20
September , 2017
Wednesday

La 1 ianuarie 2012 s-au împlinit 5 ani de când România este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene şi 8 ani de când suntem stat membru NATO. Din punct de vedere politic, acest răstimp este unul de maturizare, şi în multe sensuri aşa a şi fost: parteneriatul strategic consolidat cu SUA şi participarea foarte onorabilă a forţelor armate ale României în diferite teatre de operaţii ale Alianţei atestă modul responsabil în care statul român înţelege să-şi respecte angajamentele în dispozitivul euro-atlantic de securitate colectivă, în vreme ce reprezentarea României la vârful UE – în Comisia Europeană, unde România a dat până acum doi comisari, în persoana d-lor Leonard Orban şi Dacian Cioloş, dar şi în diferitele consilii ale Uniunii, precum şi, nu în ultimul rând, în Parlamentul European, au devenit acţiuni curente, în care reprezentanţii ţării noastre sunt prezenţi alături de toţi ceilalţi membri ai Uniunii.

Din păcate, mass-media din România nu dă importanţa cuvenită acestei noi dimensiuni a realităţii noastre politice, ceea ce induce o oarecare indiferenţă şi în opinia publică, oricum confruntată, când e vorba de Europa, cu o problematică nu prea uşor descifrabilă şi, să o recunoaştem, cu un limbaj nici el prea uşor de înţeles fără un exerciţiu prealabil.

Dacă opinia publică nu e sensibilă la dimensiunea europeană a evenimentelor, nici politicienii nu se străduiesc să se informeze cum s-ar cuveni, ci lasă pe seama câtorva dintre ei, pe care i-au delegat fie în Parlamentul European, fie în comisiile parlamentare şi ministerele de specialitate, grija acestor afaceri, ei ocupându-se în continuare de treburile obştii, ca şi când acestea ar mai putea fi izolate de contextul lor global.

Or, tocmai în contextul aparte al crizei economice globale, la capătul primului nostru „cincinal” în UE am trăit cea mai gravă criză din ultimele decenii în raporturile dintre România şi Comisia Europeană. Experienţa acestei crize politice este, între multe altele, un eşantion cât se poate de elocvent al consecinţelor – mai mult decât neplăcute – ale acestei parţiale şi sporadice conectări la contextul european. S-ar putea crede că mă refer doar la noua majoritate parlamentară şi la guvernul USL, care, într-adevăr, au plătit până acum preţul reconfigurării ponderilor diferitelor partide politice de pe scena publică românească: o reconfigurare mult prea rapidă pentru a putea fi corect percepută de la distanţă. E drept, factorii de decizie din UE ar fi fost foarte greu de avertizat, având în vedere că ansamblul acţiunilor politice care au suscitat atâta nemeritată îngrijorare la Bruxelles aveau drept condiţie necesară discreţia. Dar am, de asemenea, bănuiala, ca să nu spun convingerea, că, pentru mulţi dintre participanţii la operaţia politică declanşată de noua majoritate parlamentară, problema informării partenerilor internaţionali nici nu s-a pus.

O mai bună cunoaştere a mediului de la Bruxelles ar fi fost cât se poate de utilă atât politicienilor noştri, cât şi mass-media, care au căzut prea repede în vechiul păcat al auto-compătimirii: UE „nu ne iubeşte”, românii sunt desconsideraţi în bloc etc. Nu voi nega că există, în oglindă, şi stereotipuri adverse României, dar, la o scrutare mai atentă, ar fi fost vizibil de la bun început ceea ce mulţi dintre comentatorii mai avizaţi au susţinut mereu: nu e vorba de UE în bloc şi nici de „cancelariile europene”. Singura cancelarie europeană care şi-a exprimat explicit îngrijorarea a fost cea a Germaniei, dar chiar şi aceasta, în frunte cu d-na Cancelar însăşi, a preferat tăcerea după ce a constatat că un „puci parlamentar” e o contradicţie în termeni, şi că, în fapt, această etichetare nu a corespuns realităţii.

Imediat după primirea României în UE am scris, şi nu încetez să o fac şi acum, despre necesitatea ca statul român să-şi clarifice interesele şi perspectivele în lumina noului său statut, de membru NATO şi UE situat la frontiera lor de est. Poate că, acum câţiva ani, aveam dreptul de a fi naivi şi de a ne imagina monolitic ambele organizaţii. Între timp, toţi aceia care sunt activ preocupaţi de locul României în construcţia de azi şi de mâine a sistemului de raporturi internaţionale au constatat că nu e deloc aşa şi că, dincoace de acordul comun asupra marilor principii şi valori pe care le susţin atât NATO, cât şi UE, există nenumărate interese particulare ale diferitelor naţiuni, partide, instituţii subsumate acestor interese majore comune. România, ca partener în ambele organizaţii, are şi ea interese naţionale specifice, cum are şi o diversitate de grupuri cu interese specifice. Prea multă vreme am întârziat dezbaterea publică menită să definească interesul general şi priorităţile în susţinerea în comun a unor interese particulare. Nu mai suntem pe vremea iluzoriei „unităţi de monolit”, avem interese legitime şi ca naţiune şi în diferitele zone ale societăţii este nevoie de exprimarea clară a tuturor acestor direcţii dezirabile şi de asumarea celor pe care dezbaterea publică le va considera prioritare. Dar pentru asta e nevoie de dezbatere şi de expunerea clară şi concretă a alternativelor, ceea ce nu se poate întâmpla fără o informare corectă şi cât mai completă a opinei publice. Câtă vreme noi, ca naţiune civică, nu ne-am definit clar propriile interese şi priorităţi, era greu să trecem de nivelul strict conjunctural al unor efemere alianţe.

Cred că experienţa acestui an, care se va încheia în fapt odată cu alegerile parlamentare, este plină de învăţăminte şi pentru România, şi pentru oficialii UE. Unul dintre acestea priveşte faptul că atât opinia publică europeană în întregul ei, cât şi Comisia Europeană în mod special, ar trebui să devină mai sensibile în raport cu sezisările din Parlamentul European: dacă verificăm solicitările de luare de poziţii sau schimburile de întrebări dintre mulţi parlamentari europeni şi Comisie, vom constata că multe dintre derapajele care prezintă riscuri pentru calitatea democratică a instituţiilor – fie ele din Ungaria, din Bulgaria, sau chiar din România – ar fi putut să fie prevenite din timp, fiindcă parlamentarii europeni au avertizat în diferite rânduri, uneori chiar cu mai bine de un an înaintea unor evenimente, în legătură cu riscurile pe care evoluţiile la nivelul exercitării puterii sau al modificărilor legislative ori constituţionale le comportă. În fine, dar nu în ultimul rând, cred că UE trebuie să corecteze neapărat acele cazuri în care oficiali ai săi se conduc în prea mare măsură după logica îngustă de partid şi îşi depăşesc astfel vocaţia definitorie de gardieni ai tratatelor Uniunii.

În 1989, Europa era încă pentru noi un vis; în 2007, a devenit un ideal în fine tangibil. Azi, Europa este o realitate pe care trebuie să o cunoaştem, să o respectăm şi să o asumăm cu valorile ei, dar şi cu concretul politic cotidian pe care, ca orice realitate politică, şi Uniunea Europeană îl vădeşte observatorului atent. Vreau să cred că anul care urmează să se încheie curând se va dovedi în viitorul cât mai apropiat un an nu doar de criză în sensul negativ al termenului, ci şi un an de experienţe positive, care să determine alegeri înţelepte şi creatoare: în fond, criza tocmai asta şi înseamnă: alegere şi discernământ.

Prof.dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult