4
November , 2017
Saturday

Probleme contemporane

Conflicte etnice mocnite

Reporter: editura February - 15 - 2013

1Conflictul etnic, fie el fățiș sau nu, este o inovație a epocii moderne. În epocile istorice anterioare, conflictele dintre grupuri de origini diferite erau în esența lor conflicte de natură religioasă. Fie că vorbim de Răscoala Macchabeilor sau de Reconquista, de Cruciade sau de pogromurile din orașele germane ale Renașterii, deosebirile de caracter etno-lingvistic erau cu totul secundare și dependente de deosebirile de religie sau confesiune, și prin extensie de cultură. Dimpotrivă, de la sfârșitul secolului XVIII, răspândirea ideologiei statului național a avut, dincolo de multele sale elemente de progres, și o componentă pe deplin dezbătută, izvorâtă din idealul unității teritoriale și etno-lingvistice a națiunii: un teritoriu, o limbă, o națiune – aceasta a fost aspirația iluzorie, dar generatoare de stări conflictuale. S-a întâmplat ca la această triadă să se mai adauge și alte elemente – religioase, ca în Irlanda de nord – dar esența rămâne cea a identității etno-lingvistice. Adaug imediat că, atunci când o națiune a pus în slujba acestei imposibile uniformități mijloacele represive de care dispun statele, rezultatul a fost dintre cele mai nefericite, de la purificarea etnică la războiul civil.

Și asta fiindcă istoria îndelungată a umanității a presupus de la începuturile sale încă deplasări în spațiu, fuziuni și fragmentări în raport cu care diferențele de caracter etnic nu aveau nicio relevanță. Că e vorba de semiți în Orientul Apropiat ori de indo-europeni în Eurasia, în vremurile de început ale istoriei, apoi de hispanici și portughezi în America de sud sau de britanici în America de nord, rezultatul acestor deplasări este o hartă etno-lingvistică pentru care granițele politice ale statelor nu au nici ele vreo relevanță: vorbitorii oficiali de limbă franceză, de exemplu, se regăsesc deopotrivă în Franța, dar și în Belgia și Elveția, în Canada, ba, până destul de curând, chiar și în Africa. Ciobanii aromâni sau mocanii noștri circulau nestingherit în Peninsulă Balcanică cu turmele lor, întâlnind în cale nu bulgari sau albanezi, ci creștini sau musulmani, după caz.

În epoca modernă însă, în condițiile formării pieței interne în arii unificate de cele mai multe ori sub o monarhie autoritară și centralizatoare, construcția imaginară a unei solidarități supra-familiale și supra-locale are drept criteriu apartenența la aceeași națiune – cu un termen care nu mai desemnează comunitățile etno-religioase ale secolelor post-renanscentiste, ci tot mai mult mari colectivități locuind același teritoriu și vorbind o limbă comună. Desigur, conflictele interetnice, ca și multe alte conflicte din societate, sunt în miezul lor conflicte de putere: de control al resurselor, de acces la avuția națională, de putere simbolică. Dar ele se alimentează dintr-un imaginar colectiv care exprimă în termeni de identitate etno-lingvistică și națională această confruntare.

Fricţiuni şi conflicte

2Chiar și în interiorul aceleiași arii lingvistice, există fricțiuni și conflicte între diferitele zone dialectale, în măsura în care una anume dintre acestea încearcă să uniformizeze întregul spațiu național. O istorie foarte instructivă rămâne până azi istoria politicilor lingvistice ale Franței în timpul Marii Revoluții și în secolul XIX. Imaginarul cultural al burgheziei revoluționare presupunea uniformitatea lingvistică pentru soliditatea Republicii și pentru identitatea una și indivizibilă a națiunii. De aici și bătălia contra dialectelor și graiurilor populare, a căror vigoare în societatea rurală franceză a rămas de-a lungul întregii perioade anterioare Primului Război Mondial cu mult mai mare decât ne-am putea imagina: în 1863, o anchetă relevă că, din 37 510 de comune, 8381 ignoră cu desăvârșire franceză oficială; dintre cele patru milioane de elevi – băieți – în vârstă între 7 și 13 ani, aproape 450 000 (adică 12,5 %) nu vorbesc decât în graiurile locale, și alți 1,5 milioane înțeleg și vorbesc franceza oficială, dar nu sunt în stare să o scrie. Abia războiul mondial, adică serviciul militar în forma lui cea mai dramatică, va generaliza uzanța francezei urbane în întregul spațiu al Republicii.

Aceste date sunt cu atât mai surprinzătoare, cu cât Franța revoluționară și apoi imperială dusese un război necruțător contra “Babelului” lingvistic care, în opinia celor mai mulți dintre liderii revoluției, împiedica comunicarea republicană. Încă din Raportul Comitetului de salvare publică despre idiomuri din 27 ianuarie 1794, Bertrand Barère scria: Monarhia avea de ce să semene cu Turnul lui Babel; într-o democrație, să-ți lași cetățenii în ignoranța limbii naționale, incapabili să controleze puterea, este trădare de patrie… Un popor liber trebuie să aibă aceeași limbă, una și aceeași pentru toți. Abatele Grégoire (1750-1831), un personaj emblematic al acestor ani, cerea extirparea acestei diversități de idiomuri, care prelungesc copilăria rațiunii și senilitatea prejudecăților, iar Robespierre inițiază Decretul din 2 Thermidor al anului II, care transforma în infracțiune folosirea graiurilor locale. Din fericire, acest decret cade în desuetudine foarte repede ca urmare a ghilotinării autorului său, dar nu e mai puțin adevărat că abia Constituția franceză din 2008 (şic!) statuează că graiurile locale – acum pe cale de dispariție – fac parte din patrimoniul cultural al Franței și trebuie să fie ocrotite și dezvoltate.

Această experiență istorică, care are drept subiect unul dintre cele mai unitare și mai compacte state naționale, ne sugerează măsura în care visata unitate lingvistică și culturală a națiunilor rămâne o himeră. Cu atât mai mult dezvoltarea altor comunități imaginare, cum li se spune adesea națiunilor în literatura recentă de specialitate, nu poate duce către realizarea unui bloc etno-lingvistic compact, așa cum îl visa revoluția franceză. Mai cu seamă atunci când statele-națiuni se clădesc pe ruinele unor imperii multinaționale – Imperiul Habsurgic, cel Otoman sau cel rus – decupajul frontierelor nu poate să coincidă în nici un fel cu granițele comunităților etno-lingvistice care s-au strămutat, de voie sau de nevoie, în interiorul acestor imense și multicolore entități statale.

Iluziorul spaţiu identitar

3Din când în când, câte o națiune sau alta încearcă să-și construiască cu forța iluzoriul spațiu identitar unificat: am trăit toți în preajma unei asemenea tragice aventuri care a sfărâmat în bucăți nesemnificative fosta Federație Iugoslavă. Trei zile de infern la Târgu Mureș, în martie 1990, au pus în scenă ceea ce pare tot mai mult un experiment eșuat de provocare a unui conflict violent de caracter etnic. Din fericire, în România, aceste tensiuni s-au calmat repede, lăsând în urmă poate și o stare de relativă suspiciune reciprocă, dar, în esență, deschizând calea unei cooperări politice fertile între reprezentanții opoziției democratice din acei ani, fie ei vorbitori de română sau de maghiară.

Insist asupra acestui element distinctiv al limbii materne, deoarece, mai ales în Europa contemporană, aceasta e de fapt singurul element de deosebire între diferitele etnii. Nu iau aici în discuție imensul spațiu musulman, care are altă dinamică, inclusiv în materie de conflicte etnice și religioase. Dar, în Europa, în condițiile unei conviețuiri adesea multiseculare și ale unei unificări culturale supranaționale, ale unor nenumărate căsătorii mixte, ale disjuncției moderne între origine etnică și religie, și, nu în ultimul rând, ale laicizării accelerate a membrilor tuturor confesiunilor tradiționale, nici cultura, nici portul, nici credința, și cu atât mai puțin “sângele”, “neamul”, nu mai reprezintă elemente de distincție identitară, lăsând exclusiv pe seama limbilor materne și a câtorva elemente de cultură istorică sarcină dificilă de marcă a identității naționale.

Pe de altă parte, globalizarea la care participăm vrând-nevrând, precum și alte procese de unificare trans-națională, pot crea iluzia evacuării tensiunilor interetnice din societățile actuale, Or, este doar o iluzie. Globalizarea are drept revers o criză identitară mai mult sau mai puțin mocnită, care poate exacerba la rându-i stările de conflict identitar: am văzut asta cu toții în condițiile crizei globale din ultimii ani, căreia multe națiuni – prea multe, pentru speranțele noastre, și dintre cele ce păreau cel mai la adăpost de asemenea pulsiuni – i-au răspuns printr-o sporire a rigidității propriilor poziții în raport cu alte națiuni și etnii.

Aceste conflicte, ținute mocnit sub presiunea comportamentelor sociale și politice majoritare, care eludează și refuză să asigure “combustibilul’ unor stări de tensiune pe care adesea nici măcar nu le recunoaște – nu mai au caracterul compact și vizibil pe care îl aveau în secolul trecut, cum nu au nici virulența acelora. Putem condsidera că e vorba de un progres notabil, și în mare măsură așa și este. Cu toate acestea, oricâte avantaje conjuncturale ar putea avea o asemenea stare de fapt, cred totuși că ignorarea deliberată a acestor conflicte potențiale nu e o bună soluție pentru coeziunea socială necesară dezvoltării contemporane. Mă gândesc mai ales la exasperarea pe care corectitudinea politică o poate provoca la nivelele de bază ale societății atunci când, în loc să evalueze cu curaj potențialul exploziv al unor stări de fapt, nu face decât să le escamoteze, ascunzându-le sub retorica unui multiculturalism improvizat și calp.

În opinia mea, este indispensabilă recunoașterea deschisă a acestor posibile surse de conflict și sublimarea lor, care nu poate fi realizată decât prin absorbția explicită a acestor tensiuni în spațiul politic. În măsura în care un conflict, fie el social, etnic sau de altă natură, poate fi transpus în cuvinte clare și devine parte a dezbaterii instituționalizate în parlament și în opinia publică, el are șansa de a rămâne în planul discursiv și simbolic. Periculos cu adevărat este conflictul care coboară în stradă – unde are toate șansele să nu mai fie mocnit.

Prof. dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult