26
July , 2017
Wednesday
Interviu O destinaţie atrăgătoare [caption id="attachment_5062" align="alignleft" width="300"] E.S. Sami Shiba, ambasadorul Albaniei la Bucureşti[/caption] Într-un interviu acordat ...
Politică La începutul lunii octombrie, alegerile din Portugalia s-au încheiat cu un rezultat care reflectă în ...
Academia Română, cel mai înalt for de consacrare culturală şi ştiinţifică, a acordat revistei „Balcanii ...
Fraţii de peste Prut Controversele identitare din Republica Moldova sunt cunoscute, ele având perioade de acutizare ...
[caption id="attachment_4085" align="alignleft" width="300"] Marea Britanie îi întâmpină cu restricţii şi ostilitate pe muncitorii români[/caption] De ...
ne declară dl. Vasile Blaga, ministrul Administraţiei şi Internelor, în cadrul interviului special acordat revistei ...
Editorial – Carol Roman Revista “Balcanii şi Europa” din cadrul NIRO Investement Group, a editat după ...
Războiul dintre creştini şi musulmani – resentimente vechi într-un mileniu nou Cine se înşeală azi susţinând ...
Un autocar plin cu oameni veniţi din Spania a oprit în faţa unei firme de ...
Pe data de 8 mai 2017 s-au împlinit 45 de ani de la inaugurarea Muzeului ...
Puternica şi originala personalitate politică a lui Armand Călinescu s-a manifestat cu deosebire în ultimul ...
Asasinatul, ca şi eliminarea de la putere a numeroşi oameni politici, s-a dovedit a fi ...
Sportivii din Balcani, după ce au impresionat prin rezultatele obţinute în anul 2010, an în ...
Pentru ştiinţa românească, Henri Coandă este o figură emblematică, un om dedicat cercetării, cu spirit ...

Archive for March, 2013

„Corabie cu pânze”…

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on „Corabie cu pânze”…

carol romanDacă ar fi să configurăm situaţia noastră economică, acum, în primele luni ale anului 2013, va trebui să fim de acord cu un ziar franţuzesc care ne prezintă ţara ca pe o corabie viguroasă, dar cu pânze, înaintând pe un fluviu tot mai învolburat. Cu alte cuvinte, economia noastră se situează la stadiul „…pânzelor”, aflată în faţa unor furtuni. Numai că în acelaşi desen, în vâltoarea apei sunt cuprinse şi vase moderne, mai de soi, ce se balansează şi ele pe valuri uriaşe. Morala ce s-ar dori: toată lumea se află în criză.

Adevărul crud este că zona Europei, de care sunt legate speranţele noastre, rămâne în recesiune şi în anul 2013, ceea ce simţim din plin încă de pe acum. Previziunea a fost autentificată de vicepreşedintele Comisiei Europene pentru Afaceri Economice şi Monetare, Olli Rehn. Clubul ţărilor care au adoptat moneda unică va înregistra şi anul acesta, în continuare, o scădere economică de 0,3 %. Ţări din zona euro precum Franţa, Spania şi Portugalia au de pe acum mari dificultăţi în a-şi reduce deficitele bugetare, în conformitate cu prognoza economică pe perioada de iarnă.

Neliniştitor este şi faptul că se anticipează creşterea ratei şomajului în toată zona euro, până la 12, 2 % anul acesta, faţă de 11,4 % anul trecut. Apar la lumină, însă, şi mari diferenţe în rândul statelor faţă de evoluţia crizei pe plan social: ne referim la rata şomajului, ce ar urma să ajungă la 27% în Grecia şi 26,9% în Spania, spre deosebire de 5,7 % în Germania şi 10,7 % în Franţa. Deci, o constatare poate fi consemnată: în aceeaşi zonă economică euro, unele ţări cu economie dezvoltată vor avea cu aproximativ un sfert mai puţin şomeri decât cele cu economie mai slabă. Cu alte cuvinte, efectele sociale ale fenomenelor crizei lovesc în primul rând ţări mai puţin dezvoltate şi, le ocrotesc, cât de cât, pe cele mai puternice. Iar atunci când în diferite ţări au loc mari frământări sociale şi printre protestatari se vântură ideea că toate statele, atunci când au intrat, cu mari speranţe, în Uniunea Europeană, au crezut că evoluţia zonei europene va fi dirijată spre atenuarea diferenţelor prin stimularea dezvoltării economice generale, acum nu mai cred în această ofertă.

În acest cadru, se poate constata că şi situaţia României nu este prea fericită. Să ne referim la un aspect. Am dorit să preluăm fonduri structurale din partea Uniunii Europene, pentru a ne remonta, însă, din diferite motive, când subiective, când obiective, nu am putut prelua şi utiliza aceste fonduri. Dacă ar fi să inventariem „erorile” săvârşite, vom aminti procedurile prea complicate, întârzierile în răspunsuri, iar pe de altă parte, deficienţe de fonduri proprii ori resurse administrative, ca şi capacitatea organizatorică slabă, care au împiedicat absorbţia de fonduri, după cum indică şi primul „Raport privind viitoarea politică de coeziune”. Ulterior, au apărut unele măsuri ce facilitează simplificarea procedurilor şi sprijinirea mai atentă şi mai binevoitoare a ţărilor doritoare de fonduri din partea Uniunii Europene.

Pănă una, alta, nu putem uita că economia românească este structurată şi depinde mult de relaţiile cu Uniunea Europeană şi că evoluţia noastră este strâns legată de dezvoltarea acestei zone. Din păcate, semnele redresării europene nu sunt prea încurajatoare.

Acum, ca un panaceu al revigorării economice europene, se încearcă experimentarea altor forme de organizare, care ar putea trece Europa într-o structură mai forte. Tot mai mult se dezvoltă ideea că Europa poate deveni o mare putere economică şi chiar o putere militară adoptând o organizare după principii federative, ceea ce ar însemna o nouă ordine europeană: taxa corporativă comună şi coordonarea bugetelor naţionale. Cu toată opoziţia aliatului britanic, care nu doreşte sub nici o formă să-şi subţieze suveranitatea naţională în favoarea unei suveranităţi a întregii Europe, lucrurile se aşează treptat spre realizarea unei structuri ecomico-sociale puternice, uniformă în acte, decizii şi acţiuni, pe plan intern şi extern, capabilă să facă faţă concurenţei prietenilor americani, chinezi şi a celorlaţi competitori ce se anunţă dintre ţările emergente.

În aceste împrejurări, „corabia cu pânze” încearcă să-şi menţină drumul şi încearcă, încă timid, să-şi dezvolte orizonturile.

Carol Roman

„Relaţiile dintre Turcia şi România au evoluat într-un ritm constant de-a lungul ultimilor ani”

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on „Relaţiile dintre Turcia şi România au evoluat într-un ritm constant de-a lungul ultimilor ani”

-ne declară ES domnul Ömür ŞÖLENDIL, Ambasadorul Republicii Turcia la Bucureşti-

– Acum, intraţi în cel de-al 90-lea an de la dobândirea independenţei de către Turcia, am dori să faceţi o apreciere asupra nivelului relaţiilor politice dintre ţara dvs. şi România, la ora actuală. Se cunoaşte că România colaborează cu Turcia în cadrul NATO şi sprijină efectiv, ori de câte ori se iveşte prilejul, accesul Turciei în UE.

1.

ES Ömür Șölendil

-Turcia şi România au, în mod tradiţional, relaţii bilaterale cu adânci rădăcini, bazate pe prietenie şi cooperare. Aceste relaţii au evoluat într-un ritm constant de-a lungul ultimilor ani, deschizând calea pentru extinderea cooperării în orice domeniu posibil, incluzând comerţul, energia, transporturile şi, de asemeni, cultura. Începând din anul 2011, Turcia şi România au ridicat relațiile tradiţionale la nivel de Parteneriat Strategic. Am finalizat Planul de acţiune care va stabili priorităţile şi modalitățile de desfăşurare ale parteneriatului nostru strategic. Preconizăm semnarea acestui Plan de acțiune în curând. Odată cu semnarea Planului de acţiune, vom avea un mecanism pe deplin competent pentru a putea utiliza vastul potenţial de dezvoltare a relaţiilor noastre, în continuare prin proiecte comune, concrete, într-o gamă largă de domenii.

În plus, odată cu relaţiile noastre excelente la nivel bilateral, dezvoltăm şi o cooperare foarte strânsă în cadrul forurilor internaţionale, cum ar fi ONU, NATO, OSCE şi OCEMN. După cum este bine cunoscut, Turcia a susţinut cu tărie aderarea României la NATO, în anul 2004. La rândul nostru apreciem în mod deosebit sprijinul prietenilor noştri români pentru aderarea Turciei la UE. Ţările noastre vor continua să coopereze în mod strâns, atât la nivel bilateral, cât și multilateral.

– Am solicita ca în contextul evoluţiei pozitive a economiei Turciei, să vă referiţi la stadiul cooperării economice între ţările noastre.

– În pofida contextului de încetinire a creşterilor financiare și economice pe plan mondial, Turcia a fost una dintre puținele țări care a reușit să păstreze un ritm de creştere tot mai mare al economiei. În decursul anilor 2010 și 2011, rata de creștere economică a ajuns astfel la 8,9% și respectiv 8,5%. În prezent, economia turcă este a 17-a mare economie din lume şi a 6-a din Europa. Până în anul 2023, care va marca aniversarea centenarului fondării Republicii, Turcia are drept obiectiv să se numere printre primele 10 mari economii ale lumii.

2

La conferinţa „Cooperare Economică la Marea Neagră” organizată la Ministerul Afacerilor Externe al României.

Comerţul şi economia sunt domenii importante de cooperare bilaterală între România şi Turcia. În prezent, cele două ţări sunt cei mai mari parteneri comerciali din regiunea lor, cu un volum al comerțului bilateral ajungând la aproape 7 miliarde de dolari SUA în 2011 și de aproximativ 5,5 miliarde de dolari SUA până la sfârșitul lunii noiembrie a anului trecut. Obiectivul nostru comun este de a ajunge în viitorul apropiat la un volum al schimburilor comerciale bilaterale anuale de 10 miliarde de dolari SUA.

Investiţiile turceşti în România se dezvoltă în continuare, tot mai mult, cu aproape 7000 de firme turcești care operează activ în România, într-o gamă largă de sectoare, cum ar fi bancar, construcții, materiale de construcții, textile, prelucrare a produselor alimentare și industrie. În prezent, valoarea totală a investițiilor turcești în România, împreună cu investiții via terţe țări a ajuns la 5 miliarde de dolari SUA. Turcia a devenit astfel cel de-al treilea mare investitor străin în România. Economia dinamică a Turciei, piaţa internă lărgită, industria competitivă și forţa de muncă calificată, precum şi legislaţia prietenoasă în domeniul investiţiilor oferă numeroase oportunități pentru investitorii străini. Şi invităm pe oamenii de afaceri români să beneficieze de acest mediu favorabil în domeniul investiţiilor în Turcia.

-. Pe bună dreptate acordaţi o atenţie deosebită minorităţii turco-tătare din țara noastră, pe linia respectării tradiţiilor acesteia, şi, în același timp, a legislației ţării. Consideraţi că minoritatea turco-tătară din România se bucură de drepturi depline, în conformitate cu exigenţele UE?

3

La Tulcea, în vizită la comunitatea turco-tătară

– Noi considerăm minoritatea turcă şi tătara din România drept o punte culturală și socială între naţiunile noastre. Prezența lor întăreşte legăturile noastre și îmbogăţeşte relaţiile noastre bilaterale. Ei trăiesc de secole într-o atmosferă paşnică în România, datorită atitudinii de exemplară bunăvoinţă a autorităților române. Suntem astfel bucuroşi să vedem că eforturile lor pentru păstrarea identității lor culturale sunt sprijinite de către statul român prin politici prietenoase faţă de minorități.

Amintesc că minoritatea turcă și tătară este reprezentată în diferite medii de viață în România. Participarea lor la viața politică românească este asigurată cu câte un mandat rezervat pentru turci şi pentru tătari, în Parlament. Membrii minorității, în calitate de cetățeni români de succes, şi-au adus de asemenea contribuții importante în cadrul statului român și societăţii româneşti. Vom continua să încurajăm membrii minorităţii în eforturile lor viitoare în acest sens.

– Nu demult, ministrul de Externe turc, Ahmet Davutoglu, cu prilejul reuniunii ambasadorilor Turciei din străinătate, a subliniat necesitatea unei activităţi mai dinamice a corpului diplomatic din străinătate şi implicarea sa mai semnificativă în problemele regionale și internaționale. Ce ne puteţi spune în acest sens?

DSC_0037

Întrevedere între ES Ömür Șölendil şi Ministrul Afacerilor Externe, ES Titus Corlăţean

– Turcia este situată în epicentrul regiunii afro-eurasiatice, acolo unde oportunitățile și riscurile create de epoca globalizării interacționează intens. Prin urmare, există o necesitate clară ca Turcia să desfăşoare o diplomație proactivă pentru a ajuta la asigurarea şi consolidarea prosperității, stabilităţii și securităţii în această vecinătate care se întinde de la Balcani până la Caucaz şi bazinul Mării Caspice, de la Marea Neagră la Mediterana de Est, de la Zona Golfului până la Africa de Nord. Turcia, bucurându-se de multiple identități regionale, are responsabilitatea să desfășoare o politică externă multidimensională. De aceea, Turcia contribuie activ la rezolvarea conflictelor precum şi la pacea şi securitatea la nivel global.

În ultimii ani, vizibilitatea Turciei în cadrul organizaţiilor internaţionale şi regionale a crescut, de asemenea, considerabil. În consecinţă, am lansat importante iniţiative de mediere şi facilitare. Deţinem co-preşedinţia celei mai extinse iniţiative ONU existente vreodată („Alianţa Civilizaţiilor”) în scopul promovării dialogului cultural, armoniei şi a respectului reciproc. În plus, Turcia a iniţiat mai multe proiecte de cooperare regională, cum ar fi „Cooperarea Economică a Mării Negre”, „Iniţiativa de Cooperare din Europa de Sud-Est”. În ultimii ani, Turcia s-a afirmat de asemenea ca o importantă țară donatoare. În acest sens, alocăm peste un miliard de dolari pe an pentru asistență de dezvoltare pentru a oferi sprijin unor națiuni care au nevoie de astfel de asistenţă, prin Agenţia turcă de cooperare şi dezvoltare (TIKA).

Desfăşurarea unei astfel de politici externe necesită o diplomație foarte viguroasă și activă. Prin urmare, ne-am îmbunătățit relațiile noastre cu majoritatea vecinilor noştri, prin creșterea interdependenței noastre economice, dialogului politic şi înțelegerii culturale. Am întărit de asemenea relaţiile strategice cu partenerii noştri occidentali și am consolidat parteneriatele noastre cu puterile emergente din Africa, Asia-Pacific şi America Latină. Am înfiinţat multe noi misiuni diplomatice și consulare pe aceste continente. Astăzi, nici o regiune din lume nu mai este departe de Turcia. Suntem reprezentaţi atât politic, cât și economic aproape în toate părţile lumii.

Urmăresc cu interes articolele publicate în revista „Balcanii şi Europa” şi sunt convins că pozitiva contribuţie a acestora la relaţiile diplomatice din regiune şi din Europa va continua.

Carol Roman


ES Ambasadorul Ömür Şölendil şi-a început activitatea la Ministerul de Externe turc în anul 1977. În decursul unei cariere de peste 35 de ani, ambasadorul Şölendil a avut importante posturi, în cadrul MAE turc, atât în Ankara cât şi în străinătate. A fost ambasador al Turciei în Libia (2008-2009) şi Mongolia (2006-2008). Din luna mai 2011 este Ambasadorul Turciei în România.

Ambasadorul Șölendil a mai fost director general pentru afaceri politice bilaterale, responsabil pentru Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Asia de Sud, la MAE turc. Din 2002 până în 2006, a lucrat în diferite funcţii în cadrul Direcţiei Generale pentru Europa de Est, din MAE turc. A lucrat de asemenea la Cabinetul Ministrului şi a detinut diferite funcţii în cadrul mai multor departamente politice ale Ministerului.

Zvârcoliri vinovate

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Zvârcoliri vinovate

Timpul trece şi steagul secuiesc nu dă pace vecinilor noştri maghiari.

Începem rândurile noastre cu o întrebare elementară: dacă manipularea acestui steag are loc în Transilvania, pe teritoriu românesc, de ce Ungaria vecină, prietenă, ca şi noi membră a Uniunii Europene şi a NATO, continuă seria unor acte ce pot fi definite drept „ provocări antiromâneşti”: steag în chip de drapel înfipt pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, acelaşi steag agăţat pe clădiri ale autorităţilor locale din oraşe maghiare, o campanie de trimitere de „steaguri” în localităţi româneşti, organizarea de marşuri cu tentă revizionistă, iar peste toate o campanie de presă deloc prietenoasă?

La urma urmei, aceste acte nu ar putea fi interpretate şi ca un soi de „amestec în treburile interne” ale unui stat din partea celuilalt stat? S-ar putea considera că s-ar nesocoti graniţele actuale, statornicite internaţional şi, ducând gândul mai departe, s-ar putea lăsa impresia că se pofteşte din nou la teritoriul uzurpat altcândva cu ajutorul lui Hitler? S-ar putea interpreta şi aşa… Şi s-ar naşte o întrebare: de ce atunci când apologeţi ai regimului maghiar fac referire la „ţinutul secuiesc”, teritoriu aflat în mijlocul României, şi se referă la „situaţii asemănătoare”, nu uită să amintească de Cataluña şi Ţara Bascilor, pornite, pare-se, spre secesiune, cu alte cuvinte ruperea de ţara istorică de convieţuire seculară? Am mai aminti şi incorecta alăturare, ilogică de altfel, dintre cetăţenia românească acordată supravieţuitorilor populaţiei române trăitoare de secole în Basarabia, precum şi urmaşilor lor de drept, şi modul în care Ungaria răspândeşte în jurul graniţelor sale aşa-numitele „cetaţenii maghiare”, ale „Ungariei istorice” unor cetăţeni ai unor state vecine ce trăiesc în zone cu populaţie maghiară. Nu poate fi interpretat ca o continuare forţată a vechii politici de „maghiarizare”? Ne întrebăm doar…

Până când, oare?, se întreabă, la rândul lor, mai mulţi cititori, care ne-au scris că „noi nu ne amestecăm în treburile interne ale Ungariei vecine. Acelaşi comportament l-am dori şi din partea vecinilor noştri”.

Şi ne permitem să-l contrazicem pe un important coleg, cotidianist titrat, care afirmă, cu calm: Scandalul Steagului Secuiesc a trecut ca şi cum nici nu ar fi fost… el s-a aprins, a ars cu pălălăile unui foc de paie şi s-a stins. Nimic mai fals! Nimic mai periculos! A se reciti filele istoriei…

1Înfruntările lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu „noii revizionişti maghiari”

11 iunie 1946. Ministrul de Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, a rostit la adunarea publică din Cluj un discurs de răspuns, în numele Guvernului român, la declaraţiile Guvernului ungar. Redăm în rezumat fragmente ce se referă la problemele abordate cu această ocazie.

„… Hotărârea de la Paris n-a făcut decât să constate şi să consfinţească încă o dată acest adevăr, care pentru noi este elementar: Transilvania a aparţinut şi va aparţine Statului român, în întregime… ”

„… Numai cine este dornic să semene în mod inutil şi vinovat vrajbă, numai cine doreşte într-adevăr să tulbure apele şi apoi să pescuiască în aceste ape tulburi, numai acesta poate nega acest adevăr. În cadrul Statului român unitar urmează să trăiască 1 milion şi jumătate de maghiari. Este rezultatul unei evoluţii istorice, pe care ultimele evenimente tragice prin care a trecut atât poporul nostru, cât şi poporul maghiar, nu au făcut decât să-l sublinieze.

Interesul maghiarilor de la noi, care vor urma să trăiască laolaltă cu poporul român, este de a înţelege că nici o agitaţie sterilă, nici un fel de afirmare lipsită de înţeles, goală de înţeles, venită de peste hotare, nu poate schimba situaţia.

Oricine încearcă, autorizat sau nu, să deschidă alte perspective maghiarimii de la noi face un rău serviciu, nu ideii de solidaritate şi de consolidare a Statului român, nu Ţării noastre, dar în primul rând face un deserviciu populaţiei maghiare, pentru că asemenea atitudini, asemenea fluturări de parole nu fac decât să producă tulburări şi să creeze de multe ori o stare de spirit nesănătoasă…”

„… Ce spun oamenii politici maghiari atunci când refuză hotărârea de la Paris? Pe ce tărâm se pun reprezentanţii autorizaţi ai Republicii vecine atunci când nu acceptă trasarea definitivă a hotarelor Transilvaniei aşa cum sunt astăzi? Să spunem lucrurilor pe nume. Asistăm la o nouă ediţie a revizionismului, a unui nou revizionism, dar trebuie să constatăm cu amărăciune şi durere că această nouă ediţie a revizionismului se leagă de tendinţele binecunoscute ale revizionismului trecut, atât de agitat în Ungaria de ieri…” (Sublinierile din text aparţin redacţiei).

( Textul integral al discursului a apărut iniţial la Cluj în ziarul „Tribuna Nouă”, Nr. 182/1946).

28 iulie 2011. Deşi au trecut 65 de ani, minţi întunecate nu se astâmpără şi nu se împacă cu realităţile timpurilor pe care le trăim. Sunt oameni care, culmea ironiei, sunt aleşi pe teritoriul nostru naţional şi îi reprezintă pe români la Uniunea Europeană în înalte funcţii. Este vorba despre Tökes Laszlo şi cei din jurul său, pare-se cu sprijin partizan din afara ţării. Acesta, vicepreşedinte al Parlamentului European,ales în România, care este şi liderul Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), a declarat, între altele, la Universitatea de vară „Tusvanyos”, de la Băile Tuşnad: „… puterea românească dintotdeauna să ceară iertare maghiarilor pentru păcatele pe care le-am suferit în epocile post-Trianon şi post-comunism. Dacă am pierdut teren, atunci cerem în schimbul teritoriilor drepturi, inclusiv autodeterminare limitată şi orice formă de autonomie la nivelul Transilvaniei, în Partium şi în Ţinutul Secuiesc”.

Preşedintele Traian Băsescu a catalogat afirmaţiile premierului ungar, Viktor Orban, pe tema reorganizării teritoriale a României ca fiind neavenite. „Eu cred că niciodată nu va fi momentul ca Ungaria să-şi dea cu părerea care e organizarea administrativă a României. Ungaria are problemele ei destul de mari. Să şi le rezolve acolo. Deci, orice declaraţie de acest gen este neavenită”, a declarat preşedintele la TVR. El a mai spus că regionalizarea nu poate fi sacrificată pentru interesele minorităţii. De asemeni, Crin Antonescu, co-preşedinte al Uniunii Social-Liberale, a declarat: „Domnul Tökes Laszlo a afirmat, în mai multe rânduri, că Tratatul de la Trianon este inacceptabil pentru domnia sa, că apartenenţa Transilvaniei la România este o problemă ce ar trebui remediată. Poziţiile domnului Tökes sunt inacceptabile pentru noi”.

Din „ steag”…„drapel”?

2Februarie 2013. Un steag secuiesc de dimensiuni mari a fost arborat în centrul municipiului Miercurea Ciuc, în faţa Palatului Administrativ, în acordurile imnului secuiesc, în timp ce mai mulţi husari au dat onorul. Cu această ocazie, primarul din Miercurea Ciuc, Raduly Robert Kalman (UDMR) – a spus: „Trăim într-o lume în care limba maghiară a devenit discriminatorie în Miercurea Ciuc. Astăzi este ziua în care trebuie să spunem clar: cunoaşterea limbii maghiare este obligatorie, nu discriminatorie, ci obligatorie în Miercurea Ciuc, începând de la prefect, corespondenţii televiziunilor şi radiourilor româneşti, toată lumea care trăieşte din impozitele secuilor trebuie să ne cunoască limba, limba noastră maternă”. Ministrul Apărării, Mircea Duşa, a replicat dur la această declaraţie. „Nu este posibil ca un asemenea discurs să fie adus în dezbaterea publică, un discurs care mi se pare că se auzea doar pe vremea lui Hitler. De altfel, primarul din Miercurea Ciuc, folosind asemenea invective la adresa românilor, dar şi a maghiarilor din Harghita, deopotrivă, nu face altceva decât să îi învrăjbească pe unii împotriva celorlaţi”, a afirmat oficialul român, care este deputat de Harghita. El a mai spus că va merge la Miercurea Ciuc ca să vadă dacă mai are dreptul să vorbească în limba română sau dacă nu cumva are nevoie de paşaport, relatează „România Liberă”.ro din 26 februarie a.c

De asemeni, a reacţionat şi Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), care a informat, printr-un comunicat de presă, că încâ din 23 octombrie 2012 a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) în legătură cu abuzuri şi încâlcări ale legislaţiei româneşti.

Revista noastră nu poate fi acuzată de exces de zel, dar nici nu poate trece cu vederea fapte cu semificaţii deosebit de grave, care în alte forme continuă vechi poziţii iredentiste.

Atitudinea cumpătată, reţinută a autoritătilor româneşti demonstrează că nu doresc extinderea conflictului propagandistic cu tentă antiromânească. Nu poate fi uitat parteneriatul strategic dintre ţările noastre, care au aniversat, recent, 10 ani de la semnarea „Declaraţiei privind cooperarea şi parteneriatul strategic româno-ungar pentru Europa secolului XXI”, prilej cu care au fost dezbătute importante probleme ale dezvoltării economico-sociale din cele două ţări. S-a menţionat, totodată, concluzia că discutarea unor astfel de teme sensibile (cum este şi cea a steagului secuiesc, n.n.) trebuie să aibă loc pe „canalul politico-diplomatic”, iar „asumarea unor simbolistici naţionale trebuie făcută în cadrul legislativ din fiecare ţară”. Sub aceleaşi auspicii ale bunelor relaţii bilaterale amintim şi şedinţele comune ale celor două guverne, în care s-au discutat, de fiecare dată, chestiuni serioase ale evoluţiei relaţiilor reciproce.

În acest context de „zvârcoliri” provocate artificial, lideri ai UDMR au condamnat sosirea de extremişti maghiari din diferite zone ale Ungariei, puşi pe harţă şi provocări, inspiraţi de orientarea politicii guvernului Orban, care se amestecă în viaţa şi activitatea cetăţenilor români de etnie maghiară. Astfel, György Frunda a ţinut să sublinieze că „în recentul război al steagurilor dintre cele două guverne, comunitatea maghiară din România este cea pedepsită şi are cel mai mult de pierdut”.

Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie cu aplicarea descentralizării regionale, care pentru vestici a adus prosperitate? Aplicarea regionalizării în zona Balcanilor poate stârni animozităţi, în special de ordin etnic? Este oare coagularea în regiuni de dezvoltare explicaţia avansului statelor occidentale? În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativ-teritorială de către autorităţile din România, ne propunem o trecere în revistă a modelelor de regionalizare europeană.

Regionalizarea  in dezbatereAtunci când este concepută pornind de la realităţile istorice ale locului, împărţirea pe regiuni poate împăca regionalismul (accentul local) cu dezvoltarea economică, fără să afecteze unitatea unui stat. Pornind de la aceste considerente, descentralizarea este un proces promovat de Uniunea Europeană, în cadrul căreia activează mai multe organizaţii care încurajează demersul (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, Comitetul Regiunilor, Consiliul Municipalităţilor şi Regiunilor Europene, Adunarea Regiunilor Europene). De altfel, descentralizarea şi guvernarea pe mai multe niveluri sunt teme vechi pe agenda UE. În 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de dezvoltare regională pe întreg spaţiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, apoi a fost elaborat Nomenclatorul Unităţilor Teritorial-Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea urmări dezvoltarea zonală pe criterii de comparaţie, acesta are următoarele niveluri ierarhice: NUTS 1 – echivalent al nivelului federal, cu suprafaţă în jur de 50.000 kmp şi populaţie în jur de şase milioane locuitori; NUTS 2 – nivel regional, (medie de 13.500 kmp pentru suprafaţă, două milioane locuitori populaţie), NUTS 3 – nivel departamental, NUTS 4, nivel comunal. În acest fel, s-a realizat o corespondenţă între nivelurile regionale din ţările comunitare şi dintre acestea şi decupajele administrative naţionale.

O privire spre Vest

Regiunile Europei au o geneză şi o consistenţă foarte variate. Dar, indiferent că este vorba despre regiuni politico-administrative, cu personalitate istorică şi culturală sau de regiuni născute din raţiuni economice, funcţionalitatea este criteriul de bază. Prezentăm câteva exemple relevante de regionalizare.

Franţa este considerată ca fiind modelul tipic de stat centralizat (suprafaţă mare, omogenitate etnică dată de procesul istoric de integrare prin asimilare a minorităţilor, statutul capitalei etc). Din cauza faptului că sistemul administrativ francez s-a caracterizat mult timp printr-o mare fragmentare, în anii `50 a fost instituit un nivel administrativ superior – cel regional. Delimitarea regiunilor a ţinut cont de dezvoltarea economică a marilor oraşe, dar şi de antecedentele istorice, majoritatea regiunilor reluând vechile provincii franceze. Franţa a ţinut cont, de asemeni, de tendinţele din UE. Astfel, în anii `80, a intrat în vigoare legea descentralizării administrative, pentru implementarea autonomiei locale prin asociere intercomunală.

La antipod se găseşte Germania, stat clădit pe structură federală. Federalismul german are motivaţii istorice (interne – fărâmiţarea politică din Evul Mediu în numeroase entităţi mici cu un grad pronunţat de autonomie; externe – aliaţii învingători în cel de-al doilea război mondial au susţinut ideea unei Germanii descentralizate, ca premisă esenţială pentru evitarea alunecării spre o nouă dictatură militară). Tradiţiile regionale, dar şi necesităţile practice au concurat în organizarea internă a R.F. Germane, făcând din această ţară un model de regionalism. Limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au întrepătruns cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele landuri. În schimb, autorităţile comuniste din partea estică a Germaniei au organizat statul după un model centralizat, fără un fundament regional identitar. Reunificarea a corectat aceste diferenţe, iar modelul vestic s-a extins şi în fosta RDG. Astfel, structura federală a Germaniei, constituită prin regionalizare, realizează un echilibru între tradiţiile istorice, arbitrariul impus de conjunctura politică de moment şi voinţa populaţiei exprimată prin referendumuri”.*

Despre fragmentare de-a lungul istoriei se poate vorbi şi în cazul Italiei sau Spaniei. Organizarea lor administrativă a ţinut cont de statutul diferit al unor minorităţi sau de individualitatea insulară. Dar atât regiunile italiene, cât şi comunităţile autonome din Spania ţin seama de fundamentul unor vechi structuri feudale. Cu toate contrastele teritoriale şi demografice, regiunile din aceste două ţări posedă un grad ridicat de funcţionalitate şi coeziune, în special datorită faptului că au apărut grupările de regiuni mari.

O împărţire vizibilă, prin delimitare oficială, apare în cazul Belgiei, model de organizare pe criteriu lingvistic, adevărat stat de „frontieră”, fragmentat între două comunităţi: flamandă şi valonă. Comunicarea dintre cele două se dovedeşte şi azi dificilă. De această realitate ţine seama modelul de regionalizare. Guvernele belgiene au ales să acorde încă din anii `60 din ce în ce mai multă autonomie celor două comunităţi, care au căpătat statut politico-administrativ în 1963, prin delimitarea oficială a Flandrei şi Valoniei, care au guverne şi parlamente proprii şi care tind să preia, în anumite domenii, atribute generalizte. Ulterior, în 1990, a fost delimitată şi regiunea Bruxelles. De acelaşi gen de prerogative statale extinse beneficiază şi cantoanele din Elveţia, care au propria Constituţie, propriul parlament, propriul sistem de guvernare, autonomie fiscală reflectată prin sisteme proprii de impozitare, organizare distinctă a sănătăţii, învăţământului, poliţiei, justiţiei etc. La polul opus se află Danemarca, stat care constituie în prezent una dintre naţiunile cele mai omogene ale continentului (danezii formează peste 96% din totalul populaţiei), fapt ce se răsfrânge şi în structura sa, neexistând contraste regionale majore. Ca urmare, cele 14 districte sunt rezultatul unor delimitări convenţionale, fără suport regional constituit din argumente istorice şi culturale. În schimb, Grecia, deşi compactă etnic (grecii formează circa 98% din totalul populaţiei), prezintă o mare fragmentare administrativă, ceea ce a determinat ca regiunile rezultate să fie relativ artificiale, dar respectând ansamblurile structurate de-a lungul istoriei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Marea Britanie, unde criteriul istoric a făcut loc, în organizarea regiunilor, priorităţii pentru atragerea de investiţii şi realizarea în parteneriat a anumitor obiective economice şi sociale. Încurajate şi finanţate de guvernul central, comitatele engleze au iniţiat acţiuni de cooperare în vederea asocierii în grupări medii şi regiuni de planificare economică extinse (restul coeziunii fiind dat de conservatorismul britanic…). Modelul a fost implementat şi în Irlanda, care are regiuni de planificare economică cu nivel superior celor 26 de comitate tradiţionale.

Se poate observa din aceste exemple că organizarea pe regiuni în occidentul european de astăzi poate avea ca bază, pe lângă decupajul administrativ, criteriul istoric, coeziunea economică şi omogenitatea etnică. Mai mult, poate fi susţinută prin legi şi reglementări la nivel naţional, întregul proces fiind unul liber. Un aspect se detaşează în mod evident: fiecare stat a abordat în funcţie de interesele şi datele sale interne concrete descentralizarea susţinută de către Uniunea Europeană.

Şi o alta spre Est

În statele din răsăritul continentului, structurile administrativ-teritoriale au purtat o puternică amprentă politică, manifestată printr-o centralizare excesivă, prin subminarea sau chiar prin negarea autonomiei locale, printr-o evidentă tendinţă de uniformizare a discrepanţelor sociale, culturale sau etnice. Numai ţările cu o structură federală bazată pe argumentul eterogenităţii etnice (Iugoslavia şi Cehoslovacia) au putut conserva unităţi regionale comparabile ca mărime cu cele din vestul continentului.

Reformele administrative din aceste ţări au început să „curgă” după cel de-al doilea război mondial, iar schimbările succesive au avut ca rezultat reducerea numărului nivelelor administrative, generalizându-se astfel sistemul departamental, lipsit de colectivităţi locale puternice, cu autonomie financiară. Consecinţa s-a văzut după căderea regimurilor comuniste: statele blocului răsăritean care au devenit membre ale UE au lacune mari de dezvoltare şi sunt nevoite să-şi reevalueze organizarea administrativ-teritorială, care nu face faţă noii configuraţii în care se găsesc. Nu este un proces uşor. Occidentul are un avans considerabil în timp, iar temelor nevralgice dintr-o zonă în care nu lipsesc frământările entice li se adaugă imperativul economic al dezvoltării. Toate acestea sunt de natură să genereze ample dezbateri.

Soluţia Poloniei

Campioană a absorbţiei fondurilor europene, această ţară care avea, înainte de 1998, 49 de unităţi administrative (similare cu judeţele din România), a trecut la aplicarea unei reforme profunde în domeniu. Astfel, Polonia este organizată pe trei niveluri – 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate). Fiecare diviziune are competenţe proprii, atribuite prin lege. Spre exemplu, regiunile (voievodatele), cele mai mari entităţi (suprafaţa cuprinsă între 9.412 kmp şi 35.589 kmp şi o populaţie între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori), cuprind un corp administrativ, ales prin vot direct şi un corp executiv, condus de un „mareşal” numit de premier. Au competenţe în principal în domeniul apei, drumurilor, sănătăţii, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice. Există, într-adevăr, decalaje datorate şi unor cauze externe (spre exemplu, regiunile care au avut o creştere susţinută în ultima perioadă sunt avantajate de schimburile comerciale cu Austria şi Germania, în schimb regiunile cele mai slab dezvoltate sunt situate în special în est, în vecinătatea Rusiei, Belarusului şi Ucrainei…). Se observă, totuşi, că regionalizarea din Polonia, susţinută de o lege puternică, poate duce absorbţia fondurilor europene la un nivel de 80%.

România – tradiţie şi actualitate

După Unirea din 1859, unitatea administrativă de bază a statului român a devenit judeţul. După unificarea teritorială de la finalul primului război mondial, România era compusă din 71 de judeţe, aparţinând celor 10 provincii istorice: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Pentru numai doi ani, din 1929 până în 1931, România a aplicat o organizare regională: au fost stabilite 7 directorate ministeriale locale, care respectau personalitatea juridică a judeţelor din care erau formate. Mai târziu, România a fost reîmpărţită în 10 ţinuturi (+ capitala), conduse de rezidenţi regali. Dar acestea nu respectau tradiţia istorică (Bucegi, Ţinutul Dunării de Jos, Olt, Ţinutul Mării, Nistru, Prut, Someş, Mureş, Suceava, Timiş). După 1947 au avut loc o serie de reforme menite să schimbe faţa administrativă a României potrivit cerinţelor socialiste. Astfel, au apărut 26 de regiuni, care au devenit 18, apoi, în 1968, s-a revenit la judeţe, municipii şi oraşe, organizare care există şi în prezent.

După căderea comunismului, Constituţia din 1991 şi Legea administraţiei publice locale au stabilit ca unităţi administrative de bază judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Ca şi în cazul altor state din această parte a continentului (Ungaria, Slovacia, Bulgaria etc), în România au apărut regiuni de dezvoltare (corespunzătoare cu diviziunile de nivel NUTS 2), create în perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi perpetuate până în prezent. Acestea nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale, pentru coordonarea dezvoltării zonale. Astfel, există Regiunea Bucureşti-Ilfov (cu reşedinţa la Bucureşti), Regiunea Nord-Vest (cu reşedinţa la Cluj-Napoca), Regiunea Vest (cu reşedinţa la Timişoara), Regiunea Sud-Vest Oltenia (cu reşedinţa la Craiova), Regiunea Sud Muntenia (cu reşedinţa la Călăraşi), Regiunea Sud-Est (cu reşedinţa la Brăila), Regiunea Nord-Est (cu reşedinţa la Piatra-Neamţ) şi Regiunea Centru (cu reşedinţa la Alba-Iulia).

Noul proiect de regionalizare a României ar urma să ţină seama deopotrivă de faptul că teritoriul ţării este structurat în ansambluri regionale cu personalitate istorică şi culturală distinctă, provincii a căror funcţionalitate a fost demonstrată de-a lungul timpului, de realitatea că organizarea pe regiuni, însoţită de o reală descentralizare, este un proces susţinut de UE, dar şi de imperativul economic al apropierii exerciţiului bugetar 2014-2020 al Uniunii Europene.

————————————————————————————-

* Dănuţ Radu Săgeată – Modele de regionare politico-administrativă”.

Ministrul de Interne al Germaniei a dat un semnal: Schengen? Veto!

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Ministrul de Interne al Germaniei a dat un semnal: Schengen? Veto!
foto coperta

Ministrul de Interne al Germaniei – Hans-Peter Friedrich

Intenţia Germaniei de a-şi folosi dreptul de veto în cazul înscrierii pe ordinea de zi a Consiliul Justiţiei şi Afaceri Interne (JAI) a temei aderării României şi Bulgariei la Schengen a determinat guvernul român să ia o poziţie precaută: nu va solicita supunerea la vot a subiectului extinderii spaţiului de liberă circulaţie. Şi totuşi… Ne aflăm într-un moment economic dificil şi orice sprijin primit pentru aderare din partea prietenilor noştri ar fi fost binevenit. În acest context, semnalul dat de ministrul de Interne al Germaniei, Hans-Peter Friedrich, nu poate bucura. Intrarea în Schengen ar fi facilitat circulaţia mărfurilor româneşti în perimetrul european, camioanele româneşti nu ar mai fi stat ore în şir la cozi etc. De asemeni, nu poate fi uitat semnalul pozitiv care ar fi fost dat investitorilor. Şi încă ceva: în caz de aderare, nivelul dobânzilor la creditele româneşti ar fi putut scădea, iar interesul pentru acţiunile societăţilor autohtone ar fi putut creşte.

În viitorul apropiat, sperăm într-o rezolvare pozitivă, în favoarea României.

Gheorghe Lazăr, precursor al învăţământului românesc

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Gheorghe Lazăr, precursor al învăţământului românesc

La sfârşitul anului 2010, bucureştenii au avut o surpriză oarecum neplăcută: cele patru statui din piaţeta situată în faţa Universității – arhitecţii ne spun că aceasta ar fi singura piaţă demnă de acest nume din Capitală, fiind unica gândită şi realizată coerent – au dispărut. Mihai Viteazul, Spiru Haret, Heliade Rădulescu şi Gheorghe Lazăr au fost mutaţi temporar în Parcul Izvor. Între timp, lucrările de amenajare a unei parcări subterane au scos la lumină ruinele ansamblului monastic de la Sfântul Sava: biserica, mănăstirea propriu-zisă şi Academia Domnească, construite în a doua jumătate a sec. XVI, refăcute şi îmbogăţite de Constantin Brâncoveanu. Cele mai reprezentative vestigii din acest complex vor putea să fie vizitate de îndată ce parcarea va fi funcţională.

Medalion aniversativ

Medalion aniversativ (oraşul Avrig)

Acum, toate cele patru personalităţi istorice s-au întors la locul lor. Trei dintre ei, în frunte cu Gh. Lazăr, veghează din nou, ca genii tutelare ale studiilor superioare din România, asupra universităţii bucureştene.

Născut în ultimul deceniu al sec. XVIII la Avrig, Gheorghe Lazăr a studiat la Cluj (1798-1801), Sibiu (1801-1802) şi Viena, unde urmează cursuri de de teologie, filosofie, istorie şi ştiinţe fizico-matematice. Încheind stagiul la Viena în 1809, Gh. Lazăr devine profesor la Seminarul Teologic din Sibiu (1811-1815). Din cauza conflictelor cu episcopul Moga, el fuge la Braşov, de unde este adus înapoi cu forța şi, la sfârşitul anului 1815, este destituit şi pus sub supravegherea autorităţilor poliţieneşti.

Forţat de aceste împrejurări, Gh. Lazăr a plecat în Ţara Românească, mai întâi în casa Ecaterinei Bărcănescu, în calitate de profesor particular. Îl regăsim apoi ca geometru, măsurând o moșie a boierului Constantin Bălăceanu, efor al școlilor din Muntenia. Din întâlnirea dintre cele două personalităţi se naşte un plan de mare anvergură – înfiinţarea unei instituţii de învăţământ superior în limba română, proiect la care aderă, alături de Bălăceanu, şi alți mari boieri, ca Iordache Golescu, nepot de frate al lui Dinicu Golescu, Ioan Văcărescu, mitropolitul Dionisie şi alţi boieri luminaţi, care, la 10 decembrie 1817, înaintează lui Caragea Voievod o anaforă prin care propun înfiinţarea unei şcoli domneşti la Sfântul Gheorghe, unde un profesor să fie însărcinat cu exercitarea ucenicilor la măsurarea pământului. Şcoala se va înfiinţa în anul următor, dar la Mânăstirea Sfântul Sava.

Academia Sfantul Sava – Bucuresti

Academia Sfântul Sava – Bucureşti

Această primă instituţie de învăţământ superior în limba română înlocuia Academia Domnească, întemeiată de stolnicul Constantin Cantacuzino la Mănăstirea Sf. Sava, în 1688, unde predarea se făcea în greacă şi latină. Scoasă de sub autoritatea ecleziastică şi reorganizată sub numele de Şcoala Naţională „Sfântul Sava”, aceasta îl va avea în frunte pe Gheorghe Lazăr.

La propunerea lui Lazăr, au fost integrate în programa școlii superioare discipline noi, precum aritmetica, geometria, trigonometria, filosofia, geografia şi gramatica. Ion Heliade Rădulescu a publicat traducerea Aritmeticii lui Francoeur, prima carte de matematică tipărită în Ţara Românească. Alături de aceste traduceri, manualele al căror autor a fost Gh. Lazăr – Aritmetica matematicească, Trigonometria cea dreaptă ş.a. – au adus o mare contribuţie la crearea terminologiei ştiinţifice în limba română.

Azi, la aproape 200 de ani de la acest moment istoric, nici nu ne imaginăm cât de dificilă şi de importantă a fost această etapă, în care limba română şi-a cucerit statutul de limbă a ştiințelor şi culturii. La începutul anilor ’90, aceia dintre noi care am venit în contact cu colegi din R. Moldova şi Ucraina am înțeles mai bine ce piedici enorme se ridicau în calea unei culturi care nu dispunea de o terminologie adecvată a ştiinţelor şi de un bagaj conceptual indispensabil discursului teoretic: mulţi cercetători şi profesori de dincolo de Prut veneau în România pentru a deprinde vocabularul ştiinţific românesc, deoarece la ei acest vocabular provenea exclusiv din limba rusă.

orasul Avrig a cinstit memoria carturarului

Pe data de 5 iunie 2009 – orasul Avrig a cinstit memoria carturarului

Datorită personalităţii şi convingerilor sale, Gh. Lazăr avea să-l cunoască pe Tudor Vladimirescu, pe care l-a sprijinit, din punct de vedere ideologic şi practic, în mișcarea de la 1821. El i-a învăţat pe panduri cum să îndrepte tunurile, meşteşug pe care-l învăţase la Viena. De aceea, după înfrângerea lui Tudor, Școala de la Sfântul Sava a fost închisă. Gheorghe Lazăr s-a îmbolnăvit grav şi, întors la Avrig, la 17 septembrie 1823 s-a stins din viaţă, la doar 44 de ani.

Desigur, Lazăr a fost omul epocii sale, de care ne despart nu doar ani sau decenii, ci şi o dinamică radical diferită a dezvoltării ştiinţelor şi comunităţilor universitare care le cultivă. Dar un punct anume rămâne neclintit din programul generaţiei lui Gh. Lazăr: necesitatea imperioasă a dezvoltării în continuare a învăţământului de toate gradele şi a cercetării ştiinţifice superioare în limba română. Desigur, internaţionalizarea ştiinţei şi dezvoltarea ei globală implică intensificarea dialogului dintre specialişti de pe toate meridianele, creşterea caracterului competitiv al rezultatelor cercetării – şi deci participarea la concertul internaţional al ştiinţelor prin publicații în limbi de circulație, în primul rând în engleză. Dar asta nu trebuie să implice desconsiderarea elaborării şi difuzării de opere ştiinţifice în limba proprie. În ultimă instanţă, finanţarea celei mai mari părţi din cercetarea ştiinţifică din România se datorează cetăţenilor români, vorbitori, într-o proporţie covârşitoare ai limbii române. Aceştia au dreptul să pretindă accesul liber la creaţia ştiinţifică pe care o susţin, precum şi dezvoltarea liberă a propriei limbi ca limbă de cultură, capabilă să exprime cele mai novatoare concepte ale ştiinţelor, literelor şi filosofiei.

Tendinţa recentă de a refuza limbii române statutul de limbă aptă de a vehicula noţiuni ştiinţifice de vârf este o formă de snobism intelectual căruia se cuvine să-i răspundem cu cuvintele lui Gh. Lazăr însuşi, care spunea, în acei ani inaugurali: pentru un popor şi neam ce este aşa de vechiu, aşa vestit, proslăvit şi înzestrat cu toate rodurile pământului, precum şi cu darurile duhovniceşti, se cuvine o Academie cu ştiinţa chiar în limba maicii sale.

Prof. Dr. Zoe Petre

Scriitori excluşi din motive politice – Anii „Revoluţiei Culturale”(2)

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice – Anii „Revoluţiei Culturale”(2)

Continuăm publicarea articolelor dedicate -Scriitori excluşi din motive politice- de astă dată din perioada anilor de după cel de-al doilea război mondial, anii „Revoluţiei Culturale” de la noi.

Titu Maiorescu art

Titu Maiorescu

Sfârșitul celui de al doilea război mondial a însemnat pentru cultura românească o perioadă de confuzie în ceea ce privește înțelegerea sensului istoriei, de speranțe înșelate, de relativă libertate dar și de semne rău prevestitoare. Viaţa culturală publică se polarizează, destul de repede, se construiesc centrele de putere și de influență ale forței politice care își dorea acapararea totală a puterii în România, nu fără sprijinul direct sau mai puțin brutal al forţei militare de ocupaţie. Prezența Comisiei Aliate de Control nu a făcut decât să inducă în eroare pe cei care credeau că va putea exista o coabitare între România tradiţională și noii veniți, la propriu sau la figurat. O campanie de de-fascizare a societății a avut ca țintă nu doar pe cei care au avut un rol executiv în vechea Administrație, ci și pe cei care, într-un fel sau altul, au garantat moral această Administrație. Între acești garanţi se vor număra mari nume ale culturii românești. Umbra incriminatoare nu se întindea doar asupra celor care au cochetat cu dreapta extremistă (legionară sau cuzistă) ci și asupra celor care în momentul de criză intensă generat de Mișcarea Legionară s-au îndreptat către Carol al II-lea, considerat ca o soluție salvatoare. Unii dintre cei care au avut contacte mai mult sau mai puțin vizibile cu această dreaptă , sau înţeleseseră rapid care urma să fie cursul istoriei în România, cum au fost Cioran sau Eliade, Constantin Virgil Gheorghiu sau Vintilă Horia, Eugen Ionescu, Brâncuși sau Enescu și mulţi alţii, un șir nesfârșit de fapt, au rămas în Occident. Unii au rămas aflându-se deja acolo, alţii au profitat de ultimele canale rămase deschise – de la burse de studiu oferite de puținele Institute Culturale care funcţionau încă la Bucureşti până la asumarea proprie a aventurii ce o presupunea o emigrare voluntară. Doar minţile foarte lucide și norocoșii puteau lua această hotărâre, dacă ne gândim că până la abdicarea silită a Regelui Mihai, atmosfera era atât de confuză şi atât de plină de promisiuni și speranțe care s-au dovedit a fi cumplit de nefondate, încât asistăm la fenomene culturale uluitoare. Apăreau reviste culturale de tot soiul, asistăm la o renaștere a avangardei literare și artistice (Gherasim Luca și Trost au apărut atunci în plină forță), asociațiile de tip occidental ori de tip sovietic co-existau, aveau loc manifestații publice de diferite orientări politice, forțele de represiune ale statului erau când timide, când excesive, existau ziare și polemici în ziare, la parăzi și defilări portretele liderilor occidentali și cele ale lui Stalin stăteau zâmbitoare în șir, veghind la bizara evoluție a unei ţări care fusese în aceeași tabără şi cu Axa și cu Aliaţii, care pierduse și câștigase războiul, care pierduse și recâștigase în parte ce i se răpise teritorial, căreia i se promisese păstrarea orânduirii de stat și suferea în fiecare zi o golire de conținut a acestei orânduiri. Ziarele erau pline de atacuri la persoanele care trebuiau să fie înlăturate din viața public, ori, mai mult, înlăturate și pedepsite. Tot aceleași ziare erau gazde ospitaliere pentru mărturisirile de credință ale acelor nume publice care aveau o putere de convingere şi care treceau în tabăra învingătorilor. Totul a căpătat altă dimensiune prin abdicarea forțată a regelui Mihai I. Preluarea puterii de către marionetele Moscovei a fost rapidă, surprinzătoare pentru cei care credeau în regulile democrației și mai ales în puterile democratice ce făcuseră promisiuni, dovedite acum cu totul nefondate. Instituţiile statului fuseseră deja cucerite prin mișcări de cadre făcute cu ajutorul campaniei de de-fascizare care se chema fie epurare, fie reformare, fie restructurare fie oricum altcumva.

Presa a fost supusă unui regim de control editorial și economic strict. Au urmat editurile. Iniţiativa privată în domeniul culturii a fost suprimată. Climaxul crizei s-a manifestat prin două feluri de arestări – a persoanelor și a cărţilor. Pentru „arestarea” cărților s-a întocmit un Index al titlurilor ce trebuie scoase din toata bibliotecile publice. Cele mai multe dintre aceste titluri aparțineau culturii naționale dar au fost incluse și enorm de multe titluri din cultura universală. Am avut în mână un asemenea Index. Probabil că nu a fost o singură ediţie. Criteriile au fost schimbătoare, uneori fără noimă, alteori cu țintă precisă, măruntă şi chiar personală. Au fost interzise cărţi de filosofie, literatură, istorie, știință şi, desigur şi multă maculatură de propagandă. A avut loc o acțiune directă de epurare a bibliotecilor dar şi a fondurilor de carte private (spre exemplu, Fondul de carte de la Blaj), trecându-se la distrugerea fizică a cărţilor. E drept, chiar incendiate, cărţile lui Sadoveanu au rămas în circulaţie și la dispoziţia celor voiau să le citească, cărţile lui Blaga au fost interzise, distrugerea lor fiind un fapt ce decurgea din interzicere. Un alt exemplu semnificativ poate fi soarta cărţilor lui Lucrețiu Pătrășcanu, un proeminent lider al noii puteri, care după arestarea autorului au intrat în lista lucrărilor interzise, alături de titlurile aparţinând adversarilor săi ideologici. Pe lista neagră se găseau cărţile lui Titu Maiorescu, Octavian Goga, Eugen Lovinescu – mai tot fondul de valoare certă al culturii naţionale.

Iar lista victimelor din rândul oamenilor de cultură este lungă dar pentru a înțelege că nimic nu stătea în calea tăvălugului noii puteri, trebuie să amintim nume ca istoricul Gh. Brătianu, scriitorul Vasile Voiculescu, filosoful Mircea Vulcănescu, teologul Vladimir Ghika. Sunt nume emoţionante prin semnificaţia lor dar ele nu sunt decât o frântură din marele gheţar care a fost represiunea intelectualilor, a oamenilor de cultură din România. Mulţi au fost interziși ca autori, amintim pe Lucian Blaga şi Tudor Arghezi, deşi, cel puțin Arghezi a avut o atitudine deschisă împotriva alianței cu Germania, deci nu putea fi acuzat de fascism. Dar nu i s-a iertat colaborarea postbelică la ziarul țărănist „Naţiunea”.

Noul regim suferea de convulsii interne, iar acestea își găseau imediat reflexul în lista interzicerilor. De fapt, asistăm la localizarea unor conflicte din lumea culturii sovietice, polemica dintre revistele „Zvezda“şi „Moskva” este copiată, parcă, de conflictul dintre revista „Steaua” şi „Gazeta literară”. Nu erau simple polemici literare, deoarece o cronică, o părere negativă reluată în oficiosul de partid ducea la aruncarea în neant a scriitorului. Aşa s-a întâmplat în cazurile Alexandru Jar sau Ion Caraion, oameni declaraţi de stânga dar imprudenți sau chiar naivi. Mulțimea celor aflați în închisori era întrecută doar de mulțimea celor cu domiciliu forțat sau cu interdicție de publicare. Toate aceste nume însemnau cărţi interzise la care se adăugau cărţile interzise în general. Erau interzise cărţile lui Stere, Xenopol, Densușianu, Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, chiar și Ionel Teodoreanu. Toată această reprimare a cărţilor era un pas hotărât pe calea unei Revoluţii Culturale. O revoluţie care a refuzat intrarea în țară a operelor lui Brâncuși, care a ciuntit zdravăn opera lui Eminescu, o revoluţie care așeza pe piedestalul gloriei literare pe A. Toma , Theodor Neculuță ori Marcel Breslașu voind să arunce la lada de gunoi a culturii operele tuturor celor care nu intrau în tiparul variabil al “noii culturi”. Cea mai importantă specie culturală a devenit critica. Critica înţeleasă ca instituţie de “igienizare” a mediului cultural. Creaţia, cercetarea, sinteza nu sunt luate în considerare decât în măsura în care sunt angajate şi militante. Revoluţia culturală era pe cale să triumfe. Energiile sale se epuizează odată cu „Declaraţia din Aprilie” şi „Amnistia deţinuţilor politici,” anunţate în anul 1964 de Gheorghiu- Dej, care începuse desprinderea de politica Moscovei.

Urmează un răgaz. Un răgaz scurt dar decisiv pentru viitorul culturii româneşti.

Eugen Uricaru

Alianţe sau simple asocieri ?

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Alianţe sau simple asocieri ?

Sintagma „butoiul cu pulbere ”, prin care Balcanii erau etichetaţi ori de câte ori se prefigurau evenimente tragice, avea să rămână până în zilele de astăzi. Acest „focar de insatisfacţii naţionale ” nu s-a liniştit nici până în prezent.

Eforturile europene de întregire a diverisităţii balcanice într-o uniune au fost şi sunt îngreunate de criza economico- financiară care se derulează într-un context în care globalizarea este confruntată tot mai des cu pasiuni naţionaliste care doresc separarea. Paradoxul central al Balcanilor este dat în prezent de amintirile înverşunării cu care a fost destrămată Iugoslavia şi dorinţa puternică de integrare în UE, adică schimbarea centrului de comandă de la Belgrad la Bruxelles. Desigur, dacă ne întoarcem la separarea iugoslavă, situaţia este mai liniştită, pentru că evenimentul s-a derulat nu de mult timp, iar teama de consecinţe încă persistă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre atmosfera din zonele „tradiţional “separatiste din Europa. Aspiraţiile de independenţă sunt exprimate tot mai mult de glasurile separatiştilor din Belgia flamandă, Tirolul de Sud, Catalonia şi din Scoţia. Argumentul lor central vizează, peste tot, neputinţa guvernului central în guvernarea crizei şi a problemelor statului, separarea fiind singura soluţie care, în ciuda perspectivelor globalizării, ar rezolva situaţia.

Joel Kotkin, profesor la Universitatea Chapman în Orange, SUA

Joel Kotkin, profesor la Universitatea Chapman în Orange, SUA

Un analist occidental surprindea un aspect interesant: „legătura de cauzalitate dintre fenomenele macroeconomice – cu care se confruntă statele – şi cele cu specific naţional este greu de explicat, pentru că multă lume nu înţelege criza în sine, dar simte consecinţele ei pe masă şi în buzunar . În faţa unui asemenea tablou, în Balcani este acceptată tot mai mult ideia preceperii crizei economice ca principal obstacol în calea integrării europene, iar perioada aşteptării se apropie de sfârşit. Pentru ţările balcanice, care sunt deja în UE, situaţia economică a devenit sufocată de neputinţă politică, dar şi de de perspectivele nefavorabile întrezărite.

În celelalte ţări din zonă a apărut ideea regionalizării Balcanilor, pe baza principiilor UE, ca una din posibilităţile pentru depăşirea impasului actual. Situaţia prezentă din Europa de Sud- Est dezvăluie o anumită îngrijorare, pentru că proiecţiile privind dezvoltarea şi bunăstarea, de la începutul acestui secol, nu şi-au găsit încă împlinirea.

EurpeanConceptul atât de frecvent -cel de extindere a Uniunii Europene – este golit tot mai mult de conţinutul necesităţii unificării Europei. Şi asta în condiţiile în care problema extinderii aşteaptă din cauza crizei economice, în paralel cu reevaluarea condiţiilor şi standardelor de admitere a noilor state, dar şi a condiţiilor în care au intrat ultimile ţări în UE. Iar exmplul cel mai elocvent este dat de Germania, care se întreabă dacă nu a existat o anumită grabă pentru admiterea României şi Bulgariei în UE. Da, a existat, dar nu din raţiuni economice, ci geostrategice, care schimbă mult datele problemei.

Dificultăţile economico-financiare actuale reaşează în atenţie analiza de noi modalităţi privind căile de extindere şi unificare europeană, evitând posibilitatea apariţiei altor crize, care ar putea să împiedice construirea unui spaţiu de încredere şi siguranţă pe tot continentul european. Una din direcţiile- după unii analişti europeni – este regionalizarea Balcanilor ca parte a Europei, sugerând o alianţă Belgrad –Zagreb –Lubliana. Realitatea nu prea îndepărtată îndeamnă, însă, la atenţie, pentru că problemele destrămării Iugoslaviei încă au rezonanţă.

Ideea unei uniuni regionale în Balcani, precum Beneluxul sau Scandinavia, bazată pe acorduri economice, este de viitor – afirmă profesorul Pedrag Simic, de la Universitatea de la Belgrad – dar are şi dificultăţi, datorită poziţiei SUA, care „nu a creat” Kosovo pentru o perioadă scurtă, ci pentru interese geostrategice îndelungate. În acest sens, SUA, pregătesc o nouă diplomaţie, adaptată secolului XXI, capabilă să controleze procese de globalizare apte să configureze un spaţiu global bazat pe legături şi ramificaţii între zone bine conturate şi controlate. Începutul acestei gândiri a fost făcut prin apariţia unei serii de organizaţii regionale, cu atribute bine definite, cum sunt Nafta, ASEAN, Organizaţia din Shanghai sau Uniunea ţărilor Africane. În acelaşi timp, UE a creat „European External Action Service”, autor al unor proiecte de regionalizare. Studiile de specialitate arată, însă, că trebuie avută în vedere o anumită diferenţă între regionalizarea de tip european şi politica globală americană, în condiţiile în care Balcanii sunt departe de a putea experimenta o politică globală diferită de cea a UE. Mary Sloter, profesor la Universitatea Princeton, are în vedere interesul promovării politicii globale americane în Europa, în condiţiile în care UE încearcă să dezvolte o direcţie nuanţată de alte perspective. În acest context, principiul american de menţinere a coerenţei interne este evident, în timp ce pentru restul lumii este promovată necesitatea alianţelor pentru formarea de regiuni. În spiritul celor de mai sus, este proiectată harta regiunii balcanice de Institutul de Balcanologie de la Washington, cu o structură adaptată pentru o legătură între regionalizare şi globalizare.

Modelul european, cel al regionalizării în cercuri concentrice, presupune crearea unei regiuni omogene cu rol important în securitatea europeană. Ideea apărută după războaiele din Iugosalvia exprimă anumite încercări de realizare a unor proiecte privind o Uniune Balcanică, şi asta după ce istoria a consemnat şi alte tentative.

Uniunea-balcanica2Încă în 1865, federalismul lui Saint-Simon, socialismul lui Marx şi anarhismul lui Bakunin stimulează cercurile stângiste din Belgrad să propună crearea unei Federaţii Orientale Democratice, de la Alpi până în Cipru. Cronologia evenimentelor marchează, în anul 1894, constituirea Ligii pentru Conferinţa Balcanică, pentru ca, în 1909, să se propună crearea Federaţiei Statelor Balcanice, cu sloganul „unificarea şi ajutorul reciproc al popoarelor din Balcani este singura cale spre eliberarea economică, naţională şi politică ”. Astfel de iniţiative au atras atenţia Europei, mai clar, asupra consecinţelor realizării unui astfel de proiect. Dezvoltările ulterioare au abordat din nou acest aspect, cu concluzia că problema balcanică poate fi rezolvată doar prin unificarea tuturor popoarelor care trăiesc pe acest teritoriu, lichidarea tuturor frontierelor create artificial şi garantarea colaborării reciproce, aspecte destul de utopice la vremea respectivă. În 1917, este înfiinţată „Federaţia Comunistă din Balcani”, care îşi propune unificarea, sub umbrela Moscovei, a României, Bulgariei, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei. Organizaţia se desfiinţează în 1939.

Ultima încercare a avut loc după al doilea război mondial, când Tito propune lideilor bulgari constituirea unei Federaţii a Statelor Balcanice, dar şi această iniţiativă eşuează, datorită sovieticilor, care se temeau de pierderea controlului statelor din Sud-Estul Europei. Evoluţiile după căderea comunismului au impus necesitatea găsirii unor mijloace adecvate pentru garantarea securităţii europeane. De aici au început procesele pentru integrarea Balcanilor în UE. Din păcate, eforturile de extindere au fost încetinite de criza economico-financiară şi de lipsa unităţii statelor membre în privinţa modalităţilor de depăşire a acesteia.

Într-un articol publicat în „NewsWeek “, profesorul american Joel Kotkin exprima un punct de vedere privind lumea balcanică şi dificultăţile acesteia, apreciind că „în viitorul apropiat, legăturile comunitare dominate de specificul rasei, etniei şi religiei vor deveni mai importante decât frontierele politice. Conceptele frecvente – precum ideologia verde, socialistă sau capitalismul de piaţă – însufleţesc elitele cosmopolite, dar nu-i motivează pe oameni. Autorul remarcă rolul comunităţii (acesta foloseşte termenul de „trib”), situată dincolo de orice ideologie universală, care ar putea juca un rol în regionalizarea Balcanilor.

Analiştii politici apreciază că în noul context geopolitic (legăturile speciale Paris – Berlin, rolul Rusiei pe plan internaţional, ascensiunea Chinei, SUA şi UE etc.), marcat şi de criza financiară mondială, problema rolului geostrategic al Balcanilor în ecuaţia europeană trebuie reanalizată.

Ultimele dezvoltări în domeniul energetic, penetraţia economică tot mai insistentă în spaţiul balcanic a Turciei şi Chinei sprijină o altă gândire în zonă. Din aceste considerente, termenul de Uniune Balcanică reapare pe masa analiştilor, cu concluzia că o alianţă poate fi posibilă numai în domeniul economic. Ideea ca Balcanii să devină, în cadrul global, o formă de regionalizare „încât naţiunile şi statele să fie tratate ca şi entităţi politice şi regionale fără frontiere, cu suveranitate limitată, deznaţionalizată, pentru a face parte dintr-o periferie a Europei” este fără viitor. Experimentarea strategiilor europene în spaţiul balcanic nu este o tentaţie pentru popoarele acestei zone, pentru că istoria oferă o serie de exemple care îndeamnă la o anumită atenţie. Asocierea creării unei alianţe balcanice cu o parte a periferiei Europei nu poate face legătura cu tradiţia, cultura, religia şi mândria acestei regiuni, indiferent de situaţii dorite sau impuse. Crearea unei Europe „în trepte” nu reprezintă o soluţie, pentru că, aşa cum Dimitrie Gusti observă, cu inteligenţa-i rafinată, „Europa nu este un termen corespunzător unei noţiuni ştiinţifice geografice. Geografia tăgăduieşte existenţa unui continent al Europei, care apare ca o prelungire triunghiulară a Asiei (…) Europa este însă un continent uman, o creaţie spirituală, o splendidă manifestare de voinţă şi gândire. Europa nu înseamnă deci un teritoriu, ci o idee social-spirituală”.

În orice caz, viitorul Balcanilor va avea parte de paradoxuri.

Dr. Vasile Leca

PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI

TAKE IONESCU (2)

Reputatul om politic de odinioară a creat, în ianuarie 1908, Partidul Conservator-Democrat, care formează în 1915, împreună cu gruparea antantistă din Partidul Conservator şi cu reprezentanţii transilvănenilor aflaţi în România, „Federaţia unionistă“, care a militat pentru intrarea României în război în vederea eliberării Transilvaniei.

Take Ionescu

Take Ionescu

De la 11 (24) decembrie 1916 şi până la 26 ianuarie (8 februarie) 1918 a făcut parte din guvernul de colaborare liberalo-conservator I.I.C.Brătianu – Take Ionescu. În anii 1918 -1919 a înfiinţat şi condus, în calitate de preşedinte, Consiliul Naţional al Unităţii Române, care a desfăşurat la Paris o vastă activitate pentru susţinerea de către opinia publică şi guvernele occidentale a unirii noastre naţionale. La 18 decembrie 1921 a fost numit prim-ministru al unui guvern, care a demisionat la 17 ianuarie 1922. Temperamentul său realist, spiritul pragmatic l-au determinat să vadă în politică un fel de ştiinţă concretă, exactă, apropiată de aceea a ingineriei. „În politică – susţinea el – nu există probleme de filosofie, ci probleme de mecanică. Politica, dacă seamănă cu ceva, seamănă mai mult cu mecanica: ca dânsa trebuie să calculeze cu preciziune forţele sociale disponibile; să vadă de ce energie sunt capabile; să caute unde sunt „les contre poids” şi din toate acestea să găsească formula ca să se poată mişca înainte”.

Considerând politica o activitate serioasă, responsabilă, care nu suporta superficialitatea, Take Ionescu declara: „ politica este acţiune şi diletantismul este negarea oricărei acţiuni”. Interesantă de semnalat, din perspective filiaţiei ideilor politice, este observaţia lui Take Ionescu privind legătura principiului suveranităţii naţionale cu principiul general al democraţiei proclamat de marea Revoluţie franceză. „ Principiul naţionalităţilor nu este, în realitate – spunea el în 1921- decât dezvoltarea ideii democratice. Înlăuntrul statelor, ideea democratică a condus la suveranitatea naţională. În dreptul internaţional, ea trebuie să ajungă în mod firesc la această formulă: nici o naţiune nu poate fi guvernată în contra voinţei ei. Aceasta este, în fond, formula prezidentului Wilson, care… nu este nouă, ci este rezultanta principiilor stabilite de Revoluţiunea franceză din 1789”.

La data de 14 Noiembrie 1915, revista  Flacăra prezintă deschiderea Parlamentului: I.I.C.Brătianu, Take Ionescu, Al. Marghiloman, N.Filipescu (Piesă de colecţie).

La data de 14 Noiembrie 1915, revista Flacăra prezintă deschiderea Parlamentului: I.I.C.Brătianu, Take Ionescu, Al. Marghiloman, N.Filipescu (Piesă de colecţie).

Latura cea mai luminoasă a concepţiilor, personalităţii şi acţiunii politice a lui Take Ionescu este legată, dealtfel, de credinţa şi lupta lui pasionată pentru ceea ce avea să numească atât de inspirat în faimoasa lui cuvântare rostită în 1915 în Parlament „politica instinctului naţional“.„Existenţa naţională a neamului românesc întreg şi neştirbit -scria el încă în anul 1890-este o chestiune vitală pentru toţi românii, pentru cei din Regat ca şi pentru cei din afară, unitatea naţională a românilor este un fapt netăgăduit. Limba, credinţa religioasă, originea, trecutul lor istoric, totul îi uneşte, totul face un singur organism etnic, un singur factor în viaţa naţiunilor”. Pârghia arhimedică pentru transformarea unităţii naţionale în unitate politică este considerată de el existenţa statului român modern, creat la 1859 şi devenit independent la 1877. „Interesul primordial al neamului românesc – spunea el – cere ca statul român să trăiască şi să progreseze. Iată prima regulă a politicii româneşti”. „Încotro ne întoarcem privirile, pe oricare din graniţele de azi ieşim – constata el – tot de ţări româneşti…dăm”.

O regulă importantă a politicii recomandată de Take Ionescu era să menţinem vie în conştiinţa românilor de pretutindeni speranţa realizării unităţii politice, spre a fi pregătiţi, atunci când va sosi ceasul, să trecem la înfăptuirea ei… Fundamentând această concluzie, el declara în decembrie 1915, în Camera Deputaţilor: „scopul final, scopul din toate sufletele,… din toate inimile, a fost întotdeauna acelaşi: unitatea naţională, nu numai culturală, dar şi politică, integrarea noastră, a tuturor, în graniţele în care ne-a pus Traian…” Acum „a venit ceasul” şi trebuie să fim la înălţimea lui. Pentru aceasta, „cel dintâi lucru de consultat e instinctul neamului”: trebuie făcută „politica instinctului naţional“. „Această politică –preciza el – este bazată pe un fapt primordial…, ca şi dreptul la viaţă. Fiecare popor are dreptul să-şi trăiască viaţa lui…, cu toţi ai lui, fiindcă numai aşa poate şi el să creeze o civilizaţiune a lui, care să intre în armonia celorlalte civilizaţiuni“.


Intrarea în luptă de partea Antantei se impunea, considera el, nu numai datorită faptului că în cealaltă tabără se află Austro- Ungaria, ci şi din cauză că dacă ar învinge Germania, care urmărea hegemonia mondială, „ n-ar mai fi independenţă pentru nimeni, nu ar mai fi libertate pentru nimeni”.

Adept înflăcărat şi statornic al luptei pentru libertatea naţională a neamului românesc, Take Ionescu s-a situat pe o poziţie umanistă, de respectare a drepturilor minorităţilor naţionale. Ura naţională, declara el „ nu poate să intre în sufletul meu, căci dragostea… pentru naţiunea mea nu se alimentează din ura pentru alte neamuri. E prea mare ca să o aşez pe ură: ce se zideşte pe ură, nu durează…” „Noi – spunea el cu alt prilej – ne adresăm la toţi, chiar la cei care etniceşte nu sunt români… Noi nu credem că singurul mijloc de a-i face buni români ar fi să li se schimbe cu sila caracterul lor etnic. Credem că e destul să-i administrăm cu dreptate, să-i primim cu dragoste, să-i punem alături de noi, ca adevăraţi fraţi, pentru ca ei să fie buni români, oricare ar fi limba în care şi-ar arăta dragostea şi iubirea lor”.

3.

Banchet în cinstea prim-ministrului ,Take-Ionescu

Lucid şi obiectiv, Take Ionescu a semnalat atât inconvenientele sistemului partidist, dar şi necesitatea obiectivă a funcţionării acestuia. „Cusururile partidelor – spunea el – le cunoaşteţi cu toţii: de multe ori, prin jocul partidelor, oameni mai puţin capabili se suie deasupra celor mai capabili; de multe ori…interese generale se sacrifică interesului partidului; de multe ori, prin jocul partidelor, unitatea sufletească a naţiunii în chestiunile mari este împiedicată de a se manifesta”. Dar partidele fac posibilă strângerea diferitelor voinţe ale populaţiei sub stindardul a două-trei doctrine, implementează „ acea disciplină, acea organizare a partidului, care face că soldaţi sunt mulţi, dar armata e una”.

Critica indirectă a unor năravuri politicianiste răzbate clar din direcţia de acţiune pe care şi-o stabilea sieşi Take Ionescu: „Mi-am propus în politică o regulă neclintită: aceea de a nu acuza pe nimeni de ceea ce nu sunt sigur că aş putea face mai bine şi de a nu cere nimănui nimic de care nu sunt sigur că dacă aş fi în locul lui l-aş putea da”.

În primii ani postbelici a fost principalul artizan (din partea română) al înţelegerilor cu Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia. „Toate aceste tratate – sublinia el – au un caracter hotărât defensiv. Mica Înţelegere este esenţialmente o operă de pace”. Explicitând raţiunea de stat care a dus la crearea acesteia, Take Ionescu scria, în articolul „Mica înţelegere“, publicat la 1 noiembrie 1921 în „Revue de France“: „Pentru mine, două adevăruri se impun. Austro-Ungaria este moartă, moartă pentru totdeauna. Ea nu poate să învie, nu numai sub forma cea veche, dar sub nici o altă formă. Şi adăuga: este neîndoios că după… război…naţiunile se vor grupa încă mult timp în două mănunchiuri: cele mulţumite şi cele nemulţumite, acelea care au interes de a conserva ceea ce pe drept au câştigat şi acelea care visează numai la distrugerea celor obţinute prin victoria noastră asupra lor”.

Take Ionescu, omul care în 1886 propusese, într-o conferinţă la Ateneul Român, crearea unei confederaţii balcanice după destrămarea (care nu era considerată ca apropiată) a Imperiului otoman, dă următoarele lămuriri în legătură cu modul în care a fost apreciată ideea unei eventuale confederaţii de către cele patru state partenere: încă din toamna anului 1918, viitoarele membre ale Micii Înţelegeri întocmiseră „ proiectul de a ne uni prin legături srânse şi permanente. Noi ne dădeam foarte bine seama că nu poate fi vorba de o confederaţiune. Popoarele noastre, care unele trebuiau să reînvieze, iar altele să obţină unitatea lor naţională, erau prea geloase de prerogativele suveranităţii lor, pentru a putea să facă, în această privinţă, sacrificiul necesar. Confederaţiunea era o idee a viitorului. Se va realiza sau nu, nu ştiu”.

Se ştie că Take Ionescu a fost un admirator statornic al sistemului politic din Marea Britanie, unde s-a bucurat de amiciţii în cercurile politice şi diplomatice. Poate mai puţin cunoscută aprecierea deosebită a relativ tinerei democraţii americane, care- spunea el în 1915-„ face în omenire cea mai frumoasă experienţă: zidirea unei civilizaţiuni făra prejudecăţi, fără clase, fără monarhie, fără militarism, fără nici o piedică, bizuită numai pe suveranitatea naţională,dusă până la cele din urmă ale ei limite”.(sublinierele aparţin redacţiei)

C.R.

___________________________________________________

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de Dr. Marin Nedelea. (1991)

 

Convulsii şi orgolii…

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Convulsii şi orgolii…

Nu aduce anul ce aduce ceasul! Cu acest vechi proverb încheiam articolul din numărul trecut al revistei despre evoluţiile din Republica Moldova la început de an, încercând să avertizăm asupra posibilei apariţii a unor situaţii volatile, cu elemente imprevizibile. „Surpriza” a venit din zona în care, aparent, era cel mai puţin de aşteptat, reprezentată de Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) de la Chişinău. Adică exact din punctul care simboliza forţa motrice menită să asigure mersul hotărât al tânărului stat moldovean spre Europa, spre democraţie, modernizare şi prosperitate.

Presedintele Nicolae Timofti si liderii Aliantei pentru Integrare Europeana

Presedintele Nicolae Timofti si liderii Aliantei pentru Integrare Europeana

O ruptură cu implicaţii profunde. Evoluţiile s-au derulat rapid, asemenea unui scenariu cinematografic. În urma unor fricţiuni care mocneau mai demult, la 13 februarie 2013 premierul Vlad Filat anunţă încetarea acordului de funcţionare a Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), o structură emblematică pentru viitorul Republicii Moldova, creată de Partidul Liberal Democrat (principala forţă politică a Alianţei, condusă de şeful guvernului), Partidul Democrat (Marian Lupu) şi Partidul Liberal (Mihai Ghimpu). La scurt timp, deputaţii liberal-democraţi şi cei comunişti votează împreună desfiinţarea funcţiei de prim-vicepreşedinte al Parlamentului, deţinută de un important şi totodată controversat om de afaceri, Vlad Plahotniuc, aflat cândva în tabăra lui Vladimir Voronin şi devenit între timp „eminenţa cenuşie” a Partidului Democrat (PD). În aceiaşi zi, Centrul Naţional Anticorupţie (CNA), instituţie reformată recent la solicitarea UE şi trecută de sub autoritatea guvernului sub cea a Parlamentului, a efectuat nu mai puţin de 14 descinderi, inclusiv la sediul Guvernului, cu această ocazie fiind reţinut şi Nicolae Vicol, şeful Inspectoratului Fiscal de Stat, un apropiat al premierului Filat, acuzat de abuz în serviciu şi interceptări ilegale. „O simplă coincidenţă”, a declarat directorul CNA, dar la Chişinău nimeni nu mai crede în astfel de coincidenţe. Concomitent, s-a anunţat deschiderea a trei dosare penale pentru trei membri ai cabinetului, acuzaţi de corupţie şi luare de mită. Au fost anunţate şi alte cazuri ale unor demnitari de rang înalt, din toate partidele politice, care urmează a fi puşi sub acuzare. Desigur, judecătorii îşi vor spune până la urmă cuvântul asupra vinovăţiei acestora, dar atmosfera a devenit incendiară. Îngrijorat de întorsătura luată, Vlad Filat a propus rediscutarea condiţiilor de funcţionare a unei noi Alianţe pentru Integrare Europeană. Dezamăgiţi, liderii PD şi PL, Marian Lupu şi Mihai Ghimpu, au cerut fiecare demisia premierului. Mai mult, Marian Lupu a sugerat o „variantă zero”, adică demisia şefului Guvernului urmată de propria sa demisie din funcţia de preşedinte al Parlamentului, idee considerată de PLD ca invitaţie la alegeri anticipate. Perspectivă considerată aproape sinucigaşă pentru AIE şi profitabilă doar pentru Partidul Comuniştilor, dornic să revină în prim-planul scenei politice.

Îngrijorare în tabăra partenerilor vestici. Luările de poziţie cu caracter ultimativ şi acuzaţiile reciproce ale liderilor AIE i-au determinat pe mulţi analişti să vorbească de spulberarea visului european al Republicii Moldova, prin anticiparea unui eşec în privinţa semnării acordurilor de asociere cu UE, preconizată la summit-ul de la Vilnius, din noiembrie a.c. Drept urmare, preşedintele Republicii, Nicolae Timofti, le-a cerut liderilor AIE să ia „toate măsurile pentru menţinerea Alianţei”. Ruptura intervenită în interiorul Alianţei i-a alertat, fireşte, şi pe reprezentanţii occidentali, în primul rând pe cei ai UE şi SUA, care au subliniat necesitatea continuării cursului european de către Republica Moldova. Ambasadorul american în capitala basarabeană, William H. Moser, a mai atras însă atenţia asupra unui element: este necesar, a spus domnia sa, ca „reformele să fie resimţite de populaţie”. Aceasta este o chestiune de fond, în condiţiile în care majoritatea populaţiei Republicii a sărăcit continuu în ultimii ani, în timp ce anumite grupuri de interese, cu legături transpartinice, au tot continuat să se îmbogăţească. Numeroase statistici şi documente oficiale dezvăluie realitatea, adesea vizibilă şi cu ochiul liber: o societate a contrastelor, uşor vulnerabilă, care induce stări de nemulţumire şi de instabilitate. Ceea ce se întâmplă în AIE a devenit rapid subiect de parodie şi satiră în emisiuni radiofonice. Motiv care l-a determinat pe cunoscutul editorialist al ziarului Timpul, Constantin Tănase, să scrie: „Politicienii n-ar trebui să uite că nu sunt ceea ce se cred sau ce le spun adulatorii… Sunt ceea ce crede societatea despre ei. Iar societatea îi percepe azi pe cei trei lideri ai AIE negativ, caricatural şi cu o suficientă doză de ură”. La toate acestea, adaugă un alt ziarist şi „orgoliile politicienilor”. După anumite succese, „unii dintre ei devin de nerecunoscut, manifestă o intoleranţă care nu poate conduce decât la disensiuni ce afectează coerenţa actului de guvernare şi coeziunea Alianţei”.

Într-adevăr, una din întrebările pe care şi-o pun numeroşi observatori ai scenei politice din Republica Moldova este în ce măsură actuala criză reprezintă reflexul unor convulsii geopolitice dictate de oscilaţiile între Vest şi Est ale diverselor categorii ale populaţiei, care, în caz afirmativ, capătă evidente conotaţii geopolitice. Despre care a mai consemnat şi revista noastră, iar influenţele venite dintr-o parte sau alta constituie o realitate ce marchează cursul spre Europa al Chişinăului. În acelaşi timp, însă, nu puţini sunt cei care consideră că activităţile şi orgoliile cu iz politicianist ale unora dintre liderii moldoveni, amintite mai sus, nu fac decât să se suprapună convulsiilor geopolitice şi să se constituie ele însele în obstrucţii ale procesului de dezvoltare şi modernizare a statului.

Eugen Carpov si Eamon Gilmore

Eugen Carpov si Eamon Gilmore

Cine pierde şi cine câştigă de pe urma crizei… În condiţiile în care fragila stabilitate de la Chişinău este pusă la încercare, iar găsirea unei soluţii de ieşire va necesita o anumită perioadă de timp, este limpede că procesul de înscriere definitivă a Republicii Moldova pe orbita unei evoluţii proeuropene certe are de suferit. Concomitent, sunt tot mai multe dovezi că procesul de reintegrare a regiunii de est (transnistrene) în cadrul unui stat unitar Republica Moldova înregistrează noi sincope, iar criza politică de la Chişinău se răsfrânge negativ şi asupra acestuia. Recenta reuniune de la Lvov, în format „5 plus 2”, s-a încheiat fără semnarea unor documente în probleme de interes direct pentru populaţia de pe cele două maluri ale Nistrului. Pe fondul crizei politice, liderul de la Tiraspol, Evgheni Şevciuk, a refuzat să se mai deplaseze la Lvov pentru a se întâlni cu Vlad Filat. În consecinţă, au fost doar discuţii de rutină, iar o nouă rundă în acelaşi format ar urma să se desfăşoare la Odesa, în luna mai a.c. Lipsa de apetit a reprezentanţilor Tiraspolului pentru progrese concrete în relaţiile moldo-transnistrene este tot mai vizibilă: aproape toate propunerile avansate (legate de libera circulaţie a mărfurilor şi persoanelor, de înmatricularea autoturismelor, de diverse taxe etc.) sunt de aşa manieră concepute încât refuzul lor este dinainte previzibil. Iar sub paravanul unor negocieri formale se continuă, de fapt, procesul de distanţare de Moldova şi de construire a aşa-numitei statalităţi a Republicii Moldoveneşti Nistrene (RMN). O „republică” ce se pregăteşte mai degrabă să intre în componenţa Federaţiei Ruse decât să se integreze cu Republica Moldova. Într-o enclavă în care au mai rămas doar circa o jumătate de milion de persoane, peste 180. 000 au dobândit cetăţenie rusă, iar aproximativ 100. 000 pe cea ucraineană, după cum afirmă „ministrul de externe” transnistrean Nina Ştanski. Surprinzător nu este atât faptul că mai mult de jumătate din populaţia regiunii transnistrene a dobândit o a doua cetăţenie (în majoritate rusă), ci pretenţia Tiraspolului ca aceste persoane să fie tratate pe teritoriul Republicii Moldova din dreapta Nistrului ca fiind cetăţeni străini, ai Federaţiei Ruse ori, după caz, ai Ucrainei. O altă măsură care provoacă nedumerire este decizia autorităţilor de la Tiraspol de a începe pregătirile pentru alinierea învăţământului din Transnistria la noile standarde de educaţie din Rusia. Şi în acest caz, nu perfecţionarea învăţământului local după standarde străine mai performante este discutabilă, ci scopul proclamat al acestei acţiuni: asigurarea unui spaţiu unitar educaţional al Transnistriei şi Rusiei. O acţiune concepută ca fiind rodul unei colaborări între doi subiecţi internaţionali cu împuterniciri egale, fără acceptul Chişinăului. De altfel, „ministrul de externe” al RMN, Nina Ştanski, vorbeşte în mod curent, inclusiv la recenta reuniune de la Lvov, despre Transnistria ca despre un stat de sine stătător. Nu este de mirare că, de curând, Nina Ştanski a fost declarată „omul anului 2012 în Transnistria”, ca reprezentant al tinerei generaţii de diplomaţi care apără şi promovează interesele statului. De un titlu similar s-a bucurat şi Dmitri Rogozin, vicepremier în guvernul de la Moscova şi reprezentant special al preşedintelui Rusiei pentru Transnistria, Tiraspolul recunoscându-i acestuia contribuţia la restabilirea autorităţii incontestabile a forţelor ruse în regiune.

Pe fondul acestor evoluţii, clasa politică de la Chişinău ar trebui, poate, să mediteze mai mult la vechea înţelepciune conform căreia disensiunile interne deschid poarta imixtiunilor externe. Un adevăr subliniat adesea de o personalitate emblematică a Basarabiei, Pantelimon Halippa: „… cel mai mare duşman este în mijlocul nostru. Acesta este NEUNIREA. Fraţii mei, biruiţi acest straşnic duşman şi noi vom birui totul”.

Ioan C. Popa

Binecuvântata pastilă a miracolelor

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Binecuvântata pastilă a miracolelor

carol romanSub ochii noştri, filele istoriei ştiinţei se derulează grabnic. Astfel, aflăm că un anume dr. Robert Powlack, de la Universitatea britanică „Leicester”, a descoperit că în străfundurile creierului uman se află o proteină (lipocalin-2) care face cu adevărat miracole: secreţia acesteia poate interveni şi şterge amintiri neplăcute, gafe, întâmplări penibile din biografii. Se aşteaptă sosirea acestei pastile care, desigur, va surclasa toate medicamentele de pe piaţa farmaceutică.

Şi s-ar putea ca printre primii ce ar dori să obţină pilula să se afle politicieni ce au tranzitat campanii electorale. Gândul ne-a dus către câteva personaje importante, care ar fi trebuit să facă uitate întâmplări nefericite când guriţa s-a abătut de la calea dreaptă, în momente de fierbinţeală, rostind cuvinte pe care le-ar regreta. Adesea, gafe şi situaţii inedite s-au succedat pe linia unor întâmplări jenante provocate chiar de şefi de state sau de guverne, de înalte oficialităţi. Ce ar fi trebuit ca aceştia să uite, să li se şteargă din memorie ?!

Bunăoară, o scenă memorabilă din anul 2011 a avut loc la o reuniune ONU, când ministrul indian de Externe, Somanahalli Mallaiah Krishna, a citit timp de trei minute, fără să sesizeze, discursul omologului său portughez, aflat întâmplător pe pupitrul său. Ulterior, el a declarat că a fost o „greşeală” şi că „nu este nimic rău în asta“. Totuşi, a regretat şi a dorit să uite nefasta întâmplare. Sau este cunoscută isprava fostului preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, care aflat în timpul campaniei electorale în orăşelul Villetelle, şi intrând în cârciuma localităţii a strigat: „Dau eu rândul ăsta” şi a comandat şase cafele, în valoare totală de şase euro şi 60 de cenţi. Apoi… a ieşit pur şi simplu, fără să mai achite nota. Oamenii au comentat şi ce au gândit… e treaba lor! Şi în acest caz, ar fi într-adevăr un motiv de a cumpăra una sau mai multe pastile miraculoase, din acelea…

Şi un alt preşedinte al Franţei s-a dat în petic. Aflat la conferinţa “G-8” din Scoţia, Jacques Chirac le-a spus comesenilor săi ruşi şi germani că bucătăria englezească este oribilă. Înaltul demnitar şi-a mai permis şi o mică glumiţă: „Singura contribuţie britanică în zootehnie este maladia vacii nebune”. Evident că şi acest caz ar fi meritat o pastiluţă.

Şi peste Atlantic s-ar fi cuvenit să fie trimisă o cantitate importantă de pilule miraculoase. Se relatează că în anul 2000, în timpul campaniei pentru preşedinţie, George W. Bush şi Dick Cheney, viitorul vicepreşedinte, au fost surprinşi discutând cu microfonul deschis la o conferinţă de presă, care încă nu începuse. Bush l-a văzut printre reporteri pe corespondentul ziarului „The New York Times” şi i-a spus lui Cheney: „Ia uite-l pe tâmpitul ăla de prima mână“. Ulterior, Bush a refuzat să-şi ceară scuze, spunând că „ce-am în guşă-i şi-n căpuşă”. Ca să amintim şi de fostul preşedinte al SUA, Ronald Reagan care în timp ce făcea probele de sunet cerute de tehnicienii unui post de radio, a crezut că face o glumă „locală”, anunţând, la microfonul care era încă deschis: „Dragi compatrioţi americani, sunt bucuros să vă anunţ că am semnat un decret astăzi prin care vom scoate Rusia din cărţi pentru totdeauna. Vom începe bombardamentele în 5 minute“. Mesajul nu a fost transmis în eter direct, dar a fost înregistrat pe bandă şi retransmis ulterior. Au urmat discuţii, interpelări, supărări pe care timpul le-a măcinat. Şi în acest caz ar fi fost bună o pilulă- şi încă una dublă!

Să ne amintim şi de gafele alor noştri, care, indiferent de rang sau poziţii pe scara demnităţilor naţionale, poate că ar avea de ce să se grăbească să consume pastila miraculoasă! Promisiuni peste promisiuni, minciuni gogonate, vorbe nesăbuite, invective… atât de multe, încât această foaie nu ar fi suficient de încăpătoare. Doar amintim speţa, iar exemplele, de toate culorile politice, poate că le vom publica altădată. Poate…

P.S. S-ar putea,oare, ca o bună parte din bugetul naţional să fie direcţionat către farmacii?!…

Carol Roman

Punctul pe i

Reporter: editura March - 1 - 2013 Comments Off on Punctul pe i

Editorial

Nu ne-ar putea fi indiferentă soarta românilor, cetăţeni ai României şi ai Uniunii Europene, plecaţi să muncească pe alte tărâmuri, inclusiv în Marea Britanie. Despre condiţiile de viaţă, despre modul în care îşi îndeplinesc obligaţiile profesionale şi cetăţeneşti faţă de statul britanic, am mai relatat pe larg în publicaţia noastră. De astă dată, prin numărul 3 al publicaţiei noastre „Români peste hotare”- Anglia, încercăm să-i sprijinim pe cei ce doresc să vină în Anglia după 1 ianuarie 2014, dată la care sunt anulate toate resticţiile împotriva cetăţenilor români şi bulgari. Din păcate, din motive politicianiste, de sorginte populistă, atât unii reprezentanţi ai autorităţilor cât şi o parte a presei din Anglia încearcă să tulbure apele, creând o atmosferă nepropice sosirii unor emigranţi din ţara noastră. Evident că nu putem fi de acord cu continuarea discriminării românilor sosiţi la lucru în Anglia, deoarece forţa de muncă românească reprezintă un factor de progres şi nicidecum o povară pentru britanici.

Acesta este sensul acestui supliment.

Carol Roman

Acte discriminatorii în Marea Britanie

Reporter: editura March - 1 - 2013 Comments Off on Acte discriminatorii în Marea Britanie

Cetăţeni „de mâna a doua”?

telegraph-estimariAutorităţile din Marea Britanie pregătesc măsuri care să blocheze accesul românilor şi bulgarilor la joburile britanice, în perspectiva ridicării complete a restricţiilor pe piaţa muncii, de la 1 ianuarie 2014. Sfidând realităţile, înarmaţi cu declaraţii populiste, guvernanţi britanici, prin atitudinea şi acţiunile lor, induc percepţia că românii şi bulgarii sunt cetăţeni de mâna a doua” în Uniunea Europeană. Iar valul de nervozitate este întreţinut inclusiv mediatic.

Guvernul britanic lucrează în prezent la măsurile de limitare a numărului migranţilor provenind din Bulgaria şi România care ar putea beneficia de serviciile sociale atunci când vor fi ridicate măsurile tranzitorii pe piaţa muncii din Marea Britanie, la finalul acestui an.

Premierul David Cameron, aflat sub presiune din partea multor parlamentari conservatori pentru a adopta o linie dură cu privire la imigraţie, a dispus oficialilor guvernamentali şi Ministerului de Interne să încerce să prezinte măsuri care vor face mai dificil accesul bulgarilor şi al românilor la „statul bunăstării britanic”, după cum notează Financial Times. Opţiunile aflate în discuţie includ propunerea de a li se cere migranţilor să părăsească teritoriul britanic dacă nu reuşesc să îşi găsească un loc de muncă în termen de trei luni de la intrarea în Marea Britanie sau dacă nu pot dovedi că dispun de suficiente resurse financiare pentru a trăi în primele şase luni de la sosirea în această ţară. Cabinetul britanic încearcă să elaboreze alte măsuri, silit de mobilizarea opozanţilor politici (Stewart Jackson, fost consilier ministerial, a declarat publicaţiei The Observer că va introduce un proiect de lege în forul legislativ, pentru a forţa mâna guvernului de la Londra în această chestiune). Astfel, imigranţii din România şi Bulgaria care călătoresc în Marea Britanie fără să aibă un loc de muncă trebuie să deţină o asigurare medicală privată, pentru a evita ca Serviciul Naţional de Sănătate să devină un „serviciu de sănătate internaţional”, apreciază ministrul britanic pentru Migrare, Mark Harper, care a mai sugerat că cererea unei asigurări medicale s-ar putea aplica tuturor studenţilor şi celor care declară că desfăşoară activităţi independente: Cetăţenii europeni nu au un acces nerestricţionat la Marea Britanie, ei trebuie să îşi exercite drepturile din tratatul UE. Acest lucru înseamnă că trebuie să muncească, să studieze sau să desfăşoare activităţi independente. Avem deja reguli dure privind accesul la ajutoare sociale, dar trebuie să vedem dacă putem face ceva să le consolidăm”. De altfel, miniştrii britanici insistă asupra faptului că ţara trebuie să aibă dreptul să acţioneze asupra unor „factori de atracţie” pentru imigranţii şomeri din cadrul UE, domeniile analizate fiind sănătatea, educaţia, locuinţele şi ajutoarele sociale.

Discriminarea, la ordinea zilei

The SunLista oficialităţilor care au adoptat acelaşi ton discriminatoriu este completată de primarul Londrei, Boris Johnson, care, intrând în puternica dezbatere cu privire la imigraţie, a avertizat că pot apărea probleme „semnificative” la nivelul capitalei britanice după anularea restricţiilor impuse românilor şi bulgarilor. Mai mult, a subliniat că, în opinia sa, este necesar ca miniştrii să încerce să renegocieze prevederile curente care permit imigranţilor din cele două foste ţări comuniste, membre ale Uniunii Europene, să trăiască şi muncească în Regatul Unit începând din ianuarie 2014. Amprenta agresivă a dezbaterii a fost dusă până în Parlamentul European de eurodeputatul britanic Nigel Farage, care consideră inacceptabil ca Marea Britanie să le deschidă uşa necondiţionat românilor şi bulgarilor de la 1 ianuarie 2014”. Iar Partidul Independenţei din Marea Britanie afişează pe website-ul său un ceas care face numărătoarea inversă până când, aşa cum a tras alarma The Telegraph, „20 de milioane de bulgari şi români vor avea dreptul de a locui şi munci fără restricţii în Marea Britanie”.

Din toată această campanie – care are şi evidente accente stridente – nu lipsesc redicţionările: „Agenţia de Frontieră” din Marea Britanie, într-un raport din 2012, îi îndeamnă pe imigranţii români să-şi maximizeze recompensele migraţiei în Spania, unde se pot aştepta la un standard de trai mai ridicat decât în Regatul Unit, unde costul locuinţelor, în special la Londra, ar însemna ca ei să împartă cazarea cu mai multe persoane”.

Presa ţine isonul

O parte a presei din Marea Britanie a adoptat aceeaşi direcţie de acţiune la adresa imigranţilor români şi bulgari. Publicaţii ca The Sun, Express sau The Daily Mail critică ridicarea restricţiilor pentru piaţa muncii din Marea Britanie pentru România şi Bulgaria, publicând cifre ameţitoare, nesusţinute de statistici: 29 de milioane de oameni din cele două ţări vor putea aplica pentru orice job din Marea Britanie din 2014, astfel că un val de imigranţi români şi bulgari ameninţă să invadeze Anglia; în Marea Britanie vin aproximativ 200.000 de imigranţi anual, dintre care 40.000 sunt din România şi Bulgaria; Marea Britanie plăteşte pentru imigranţi un milion de lire pe săptămână; peste un milion de romi s-au stabilit în tabere din Europa occidentală, inclusiv în Marea Britanie etc. Din „artileria” presei nu lipsesc sondajele care ar arăta că 79% dintre britanici doresc păstrarea restricţiilor pentru ţările din Europa de est şi se declară împotriva relaxării controalelor vamale.

Sunt cifre şi date care nu au la bază argumente şi studii solide, dar, aliniindu-se în spatele politicii oficiale a guvernului britanic, care a luat în considerare chiar organizarea unei campanii publicitare negative la adresa imigranţilor români şi bulgari, aceste publicaţii ţintesc menţinerea unei reacţii de respingere nejustificate faţă de români în opinia publică britanică.

Să nu uităm că nu este prima oară când presa din Marea Britanie derulează o campanie împotriva lucrătorilor români. Aceeaşi situaţie a fost şi la 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană. Nici până azi, când istoria se repetă, nu s-a argumentat care sunt elementele care au stat la baza vehementelor reacţii de respingere venite din opinia publică şi din mass-media faţă de migraţia din est, dat fiind faptul că, urmare a unor studii şi rapoarte, s-a stabilit că migranţii din statele mai noi ale UE nu sunt atât de numeroşi pe cât se estimase.

Acte discriminatorii în Marea Britanie

Reporter: editura March - 1 - 2013 Comments Off on Acte discriminatorii în Marea Britanie

Invazia”, o temă falsă

Cât de întemeiată este temerea britanicilor că românii şi bulgarii vor invada Marea Britanie, de la 1 ianuarie 2014, când va fi deblocată piaţa muncii? Este într-adevăr un motiv de alarmă sau reprezintă doar menţinerea unei obtuzităţi întreţinută artificial?

uk-border-controlsÎn anii de guvernare a fostul premier laburist Tony Blair, Marea Britanie s-a numărat printre susţinătorii cei mai vocali ai aderării României la UE. Mai mult, Londra a insistat asupra unei terapii-şoc pentru tranziţia rapidă a României către o economie de piaţă. Ca atare, britanicii ar fi ultimii îndrituiţi să le refuze românilor avantajul fundamental rezultat din statutul lor de cetăţeni ai UE – deplina liberate de circulaţie a forţei de muncă. În realitate, aşa cum cifrele şi datele o demonstrează, nici autorităţile şi nici populaţia Regatului Unit nu se tem de fenomenul migraţiei individuale, mai exact de sosirea unor lucrători oneşti şi muncitori – acest tip de imigranţi predominând în primul val de români care au luat drumul Marii Britanii. Cu atât mai mult cu cât mobilitatea forţei de muncă din România spre Marea Britanie va fi influenţată major de evoluţia economiei britanice şi implicit de solicitările angajatorilor.

Realitatea obiectivă

marea-britanie--si--imigratia-Ministerul român al Muncii a transmis informaţii cu privire la câţi români au lucrat în Marea Britanie în anii trecuţi. Acestea sunt relevante pentru dinamica imigraţiei româneşti în Marea Britanie. Astfel, în intervalul 2007-2012 (trimestrul 1), Agenţia pentru Frontiere din Marea Britanie a emis cetăţenilor români 8.278 autorizaţii de muncă pentru posturi calificate, 978 de autorizaţii în industria de procesare a alimentelor (singurul sector permis pentru angajarea lucrătorilor necalificaţi) şi 37.378 în agricultură. Aceleaşi date arată că au primit drept de şedere, în acest interval, 83.089 de cetăţeni români (lucrători pe cont propriu, membri de familie sau persoane sosite la studii). În intervalul ianuarie 2002 – martie 2012, cetăţenii români au primit aproximativ 125.000 Numere Naţionale de Asigurare, relevă datele statistice ale Departamentului Muncii şi Pensiilor din Marea Britanie. De remarcat că în ceea ce priveşte profilul celor care au sosit în Marea Britanie după aderarea României la Uniunea Europeană şi care au solicitat autorităţilor britanice documente de muncă sau rezidenţă, până în anul 2010, rapoartele UK Border Agency indică faptul că 45% dintre aceştia aveau vârste cuprinse între 25 – 34 de ani, aşadar persoane tinere şi în număr mare calificate, un adevărat câştig pentru economia britanică.

Demontarea minciunilor

Cât de departe este dispus să meargă „corul alarmiştilor” reiese şi din evoluţia episodului referitor la reportajul realizat de tabloidul The Sun printre romii din Pata Rât, Cluj Napoca, din care reieşea că aceştia abia aşteptau ridicarea restricţiilor, pentru a da năvală în Marea Britanie. Aşa-zisul demers jurnalistic a fost „desfiinţat” de declaraţia bulibaşei romilor din Pata Rât, care a infirmat prezenţa ziariştilor britanici în zonă. Acesta a afirmat că niciodată nu a fost interpelat de vreun ziarist din Anglia, de la numitul ziar „The Sun”. De altfel, susţine că nici nu ştie „unde vine Anglia” şi ce se mai întâmplă pe acolo. În realitate, cei din Pata Rât încarcă să facă faţă realităţilor din ţară, gândind că prin măsuri ale guvernului român vor veni zile mai bune şi pentru ei. Nimeni de pe acolo nu şi-a propus să plece din ţara în care trăiesc împreună cu familiile lor dintotdeauna. De fapt, cu acest prilej au auzit romii din Pata Rât pentru prima oară despre Anglia şi plecarea în această ţară, declarând că nu sunt interesaţi.


Opriţi campania negativă!” – Indignarea ziarului The Guardian –

Există şi publicaţii care încearcă să prezinte realitatea aşa cum este şi semnalează că întreaga campanie dusă împotriva românilor şi bulgarilor este centrată pe discriminare. Astfel, prestigiosul The Guardian argumentează cu mai multe cercetări din care reiese că românii nu au intenţia de a năvăli în Marea Britanie începând din 2014. Astfel, rezultatele unui sondaj IRES menţionat în articol arată că, întrebaţi cât de interesaţi sunt să lucreze în străinătate, 45% din respondenţi au spus că nu sunt „absolut deloc“, 20% au declarat că un loc de muncă peste hotare i-ar interesa „foarte puţin“ şi numai 15% s-au arătat a fi „foarte interesaţi“. Din cei 15% care au declarat că sunt foarte interesaţi, numai unul din patru participanţi la sondaj a spus că destinaţia preferată este Marea Britanie. În plus, deşi românii au o părere bună despre Marea Britanie, nu îşi închipuie că viaţa de acolo este una foarte confortabilă. Un alt studiu din 2010 amintit de ziar arată că în vreme ce mulţi români apreciază stilul de viaţă britanic şi frumuseţea ţării, numai jumătate ar vrea să lucreze acolo sau să meargă în vizită. „Dintr-o populaţie de abia 20 de milioane, se estimează că până la 2,5 milioane lucrează deja în străinătate, emigrând după integrarea ţării în UE, în 2007. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi dintre cei care voiau să părăsească România au făcut deja asta. Majoritatea s-a îndreptat către Spania şi Italia, în mare parte datorită afinităţii penru limbile romanice“, notează publicaţia, titrând „Opriţi campania negativă!”.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult