7
November , 2017
Tuesday
Unii dintre cei mai renumiți lideri politici ai ultimului secol au fost la început considerați ...
Atunci când vechiul meu prieten și coleg de gazetărie de-o viață, Carol Roman, mi-a solicitat ...
Bogdan Mazuru, Ambasadorul României la Paris „Deschiderea pieţei muncii din UE, un transfer de inteligenţă" Excelenţa sa ...
A plecat dintre noi un mare Ziarist, un mare OM, un mare Prieten, pe care-l ...
Academia Română, cel mai înalt for de consacrare culturală și științifică, a acordat revistei „Balcanii ...
Anul acesta s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Iorga, în ianuarie. ...
Turcia aniversează 90 de ani de la declararea independenţei, la 29 octombrie 1923. Drumul parcurs ...
Alexandru Bantoș, director al „Casei Limbii Române” din Chișinău, R. MOLDOVA - Premiul „Vocația Menținerii ...
Odată cu alegerile din decembrie 2016, ne putem întreba în ce măsură mai dăinuie în ...
Spania a decis să extindă asupra imigranţilor ilegali o măsură pe care o aplica până ...

Archive for February, 2013

Diplomaţie şi interese

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Diplomaţie şi interese

carol romanNe amintim că atunci când România a fost admisă în Uniunea Europeană – e drept că după numeroase eforturi şi oarecari restrângeri, pentru a se respecta legea europeană – unii, puţini sau chiar mai mulţi, au înţeles, eronat, că de-acum înainte totul va merge ca pe roate, toţi vom atinge recorduri de bunăstare şi vom fi feriţi de neplăceri. Despre implicarea noastră efectivă se vorbea mai puţin. Dar chiar de la primii paşi pe care i-am făcut în UE am fost avertizaţi, corect şi loial, că fără o dezvoltare proprie bine gândită, care să ţină seama de posibilităţile pe care le are ţara noastră şi relaţii internaţionale bine susţinute economic, nu vom reuşi mai nimic.

Recenta aniversare a 150 de ani de diplomaţie românească a prilejuit o evaluare a rolului jucat de România în viaţa internaţională. Şi fără să dorim o abordare exhaustivă, vom constata că cel mai adesea structura diplomaţiei româneşti din ultimele decenii, fără excepţie, a urmărit obiective principale fără mari diferenţe de abordare ideologică. Încât s-ar putea spune că, în această direcţie, interesul naţional a prevalat, deşi şi în această direcţie, uneori, s-au manifestat atitudini partizane, politicianiste. Ne amintim totuşi, că, nu de mult, în decurs de un an, nu mai puţin de patru miniştri de la patru partide diferite au gestionat şi afirmat obiective similare de politică externă a României: în primul rând, întărirea şi consolidarea parteneriatelor cu state membre ale UE şi SUA. Apoi, s-a izbutit aducerea Mării Negre pe harta politicii internaţionale, precum şi o contribuţie importantă la consolidarea regională şi la crearea unor perspective europene de dezvoltare economică şi politică în Balcani, cu o semificativă susţinere a apropierii Republicii Moldova de structurile europene.

Paşi importanţi au fost făcuţi spre o relansare, pe baze pragmatice, a relaţiilor României cu state din afara Uniunii Europene. Ne referim la relaţiile de cooperare cu actori importanţi pe diverse direcţii geografice, precum marea Chină, Turcia şi ţările din Caucaz, Orientul Mijlociu sau Extremul Orient. În acest sens poate fi menţionat proiectul „AGRI”, Interconectorul Azerbaidjan – Georgia- România, schiţarea unor posibilităţi de a importa uraniu din Kazahstan, precum şi Parteneriatul energetic româno-turkmen. Şi în privinţa Rusiei se aşteaptă ca anul 2013, „să aducă o nouă dinamică a normalităţii în relaţia cu Federaţia Rusă, pe coordonatele deja stabilite de cooperarea economică”, după cum a afirmat preşedintele Traian Băsescu, la întrevederea anuală cu Corpul Diplomatic străin acreditat la Bucureşti.

Deşi cam târziu, am înţeles totuşi că harta lumii este cu mult mai mare şi că relaţiile noastre politice şi economice nu trebuie să rămână anchilozate; asta a dus la dinamizarea diplomaţiei economice şi au fost făcuţi paşi pozitivi. De ce să nu o recunoaştem, dar s-a întâmplat ca uneori să constatăm că o veche poziţie economică dobândită de România, în timp, într-o altă ţară, era ocupată tocmai de cei ce se confruntau intrasigent, inclusiv mediatic. Aşa s-a întâmplat când am dorit ca entităţi comerciale româneşti să pătrundă din nou pe pieţe ruseşti centrale şi le-am găsit ocupate de firme ale trusturilor internaţionale. Pe aceste considerente trebuie apreciată participarea românească, la înalt nivel, la Summitul Comunităţii Statelor Latino-Americane şi Caraibiene (CELAC) – UE, unde s-a demonstrat că România, prin poziţia sa geostrategică şi în baza latinităţii comune, are şanse de a deveni o poartă de succes pentru America Latină în Europa centrală şi de Est.

Poate că, mai mult ca oricând, respectându-ne aliaţii strategici şi interesele comune cu aceştia, a venit timpul să manifestăm, cu curaj, mai multă iniţiativă şi să ne luăm mai bine soarta în propiile mâini.

Carol Roman

Gala înmânării Premiilor Revistei „Balcanii şi Europa” 2012

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Gala înmânării Premiilor Revistei „Balcanii şi Europa” 2012

Recunoaştere pentru valoarea, efortul şi profesionalismul unor importante personalităţi ale vieţii publice

Unul dintre evenimentele de tradiţie ale sfârşitului de an este decernarea Premiilor revistei „Balcanii şi Europa”. Anul 2012 nu a făcut excepţie. Într-o atmosferă fastuoasă, asigurată de incinta Hotelului Intercontinental, în prezenţa unui mare număr de personalităţi, festivitatea a debutat cu un concert susţinut de corul Meloritm, de la Palatul Copiilor. În cuvântul său, Directorul General al revistei, cunoscutul publicist Carol Roman, a menţionat parcursul publicaţiei, constanţa şi profesionalismul care caracterizează apariţiile revistei, precum şi longevitatea ei, în condiţii de multe ori vitrege pentru presă. În acest context, au fost aduse din nou mulţumiri Grupului de firme NIRO, preşedintelui său, dl. Nicolae Dumitru, pentru susţinerea constantă acordată revistei „Balcanii şi Europa”, sprijin care îi asigură bunul mers şi independenţa editorială.

Festivitatea s-a bucurat, ca întotdeauna, de un mare număr de participanţi, sala dovedindu-se neîncăpătoare pentru cei care au ţinut să fie prezenţi la acest important eveniment. Astfel, s-au reunit înalţi demnitari ai statului român, membri de vază ai Corpului Diplomatic din România (din Ambasade, Misiuni, Consulate, Reprezentanţe Permanente etc.), în sală aflându-se, totodată, valoroşi oameni de cultură, ştiinţă, din mediul de afaceri ş.a.m.d.

IMG_7536

Ca la fiecare ediţie, mass-media a arătat un interes crescut pentru eveniment, pe care l-au prezentat pe larg, prin toate mijloacele de informare – audio, video, tipărite, online. Au relatat despre festivitate principalele agenţii de presă – Agerpres, Hotnews, Amos News, AM Press, Bestnews – unele dintre cele mai importante televiziuni – TVR, TVR Internaţional, B1TV, RomâniaTV, OTV – publicaţii importante, ca Adevărul, Evenimentul zilei, Diplomat Club, Ultima oră, precum şi numeroase ziare locale din Oradea, Timişoara, Turnu Severin, Alba Iulia, Ploieşti. De asemeni, cotidianele Zaman şi Hayat, din Turcia, a publicat un amplu material despre Gala Premiilor revistei „Balcanii şi Europa” 2012, ca şi mass-media din Serbia şi R. Moldova, ducând în acest fel şi peste hotare ecourile unei manifestări menite să confere o binemeritată recunoaştere valorii şi aportului unor importante personalităţi ale vieţii publice la progresul general.

Important eveniment diplomatic

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Important eveniment diplomatic

Cu prilejul înmânării Premiilor revistei „Balcanii şi Europa” 2012, laureaţii, preponderent personalităţi din sfera politicului, au rostit discursuri din care redăm fragmente.

ES Huo Yuzhen, Ambasador al Republicii Populare Chineze

Premiul „Vocaţia Cooperării Bilaterale”

O nouă platformă de colaborare”

Este o onoare pentru mine să particip la Gala Premiilor pe anul 2012 a revistei «Balcanii şi Europa» şi să primesc Premiul «Vocaţia Cooperării Bilaterale». Voi folosi acest prilej pentru a mulţumi publicaţiei ce mi-a acordat această distincţie şi subliniez că ea nu este doar una acordată muncii mele, ci şi o reflectare a prieteniei dintre China şi România.

În ultimii ani, relaţiile dintre China şi România au demonstrat excelente perspective. Este rezultatul direct al eforturilor conjugate ale ambelor guverne şi popoare. Cooperarea noastră bilaterală a avansat în multe domenii, cum ar fi economia, comerţul, cultura, ştiinţa, tehnologia ş.a.m.d. Cel mai bun exemplu este vizita recentă a ministrului român de Externe, Titus Corlăţean, în China, moment care a impulsionat dialogul dintre cele două părţi. Relaţiile chino-române sunt o parte a relaţiilor pe care China le promovează cu toate statele central şi est-europene. După cum se ştie, premierul chinez Wen Jiabao a anunţat, la Varşovia, un set de măsuri pentru amplificarea cooperării şi prieteniei dintre China şi statele din Europa Centrală şi de Est. Bazele acestei strategii au fost puse la Beijing, aşa încât am fost sigură că noua platformă de colaborare a ţării mele cu statele din această parte a Europei – deci şi cu România – se va dovedi fructuoasă şi reciproc avantajoasă pentru ţările şi popoarele noastre.

«Balcanii şi Europa» este o revistă importantă în România. Doresc să urez publicaţiei toate cele bune şi fie ca ea să fie o punte de legătură între poporul român şi popoarele din întreaga lume”.

Ambasador George Cristian Maior, director al SRI

Premiul „Vocaţia pentru Siguranţă şi Cooperare Internaţională în domeniul Securităţii”

A asigura protecţia cetăţenilor României”

Încep prin a-mi exprima satisfacţia pentru obţinerea acestui Premiu – nu mă refer la persoana mea, bineînţeles, ci la cei cărora le dedic acest Premiu, şi anume tinerilor ofiţeri de informaţii din Serviciul Român de Informaţii care acţionează, gândesc, muncesc, analizează zi de zi o masă semnificativă de informaţie, pentru a transmite această informaţie beneficiarilor noşri principali în stat, în vederea asigurării securităţii naţionale a României.

Aş vrea să subliniez un lucru pe care puţini îl ştiu: Serviciul Român de Informaţii are relaţii cu aproape 90 de Servicii din Europa şi din lume, cu care cooperează fie în plan bilateral, fie în plan multilateral, şi cu care schimbă informaţii într-un ritm extraordinar din punct de vedere al cantităţii, al vitezei de transmitere şi a relevanţei lor. Peste 15.000 de informaţii sunt schimbate anual cu Serviciile din alte state şi acest lucru spune foarte mult despre dinamica Serviciilor de Informaţii în epoca globalizării, când ele sunt nevoite să coopereze, pentru că este vorba despre riscuri care afectează toate statele, riscuri transnaţionale, probleme globale şi numai aşa putem să asigurăm un adevărat context de securitate şi de stabilitate.

Şi pentru că vorbim de revista «Balcanii şi Europa», puţini ştiu, de asemenea, că Serviciul Român de Informaţii, alături de verişorul mai mic, să-i spunem, Serviciul de Informaţii Externe, cooperează cu toare Serviciile din zona balcanică. Mai mult decât atât, este iniţiatorul unui context de organizare multilaterală a acestei cooperări, care, iată, a asigurat, în timp – dacă ne gândim doar la marile probleme din anii `90 – un context de securitate şi de stabilitate mai bune în această zonă atât de complicată a Europei.

ES Aleksandar Filipov, Ambasador al Bulgariei

Premiul „Vocaţia Spiritului Balcanic”

Dialog activ la toate nivelurile”

Aşa cum mulţi dintre dvs. ştiu, relaţiile bulgaro-române au o istorie de peste 130 de ani. Bulgaria şi România sunt nu numai ţări vecine, dar şi partenere în cadrul Uniunii Europene, al NATO şi al altor organizaţii internaţionale. Coordonarea politicilor şi susţinerea reciprocă pe scena internaţională s-au transformat într-o practică. În prezent, relaţiile dintre cele două state se caracterizează printr-un dialog activ la toate nivelurile – politic, economic, cultural. Suntem foarte mulţumiţi de dialogul durabil, de activarea relaţiilor comerciale şi de creşterea schimburilor bilaterale, tendinţă care, sunt convins, se va păstra în viitor. Schimburile comerciale între Bulgaria şi România în perioada 2003-2011 au crescut de opt ori în ultimii ani. Susţinerea şi promovarea contactelor bilaterale este o sarcină principală a Ambasadei noastre.

Damian Drăghici, Ambasador pentru minoritatea romă

Premiul „Vocaţia Implementării Valorilor Multiculturale”

Îmi urmez inima în ceea ce fac”

Mulţumesc revistei «Balcanii şi Europa». Vreau să vă spun că ceea ce fac în general fac pentru că aşa simt, chiar dacă americanii m-au învăţat să plănuiesc ceea ce vreau să fac. Am o viziune clară, dar îmi urmez inima în ceea ce fac. Unul dintre profesorii mei, Alvin Toffler, m-a învăţat că e bine să încerci să-ţi depăşeşti condiţia, chiar cu riscul de a înregistra un eşec. Asta încerc să fac de 20 de ani şi cred, pentru tot ceea ce încerc să fac în muzică, în politică, în implicarea mea socială, că «mai bine mă deteşti pentru cine sunt decât să mă placi pentru cine nu sunt».

Anton Caragea, Director al Institutului de Relaţii Internaţionale şi Economice

Premiul „Vocaţia Acţiunii pentru Cooperare Internaţională”

Deschidere spre noi orizonturi”

Aş dori să menţionez deschiderea pe care noi am încercat s-o facem – reconstruirea zonei de alianţe şi de influenţă pe care România a avut-o. În acest moment, odată cu împlinirea intereselor noastre de securitate prin aderarea la NATO şi a intereselor naţionale prin aderarea la Uniunea Europeană, trebuie să pornim mai departe, să ne deschidem spre noi orizonturi. Este împreună cu noi ES Talgat Kaliyev, Ambasadorul Kazahstanului, ţară care este unul din exemplele a ceea ce înseamnă dorinţa şi putinţa României de a se lărgi şi de a-şi spune cuvântul în arena internaţională. Un alt exemplu poate fi şi relaţia cu Turkmenistanul – prima Ambasadă a acestei ţări în Europa de Est este la Bucureşti – sau cu Uzbekistanul, care în anul 2013 va deschide în capitala României prima Ambasadă din zona Balcanilor”.

George Potra, Director al „Fundaţiei Europene Titulescu”

Premiul „Vocaţia Relaţiilor Culturale Internaţionale”

O publicaţie cu vocaţie europeană”

La 130 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu, acesta este un Premiu dat spiritului titulescian. În urmă cu 80 de ani, Nicolae Titulescu se afla originea înfiinţării «Asociaţiei Presei Balcanice», apoi a proiectului «Înţelegerii Balcanice». Iată de ce consider că ne găsim într-o familie de aspiraţii şi de demersuri de excepţie.

Apreciez profesionalismul, sinceritatea, onestitatea şi deschiderea revistei «Balcanii şi Europa», publicaţie cu vocaţie europeană. Veţi găsi întotdeauna în casa Titulescu o cameră de rezonanţă pentru ideile balcanice”.

Marilena Stoian, Preşedinte al Asociaţiei Naţionale de Turism Rural, Ecologic şi Cultural

Premiul „Vocaţia Dezvoltării Sistemului Turistic Rural”

Să ne cunoaştem mai bine ţara”

Doresc să felicit revista «Balcanii şi Europa» pentru că nu se limitează doar la a edita numere valoroase, de colecţie, cu articole de calitate, ci şi organizează astfel de manifestări şi reuşeşte să aducă alături importante personalităţi din diverse domenii. Prin turismul rural practicat în cele peste 7.000 de pensini ANTREC, oamenii îşi cunosc mai bine ţara, tradiţiile zonei, portul popular, arta culinară”.

Oana Pellea, renumită actriţă

Premiul „Vocaţia Măiestriei Artistice”

Dedic acest superb Premiu publicului român”

Copiii care au cântat cu acest prilej au făcut ca, pe lângă onoarea de-a primi acest Premiu, să simt o mare bucurie. Doresc mulţi ani revistei «Balcanii şi Europa», mulţi ani României, ţara sufletului meu şi dedic acest superb Premiu publicului român, care îmi va rămâne întotdeauna cel mai aproape de suflet”.

***

Au trimis mesaje: ES Mark Henry Gitenstein, Ambasador al SUA, care a fost distins cu Premiul „Vocaţia Diplomatului de Excelenţă” şi Miguel Fonda Ştefănescu, căruia i s-a acordat Premiul „Vocaţia Menţinerii Spiritului Românesc”.

Au mai fost primite mesaje din partea d-lui Teodor Meleşcanu, Director al Serviciului de Informaţii Externe, d-nei Natalia Intotero, Secretar de stat, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni şi altora, cărora revista Balcanii şi Europa” le mulţumeşte. 

Mesajul ministrul Afacerilor Externe, Titus Corlăţean

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Mesajul ministrul Afacerilor Externe, Titus Corlăţean

titus_corlateanUrmăresc de multă vreme evoluţia revistei „Balcanii şi Europa” şi pot afirma cu satisfacţie că avem, în această publicaţie, un exemplu a ceea ce trebuie să însemne adevăratul jurnalism informativ – o preocupare constantă pentru acurateţea datelor prezentate şi un interes pentru înţelegerea lucrurilor care merge dincolo de aspectele lor aparente.

Tematica abordată de revistă atinge subiecte relevante şi pentru politica noastră externă: găsim aici subiecte care reflectă statutul şi vocaţia europeană şi euroatlantică a României, dar şi teme legate de cooperarea regională în Europa Centrală şi de Sud-Est, de zona Dunării, precum şi de relaţiile noastre speciale din imediata vecinătate, cum sunt Republica Moldova şi ţările balcanice, de care suntem legaţi prin istorie, tradiţii şi o anumită înţelegere a lucrurilor care aduce un plus de vitalitate şi de noutate politicii europene. Ne bucură deschiderea revistei spre relaţiile cu China, partenerul nostru special, de care ne leagă o lungă şi profundă prietenie.

O altă temă de maxim interes este informarea şi cultivarea legăturilor cu cetăţenii noştri care trăiesc sau muncesc în Europa. Aş vrea să cred că revista îşi găseşte drumul spre comunităţile lor şi că este primită acolo cu interes şi simpatie, aşa cum o binemerită.

Dar „Balcanii şi Europa” se remarcă prin mult mai mult decât atât – această revistă şi inimosul ei colectiv de redacţie au înţeles că au, de asemenea, şi un rol formativ de opinie. În acelaşi sens, salut iniţiativa, devenită deja o tradiţie de 12 ani, a premiilor revistei. Consider că ceea ce aţi reuşit să faceţi în toţi aceşti ani, în care aţi ales cu multă grijă, după criterii ireproşabile, cei mai buni candidaţi pentru premiile dumneavoastră, este esenţial pentru recunoaşterea unei elite de adevăraţi reprezentanţi ai intereselor ţării noastre, de emisari ai valorilor româneşti.

Permiteţi-mi să-i felicit pe laureaţii din acest an, pe care îi asigur că şi noi, cei de la Ministerul Afacerilor Externe, îi considerăm prieteni apropiaţi, în faţa cărora porţile noastre vor fi întotdeauna deschise.

În încheiere, doresc să vă urez mult succes în importanta dumneavoastră activitate. Sper ca această frumoasă şi utilă tradiţie a premiilor revistei „Balcanii şi Europa” să continue mulţi ani de acum înainte.

EVENIMENTE

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on EVENIMENTE

Gala Premiilor Casei Româno-Chineze

1

Spectacol susţinut de Compania „ Grandioasa Epocă”, din Beijing

2

Conflicte etnice mocnite

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Conflicte etnice mocnite

1Conflictul etnic, fie el fățiș sau nu, este o inovație a epocii moderne. În epocile istorice anterioare, conflictele dintre grupuri de origini diferite erau în esența lor conflicte de natură religioasă. Fie că vorbim de Răscoala Macchabeilor sau de Reconquista, de Cruciade sau de pogromurile din orașele germane ale Renașterii, deosebirile de caracter etno-lingvistic erau cu totul secundare și dependente de deosebirile de religie sau confesiune, și prin extensie de cultură. Dimpotrivă, de la sfârșitul secolului XVIII, răspândirea ideologiei statului național a avut, dincolo de multele sale elemente de progres, și o componentă pe deplin dezbătută, izvorâtă din idealul unității teritoriale și etno-lingvistice a națiunii: un teritoriu, o limbă, o națiune – aceasta a fost aspirația iluzorie, dar generatoare de stări conflictuale. S-a întâmplat ca la această triadă să se mai adauge și alte elemente – religioase, ca în Irlanda de nord – dar esența rămâne cea a identității etno-lingvistice. Adaug imediat că, atunci când o națiune a pus în slujba acestei imposibile uniformități mijloacele represive de care dispun statele, rezultatul a fost dintre cele mai nefericite, de la purificarea etnică la războiul civil.

Și asta fiindcă istoria îndelungată a umanității a presupus de la începuturile sale încă deplasări în spațiu, fuziuni și fragmentări în raport cu care diferențele de caracter etnic nu aveau nicio relevanță. Că e vorba de semiți în Orientul Apropiat ori de indo-europeni în Eurasia, în vremurile de început ale istoriei, apoi de hispanici și portughezi în America de sud sau de britanici în America de nord, rezultatul acestor deplasări este o hartă etno-lingvistică pentru care granițele politice ale statelor nu au nici ele vreo relevanță: vorbitorii oficiali de limbă franceză, de exemplu, se regăsesc deopotrivă în Franța, dar și în Belgia și Elveția, în Canada, ba, până destul de curând, chiar și în Africa. Ciobanii aromâni sau mocanii noștri circulau nestingherit în Peninsulă Balcanică cu turmele lor, întâlnind în cale nu bulgari sau albanezi, ci creștini sau musulmani, după caz.

În epoca modernă însă, în condițiile formării pieței interne în arii unificate de cele mai multe ori sub o monarhie autoritară și centralizatoare, construcția imaginară a unei solidarități supra-familiale și supra-locale are drept criteriu apartenența la aceeași națiune – cu un termen care nu mai desemnează comunitățile etno-religioase ale secolelor post-renanscentiste, ci tot mai mult mari colectivități locuind același teritoriu și vorbind o limbă comună. Desigur, conflictele interetnice, ca și multe alte conflicte din societate, sunt în miezul lor conflicte de putere: de control al resurselor, de acces la avuția națională, de putere simbolică. Dar ele se alimentează dintr-un imaginar colectiv care exprimă în termeni de identitate etno-lingvistică și națională această confruntare.

Fricţiuni şi conflicte

2Chiar și în interiorul aceleiași arii lingvistice, există fricțiuni și conflicte între diferitele zone dialectale, în măsura în care una anume dintre acestea încearcă să uniformizeze întregul spațiu național. O istorie foarte instructivă rămâne până azi istoria politicilor lingvistice ale Franței în timpul Marii Revoluții și în secolul XIX. Imaginarul cultural al burgheziei revoluționare presupunea uniformitatea lingvistică pentru soliditatea Republicii și pentru identitatea una și indivizibilă a națiunii. De aici și bătălia contra dialectelor și graiurilor populare, a căror vigoare în societatea rurală franceză a rămas de-a lungul întregii perioade anterioare Primului Război Mondial cu mult mai mare decât ne-am putea imagina: în 1863, o anchetă relevă că, din 37 510 de comune, 8381 ignoră cu desăvârșire franceză oficială; dintre cele patru milioane de elevi – băieți – în vârstă între 7 și 13 ani, aproape 450 000 (adică 12,5 %) nu vorbesc decât în graiurile locale, și alți 1,5 milioane înțeleg și vorbesc franceza oficială, dar nu sunt în stare să o scrie. Abia războiul mondial, adică serviciul militar în forma lui cea mai dramatică, va generaliza uzanța francezei urbane în întregul spațiu al Republicii.

Aceste date sunt cu atât mai surprinzătoare, cu cât Franța revoluționară și apoi imperială dusese un război necruțător contra “Babelului” lingvistic care, în opinia celor mai mulți dintre liderii revoluției, împiedica comunicarea republicană. Încă din Raportul Comitetului de salvare publică despre idiomuri din 27 ianuarie 1794, Bertrand Barère scria: Monarhia avea de ce să semene cu Turnul lui Babel; într-o democrație, să-ți lași cetățenii în ignoranța limbii naționale, incapabili să controleze puterea, este trădare de patrie… Un popor liber trebuie să aibă aceeași limbă, una și aceeași pentru toți. Abatele Grégoire (1750-1831), un personaj emblematic al acestor ani, cerea extirparea acestei diversități de idiomuri, care prelungesc copilăria rațiunii și senilitatea prejudecăților, iar Robespierre inițiază Decretul din 2 Thermidor al anului II, care transforma în infracțiune folosirea graiurilor locale. Din fericire, acest decret cade în desuetudine foarte repede ca urmare a ghilotinării autorului său, dar nu e mai puțin adevărat că abia Constituția franceză din 2008 (şic!) statuează că graiurile locale – acum pe cale de dispariție – fac parte din patrimoniul cultural al Franței și trebuie să fie ocrotite și dezvoltate.

Această experiență istorică, care are drept subiect unul dintre cele mai unitare și mai compacte state naționale, ne sugerează măsura în care visata unitate lingvistică și culturală a națiunilor rămâne o himeră. Cu atât mai mult dezvoltarea altor comunități imaginare, cum li se spune adesea națiunilor în literatura recentă de specialitate, nu poate duce către realizarea unui bloc etno-lingvistic compact, așa cum îl visa revoluția franceză. Mai cu seamă atunci când statele-națiuni se clădesc pe ruinele unor imperii multinaționale – Imperiul Habsurgic, cel Otoman sau cel rus – decupajul frontierelor nu poate să coincidă în nici un fel cu granițele comunităților etno-lingvistice care s-au strămutat, de voie sau de nevoie, în interiorul acestor imense și multicolore entități statale.

Iluziorul spaţiu identitar

3Din când în când, câte o națiune sau alta încearcă să-și construiască cu forța iluzoriul spațiu identitar unificat: am trăit toți în preajma unei asemenea tragice aventuri care a sfărâmat în bucăți nesemnificative fosta Federație Iugoslavă. Trei zile de infern la Târgu Mureș, în martie 1990, au pus în scenă ceea ce pare tot mai mult un experiment eșuat de provocare a unui conflict violent de caracter etnic. Din fericire, în România, aceste tensiuni s-au calmat repede, lăsând în urmă poate și o stare de relativă suspiciune reciprocă, dar, în esență, deschizând calea unei cooperări politice fertile între reprezentanții opoziției democratice din acei ani, fie ei vorbitori de română sau de maghiară.

Insist asupra acestui element distinctiv al limbii materne, deoarece, mai ales în Europa contemporană, aceasta e de fapt singurul element de deosebire între diferitele etnii. Nu iau aici în discuție imensul spațiu musulman, care are altă dinamică, inclusiv în materie de conflicte etnice și religioase. Dar, în Europa, în condițiile unei conviețuiri adesea multiseculare și ale unei unificări culturale supranaționale, ale unor nenumărate căsătorii mixte, ale disjuncției moderne între origine etnică și religie, și, nu în ultimul rând, ale laicizării accelerate a membrilor tuturor confesiunilor tradiționale, nici cultura, nici portul, nici credința, și cu atât mai puțin “sângele”, “neamul”, nu mai reprezintă elemente de distincție identitară, lăsând exclusiv pe seama limbilor materne și a câtorva elemente de cultură istorică sarcină dificilă de marcă a identității naționale.

Pe de altă parte, globalizarea la care participăm vrând-nevrând, precum și alte procese de unificare trans-națională, pot crea iluzia evacuării tensiunilor interetnice din societățile actuale, Or, este doar o iluzie. Globalizarea are drept revers o criză identitară mai mult sau mai puțin mocnită, care poate exacerba la rându-i stările de conflict identitar: am văzut asta cu toții în condițiile crizei globale din ultimii ani, căreia multe națiuni – prea multe, pentru speranțele noastre, și dintre cele ce păreau cel mai la adăpost de asemenea pulsiuni – i-au răspuns printr-o sporire a rigidității propriilor poziții în raport cu alte națiuni și etnii.

Aceste conflicte, ținute mocnit sub presiunea comportamentelor sociale și politice majoritare, care eludează și refuză să asigure “combustibilul’ unor stări de tensiune pe care adesea nici măcar nu le recunoaște – nu mai au caracterul compact și vizibil pe care îl aveau în secolul trecut, cum nu au nici virulența acelora. Putem condsidera că e vorba de un progres notabil, și în mare măsură așa și este. Cu toate acestea, oricâte avantaje conjuncturale ar putea avea o asemenea stare de fapt, cred totuși că ignorarea deliberată a acestor conflicte potențiale nu e o bună soluție pentru coeziunea socială necesară dezvoltării contemporane. Mă gândesc mai ales la exasperarea pe care corectitudinea politică o poate provoca la nivelele de bază ale societății atunci când, în loc să evalueze cu curaj potențialul exploziv al unor stări de fapt, nu face decât să le escamoteze, ascunzându-le sub retorica unui multiculturalism improvizat și calp.

În opinia mea, este indispensabilă recunoașterea deschisă a acestor posibile surse de conflict și sublimarea lor, care nu poate fi realizată decât prin absorbția explicită a acestor tensiuni în spațiul politic. În măsura în care un conflict, fie el social, etnic sau de altă natură, poate fi transpus în cuvinte clare și devine parte a dezbaterii instituționalizate în parlament și în opinia publică, el are șansa de a rămâne în planul discursiv și simbolic. Periculos cu adevărat este conflictul care coboară în stradă – unde are toate șansele să nu mai fie mocnit.

Prof. dr. Zoe Petre

SPRE O MOLDOVĂ EUROPEANĂ

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on SPRE O MOLDOVĂ EUROPEANĂ

Două veşti importante ne parveneau la finele anului trecut din Chişinău pentru anul 2013: (1) perspectiva dobândirii de către Republica Moldova a unui nou statut în raporturile cu Uniunea Europeană, prin semnarea Acordului de asociere cu această organizaţie; (2) intrarea într-o etapă decisivă a procesului de reglementare a chestiunii transnistrene. Ambele ştiri anticipau, în esenţă, noi paşi spre o Moldovă europeană.

Baroso, Lavrov-1Mai aproape de Europa”. Este unul din titlurile, cu evidente nuanţe optimiste, întâlnit frecvent în fruntea comentariilor difuzate de cele mai cunoscute agenţii de ştiri şi posturi de radio sau TV de la Chişinău, după aprecierile încurajatoare ale preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso, prezent în capitala basarabeană în ultima parte a anului 2012. Vizita înaltului demnitar european în Republica Moldova încheia practic un ciclu de contacte la vârf derulate de oficialii moldoveni cu lideri occidentali de primă mărime, dintre care se detaşează, desigur, întâlnirile cu vicepreşedintele SUA, Joe Biden, în 2011, şi cu cancelarul Germaniei, doamna Angela Merkel, în 2012, prezentate la timpul respectiv şi de revista Balcanii şi Europa. Nu este lipsit de interes de amintit şi faptul că, în ultimii ani, ajutorul financiar furnizat Republicii Moldova sub diverse forme de către UE s-a ridicat la aproape un miliard şi jumătate de euro (circa 41 de euro pe locuitor), sumă impresionantă pentru un stat de dimensiuni mici. În acelaşi timp, este de menţionat şi sprijinul constant acordat de România, atât prin credite şi expertiză tehnică, cât şi prin demersuri susţinute pe lângă partenerii din UE în favoarea integrării europene a Republicii Moldova.

Mesajele transmise de liderii occidentali nu au rămas fără ecou. Dimpotrivă, acestea au constituit un argument solid la Bruxelles, unul din rezultatele mult aşteptate fiind decizia recentă a Consiliului pentru Afaceri externe al UE privind includerea Republicii Moldova în faza a doua a Planului de acţiune referitor la liberalizarea vizelor. În acest fel, graţie progreselor incontestabile în promovarea reformelor democratice, Republica Moldova devine primul stat care accede la un asemenea statut în cadrul Parteneriatului Estic (formulă lansată în urmă cu trei ani, menită să stimuleze extinderea colaborării UE cu şase republici ex-sovietice – Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova şi Ucraina, n.n.).

De fapt, aşa cum menţiona şeful delegaţiei UE în Republica Moldova, domnul Dirk Schuebel, într-un interviu acordat de curând postului de radio Europa Liberă, este vorba de trei acorduri care ar putea fi semnate cu ocazia Summitu-lui Parteneriatului Estic, programat la Vilnius (Lituania) în toamna acestui an: de asociere, de creare a Zonei de Comerţ Liber, Schimb Aprofundat şi Cuprinzător şi de liberalizare a regimului de vize. „Şansele sunt reale – sublinia reprezentantul UE -, dar nu aş dori să dau o dată exactă pentru finalizarea fazei a doua a regimului de vize, deoarece acesta va depinde de multe componente”.

2013 va fi „un an de răscruce pentru cursul european al Republicii Moldova”, sublinia la rândul său premierul Vlad Filat cu ocazia unei întâlniri avute recent cu studenţii şi cadrele didactice de la Academia de Studii Economice din Chişinău. Evocând o serie e rezultate obţinute de când la conducerea Republicii Moldova se află Alianţa pentru Integrare Europeană, Vlad Filat reafirma opţiunea strategică pentru tânărul stat moldovean: „Vrem să ne integrăm în UE pentru că vrem să avem o ţară europeană”. Pentru aceasta este nevoie, desigur, de voinţă politică, dar şi de continuarea reformelor începute şi asigurarea unor ritmuri înalte de dezvoltare. Pentru ca voinţa politică să fie puternică este nevoie în primul rând de consesns. În 2013, arăta primul ministru moldovean, „toţi vor trebui să renunţe la egoismul politic şi la interesele înguste de partid, pentru a lucra cu toţii împreună pentru viitorul acestei ţări”. Nu în ultimul rând este vorba de pregătirea unor cetăţeni cu mentalitate europenă. În acest sens, un obiectiv important îl reprezintă trecerea, în 2013, la implementarea unei ambiţioase Strategii de dezvoltare a educaţiei până în anul 2020, care va clarifica traseul de dezvoltare în acest domeniu în următorii opt ani, inclusiv reabilitarea unui mare număr de şcoli din mediul rural.

Kojar-LavrovPrioritatea reglementării transnistrene. Fără îndoială, orice proiect de dezvoltare şi modernizare a Republicii Moldova aduce în discuţie, volens-nolens, chestiunea diferendului transnistrean şi a perspectivelor enclavei din stânga Nistrului. Nu rareori s-au evocat dificultăţile pe care le implică acest conflict îngheţat din spaţiul ex-sovietic pentru traseul european al Republicii Moldova. Anul 2012 a consemnat o serie de progrese în restabilirea încrederii între cele două maluri ale Nistrului, inclusiv ca rezultat al reluării, după o întrerupere de cinci ani, a negocierilor pentru găsirea unei soluţii durabile diferendului. După lungi încrâncenări politice, care s-au dovedit neproductive timp de două decenii, s-a trecut şi la schimbarea manierei de abordare, fiind adoptată aşa-numita tactică a paşilor mici, menită să confere mai mult pragmatism găsirii de soluţii punctuale diverselor probleme economice şi sociale ce preocupă populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului, înainte de a se trece la chestiunea mai dificilă a stabilirii statutului de autonomie al regiunii transnistrene.

O tactică promovată şi lăudată de negociatorul Federaţiei Ruse pentru reglementarea transnistreană, Serghei Gubarev, care sublinia că singura soluţie rezonabilă poate fi „doar compromisul”, acceptabil atât la Chişinău, cât şi la Tiraspol. Pentru un „compromis rezonabil” se pronunţa la începutul acestui an şi premierul Vlad Filat, ca unică soluţie pentru o rezolvare definitivă a diferendului transnistrean. Despre nevoia de a veni cu „idei noi” pentru accelerarea negocierilor moldo-transnistrene a vorbit şi ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, în cadrul întâlnirii de la Cernăuţi, de la jumătatea lunii ianuarie a.c., cu omologul său ucrainean Leonid Kojara. Acesta din urmă, în calitate de reprezentant al ţării care exercită în 2013 preşedinţia Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a ţinut să menţioneze că, în exercitarea mandatului său, „Kievul va acorda o atenţie deosebită conflictelor îngheţate”, cu accent pe diferendul transnistrean. De altfel, prima rundă de negocieri pe anul în curs asupra dosarului transnistrean, în format „5 plus doi” (OSCE, Rusia, Ucraina, SUA, UE, precum şi reprezentanţii Chişinăului şi Tiraspolului) a fost programată la Lvov, la jumătatea lunii februarie.

Câteva semne de întrebare.Aşadar, contextul intern, ca şi cel extern par propice accelerării negocierilor. Anumite luări de poziţii ne avertizează însă că lucrurile nu sunt deloc simple, iar moderaţia şi chiar scepticismul prevalează adesea asupra abordărilor care consideră că s-a ajuns la acel punct din care compromisul rezonabil, evocat mai înainte, ar fi devenit nu doar de dorit, dar şi posibil. Una din declaraţiile care au stârnit numeroase comentarii a fost lansată chiar de negociatorul Federaţiei Ruse, Serghei Gubarev. Într-un amplu interviu acordat postului de radio Europa Liberă, acesta argumenta că viitorul Republicii Moldova nu poate fi decât unul împreună cu Transnistria, iar aceasta din urmă „va putea trăi separat numai zburând pe lună”. În acelaşi timp, însă, diplomatul rus lansa un avertisment şocant pentru mulţi: „Noi am declarat în repetate rânduri că, în cazul în care Moldova îşi pierde suveranitatea sau neutralitatea, Federaţia Rusă va reveni la chestiunea realizării de către Transnistria a dreptului la autodeterminare”. În mod implicit, se sugerează din nou condiţionări pentru opţiunile strategice ale Republicii Moldova. Asemenea declaraţii nu fac decât să complice dialogul şi ridică în mod firesc semne de întrebare cu privire la corectitudinea şi obiectivitatea mediatorilor, a puterilor care şi-au asumat rolul de garant al negocierilor şi al menţinerii păcii în zona Nistrului (Rusia şi Ucraina), ţările care afirmă de fiecare dată, inclusiv la recenta întâlnire de la Cernăuţi, că „trebuie să joace rolul cheie în soluţionarea conflictului transnistrean”.

Un vechi proverb spune că nu aduce anul, ce aduce ceasul. În acest caz, însă, sunt posibile puţine surprize, fiind vorba de un conflict provocat metodic, timp îndelungat.În pofida unor semne de întrebare apărute, anul 2013 se arată în multe privinţe promiţător.

Ioan C. Popa

Scriitori excluşi din motive politice

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice

Caragiale

Ideea de a pedepsi creatorii şi operele acestora care nu convin unor conjucturi a intrat în arsenalul politicului de multă vreme. Epoca modernă a adus o accentuare a grijei politicului pentru supravegherea libertăţii cuvântului, a autorului şi îndeobşte a influenţei operei scrise asupra societăţii.

Dacă în Evul Mediu lista cărţilor interzise cădea în seama Bisericii, epoca modernă a introdus instituţia cenzurii într-o formă dură sau mai precaută ca un instrument preţios al guvernării. Napoleon Bonaparte este cel care instituie cenzura înaintea publicării aceasta căpătând forme din ce în ce mai subtile şi mai eficiente, trecându-se, cu vremea, până la cenzurarea autorilor ca persoane publice sau chiar private.
Formele și căile de aplicare ale cenzurii ţin de interesele, deprinderile şi fanteziile cenzorilor. Lucrarea lui Petru Maior care se referea la istoria românilor era declarată bună de incendiat iar autorul de atârnat în ştreang. Cartea a fost supusă prohibiţiei dar autorul şi-a continuat lucrarea sa de luminare, încă nu se ajunsese la isprăvile în domeniu ale secolului al XX-lea. Efortul intelectualilor români de a crea o cultură naţională scrisă au atins un nivel critic odată cu anul revoluţionar 1848 şi în perioada ce a urmat. Bălcescu este poate autorul emblematic al vremii acesteia cuprinsă de idei și energii noi. Bălcescu a trebuit să plece din ţară din motive politice iar opera sa să fie pusă în circulaţie după ani şi ani.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga

Epoca imediat următoare a fost aceea a exploziei marilor clasici, cei care au făurit limba literară și au alcătuit fondul culturii scrise româneşti. Ceea ce s-a întâmplat în acei ani ne arată cu prisosinţă că politicul a fost foarte atent în a controla influenţa asupra autorilor şi scrierilor acestora. Eminescu şi Caragiale sunt ilustrativi pentru a înţelege cum mergeau lucrurile în societatea modernă românească. Dacă ne referim la cazul Petrino, un atac direct la Eminescu, tribulaţiile sale ca amploaiat minor, viaţa chinuită de jurnalist, publicarea tardivă şi din chetă amicală a singurului său volum de versuri, sfârşitul înconjurat de mister, toate acestea nu pot să nu fie puse în paralel cu extraordinarele sale analize asupra soartei românilor din ţinuturile aflate sub ocupaţie străină, fie că e vorba de Imperiul ţarist, fie de Imperiul habsburgic. Activitatea sa în Societatea “Carpaţii”se afla sub stricta supraveghere a agenţilor austro-ungari de la Bucureşti, articolele publicate în „Timpul” au stârnit o agitaţie agresivă la adresa sa, invidiile literare sau mondene au alimentat din plin formele indirecte sau directe de persecuţie.

I.L. Caragiale, prietenul hâtru al poetului, a avut mai mult noroc datorită averii Momuloaiei, o rudă nu foarte apropiată dar şi simţul acut al realităţii. Procesul deschis de Caion, boicotarea pieselor, atacurile furibunde din presă, eşecul continuu în a-şi găsi o soluţie de supravieţuire financiară, un eşec anunţat, l-au determinat să se auto-exileze. Un exil unde suferea pentru România, mult mai mult şi mai profund decât mulţi dintre cei rămaşi acasă. Dovadă stă excepţionalul său eseu „1907 – Din primăvară până în toamnă”.

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi

Societatea românească evolua, se moderniza. Atenţia acordată autorilor şi operelor acestora devine tot mai mare, aceştia devenind, printre altele, obiective de supraveghere a autorităţilor prin mijloace specifice. Aşa se face că marele prozator Ioan Slavici, cunoscut pentru poziţia sa anti-ţaristă, considerând că orice alianţă cu Rusia nu va duce decât la un dezastru naţional, iar argumentaţia sa se baza pe procesul de deznaţionalizare a românilor din Basarabia şi pe raptul celor trei judeţe din sudul acesteia, în urma războiului din 1877. Marele patriot român Ioan Slavici este arestat imediat după intrarea ţării în război alături de Antantă, iar manuscrisele sale sunt confiscate şi au dispărut fără urmă. Slavici nu era singur pe poziţii de adversitate faţă de o intrare în război alături de Rusia. Constantin Stere, era o altă voce puternică, Tudor Arghezi şi Petre Carp, politicianul redutabil erau în aceeaşi tabără. Dezastrul militar, în urma absenţei totale a sprijinului militar promis de Rusia şi Franţa, urmat de Pacea de la Buftea, a creat o stare de cumplită deznădejde în populaţia zonei ocupate. Inamicul a organizat o administraţie militară iar aceasta, printre altele, a decis publicarea unei gazete la care, fireşte, au colaborat şi Arghezi şi Slavici. Miraculosul sfârşit al războiului prin care Antanta a ieşit învingătoare fără ca nici un soldat al ei să fi pus piciorul pe pământ german, a salvat România. Comportamentul Rusiei, democratice întâi şi bolşevice apoi, a demonstrat din plin că previziunile şi avertismentele lui Slavici, Arghezi, Stere şi a tuturor celor care vedeau ameninţarea unui Imperiu primitiv, în criză şi cu porniri cuceritoare, erau întemeiate. Dar istoria se scrie cu fapte nu cu avertismente ori ipoteze. Slavici şi Arghezi au fost judecaţi şi condamnaţi de un Tribunal de Război. Cert rămâne faptul că manuscrisele lui Slavici au fost distruse, că Arghezi a trebuit să aştepte aproape zece ani până va publica prima sa carte de poezii, că marginalizarea lui Stere a căpătat dimensiuni punitive.

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

Dar nu era decât începutul. România intrase pe cursul vijelios al modernizării sale, lupta politică pentru preluarea puterii și mai cu seamă pentru alinierea ţării unui curent politic autoritar care se instaurase în Italia și care urma să triumfe sub Adolf Hitler în Germania, înfruntarea dintre vechile și noile partide devenea acută. Pentru prima dată se recurgea la populism, la demagogia cea mai pură, pentru prima dată violenţa fizică își făcea loc pe scena politică. Asasinatele, hărţuielile fizice, atacurile imunde din presa din ce în ce mai polarizată au devenit instrumente politice predilecte. Cel mai grav fapt s-a petrecut atunci când regele Carol al II-lea a luat decizia ca Statul să răspundă la terorism cu terorism de stat. Controlul asupra opiniei publice a devenit esenţial, întâi din motive electorale, şi până la instaurarea dictaturii, alegerile au fost mai dese decât recoltele, apoi din nevoia de adeziune totală a societăţii la stăpânire. În aceşti ani tulburi s-au aprins ruguri din cărţi. Au fost stigmatizaţi scriitorii evrei, amintim de Mihail Sebastian ş.a. şi cei declarați „jidoviţi”. Mihail Sadoveanu a fost o ţintă predilectă. Nicolae Iorga a fost asasinat. Ca el Petre Andrei sau Virgil Madgearu. După o scurtă perioadă de modernitate, cu extrema sa de avantgardă, cultura a intrat sub obrocul unei cenzuri declarate dar şi a uneia nedeclarate, constând în presiuni asupra opiniei publice prin care se stimulau valorile democraţiei şi influenţele culturii occidentale. Eugen Lovinescu și opiniile sale privind sincronismul cultural nu erau agreate. Nu era decât semnul că politicul decisese că opinia publică devenise un obiectiv de prim rang și că nu putea fi lăsată în libertate. Germania şi Italia, în care nazismul şi fascismul cuceriseră puterea dădeau tonul. Intelectualii de stânga sunt arestaţi, consemnaţi la domiciliu ori internaţi în lagăre. Mă refer la Petre Pandrea, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petre Andrei ş.a. Cei de dreapta pleacă, sub diferite forme, în străinătate.

Când războiul real se va fi încheiat, cel dus împotriva cărţilor va continua cu o mai mare vigoare.

Eugen Uricaru

 

Prim-miniştrii României Mari – ION I.C. BRĂTIANU (1)

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Prim-miniştrii României Mari – ION I.C. BRĂTIANU (1)

Propunem cititorilor o sinteză obiectivă, liberă de partizanat, a ideilor politice ale prim-miniştrilor României Mari, perioada cuprinsă între 1 Decembrie 1918 (data proclamării), la Alba Iulia, a Unirii Transilvaniei cu România) şi 30 august 1940 ( Ziua odiosului Dictat de la Viena referitor la Tansilvania , survenit la două luni după noua răpire a Basarabiei şi Bucovinei de Nord). În cei 22 de ani , în România s-au succedat 29 de guverne şi 20 de prim-miniştri. Au condus mai multe guverne, I.I.C Brătianu (3), Al.Vaida-Voevod ( 2) , Iuliu Maniu ( 3), G.G. Mironescu ( 2), Ghe. Tătărăscu ( 2).

Evident că atitudinile politice prezentate prin cuvântări corespund acelor timpuri.

1Ion I.C. (Ionel) Brătianu, om politic liberal, unul din făuritorii României Mari, a fost cel mai de seamă continuator din familie al operei părintelui său, Ion C. Brătianu (1821 -1891), care prezidase, în calitate de prim-ministru, acţiunea de cucerire a independenţei depline de stat, consfinţită prin victoria în războiul de neatârnare. A condus mai multe guverne între anii 1908 şi 1927 (până la 24 noiembrie, când a încetat din viaţă).

I. C. Brătianu s-a străduit să ducă, atât înainte cât şi după Marea Unire din 1918, o politică de demnitate naţională, de afirmare a egalităţii suverane a României cu toate celelalte state, indiferent de mărimea lor. Pe plan economic, această orientare a fost sintetizată în lozinca „prin noi înşine”, formulată încă în perioada antebelică şi a cărei implementare mai largă s-a încercat în primul deceniu postbelic. Românul – spunea I.I.C. Brătianu, într-un discurs din anul 1913 – nu trebuie să fie un vechil al altora, din punct de vedere economic; trebuie să lucrăm astfel, ca numai poporul român să dispună de puterile economice ale ţării”.

Alături de cuvântul „stat”, conceptul care revine cel mai des în discursul său politic este cel „naţional”. Afirmarea conştiinţei naţionale era pentru I.I.C. Brătianu esenţa însăşi a existenţei naţiunii. „Cea mai bună definiţiune pe care am găsit-o de ceea ce înseamnă o naţiune – spunea el – este aceea a conştiinţei naţionale. O naţiune este conştiinţa naţională, cât valorează una atât înseamnă cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este şi hotărărea fermă de a fi este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îsi aşează rolul în mijlocul neamurilor”.

I.I.C. Brătianu s-a pronunţat şi a acţionat pentru un stat democratic, constituţional. „Noi– declara el – voim o viaţă puternică de stat, pe temelii larg democratice. Voim dezvoltarea regimului constitiţional, în deplină ordine şi legalitate, o viaţă politică parlamentară”. El a fost însă adeptul, pe plan teoretic, şi mai ales practic, al unei puteri de stat autoritare, chiar dure în raporturile cu opoziţia, dar mai ales faţă de curentele de contestate socială.

Dar ticăloşia sau vrednicia actualelor clase conducătoare îi pot îngreuia sau uşura (poporului român – n.r.) mersul ascendent. Dacă din patimă sau din nepricepere, ele nu vor înţelege datoria ce le incumbă astăzi şi unica condiţiune în care, prin inteligenţă şi prin solidarizare se pot menţine în fruntea poporului, vor face un păcat mare, a cărui urmare va fi propria lor nimicire”.

2Când dorim prosperitatea acestui colţ de pământ – spunea I.I.C. Brătianu – nu ne e deopotrivă cui îi revine belşugul…; pentru ca belşugul să fie cum îl dorim noi, trebuie să revină în primul rând neamului nostru românesc. Dar de la aceste simţăminte până la acel şovinism intransingent care consideră pe orice străin ca un vrăjmaş şi îşi aşează idealul într-o viaţă închisă între ziduri chinezeşti, spaţiul e imens şi noi nu vroim să-l străbatem. Credem, dimpotrivă, că dezvoltarea sănătoasă a forţelor şi avuţiei naţionale nu se poate face decât condusă de un spirit larg şi comunicativ şi prin relaţiuni internaţionale active şi intense”.

I.I.C. Brătianu a condamnat fără ezitare manifestările de dictat ale marilor puteri, a militat pentru respectarea drepturilor egale şi intereselor legitime ale statelor mai mici. „În principiu – scria el în vara anului 1913 – noi nu putem fi ostili acţiunilor europene, căci Europa este un complex din care facem parte şi noi, deşi este drept că în ultimii ani s-a manifestat, din ce în ce mai exclusiv, ca expresiune a Europei numai voinţa celor şase mari puteri… În organizaţia Europei actuale, cu lacunele sale, pe care statele mici au interesul să le îndrepteze, nu pot să nu recunosc că foarte arareori este dat oamenilor de stat ai puterilor mai mici să pună ei la ordinea zilei chestiuni europene de care depind şi interesele lor. Astăzi, oricare ar fi concepţiunea noastră de egală îndreptăţire a intereselor statelor mici cu acelea ale statelor mari, primele sunt, în majoritatea cazurilor, nevoite să profite de împrejurările create de celelalte pentru a dobândi maximul de satisfacţie a propriilor interese”.

Protestând împotriva condiţiilor inacceptabile impuse României prin Tratatul de la Buftea, memoriul din 1918 menţionat mai sus exprimă credinţa că nu este de conceput ca „în dezvoltarea unei Europe aşezată pe principiul naţionalităţilor poporul român să rămână frânt şi sub stăpâniri străine“, iar „clădirile trecute ori prezente ale imperialismului german, în contrazicere cu cele mai elementare principii ale dezvoltării popoarelor moderne, nu pot fi decât şubrede şi vremelnice”, deoarece „nu este posibilă dominarea politică şi economică a lumii de către un singur popor”.

În ceea ce priveşte independenţa României, ea este departe de a fi „… fructul bunăvoinţei străine şi n-ar putea depinde sub nici o formă de ea… înainte de orice şi mai presus de toate, ea se datoreşte însuşirilor, muncii şi sacrificiilor poporului român. Ea este rezultatul natural al întregii noastre dezvoltări naţionale, şi nu depinde de nimeni de a pune astăzi în discuţie această independenţă…”

Nici o problemă internă nu ar putea comporta astăzi o intervenţie sau o soluţie internaţională, căci problemele politice sau sociale se pun în fiecare ţară într-un chip deosebit şi numai soluţiile date de organele naţionale, în deplină cunoştinţă de cauză, le pot rezolva definitiv“.

Ca şef al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris, I.I.C. Brătianu a criticat şi protestat energic împotriva concepţiei „statelor cu interese limitate“, menită să pună în situaţie de inegalitate statele mici, a dominaţiei marilor puteri şi îndeosebi a SUA în adoptarea hotărârilor. „Am protestat în toate demersurile mele – declara el ulterior – contra acestor definiţiuni. Am căutat să conving pe cei mari că statele nu sunt unele cu interese generale şi altele cu interese limitate, dar că fiecare stat, acolo unde are interes, îl are tot atât de viu şi e tot atât de în drept să-1 apere ca oricare putere mare şi că nu este nimeni în drept să limiteze unde interesele mele încep şi unde se sfârşesc, decât eu însumi“. El a denunţat sistemul de lucru potrivit căruia „reprezentanţii celor patru puteri mari…„hotărau în toate chestiunile, fără participarea celorlalte state”.

semnarea Tratatului de la BufteaRevoltat de practicile inechitabile impuse la Conferinţa de pace dar mai ales de includerea în textul Tratatului de pace cu România a obligaţiei controlului internaţional asupra respectării drepturilor minorităţilor naţionale, Brătianu a refuzat să-1 semneze şi a părăsit conferinţa, sarcina acceptării revenindu-i guvernului Vaida. Explicând motivele acestui refuz, el spunea, în discursul rostit în decembrie 1919, în Camera Deputaţilor: ,, … noi, ca şi orice stat independent, nu putem să primim în relaţiunile dintre stat şi cetăţenii săi controlul vreunui alt stat. Şi nici un stat independent, oricare i-ar fi întinderea, nu se cuvine să primească acest control. Nu poate România să-1 primească, din trei puncte de vedere. Întâi, pentru că nu există în concepţiunea noastră în ce priveşte independenţa <state mari şi state mici>; iar noi înţelegem ca să avem la noi, relativ la legile interne şi la relaţiunile statului cu cetăţenii săi, în interiorul regatului, tot atâta libertate şi independenţă ca oricare mare împărăţie… Domnilor, dar nici din punctul de vedere al bunelor relaţiuni dintre state nu se cuvine ca să se admită asemenea imixtiuni. Pentru că dacă unele state au dreptul să se amestece la altele, în viaţa lor internă, acest drept le impune şi datorii. Şi astfel vor fi împrejurări când, fără voia lor şi în detrimentul amiciţiei internaţionale, guvernele vor fi aduse să intervină în chestiuni interne ale unui alt stat, cu care ar trebui să trăiască în prietenie”.

Respingerea amestecului în treburile interne practicat sub pretextul apărării intereselor minorităţilor naţionale nu avea însă, în vederile lui I.I.C. Brătianu, nimic comun cu negarea acestor drepturi, cu intenţia de a le încălca. „Avem dorinţa, avem interesul – declara el la Conferinţa de pace – ca să trăim în pace şi frăţie cu minorităţile de la noi şi cu vecinii de peste hotare; încredeţi-vă şi în inima şi în creerul nostru, dar nu ne cereţi ca asemenea drepturi să fie chezăşuite de alţii, ci numai de statul şi poporul român“. „România – spunea el cu alt prilej – are nevoie de pace şi siguranţă la graniţele sale, de ordine şi linişte înlăuntrul lor. Cu solicitudine şi hotărâre, ea voieşte ca cetăţenii săi, de orice origine, să-şi desfăşoare din plin, într-o atmosferă de frăţietate, însuşirile de cultură şi producţiune, spre folosul lor şi al întregii vieţi sociale”. „Vrem să stabilim aici, pe coastele Carpaţilor, la gurile Dunării, între Nistru şi Tisa – afirma el într-un alt context – un stat cu adevărat democratic, care va asigura tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naţionalitate sau de religie, un regim de egalitate, de libertate, de ordine şi de progres care, printr-o dezvoltare sănătoasă şi organizată, va fi, în toate împrejurările, un element de ordine, de pace şi de civilizaţie în această parte a Europei”.

C.R.

___________________________________________________

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de Dr. Marin Nedelea. (1991)

Cele două feţe ale globalizării

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Cele două feţe ale globalizării

Mai mulţi cititori din Repubica Moldova s-au adresat redacţiei noastre, interesându-se de binefacerile, ca şi de neajunsurile procesului de globalizare. Le răspundem, pe această cale.

1Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată şi, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea include o multitudine de procese complexe, atingând domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie sau toate la un loc. Un lucru este cert: globalizarea suscită o polemică nesfârşită, avansează încontinuu şi ireversibil, generează efecte majore, având deopotrivă susţinători şi contestatari.

Problemele în ceea ce priveşte globalizarea apar încă din momentul încercării de definire a acestei noţiuni. Oamenii de ştiinţă şi opinia publică nu au căzut încă de acord asupra unei singure definiţii. Globalizarea, în linii foarte generale, descrie un proces multicauzal, care are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale globului. De aici interdependenţa şi multitudinea de efecte pe care le are toată această „liberalizare” mondială.

„Prima eră” a globalizării se consideră că s-ar fi împărţit în etape odată cu primul război mondial şi, apoi, spre sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30. Din anii `90, noţiunea de globalizare a început să fie folosită pentru a descrie un proces complex, socio-economic şi cultural.

Globalizarea economică implică, aşadar, fluxurile de bunuri/servicii, de persoane (migraţia), de capital şi de tehnologie. Dar globalizarea are şi alte dimensiuni. Unele probleme globale, cum ar fi încălzirea atmosferei, gaura din stratul de ozon sau tăierea pădurilor tropicale ilustrează în modul cel mai impresionant fenomenul globalizării, pentru că, în acest caz, este vorba despre probleme globale, care necesită o abordare pe măsură. În ceea ce priveşte dimensiunea ei socială, globalizarea afectează direct viaţa tuturor cetăţenilor, lumea devenind un „global village“, iar comunităţile tradiţionale, cum ar fi familia, extinzându-se la scară planetară. În fine, nimeni nu mai pune la îndoială dimensiunea culturală a globalizării, dacă luăm în considerare, de pildă, faptul că producţiile hollywoodiene pot fi vizionate peste tot în lume, iar „americanizarea“ culturii mondiale este un fapt incontestabil. Procesul de „americanizare”, asociat major cu globalizarea, influenţează, este drept, viaţa cotidiană a fiecărui individ, însă ţine de fiecare din noi dacă acceptăm sau nu acest lucru. Fiecare ţară are valori, tradiţii, obiceiuri, datini, stil de viaţă şi conduită. Surprinzător, nu este nevoie neapărat de naţionalism exacerbat şi vocal pentru ca oamenii să se dovedească apţi de a alege: în urma unei anchete efectuate de specialiştii Băncii Mondiale în rândul a zeci de mii de persoane foarte sărace din toată lumea, s-a ajuns la concluzia că ceea ce aceşti cetăţeni defavorizaţi reclamă cu prioritate nu este nevoia acută de bani, ci aceea de conservare a propriei demnităţi.

Pro şi contra

Indiscutabil, globalizarea universalizează, implicând ideea de unificare a societăţilor, chiar dacă prin aceasta se ajunge la relativizarea identităţilor naţionale sau comunitare, cele prin care un popor sau o comunitate anume îşi defineşte existenţa. Astfel, există pericolul omogenizării, al creării unei culturi globale, cum este consumismul, care devine măsura tuturor lucrurilor. Pe de altă parte, globalizarea particularizează, favorizând individualismul şi pluralismul. Aşadar, repere şi pentru cei care susţin globalizarea, promovând-o şi beneficiind de pe urma ei, cât şi, pe de altă parte, pentru cei care o critică. La fel de important este şi faptul că, totuşi, nu totul face parte din procesul de globalizare şi nu totul este determinat în mod decisiv de aceasta. Globalizarea are limite.

2În cazul consecinţelor globalizării, dezbaterile publice aduc în prim-plan diverse cuvinte la modă, dintre care se detaşează „interdependenţa”, proces care se accelerează continuu. Unul dintre cele mai importante efecte ale globalizării rămâne fără îndoială eroziunea statului naţional. Graniţele nu demult fixe, puterea statului şi a populaţiei devin, sub tăvălugul globalizării, mult mai permeabile. Această „eroziune“ transpare în mod deosebit de avansat în Europa. Aici, „statele au transferat asupra unei organizaţii supranaţionale noi de la competenţe centrale până la suveranitatea monetară”, se arătă în „Revista de Ştiinţe Juridice”. Tot globalizarea este considerată „responsabilă” şi pentru ceea ce este denumit „dumping social”: în timp ce industria beneficiază de pe urma creşterii capacităţii de concurenţă în cadrul competiţiei globale şi scăderea implicită a cheltuielilor presupuse de plata asigurărilor sociale (scăzând astfel şi cheltuielile salariale suplimentare), sindicatele avertizează asupra pericolului scăderii prea abrupte a salariilor, care permite anumitor ţări să producă mai ieftin, cu preţul prăbuşirii standardelor de viaţă. De aici o altă „vină” a globalizării – accentuarea clivajului între bogaţi şi săraci (salariaţii din India câştigă mai puţin decât cei din Europa şi în această privinţă nu se va schimba mai nimic în viitorul apropiat). Acesta este, de altfel, unul dintre pilonii majori pe care se sprijină mişcarea criticilor globalizării, care a reuşit să-şi atragă între timp un număr considerabil de susţinători.

Politicul nu a rămas impasibil la repartizarea neuniformă a câştigurilor, impozitele neplătite de centrele financiare off-shore, crizele internaţionale ca rezultat al unor mişcări de capital speculative, concurenţa ruinătoare la nivel local (generată de ameninţările venite din direcţia companiilor multinaţionale), precum şi celelalte consecinţe ale globalizării (efectul de seră, fenomenul migraţiei, criminalitatea internaţională sau distribuţia armelor de distrugere în masă). Problemele căpătând un caracter din ce în ce mai global, soluţionarea lor politică tinde să devină şi ea de ordin „global“. În acest sens, există nenumărate proiecte, care vizează inclusiv constituirea unui stat global. Şi pentru că acesta rămâne – cel puţin pentru viitorul apropiat – o utopie, şi pentru că, după părerea multora, nu este nici măcar de dorit, s-a încercat găsirea unor forme organizaţionale noi, care să adapteze politica la noua eră a globalizării. În acest scop, a fost inventat conceptul de „global governance“, mai exact o politică internă la nivel mondial, o politică a noii ordinii mondiale, pe scurt, politica secolulului XXI. Nu este mai puţin adevărat că globalizarea este de cele mai multe ori ,,ţapul ispăşitor” în dezbaterile politice, în special atunci când se impune justificarea anumitor nereuşite de ordin intern, induse de o guvernare defectuoasă, instituţii slabe sau politici economice greşite.

Dacă influenţa globalizării înlocuieşte „dictatura” elitelor naţionale (un aspect pozitiv) cu cea a finanţelor internaţionale (aspect negativ), democraţia permite proteste faţă de efectele considerate nefaste ale fenomenului. Aşa au apărut actorii mişcării antiglobalizare, care susţin că aeasta cauzează sărăcie, favorizează ţările bogate şi cauzează prejudicii majore mediului înconjurător. Membrii mişcării anti-globalizare sunt organizaţi în reţele prezente atât la nivel global (Forumul Social Mondial), cât si regional. În plus, există sindicate, organizaţii ale consumatorilor sau aparţinând altor categorii sociale („Public Citizens” – SUA), institute („Center for Economicand Policy Research”) sau organizaţii care lupta împotriva globalizării („GlobalExchange) şi pentru obţinerea unor drepturi („Marşul Mondial al Femeilor”), pentru respectarea drepturilor omului („Human Right Watch”), pentru protecţia mediului („Greenpeace”) şi, nu în ultimul rând, pentru eliminarea sărăciei („Christian Aid”). Toatea cestea sunt susţinute şi de trusturi media, cum ar fi „AfterNet” sau „Idependent MediaCenter”, iar tabloul general este completat de organizaţii mici, formate strict pentru nevoi de moment. Manifestaţiile antiglobalizare se produc în special pe fondul desfăşurării a două categorii de evenimente: reuniunile anuale ale celor mai importante foruri financiare internaţionale – Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială – acuzate că netezesc drumul puterii corporaţiilor multinaţionale şi întâlnirile celor mai puternice ţări din lume, considerate marile beneficiare ale globalizării. Relevant pentru complexitatea întregului proces este faptul că legătura dintre membrii mişcării se realizează cu ajutorul internetului, una dintre „pietrele de temelie” ale globalizării pe care toţi aceşti contestatari o înfierează…

 

Avantaje şi dezavantaje

  • reducerea costurilor de producţie, datorită economiei de scară; accelerarea tranzacţiilor schimburilor care se realizează aproape în timpii comunicaţi – fax, internet etc.; creşterea vitezei de derulare a operaţiunilor comerciale, financiare şi tehnologice; extinderea puternică a pieţelor şi crearea de noi pieţe independente de anumite surse sau zone tradiţionale şi, implicit, o creştere a eficienţei întregii activităţi economice la nivel planetar, ca urmare a mişcării libere a capitalurilor, investiţiilor, tehnologiilor şi forţei de muncă spre domeniile şi zonele mai profitabile.
  • „disiparea” naţiunii şi statului naţional, reducerea locurilor de muncă în ţările în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivităţii muncii; specializarea unor state în activităţi de producţie generatoare de poluare şi care necesită un consum mare de muncă, materii prime şi energie; adâncirea decalajelor economice şi a polarizării sociale (în prezent, 258 de persoane miliardare deţin o bogăţie egală cu cea posedată de 2,5 miliarde de oameni – aproape ½ din populaţia Terrei); riscul privind dispariţia unor ramuri; falimentarea unor bănci; destabilizarea vieţii economice, inclusiv a unor state.
Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult