingvistice, al căror nucleu să fie ceea ce populaţiile vecine au în comun (economie, turism, ocuparea forţei de muncă, sănătate, transporturi, cultură etc). Fireşte, în tot acest tablou se invocă şi ştergerea convulsiilor trecute, prin faptul că euroregiunile ar respecta istoria fiecăreia dintre naţiuni şi implicit s-ar îngropa securea războiului.

Europenilor le trebuie timp pentru a concepe ideea că într-o zi şi-ar putea risca viaţa sub un steag comun. Şi, dat fiind faptul că tentativele de „unificare” au stat sub semnul unor Attila Hunul sau Hitler, este greu de presupus că Europa poate fi consolidată împotriva voinţei popoarelor sau într-un mod lipsit de transparenţă. Dar mai este timp pentru transferul „lin” al suveranităţii către o structură europeană? Oare nu cumva dificultăţile actuale ale zonei euro obligă popoarele europene să gândească, pe termen lung, într-o altă logică, iar pe termen scurt să se decidă urgent?

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult