15
December , 2017
Friday

A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie cu aplicarea descentralizării regionale, care pentru vestici a adus prosperitate? Aplicarea regionalizării în zona Balcanilor poate stârni animozităţi, în special de ordin etnic? Este oare coagularea în regiuni de dezvoltare explicaţia avansului statelor occidentale? În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativ-teritorială de către autorităţile din România, ne propunem o trecere în revistă a modelelor de regionalizare europeană.

Regionalizarea  in dezbatereAtunci când este concepută pornind de la realităţile istorice ale locului, împărţirea pe regiuni poate împăca regionalismul (accentul local) cu dezvoltarea economică, fără să afecteze unitatea unui stat. Pornind de la aceste considerente, descentralizarea este un proces promovat de Uniunea Europeană, în cadrul căreia activează mai multe organizaţii care încurajează demersul (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, Comitetul Regiunilor, Consiliul Municipalităţilor şi Regiunilor Europene, Adunarea Regiunilor Europene). De altfel, descentralizarea şi guvernarea pe mai multe niveluri sunt teme vechi pe agenda UE. În 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de dezvoltare regională pe întreg spaţiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, apoi a fost elaborat Nomenclatorul Unităţilor Teritorial-Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea urmări dezvoltarea zonală pe criterii de comparaţie, acesta are următoarele niveluri ierarhice: NUTS 1 – echivalent al nivelului federal, cu suprafaţă în jur de 50.000 kmp şi populaţie în jur de şase milioane locuitori; NUTS 2 – nivel regional, (medie de 13.500 kmp pentru suprafaţă, două milioane locuitori populaţie), NUTS 3 – nivel departamental, NUTS 4, nivel comunal. În acest fel, s-a realizat o corespondenţă între nivelurile regionale din ţările comunitare şi dintre acestea şi decupajele administrative naţionale.

O privire spre Vest

Regiunile Europei au o geneză şi o consistenţă foarte variate. Dar, indiferent că este vorba despre regiuni politico-administrative, cu personalitate istorică şi culturală sau de regiuni născute din raţiuni economice, funcţionalitatea este criteriul de bază. Prezentăm câteva exemple relevante de regionalizare.

Franţa este considerată ca fiind modelul tipic de stat centralizat (suprafaţă mare, omogenitate etnică dată de procesul istoric de integrare prin asimilare a minorităţilor, statutul capitalei etc). Din cauza faptului că sistemul administrativ francez s-a caracterizat mult timp printr-o mare fragmentare, în anii `50 a fost instituit un nivel administrativ superior – cel regional. Delimitarea regiunilor a ţinut cont de dezvoltarea economică a marilor oraşe, dar şi de antecedentele istorice, majoritatea regiunilor reluând vechile provincii franceze. Franţa a ţinut cont, de asemeni, de tendinţele din UE. Astfel, în anii `80, a intrat în vigoare legea descentralizării administrative, pentru implementarea autonomiei locale prin asociere intercomunală.

La antipod se găseşte Germania, stat clădit pe structură federală. Federalismul german are motivaţii istorice (interne – fărâmiţarea politică din Evul Mediu în numeroase entităţi mici cu un grad pronunţat de autonomie; externe – aliaţii învingători în cel de-al doilea război mondial au susţinut ideea unei Germanii descentralizate, ca premisă esenţială pentru evitarea alunecării spre o nouă dictatură militară). Tradiţiile regionale, dar şi necesităţile practice au concurat în organizarea internă a R.F. Germane, făcând din această ţară un model de regionalism. Limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au întrepătruns cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele landuri. În schimb, autorităţile comuniste din partea estică a Germaniei au organizat statul după un model centralizat, fără un fundament regional identitar. Reunificarea a corectat aceste diferenţe, iar modelul vestic s-a extins şi în fosta RDG. Astfel, structura federală a Germaniei, constituită prin regionalizare, realizează un echilibru între tradiţiile istorice, arbitrariul impus de conjunctura politică de moment şi voinţa populaţiei exprimată prin referendumuri”.*

Despre fragmentare de-a lungul istoriei se poate vorbi şi în cazul Italiei sau Spaniei. Organizarea lor administrativă a ţinut cont de statutul diferit al unor minorităţi sau de individualitatea insulară. Dar atât regiunile italiene, cât şi comunităţile autonome din Spania ţin seama de fundamentul unor vechi structuri feudale. Cu toate contrastele teritoriale şi demografice, regiunile din aceste două ţări posedă un grad ridicat de funcţionalitate şi coeziune, în special datorită faptului că au apărut grupările de regiuni mari.

O împărţire vizibilă, prin delimitare oficială, apare în cazul Belgiei, model de organizare pe criteriu lingvistic, adevărat stat de „frontieră”, fragmentat între două comunităţi: flamandă şi valonă. Comunicarea dintre cele două se dovedeşte şi azi dificilă. De această realitate ţine seama modelul de regionalizare. Guvernele belgiene au ales să acorde încă din anii `60 din ce în ce mai multă autonomie celor două comunităţi, care au căpătat statut politico-administrativ în 1963, prin delimitarea oficială a Flandrei şi Valoniei, care au guverne şi parlamente proprii şi care tind să preia, în anumite domenii, atribute generalizte. Ulterior, în 1990, a fost delimitată şi regiunea Bruxelles. De acelaşi gen de prerogative statale extinse beneficiază şi cantoanele din Elveţia, care au propria Constituţie, propriul parlament, propriul sistem de guvernare, autonomie fiscală reflectată prin sisteme proprii de impozitare, organizare distinctă a sănătăţii, învăţământului, poliţiei, justiţiei etc. La polul opus se află Danemarca, stat care constituie în prezent una dintre naţiunile cele mai omogene ale continentului (danezii formează peste 96% din totalul populaţiei), fapt ce se răsfrânge şi în structura sa, neexistând contraste regionale majore. Ca urmare, cele 14 districte sunt rezultatul unor delimitări convenţionale, fără suport regional constituit din argumente istorice şi culturale. În schimb, Grecia, deşi compactă etnic (grecii formează circa 98% din totalul populaţiei), prezintă o mare fragmentare administrativă, ceea ce a determinat ca regiunile rezultate să fie relativ artificiale, dar respectând ansamblurile structurate de-a lungul istoriei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Marea Britanie, unde criteriul istoric a făcut loc, în organizarea regiunilor, priorităţii pentru atragerea de investiţii şi realizarea în parteneriat a anumitor obiective economice şi sociale. Încurajate şi finanţate de guvernul central, comitatele engleze au iniţiat acţiuni de cooperare în vederea asocierii în grupări medii şi regiuni de planificare economică extinse (restul coeziunii fiind dat de conservatorismul britanic…). Modelul a fost implementat şi în Irlanda, care are regiuni de planificare economică cu nivel superior celor 26 de comitate tradiţionale.

Se poate observa din aceste exemple că organizarea pe regiuni în occidentul european de astăzi poate avea ca bază, pe lângă decupajul administrativ, criteriul istoric, coeziunea economică şi omogenitatea etnică. Mai mult, poate fi susţinută prin legi şi reglementări la nivel naţional, întregul proces fiind unul liber. Un aspect se detaşează în mod evident: fiecare stat a abordat în funcţie de interesele şi datele sale interne concrete descentralizarea susţinută de către Uniunea Europeană.

Şi o alta spre Est

În statele din răsăritul continentului, structurile administrativ-teritoriale au purtat o puternică amprentă politică, manifestată printr-o centralizare excesivă, prin subminarea sau chiar prin negarea autonomiei locale, printr-o evidentă tendinţă de uniformizare a discrepanţelor sociale, culturale sau etnice. Numai ţările cu o structură federală bazată pe argumentul eterogenităţii etnice (Iugoslavia şi Cehoslovacia) au putut conserva unităţi regionale comparabile ca mărime cu cele din vestul continentului.

Reformele administrative din aceste ţări au început să „curgă” după cel de-al doilea război mondial, iar schimbările succesive au avut ca rezultat reducerea numărului nivelelor administrative, generalizându-se astfel sistemul departamental, lipsit de colectivităţi locale puternice, cu autonomie financiară. Consecinţa s-a văzut după căderea regimurilor comuniste: statele blocului răsăritean care au devenit membre ale UE au lacune mari de dezvoltare şi sunt nevoite să-şi reevalueze organizarea administrativ-teritorială, care nu face faţă noii configuraţii în care se găsesc. Nu este un proces uşor. Occidentul are un avans considerabil în timp, iar temelor nevralgice dintr-o zonă în care nu lipsesc frământările entice li se adaugă imperativul economic al dezvoltării. Toate acestea sunt de natură să genereze ample dezbateri.

Soluţia Poloniei

Campioană a absorbţiei fondurilor europene, această ţară care avea, înainte de 1998, 49 de unităţi administrative (similare cu judeţele din România), a trecut la aplicarea unei reforme profunde în domeniu. Astfel, Polonia este organizată pe trei niveluri – 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate). Fiecare diviziune are competenţe proprii, atribuite prin lege. Spre exemplu, regiunile (voievodatele), cele mai mari entităţi (suprafaţa cuprinsă între 9.412 kmp şi 35.589 kmp şi o populaţie între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori), cuprind un corp administrativ, ales prin vot direct şi un corp executiv, condus de un „mareşal” numit de premier. Au competenţe în principal în domeniul apei, drumurilor, sănătăţii, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice. Există, într-adevăr, decalaje datorate şi unor cauze externe (spre exemplu, regiunile care au avut o creştere susţinută în ultima perioadă sunt avantajate de schimburile comerciale cu Austria şi Germania, în schimb regiunile cele mai slab dezvoltate sunt situate în special în est, în vecinătatea Rusiei, Belarusului şi Ucrainei…). Se observă, totuşi, că regionalizarea din Polonia, susţinută de o lege puternică, poate duce absorbţia fondurilor europene la un nivel de 80%.

România – tradiţie şi actualitate

După Unirea din 1859, unitatea administrativă de bază a statului român a devenit judeţul. După unificarea teritorială de la finalul primului război mondial, România era compusă din 71 de judeţe, aparţinând celor 10 provincii istorice: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Pentru numai doi ani, din 1929 până în 1931, România a aplicat o organizare regională: au fost stabilite 7 directorate ministeriale locale, care respectau personalitatea juridică a judeţelor din care erau formate. Mai târziu, România a fost reîmpărţită în 10 ţinuturi (+ capitala), conduse de rezidenţi regali. Dar acestea nu respectau tradiţia istorică (Bucegi, Ţinutul Dunării de Jos, Olt, Ţinutul Mării, Nistru, Prut, Someş, Mureş, Suceava, Timiş). După 1947 au avut loc o serie de reforme menite să schimbe faţa administrativă a României potrivit cerinţelor socialiste. Astfel, au apărut 26 de regiuni, care au devenit 18, apoi, în 1968, s-a revenit la judeţe, municipii şi oraşe, organizare care există şi în prezent.

După căderea comunismului, Constituţia din 1991 şi Legea administraţiei publice locale au stabilit ca unităţi administrative de bază judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Ca şi în cazul altor state din această parte a continentului (Ungaria, Slovacia, Bulgaria etc), în România au apărut regiuni de dezvoltare (corespunzătoare cu diviziunile de nivel NUTS 2), create în perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi perpetuate până în prezent. Acestea nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale, pentru coordonarea dezvoltării zonale. Astfel, există Regiunea Bucureşti-Ilfov (cu reşedinţa la Bucureşti), Regiunea Nord-Vest (cu reşedinţa la Cluj-Napoca), Regiunea Vest (cu reşedinţa la Timişoara), Regiunea Sud-Vest Oltenia (cu reşedinţa la Craiova), Regiunea Sud Muntenia (cu reşedinţa la Călăraşi), Regiunea Sud-Est (cu reşedinţa la Brăila), Regiunea Nord-Est (cu reşedinţa la Piatra-Neamţ) şi Regiunea Centru (cu reşedinţa la Alba-Iulia).

Noul proiect de regionalizare a României ar urma să ţină seama deopotrivă de faptul că teritoriul ţării este structurat în ansambluri regionale cu personalitate istorică şi culturală distinctă, provincii a căror funcţionalitate a fost demonstrată de-a lungul timpului, de realitatea că organizarea pe regiuni, însoţită de o reală descentralizare, este un proces susţinut de UE, dar şi de imperativul economic al apropierii exerciţiului bugetar 2014-2020 al Uniunii Europene.

————————————————————————————-

* Dănuţ Radu Săgeată – Modele de regionare politico-administrativă”.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult