5
November , 2017
Sunday
S-au împlinit anul trecut, 2016, o sută douăzeci de ani de la nașterea unui poet important pentru literatura română nu doar pentru faptul că opera sa reprezintă un moment ...
Care sunt „ingredientele” integrării cu succes a românilor care aleg să muncească în Italia? Ele ...
Este binecunoscut faptul că Marea Britanie a dus multă vreme la nivel de guvern, susţinut ...
O privire de ansamblu asupra strategiei Rusiei pentru zona Balcanilor este de natură să reflecte ...
Deşi pare incredibil, aliaţii occidentali se urmăresc unii pe alţii parcă mai mult ca oricând. ...
Mă adresez revistei “Balcanii şi Europa”, pe al cărei frontispiciu atârnă cuvintele “publicaţie de consemnări ...
La 1 ianuarie 2014 se împlinesc 10 ani de când, alături de alte şase state ...
Revista noastră propune în dezbatere o problemă ce afectează o mare parte a populației țării Agricultura ...
Casa de editare „Balcanii şi Europa” tipăreşte această revistă dedicată românilor din jurul graniţelor ţării ...
Pe data de 18 octombrie 1991 Consiliul Suprem al Republicii Azerbaidjan a adoptat Actul Constituțional ...

Archive for April, 2013

Soarta „tezaurului cenuşiu” românesc…

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Soarta „tezaurului cenuşiu” românesc…

carol romanDe câtva timp, agenda politicii naţionale este ocupată mai mult cu teme „la zi” cum ar fi, de pildă, gâlceava iscată de numirea unor miniştri ori fixarea unor persoane de mare influenţă în foruri decizionale din Ministerul public. Din păcate, nu se deosebesc preocupări pentru continuarea unor proiecte înscrise în vreo strategie de dezvoltare a ţării, inexistentă de altfel…

Preferăm să abordăm un alt subiect, trecut cu vederea, de care depinde, totuşi, viitorul acestei naţiuni. Înţelegem că procesul de globalizare, aflat într-o continuă accelerare, a făcut ca oamenii, bunurile, serviciile şi obiceiurile să treacă graniţele cu o dinamică fără precedent. Numai că această deplasare are, deocamdată, sensuri unice – dinspre ţările sărace către cele mai bogate, dinspre sud către nord, dinspre est către vest. Oameni de ştiinţă, ingineri, arhitecţi, medici, informaticieni au luat calea străinătăţii, atraşi de condiţii de muncă mai bune şi salarii mai mari. În ţări ca Statele Unite, Canada, Australia, dar şi în vestul Europei, emigranţi cu înaltă calificare formează o componentă semnificativă a forţei de muncă. În mod cert, aportul pe care îl au la păstrarea acestor ţări în elita mondială a cercetării fac guvernele să recruteze inteligenţa din est prin oferte atrăgătoare.

Concomitent, se ridică o problemă: cei rămaşi acasă – părinţi, prieteni, instituţii guvernamentale care au suportat financiar dezvoltarea acestor tineri şi au investit – pot fi mulţumiţi? O întrebare ce comportă mai multe răspunsuri: nu poate fi trecut cu vederea că numeroase familii, descompletate, rămase în urmă, trăiesc de pe urma banilor primiţi din străinătate; de asemeni, este important de notat că visteria statului primeşte de la imigranţii noştri miliarde de euro, valută care ajută ţara să supravieţuiască. România cunoaşte aceste fenomene din plin. Pe bună dreptate ne bucurăm de faima şcolii româneşti, deoarece olimpicii noştri la matematică, fizică, biologie, informatică sunt curtaţi de universităţile străine pentru a-i avea ca studenţi. Tineri specialişti plecaţi cu burse sau contracte de muncă se transformă în lideri sau şefi de proiecte în străinătate. Chiar în acest număr al revistei noastre prezentăm oamneni de ştiinţă români ce strălucesc prin aportul lor meritoriu. Din păcate, împlinirea profesională şi retribuirea pe măsura aportului valoric la progresul societăţii funcţionează doar în occident. Cum să opreşti un tânăr să-şi caute evoluţia acolo unde ar avea condiţii mai bune de împlinire? Şi totuşi… De fapt, problema este că nu ştim să ne păstrăm acest „tezaur cenuşiu” pentru care au fost alocaţi bani, iar în schimb oferim lumii elite în toate domeniile. Cum să nu te înfiori când afli că din 2007 până acum aproximativ 14.000 de doctori au ales să profeseze în străinătate? Numai anul trecut au plecat 2.400 de specialişti. Succint, asta înseamnă că la fiecare 5 ore rămânem fără un medic. Nu e bine!

Nimeni nu se poate ridica împotriva fenomenului imigraţiei, care corespunde actualei etape de dezvoltare a unor ţări, dar ne exprimăm reticenţa faţă de golirea accelerată a potenţialului ştiinţific al ţării de elemente valoroase, atât oameni maturi, cât mai cu seamă tineri. Savantului Henri Coandă, întors în ţară din Marea Britanie, i s-a permis crearea unei fundaţii dedicate „inteligenţelor naţionale” care, după câteva afirmări, a sucombat. Alte pâlpâiri asemănătoare au mai apărut şi în vremea din urmă, dar nu s-au evidenţiat prin nimic altceva decât prin relevarea publică a unor „mecena” care le-au finanţat.

Nu putem să nu menţionăm că în ultimul timp, odată cu înăsprirea climatului economico-social din diferite ţări, mulţi intelectuali şi tehnicieni români se reîntorc în România şi doresc să-şi dedice capacităţile progresului ţării în care s-au născut, au studiat şi au devenit oameni de valoare. Aceştia trebuie apreciaţi şi stimaţi, trebuie să simtă din partea autorităţilor şi a societăţii sprijin şi încurajare.

Carol Roman

„Ne îndeplinim misiunea cu profesionalism, fără influenţe din exterior…”

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on „Ne îndeplinim misiunea cu profesionalism, fără influenţe din exterior…”

– declară domnul Ambasador George Cristian Maior, Directorul Serviciului Român de Informaţii

Anul 2012 a fost un an greu, din perspectiva unor evenimente exterioare Serviciului. Să nu uităm că au avut loc trei rânduri de alegeri, s-au schimbat mai multe Guverne. Ceea ce m-a bucurat foarte mult este faptul că Serviciul a stat aşezat pe valorile sale fundamentale de neutralitate, independenţă, profesionalism şi integritate în faţa acestui context exterior Serviciului. Şi-a putut îndeplini misiunea cu profesionalism şi fără niciun fel de influenţe din exterior, inclusiv de natură politică. Acesta este lucrul cel mai important de subliniat ca mesaj.

George Cristian Maior - Directorul Serviciului Român de Informaţii

George Cristian Maior – Directorul Serviciului Român de Informaţii

Anul 2012 a fost, pentru Serviciu, un an de reafirmare a valorilor sale fundamentale legate de aceste criterii pe care le-am menţionat. De fapt, acest lucru se vede şi în aprecierea populaţiei faţă de Serviciu. Orice sondaj de opinie indică faptul că 50% din populaţia României are încredere în această instituţie, ceea ce este foarte important pentru legitimitatea şi credibilitatea noastră.

Din punct de vedere al securităţii naţionale a României, cel mai important aspect menţionat a fost faptul că nu am fost surprinşi, la nivel strategic, de nici o evoluţie negativă la adresa securităţii naţionale a României, deci am putut informa. Guvernul a fost, de asemenea, informat în legătură cu evoluţiile de securitate naţională a României. Nu a existat, cu alte cuvinte, surpriză strategică.

Din punct de vedere al hărţii riscurilor de securitate naţională, aş menţiona mai multe probleme. În primul rând terorismul. Facem eforturi deosebite pentru ca această ameninţare să nu se materializeze pe teritoriul României. Au existat indicii, în 2012, că ea creşte în intensitate prin diverse măsuri, însă, la nivel de prevenţie am putut evita acest risc major pentru populaţie.

Din punct de vedere al securităţii economice, ne-am concentrat foarte mult, pe informarea, în special a Guvernului, în legătură cu evoluţiile din acest domeniu, care a apreciat ceea ce am prezentat, atât la nivel de informare, cât şi la nivel de analiză, astfel încât să evoluăm bine din această criză economică, din punct de vedere al securităţii naţionale a României.

A fost şi un an de testare a apărării Constituţiei prin diverse manifestări şi am putut gestiona toate problemele legate de această dimensiune importantă a activităţii noastre. De asemenea, am anticipat, din punct de vedere practic, prin strategia noastră „SRI în era informaţională”, problema securităţii cibernetice a României. Ne-am confruntat cu cel puţin două atacuri majore asupra bazelor de date şi infrastructurilor tehnologice majore ale statului român. Am putut să le contracarăm şi astfel să evităm prejudicii materiale semnificative, dar şi de altă natură, pentru stat. De altfel, această chestiune va rămâne o preocupare majoră a noastră pentru anii viitori. Trebuie să ne adaptăm tehnologic la această nouă ameninţare ceea ce presupune investiţii şi resurse.

SRIAş sublinia, de asemenea, contribuţia noastră la combaterea crimei organizate transfrontaliere. Am cooperat bine cu diverse instituţii care au competenţe, de asemenea, în acest domeniu, în special Ministerul de Interne şi Parchetele. Acest lucru îl anticipăm ca pe o problemă de viitor în România – intensificarea, din punct de vedere calitativ, a crimei organizate – şi încercăm să abordăm şi acest fenomen inclus în problematica de securitate naţională. Şi evaziunea fiscală, care constituie, de asemenea, un risc la adresa securităţii naţionale s-a aflat permanent în atenţia noastră. Bineînţeles, problema corupţiei în administraţie, în justiţie a rămas o prioritate şi pentru noi.

Anticipăm, pentru 2013, creşterea acestor riscuri în intensitate. Încercăm să le contracarăm şi să realizăm un baraj de prevenire a acestor riscuri, de combatere a lor, menite să devină un depozit de cunoaştere pentru Guvern, pentru Preşedinţie, în legătură cu securitatea naţională a României, cu deciziile care se iau pe acest palier. Statul, ca să fie puternic astăzi, în secolul XXI, trebuie să fie şi un stat inteligent. Am spus, în prezentarea mea de la bilanţ, că inteligenţa se bazează şi pe informaţie, pe analiză, pe cunoaştere, astfel încât şi cetăţeanul să poată fi protejat.

Mi-aş permite să mai subliniez faptul că am avut o colaborare bună cu Comisia de control parlamentar asupra activităţii Serviciului. Există mitologia că Serviciul nu este controlat. Nu este aşa. Au avut loc vizite, unele inopinate, la diverse unităţi ale Serviciului din partea Comisiei, au avut loc multiple interpelări şi discuţii în Comisie. În mod absolut, există garanţia că operarea are loc în condiţii de strictă legalitate, din punct de vedere al modului în care ne desfăşurăm misiunile.


Notă: Text realizat pe baza declaraţiilor făcute cu ocazia aniversării a 23 de ani de activitate a Serviciului Român de Informaţii

Constituţiile europene

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Constituţiile europene

– după chipul şi asemănarea naţiunilor –

Ori de câte ori oamenii politici reclamă ilegalităţi sau solicită drepturi apelează la Constituţia ţării. Aceasta deoarece, în genere, Constituţiile au trăsături profund naţionale şi principii care reflectă parcursul istoric al ţărilor care le-au adoptat. Astfel au apărut Legi fundamentale adaptate modelelor de state federale, altele centrate pe ideea de stat naţional, dar şi cazuri de Constituţii atipice, unicat; unele au suferit numeroase modificări, altele au rămas stabile în timp, iar altele sunt într-un continuu proces de aducere la zi.

1965 - Adoptarea Constituţiei Republicii Socialiste România

1965 – Adoptarea Constituţiei Republicii Socialiste România

O privire asupra Constituţiilor din statele de pe continentul european arată o mare varietate de abordări ale Legii fundamentale, document crucial, care pune în acord, pe de o parte, cetăţeanul cu autoritatea, iar pe de altă parte reglementează relaţiile dintre instituţiile statului. Un prim segment îl reprezintă Constituţiile statelor federale, care oglindesc acest model statal ce conferă un plus de autoritate locală, Legea fundamentală ilustrând acest aspect. Astfel, în Constituţia Austriei există, pe lângă corpul central de legi, multe alte acte şi prevederi individuale desemnate ca fiind, la rândul lor, constituţionale. Un exemplu: documentul fundamental central nu include o parte dedicată drepturilor cetăţeneşti, dar libertăţile civile sunt stipulate în mai multe documente constituţionale separate, adaptate modelului federal. Dat fiind acest tipar, este lesne de înţeles că au intervenit sute de modificări majore sau minore aduse Legii fundamentale a ţării, care a fost adoptată în multe forme încă din 1848. Constituţia Belgiei este, la rândul său, un caz special de adaptare la evoluţia statului. Pornită iniţial în 1831 ca reliefând principiile unei monarhii parlamentare care conducea un stat centralizat şi unitar, Legea fundamentală a ţării a „ţinut pasul”, încă din 1970, cu transformarea Belgiei în ceea ce este astăzi – un model de stat federal. Noile condiţii au impus, printre altele, şi introducerea unei Curţi de Arbitraj, ale cărei puteri au sporit până la transformarea sa în Curte Constituţională, stipulată ca atare în 2007.

De partea cealaltă, statele naţionale unitare au Legi fundamentale din care reiese clar această trăsătură, indiferent dacă sunt republici prezidenţiale, semi-prezidenţiale sau parlamentare. Astfel, când ne referim la modelul de republică prezidenţială, primul exemplu care le vine în minte europenilor este Franţa. Constituţia ţării reflectă din plin acest statut. Legea fundamentală poate fi considerată ca fiind una stabilă; are în preambul principiile Revoluţiei de la 1789 referitoare la „drepturile omului şi ale cetăţeanului”, între 1958 şi 2008 a suferit doar 18 modificări, iar prevederile ei sunt relevante pentru ceea ce este îndeobşte cunoscut ca tip de guvernare care acordă preşedintelui puteri extinse. Alte state din categoria „naţional unitar” au rezultat în urma destrămării unor vechi imperii şi uneori după lupte aprige, care au durat secole. Ca urmare, au racordat Constituţiile la profunda identitate naţională. Constituţia Estoniei este un bun exemplu. Apărută în 1920, instituia puterea supremă a democraţiei cetăţeneşti. Istoria ţării a dus la modificări şi amendamente succesive aduse Constituţiei (1934, 1940, 1992). Deşi Estonia a fost parte componentă a URSS decenii la rând, remarcabil este faptul că prevederile vechii Constituţii au rămas valabile de jure şi în toată această perioadă, aşadar s-a constituit într-un reper fundamental de menţinere a spiritului naţional. Şi Legea fundamentală actuală din Muntenegru este un document care subliniază principiul suveranităţii naţionale. Ratificată în 2007, Constituţia care o înlocuieşte pe cea din 1992 prevede ca limbă oficială a statului muntenegreana (şi nu sârba, cum fusese până atunci). Un plus de accent naţional este prevederea care instituie ca stiluri de scriere oficiale, egale în drepturi, şi alfabetul chirilic şi pe cel latin. Iar Constituţia actuală a Bulgariei, adoptată în 1991 (cea de-a patra din 1879), modificată în 2007, defineşte ţara ca republică parlamentară unitară, chiar dacă, de-a lungul timpului, fiecare dintre cei doi conducători comunişti bulgari – Gheorghi Dimitrov şi Todor Jivkov – şi-a instituit propria Lege fundamentală. Un alt exemplu de menţinere a spiritului naţional este Croaţia, care a avut propria Lege fundamentală şi pe vremea când era parte a fostei Iugoslavii. În decembrie 1990 a fost adoptată „Constituţia de Crăciun” a acestei ţări. Iniţial, aceasta prevedea existenţa Croaţiei ca republică semi-prezidenţială, cu largi prerogative pentru preşedinte. Ulterior, în 2000, apoi în 2001, s-a revenit la modelul tradiţional de Parlament unicameral şi la reducerea puterii preşedintelui. Tot din acest areal frământat de o istorie care a obligat ţările să fie ba sub jugul unei stăpâniri, ba al alteia vine şi tipul de Constituţie a Cehiei, apărută ca entitate statală distinctă după dispariţia fostei Cehoslovacii. În această ţară se consideră că mai este mult de lucru la Legea fundamentală, dovadă fiind amendarea acesteia de cinci ori doar din 2011 încoace. Un caz aparte îl constituie, în context, Constituţia din Ungaria. Multă vreme, acest stat a fost singurul din fostul bloc estic care nu şi-a înlocuit Legea fundamentală după schimbarea regimului, rămânând până în 2011 cu Constituţia din octombrie 1989 (care o modifica masiv, după 40 de ani, pe cea din 1949, aşadar a avut doar trei Constituţii în peste 60 de ani!). Pe lângă faptul că a mai funcţionat peste două decenii cu Legea fundamentală din timpul regimului comunist, Ungaria a suscitat şi numeroase controverse în momentul în care s-a constatat că noua Constituţie a fost adoptată prea repede, fără o largă consultare, reflectă în exces ideologia partidului aflat la putere şi politizează instituţii care trebuie să rămână independente (în luna martie, Parlamentul ungar a adoptat modificări controversate ale Constituţiei, cum ar fi un amendament care limitează competenţele Curţii Constituţionale sau obligaţia ca studenţii de pe locurile bugetate de la stat să lucreze în ţară un număr de ani dublu faţă de cel al studiilor).

Acelaşi peisaj european oferă şi un alt model – Constituţiile derivate din înţelegeri internaţionale survenite în urma unor conflicte. Constituţia din Germania este un astfel de caz, Legea fundamentală fiind efectul încheierii unui război. În prima fază a apărut Constituţia Germaniei federale, adoptată în 1949. După căderea Zidului Berlinului, fosta Germanie răsăriteană „accedea” la sora ei vestică în virtutea articolului 23 al Constituţiei acesteia. Un alt exemplu de Constituţie derivată dintr-o înţelegere internaţională este Bosnia şi Herţegovina. De fapt, actul fundamental al ţării este chiar Anexa 4 a Acordului de la Dayton (semnat în decembrie 1995), care a pus capăt celor peste trei ani de război din Bosnia. Deşi acest aşa-numit „aranjament de amendamente” este criticat permanent şi s-a încercat „aducerea la zi”, Camera Reprezentanţilor nu a reuşit să adune cele două treimi de voturi necesare adoptării unei Constituţii unitare, supervizată de comunitatea internaţională.

Există în mozaicul Legilor fundamentale europene cazuri de Constituţii seculare, care au ca fundament vechi legi ale pământului, respectate prin veacuri şi care au ajutat naţiunile respective să depăşească mari cumpene istorice. Este cazul Legii fundamentale din Albania, care datează din 1998 şi a înlocuit Constituţia comunistă şi care are rădăcini adânci, în Evul Mediu când exista aşa-numitul „Canon”, un set de legi foarte asemănătoare cu ceea ce înţelegem azi prin Constituţie. Acesta a furnizat, în timp, modele de guvernare internă într-o ţară care a suferit numeroase stăpâniri străine succesive. Un alt exemplu de constituţionalism „cu ştate vechi”, care a contribuit la perpetuarea valorilor democratice şi spirituale ale unui popor este cel din Polonia. După un lung şir de acte fundamentale, care au avut predecesorul iniţial în secolul al XVIII-lea, căderea comunismului a pus ţara în postura de a adopta o nouă Constituţie. Timp de cinci ani (1992-1997), au funcţionat câteva prevederi temporare, menite să „inverseze” efectele regimului anterior. De remarcat este faptul că perioada până la adoptare a fost folosită pentru lungi dezbateri interne, care să clarifice reperele revenirii la capitalism şi la pluripartidism într-o ţară cu o puternică şi unică tradiţie catolică. O Constituţie stabilă, definitorie pentru evoluţia istorică a statului este şi cea a Danemarcei. Legea fundamentală actuală este stabilă încă din 1953, aceasta continuând-o pe cea din 1849 şi chiar preluând din ea multe norme, în special referitoare la libertăţile civile. În orice caz, principala funcţie a Legii fundamentale în Regatul Danemarcei este limitarea puterii regale.

Legea fundamentală a Islandei trece constituţionalismul direct în mileniul trei: a intrat în era internetului, fiind primul document din lume care va fi adoptat prin consultarea online a cetăţenilor. Aceştia au avut acces, cu ajutorul spaţiului virtual, la toate lucrările Comisiei de redactare a Legii fundamentale, care şi-a derulat şedinţele în direct. În acest fel, noua Constituţie reflectă pe deplin şi fără îndoieli voinţa populară, politicienii nemaiavând altceva de făcut decât să se întrunească pentru a o promulga. Privind, în schimb, la Constituţia Finlandei, conservatoare şi în acelaşi timp flexibilă, se poate observa că şi-a găsit de zeci de ani acordul cu naţiunea. Fiind o Lege fundamentală completă şi complexă, care acoperă toate sectoarele guvernării, a avut nevoie de puţine amendamente în deceniile scurse între documentul adoptat în 1919 şi actuala Constituţie, intrată în vigoare în anul 2000. Adaptabilitatea Legii fundamentale din Finlanda rezidă din aşa-numitele „legi excepţie” (trăsătură distinctivă a legislaţiei din această ţară), folosite ca acte normative ce pot rezolva pe loc o situaţie dată şi care nu figurează în Constituţie. La antipod avem exemplul unei Constituţii în continuă schimbare – cea din Italia. De pildă, prevederile de bază ale Legii fundamentale italiene conţin principii generale, care, în marea lor majoritate, nu pot fi aplicate direct. Această „sarcină” revine unui set de legi complementare, menite să pună în aplicare prevederile constituţionale. Acest proces este şi azi în derulare, dat fiind faptul că, din nenumărate motive politice, acest tip de legiferare nu a devenit complet nici până astăzi.

Nu putem încheia acest parcurs fără să menţionăm două cazuri ieşite din tiparele expuse. Primul este cel al Marii Britanii, ţară care funcţionează fără un document unitar care să poată fi considerat oficial Constituţie. Există, în schimb, un set de reguli după care este guvernat statul, „legile nescrise”, cum mai sunt denumite. Este adevărat că există în paralel multe tratate şi decizii judecătoreşti de care se ţine seama în sistemul britanic al guvernării, dar Parlamentul este decident suprem. Unul dintre principiile de bază în Marea Britanie spune că nici un act al Parlamentului nu poate fi neconstituţional, pentru că legea pământului nu are nevoie de cuvinte sau noţiuni”. Aşa încât, Parlamentul poate schimba legile în vigoare prin simpla trecere a altor legi prin… acelaşi Parlament. Al doilea caz este cel al Vaticanului, care are, în calitatea sa de monarhie, o Lege fundamentală. Promulgată de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 2000, a înlocuit vechea Lege a Vaticanului din 1929 şi conţine 20 de articole. Interesant este faptul că toate normele anterioare care nu erau în acord cu noul document au fost abrogate.

Orice abordare a celor mai importante repere ale Constituţiilor din statele de pe continentul european scoate la iveală, pe lângă marea diversitate, şi un adevărat manual de istorie, cu frământările epocilor şi reacţia popoarelor la acestea reflectate, toate, în Legea fundamentală. Nu este întâmplător, în acest peisaj contrastant, că documentul unic numit Constituţia Europeană nu a fost ratificat nici până azi…


România pregăteşte pentru dezbatere publică o nouă reformă constituţională, ce ar urma să aducă alte schimbări în Constituţia care este în vigoare în prezent.

O scurtă incursiune în istorie ne arată că Legea fundamentală a avut nevoie, în timp, de numeroase modificări. Astfel, Constituţia Principatelor Unite Române, de la 1866, a fost revizuită succesiv în 1879, 1884, 1917 şi 1918. Constituţia Regatului României din 1923 a rămas în vigoare până în 1938, când a fost elaborată o nouă Constituţie. Aceasta a rezistat până în 1940, iar până în 1946 au existat doar acte cu valoare constituţională, care au reglementat raporturile juridice şi instituţionale ale statului român. În 1948 a fost elaborată o nouă Constituţie, iar în 1952 aceasta a fost înlocuită de o alta. În 1965 a fost elaborat un nou act cu valoare fundamentală, el cunoscând modificări succesive în 1968, 1969, 1974, 1975, 1979 şi 1986.

Constituţia actuală a României, din 1991, a suferit o revizuire în anul 2003, iar în prezent se pune problema unor noi modificări. Sunt vizate segmente ca separaţia puterilor în stat, delimitarea atribuţiilor în cadrul instituţiilor, dar şi aspecte ale parlamentarismului. De remarcat că autorităţile de la Bucureşti au anunţat că vor solicita expertiza Consiliului Europei în elaborarea viitoarei Constituţii.

Români apreciaţi în lumea largă

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Români apreciaţi în lumea largă

În multe ţări performează români care au reuşit să-şi croiască un destin merituos, făcând cinste naţiunii din care provin. Ei duc pe alte meleaguri spiritul de inovaţie românesc, fiind recunoscuţi ca personalităţi de primă mărime în domeniile ştiintifice în care activează. Sunt români de excepţie cu care ne mândrim.

Alexandru Mihul

Alexandru Mihul

Alexandru Mihul este un reputat fizician român, coleg cu mulţi dintre laureaţii Premiului Nobel în fizică. A lucrat la realizarea unei instalaţii testate în cadrul unui zbor NASA şi apoi montată pe Staţia Spaţială Internaţională. Cercetător de elită recunoscut, a descoperit a treia antiparticulă înregistrată, faima sa fiind la fel de mare ca cea a unui laureat al Premiului Nobel. Este poate cel mai de seamă savant român în viaţă, prea puţin cunoscut, în special în lumea ştiinţifică românească.

Florin Păun este cunoscut prin temeinicia pregătirii sale ştiinţifice ca şi prin ideile sale inovatoare. Este considerat unul dintre cei mai buni „technology scouter” (descoperitori de tehnologie) din Franţa. E director adjunct responsabil cu dezvoltarea al „Oficiului Naţional de Cercetări Aerospaţiale” (ONERA) şi rolul său e să transforme invenţiile cercetătorilor în cât mai multe aplicaţii de succes .

Franz Adrian Bernacsek a absolvit Institutul Politehnic „Traian Vuia” (acum Universitatea Politehnică) din Timişoara. A studiat în cadrul „Universităţii Multimedia pentru Imagine şi Artă”, din Stuttgart, metode şi procese în prelucrarea digitală a imaginii şi compoziţie fotografică. A lucrat pentru mari companii germane, printre care „Daimler- Chrysler”. În prezent este design manager, coordonator al lucrărilor de cercetare, proiectare şi „maturity testing” ale componentelor Hatrack ale avionului A380.

Florin Udrea a absolvit Universitatea Politehnică din Bucureşti şi a susţinut doctoratul la Universitatea din Cambridge, unde predă în calitate de profesor. Conduce un grup de cercetători împreună cu care a obţinut recunoaşterea internaţională. A lucrat la proiecte industriale cu mai multe companii multinaționale importante europene, americane și japoneze. Este expert recunoscut internațional în domeniul dispozitivelor semiconductoare de putere, cu peste 250 de lucrări publicate şi 40 de brevete.

Raluca-Ioana van Staden – măritată şi stabilită în Olanda – a câştigat Trofeul şi Medalia de Aur a Salonului de Inventică de la Geneva 2010 pentru un aparat care în şase minute detectează eventuala prezenţă a cancerului în organism. Invenţia poate însemna un număr incalculabil de vieţi salvate şi suferinţe evitate. Între anii 2002 şi 2008, a lucrat în Universitatea din Pretoria (Africa de Sud) ca senior lector şi conferenţiar.

Julian Săvulescu este profesor la Universitatea din Oxford. Preocupările sale ştiinţifice includ etica geneticii, genetică comportamentală, etica cercetării genetice a embrionilor. A publicat mai multe lucrări ştiinţifice în aceste domenii, care au fost consultate pentru promulgarea legilor din Uniunea Europeană referitoare la genetică.

Averea românilor din străinătate

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Averea românilor din străinătate

Cei aproximativ trei milioane de români plecaţi în ultimii zece ani la muncă în Europa de vest au adunat economii de 100 de miliarde de euro (adică de patru ori mai mult decât au românii de acasă, în băncile româneşti), reiese din primul studiu privind averea românilor din străinătate.

Experţii Fundaţiei Sörös au măsurat sumele strânse de români în străinătate – nu numai remiterile anuale, evaluate conform indicatorilor BNR. Estimările arată că, per ansamblu, banii transferaţi în ţară de românii din străinătate în perioada 2005-2010 (pentru care există date disponibile) au fost în sumă de 30 de miliarde de euro. Pe de altă parte, românii au depozite semnificativ mai mari în bănci străine (peste 55% în conturi curente şi 2% în depozite). Ştiut fiind faptul că pentru românii care muncesc în străinătate a trimite bani acasă rămâne o prioritate, care este explicaţia diferenţei între ce trimit acasă şi ce economisesc în ţările de migraţie? Răspunsul îl oferă studiul amintit: din punctul de vedere al migranţilor, remiterile sunt văzute ca o cheltuială, pentru că banii care ajung la familiile din ţară sunt de regulă destinaţi consumului, nu investiţiilor.

content_euroDacă o familie de români care lucrează în străinătate economiseşte anual circa 9.015 euro şi trimite acasă 2.157 de euro, rezultă că la fiecare euro trimis acasă, românii din străinătate economisesc câte 4 euro în ţara de migraţie. Aşadar, românii nu se duc la muncă în străinătate ca să trimită bani acasă, ci se duc pentru a economisi, concluzionează cercetarea, adăugând că în general, românii care pleacă în străinătate declară că nu se întorc fără să-şi realizeze obiectivul de economisire (în medie, un emigrant român care lucrează în străi­nătate îşi propune să economisească între 80.000-120.000 de euro). „În perioada august 2009-august 2010, românii din străinătate au economisit aproape 12 miliarde de euro. Economiile totale ale românilor aflaţi la muncă în străinătate în ultimii zece ani s-ar putea estima, astfel, la o valoare de 100 de miliarde de euro”, arată Gabriel Petrescu, director executiv al Fundaţiei Soros. Cele 100 de miliarde care se estimează a fi adunate de românii plecaţi în străinătate de-a lungul celor 10 ani înseamnă circa 35.000 de euro de persoană.

Expoziţia de carte de la Paris

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Expoziţia de carte de la Paris

Salonul cărţii de la Paris, unde România a fost invitat de onoare, a reunit peste 50 de autori români, care au prezentat peste 1.000 de titluri în limba română şi mai bine de 600 de titluri de autori români în limba franceză.

salon_du_livre1Este de apreciat faptul că România s-a prezentat cu fruntea sus printre cei 1.200 de expozanţi din 45 de ţări, afirmându-se ca o veritabilă vedetă a Salonului, ceea ce este atestat de numărul mare de vizitatori care au trecut pragul Pavilionului României. Printre aceştia s-au aflat înalţi oficiali francezi – preşedintele François Hollande, ministrul de Interne Manuel Valls sau ministrul Culturii, Aurelie Filippetti. Despre marele succes de care s-a bucurat cartea românească la Paris au vorbit în cuvinte elogioase personalităţi de primă mărime ca ES Philippe Gustin, ambasadorul Franţei la Bucureşti sau Jean-François Colosimo, preşedintele Centre naţional du livre.

Norman Manea , alături de Ana Blandiana şi alţi scriitori români prezenţi la Paris. ( Foto: Cristina Hermeziu)

Norman Manea , alături de Ana Blandiana şi alţi scriitori români prezenţi la Paris. ( Foto: Cristina Hermeziu)

În mod cert, cartea românească a adunat aplauze la scenă deschisă, fiind asaltată de cumpărători, demonstrându-şi astfel valoarea şi cota între literaturile din toată lumea. În aceste condiţii, nu poate fi apreciat decât negativ refuzul de a participa la această manifestare dedicată României al unor scriitori bine cotaţi din ţara noastră, ( numele acestora sunt cunoscute) care au ales să facă o frondă cu accente politice la acest Salon menit a fi o celebrare a culturii româneşti. Este cu atât mai regretabil cu cât cultura, ca valoare universală, este cel mai bun ambasador al unei ţări, vehicul de imagine la care ar fi putut pune umărul, în numele dimensiunii europene a culturii române, şi prezenţa domniilor lor.


Doar gândul la Enescu, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Emil Cioran te mai tonifică, iar standul României a fost la înălţime. Nu m-au interesat controversele, cine a refuzat participarea, cine nu. La mijloc a fost vorba de România, nimic altceva.” Florian Bichir, jurnalist – participant la Târg.

Carol I – primul rege al Românilor

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Carol I – primul rege al Românilor

În paginile memorabile pe care le-a consacrat personalităţii şi epocii regelui Carol I, I.G. Duca formula o concluzie cât se poate de realistă: „Vom constata că domnia lui se poate împărţi în două epoci. Prima epocă de la 1866 până la 1890, iar a doua de la 1890 până la moarte. În prima epocă, România care, prin excelenţă, este în materie de judecată a oamenilor «ţara legendelor», l-a proclamat pe regele Carol un om fără inteligenţă şi fără capacitate. În epoca a doua, legenda aceasta a dispărut şi în locul ei s-a creat alta, în temeiul căreia Regele Carol era socotit un om superior, un rege mare şi glorios…”.

Carol I

Carol I

Un răspuns clar la această alternativă nu poate fi formulat decât dacă stabilim de la bun început cadrul de referinţă al răspunsului. Dacă ne referim, adică, la personalitatea principelul german din faimoasa casă de Hohenzollern, cu ramura ei de Sigmaringen, care ajunge, printr-un concurs de împrejurări destul de încâlcit, primul rege al României – ori, cum nu fără maliţie îl va numi acelaşi I.G. Duca, primul şi ultimul Rege al României mici – sau la societatea românească din ultimul sfert al secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale celui următor. În paginile de faţă prefer să ne referim la interacţiunea dintre rege şi ţara pe care o diriguia.

Unde anume, în ce fel de ţară, cu ce fel de tradiţie, ajungea, în anul 1866, tânărul căpitan al Regimentului 1 Dragoni de gardă de la Coburg? Nu vom relua aici, nici măcar în linii generale, principalele etape ale evoluţiei istorice a Ţărilor Române. Contextul imediat al desemnării lui Carol de Hohenzollern drept domnitor trebuie să fie evocat măcar în liniile sale cele mai generale, fiindcă explică şi scepticismul unora dintre contemporani, şi entuziasmul uneori excesiv al urmaşilor. Cu doar şapte ani înainte, Cuza fusese ales, într-un elan al elitelor progresiste din ambele principate, şi îndreptăţise această alegere prin adoptarea, în cadenţă accelerată, a celor mai dificile reforme menite să orienteze ţara către o identitate de tip occidental. Dar rezistenţa boierimii conservatoare şi, nu mai puţin, tensiunea dintre domnitorul tot mai izolat şi vârfurile politice care îl susţinuseră iniţial, şi care nu se împăcau cu tendinţele lui autoritare, au dus la abdicarea acestuia. Astfel dispare consensul fragil care blocase o vreme revendicările marilor familii coborâtoare – real sau fictiv, n-are a face – din strămoşi cu vocaţie voievodală, şi o nouă rundă a competiţiei pentru putere ameninţă să sfâşie modernitatea încă incipientă pe care o încurajaseră reformele lui Cuza.

Coroana de oţel a regelui Carol I

Coroana de oţel a regelui Carol I

Pe acest fond, soluţia „principelui străin” devine imperativă, cu atât mai mult cu cât era susceptibilă să aducă şi un important beneficiu de imagine în plan internaţional. Prima alegere, însă, nu a fost un principe german, ci, aşa cum se ştie, un reprezentant al casei regale a Belgiei; refuzul acestuia a dus la desemnarea drept domnitor a lui Carol, al doilea fiu al lui Carol – Anton de Hohenzollern şi al Josephinei, fiica marelui Duce de Baden.

Născut la 20 aprilie 1839, la Sigmaringen, în Germania, tânărul Carol urmează din 1857 cursurile Şcolii de Artilerie şi Geniu de la Berlin, apoi audiază cursuri la Universitatea din Bonn, sub îndrumarea istoricului de artă Anton Springer. Cariera militară este însă prioritară, şi, în 1864, participă ca voluntar în armata Prusiei, la Războiul împotriva Danemarcei; această experienţă îi va fi foarte utilă în 1877-1878, dar şi în 1913.

Carol şi clasa politică pe care el se baza nu au alterat nici substanţa, nici spiritul reformelor lui Cuza, care au dat roade din plin în dezvoltarea agriculturii, crearea şi dezvoltarea unei infrastructuri de drumuri şi cale ferată de care dispunem, de fapt, până azi, dar şi a infrastructurii bancare indispensabile pentru dezvoltarea industriei. România a devenit în acei ani un mare producător de materii prime – mai ales cărbune şi ţiţei.

Regele,  la Plevna

Regele, la Plevna

Cucerirea independenţei, în urma războiului din 1877-1878, a stimulat şi mai mult această dezvoltare, oferind României un nou statut internaţional: Carol nu a acceptat ca armata română să participe la Războiul antiotoman sub comanda principilor ruşi; a comandat el însuşi Armata de Vest (38.000 de militari români şi 52.000 de militari ruşi) şi a coordonat cucerirea Plevnei. În urma Congresului de la Berlin, din 1878, Principatelor Române le este recunoscută independenţa şi alipirea Dobrogei, care deschide comerţului românesc orizonturi de o remarcabilă importanţă.

La 14 martie 1881, Parlamentul îl proclamă în unanimitate pe Carol I rege al României. Raportul Consiliului de Miniştri afirma: „România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţiunea ce a dobândit ca stat independent”. Evoluţia instituţiilor fundamentale ale statului modern, de la Parlament la Banca Naţională şi de la universităţi la Academia Română, la Filarmonică şi la Fundaţiile Regale, sunt îndeobşte cunoscute de opinia publică. Aş atrage atenţia, însă, în paginile revistei consacrate Balcanilor şi Europei, asupra unei dimensiuni mai rar analizate de cei care evocă înfăptuirile realizate sub înţeleapta cârmuire a regelui care a ţinut să poarte Coroana de Oţel – acea coroană făurită din oţelul tunurilor de la Plevna – anume politica balcanică a României în vremea lui Carol I.

Carol I şi Regina Elisabeta, 1913

Carol I şi Regina Elisabeta, 1913

Problema interesează cu atât mai mult din perspectiva contribuţiei regelul Carol la evoluţia României moderne cu cât, dacă e să-l credem pe I.G. Duca, regele acaparase în mâinile lui toată conducerea diplomaţiei noastre. În ultimii 30 de ani, afară de rare excepţii, miniştrii lui de Externe au fost sau instrumentele docile ale uneltirilor lui sau de-a dreptul conducători fictivi ai unei politici de palat diriguită. Chiar dacă, aşa cum bănuim adesea, acuzele fruntaşului liberal nu sunt decât în parte întemeiate, rămâne totuşi faptul că, în conformitate cu Constituţia în vigoare, Carol avea prerogativa încheierii de tratate internaţionale fără supunerea lor ratificării, ceea ce implică un rol decisiv, am zice chiar unic, al monarhului – constituţional, desigur – în politica externă a Regatului.

În acest context, trebuie să observăm că politica balcanică a României se îndepărtează treptat, dar ferm, de agenda politică a Triplei Alianţe şi gravitează tot mai vizibil în orbita Antantei, astfel că decizia care a alăturat România Franţei, Marii Britanii şi Rusiei în 1916 nu poate fi judecată simplist, doar ca o înfrângere a bătrânului suveran.

Momentul crucial al dobândirii unui nou statut internaţional al României este, indiscutabil, al doilea război balcanic şi încheierea acestuia. Conferinţa de pace are loc la Bucureşti – în acest fel se recunoştea poziţia de garant al României; deşi s-a încercat convocarea unei conferinţe de pace, Austro-Ungaria fiind cea mai vehementă în această direcţie, conferinţa are loc doar între reprezentanţii ţărilor beligerante, sub preşedinţia lui Titu Maiorescu, primul ministru şi ministrul de Externe al României. Elita politică românească a ştiut atunci să ţină balanţa între orgoliile şi interesele, chiar susceptibilităţile, celor şase mari puteri ale momentului, dar în esenţa ei, pacea de la Bucureşti a fost şi a rămas opera factorilor politici din sud-estul Europei.

Este pentru prima oară când statele medii şi mici din sud-estul Europei îşi discută şi îşi reglementează problemele într-o conferinţă proprie, fără intervenţia sau prezenţa marilor puteri. Marea contribuţie a României în acel moment a constat în restabilirea echilibrului de forţe din Balcani. Datorită intervenţiei României, Turcia a recăpătat Adrianopolul (Edirne), asediat de bulgari, dar chiar şi Bulgaria a fost menajată, Regele Carol şi Maiorescu refuzând soluţii extreme care ar fi slăbit-o excesiv: cum afirma Maiorescu, România nu a solicitat decât o frontieră strategică faţă de Bulgaria, mergând de la Silistra la Balcic (Cadrilaterul).

România regelui Carol I devenea astfel, în 1913, un arbitru recunoscut al raporturilor de forţe din Balcani.

Prof. Dr. Zoe Petre

România Inteligentă

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on România Inteligentă

Tribună liberă

Inaugurăm această rubrică în care sunt invitaţi să-şi spună cuvântul reprezentanţi ai scenei politice româneşti, indiferent de opţiuni doctrinare. Cu o condiţie: să fie respectat „fair-play-ul” unei dezbateri facută cu argumente şi poziţionări principiale. Atacurile la persoană nu se înscriu în rubrica noastră.


 

România Inteligentă

de Iulian Fota – Consilier prezidenţial

Iulian Fota

Iulian Fota

Pentru ţările mici sau mijlocii ca România, investiţia în inteligenţă este mai importantă decât pentru cele mari, este chiar vitală. Lecţia am învăţat-o prin intermediul paşoptiştilor, la 1848, când a fost adusă în Principate, alături de ideea binelui comun. Sub inspiraţie franceză s-a trecut temeinic şi organizat la construcţia de şcoli şi universităţi, atât pentru a transforma ţăranul în cetăţean, cât şi pentru a da tânărului stat român osatura intelectuală necesară. După fondarea ideologiei românismului, odată cu Şcoala Ardeleană, această instituţie naţională – şcoala – a jucat un rol major în construcţia statului român modern. Îl onorăm şi astăzi pe Gheorghe Şincai pentru că în timpul vieţii a construit peste 300 de şcoli. Deplină antiteză cu vremurile de astăzi, când baronii tranziţiei construiesc biserici şi îşi pictează chipul pe pereţii lor, sperând într-o mai facilă iertare de păcate.

Statul român modern, început odată cu Unirea principatelor, şi-a construit rapid instituţiile de care avea nevoie: la 1860, Universitatea de la Iaşi, urmată apoi, la 1864, de Universitatea de la Bucureşti şi la 1866 de Academia Română. Simţind că nu este suficient, Brătianu îl numeşte pe Spiru Haret ministru al Educaţiunii publice. Primise recent doctoratul la Paris şi ştia ce este educaţia de calitate. Tocmai de aceea fusese numit. Reforma educaţiei concepută de el a fundamentat 30 de ani de performanţă intelectuală. România monarhică avea defectele ei, dar în nici un caz nu era mediocră şi incompetentă. Intelectual, România era o ţară bine aşezată şi avea deja ambiţia performanţei ştiinţifice şi culturale.

Deşi problemele de dezvoltare erau încă departe de a fi soluţionate, totuşi, România interbelică înregistrase rezultate remarcabile în anihilarea influenţelor şi deprinderilor orientale şi dezvoltarea acelor comportamente ocidentale care ţineau de societatea industrială. Între 1919-1939, numărul de oameni de ştiinţă, de profesori universitari şi cercetători, de ingineri şi maiştri cu înaltă calificare crescuse considerabil. Şcolile româneşti de medicină şi biologie, de chimie, de sociologie, de arhitectură, de inginerie aviatică, de matematică, de petrol şi mine căpătaseră o faimă şi un prestigiu ce depăşeau cu mult graniţele ţării. Eram deja capabili să dezvoltăm teorii noi în diferite domenii sau să le îmbunătăţim pe cele elaborate în Occident. Aveam invenţii şi inovaţii de importanţă europeană şi internaţională În peisajul tehnic şi ştiinţific universal. România începea să conteze. Criteriul calităţii individuale şi mai ales al pregătirii universitare prevala. Inclusiv în politică, multe din vârfurile partidelor erau oameni cu pregătire superioară, cu doctorate şi alte titluri ştiinţifice obţinute la cele mai bune universităţi din Europa şi din lume. Şi poate cel mai important lucru, calitatea corpului didactic de liceu era foarte bună, multe licee, şi nu numai din Bucureşti, beneficiind de profesori eminenţi. Şi mai presus de orice, toată această elită intelectuală era dedicată dezvoltării naţiunii şi propăşirii ţării.

Din nefericire pentru ţara noastră, contextul geopolitic complet nefavorabil de după 1945 şi ocuparea militară a ţării de către sovietici au făcut ca toate aceste realizări să fie sistematic distruse. La ordinul URSS, încarcerarea fără proces sau pe bază de înscenări a marii majorităţi a elitei „burghezo-moşiereşti” – aşa cum peiorativ elita interbelică a fost denumită – a văduvit România de orice şanse de continuare a modernizării. Mai mult decât atât, criteriile de promovare, ca şi cele de conducere a ţării sau a diferitelor structuri economice sau administrative au fost radical schimbate. Prin indicaţia NK/003/47, având codul KAA/CC113, NKVD-ul, strămoşul KGB-ului, trasa principiile după care trebuia ghidată uriaşa inginerie socială care trebuia să transforme o Românie occidentală într-o ţară cu specific asiatico-oriental, supusă total Uniunii Sovietice. Astfel, în acea directivă NKVD, în articolul 35, se impunea ca profesorii de valoare din învăţământ să fie înlocuiţi cu „oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru”. În facultăţi trebuiau admişi cu precădere ce-i care „nu sunt interesaţi să se pregătească la un nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă”. În felul acesta, se pregăteau şi se putea încadra administraţia centrală şi locală cu oameni care puneau deasupra pregătirii profesionale loialitatea faţă de partidul comunist şi faţă de URSS. Noua elită, „provenită din acea moştenire pernicioasă a Orientului”, descoperea avantajele carierei de activist, capturând România, din acel moment contând ce putea să facă ţara pentru ei şi nu invers. Grupul conducător era mai important decât ţara. România le fusese oferită de către sovietici pentru a o exploata în folos propriu, în schimbul câtorva condiţii, ţinând de aderarea la lagărul comunist. Un sistem asemănător celui fanariot. Astfel, mediocritatea a guvernat România, deprofesionalizând-o.

De ce coordonatele conducerii României s-au păstrat şi după 1990? De ce şi astăzi obedienţa este mai preţuită decât competenţa? De ce în continuare contează „cumetriile” mai mult decât ţara în ansamblul ei? Din mai multe motive. În primul rând, din nevoia de conservare naturală, păstrarea controlului fiind obligatorie pentru supravieţuirea nivelelor doi şi trei ale PCR. În al doilea rând, neexistând o opoziţie politică şi civică reală, nu ar fi avut oricum cine să preia conducerea ţării. Şi în al treilea rând, contextul internaţional nu favoriza o rupere bruscă cu trecutul, cel puţin până la destrămarea URSS, din 1991. România nu era parte a paradigmei de rapidă apropiere de Occident, cum au fost Cehia, Ungaria sau Polonia. România era „sortită” unei evoluţii lente către Europa, lucru care a convenit elitelor interne. Nu în ultimul rând, tranziţia contribuie şi ea cu o explicaţie. Multiplele căi ilicite şi nenumăratele ilegalităţi prin care în România s-au făcut marile averi de după 1990 reclamau o cât mai mare discreţie, iar calea cea mai sigură a fost aceeaşi folosită şi de sovietici: promovarea mediocrităţilor şi a celor şantajabili.

Marea schimbare – de unde şi toată această dezbatere despre nevoia de profesionalizare – provine din integrarea României în NATO şi UE. Aceste două organizaţii, ca şi ţările membre, pun mare preţ pe profesionalizare. Occidentul nu s-ar fi putut dezvolta fără profesionalism, aşa cum Occidentul nu se poate apăra fără profesionişti. Nu întâmplător Strategia de la Lisabona a UE are ca fundament ideea de „societate a cunoaşterii” (knowledge society). Nu este un accident că alte state, precum China sau India, vrând să recupereze decalajul faţă de vest, investesc atât de mult în pregătirea superioară a cetăţenilor lor şi în cercetare ştiinţifică. Numărul de „think-tank-uri” care activează într-o ţară este mai important decât numărul tancurilor deţinute de armata aceleiaşi ţări. Tancuri au şi ţările subdezvoltate, dar „think-tank”-uri au numai ţările avansate. Iar parte integrantă a acestui proces este şi cea de profesionalizare a politicii, indiferent că vorbim de dezvoltarea „guvernării globale” sau de „bună guvernare”. Politica este o profesie care necesită în egală măsură pregătire ştiinţifică şi talent.

Pentru a-şi putea valorifica şansa modernizării oferită prin aderarea la NATO şi UE, România va trebui să găsească o cale de profesionalizare a politicii, atât a politicii de partid (ceea ce ar fi „politics”, în limba engleză), cât şi a politicilor sectoriale („policy”).

„Cum gestionăm fluxurile migratorii”

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on „Cum gestionăm fluxurile migratorii”

Europarlamentarul Corina Creţu, vicepreşedinte al Grupului Socialist din Parlamentul European, a criticat faptul că ex-puteri coloniale, precum Marea Britanie, preferă relaţiile privilegiate cu fostele colonii, în detrimentul parteneriatului european.

Discriminarea pozitivă a indienilor, în paralel cu stigmatizarea românilor şi bulgarilor, decredibilizează poziţia conservatorilor britanici privind limitarea imigraţiei. Românii şi bulgarii nu sunt responsabili pentru valul de imigraţie ilegală şi necontrolată care a afectat Marea Britanie după 2001, în special din India, Bangladesh, Pakistan şi Nigeria. Demonizarea românilor şi bulgarilor ca răspuns la îngrijorările cetăţenilor britanici şi, mai nou, ale celor germani, este un răspuns demagogic-extremist, în context electoral, şi demonstrează incapacitatea autorităţilor de a controla migraţia ilegală, în special din afara UE, şi de a gestiona eficient integrarea noilor veniţi”, a declarat Creţu în intervenţia scrisă pe tema integrării migranţilor, dezbătută în plenul Parlamentului European.

Corina Cretu

Corina Cretu

Europarlametarul român a condamnat, în sesiunea de la Strasbourg, declaraţiile recente ale unor oficiali şi oameni politici britanici şi germani, precum şi iniţiative precum petiţia online „Opriţi imigraţia în masă din Bulgaria şi România în 2014, când se relaxează restricţiile UE”. A mai reamintit că, potrivit Comisiei Europene şi tratatelor în vigoare, Marea Britanie şi celelalte state ale UE trebuie să elimine, de la 1 ianuarie 2014, restricţiile impuse cetăţenilor români şi bulgari pentru accesul pe piaţa muncii

Corina Creţu a atras atenţia asupra faptului că Uniunea Europeană are nevoie de o mai bună gestionare a migraţiei din ţări terţe şi de politici mai eficiente de intregrare. „UE se confruntă cu o triplă provocare: diminuarea populaţiei active, penuria de lucrători calificaţi şi expansiunea extremismului, care tinde să distrugă imaginea Europei de continent al toleranţei. Rasismul, discriminarea şi excluderea socială în creştere îndepărtează specialişti care ar putea contribui la creşterea competitivităţii UE în contextul dificultăţilor economice şi în cursa globală. De aceea, se impun măsuri pentru descurajarea practicilor extremiste şi pentru încurajarea migraţiei forţei de muncă de înaltă calificare din afara Uniunii”.

Deputatul european a precizat că unul din zece cetăţeni europeni s-a născut în străinătate, peste 32 de milioane dintre aceştia provenind din afara UE şi alţi 16 milioane din alte state ale Uniunii. „E nevoie de politici coordonate şi eficiente pentru evitarea ghetoizării, prin măsuri împotriva segregării şi pentru facilitarea integrării: de la învăţarea limbii ţării gazdă şi descurajarea abandonului şcolar, până la recunoaşterea calificărilor şi formarea profesională adecvată cererii de pe piaţa muncii. Există încă multe disfuncţionalităţi care privează UE de contribuţia migranţilor din ţări terţe şi care fac din excluziunea socială factorul decisiv în creşterea vulnerabilităţii şi sărăciei. Mai ales femeile sunt afectate, ele fiind de două ori victime ale discriminării – în propria comunitate, unde sunt încă puternice stereotipurile de gen, şi în societatea de adopţie, unde cad adesea victime exploatării sexuale sau prin muncă ilegală sub-remunerată“.

Scriitori excluşi din motive politice (3)

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice (3)

Continuăm publicarea articolelor dedicate ROMĂNIEI CULTURALE, a segmentului de scriitori excluşi din motive politice, din perioada anilor de după cel de-al doilea război mondial, anii „dezgheţului” cuprins de ger.

Moartea lui Stalin a însemnat începutul unui „dezgheţ” care a atins maximul său odată cu prezentarea Raportului secret al lui Nikita Hruşciov. Pentru România, lucrurile nu au stat chiar aşa, fenomenele dezgheţului politic au întârziat exact zece ani după apariţia primelor semne ale acestui dezgheţ ce se petrecea la Moscova, Budapesta, Varşovia sau Praga. Cel mai lesne de observat a fost aspectul cultural. Rigiditatea poziţiei, dogmatismul manifestat în anii `50, ani în care triumful noii literaturi ajunsese la culmea ridicolului, n-au împiedicat apariţia unor opere, exact în acea perioadă care uimeau lumea culturală, şi nu numai, prin libertăţile de subiect şi stilistice. Astfel, în acei ani consideraţi, în general şi pe bună dreptate „de gheaţă” au apărut „Groapa” lui Eugen Barbu, „Moromeţii” lui Marin Preda şi „Bietul Ioanide”, un roman de G. Călinescu, la care adăugăm excepţionale traduceri din literatura clasică universală. Clasicii antichităţii eline şi romane, filosofie şi literatură, au apărut pentru prima dată în româneşte în anii `50, iar faptul trebuie consemnat alături de acela că mari nume ale culturii nu puteau semna opere originale, dar semnau aceste excepţionale traduceri.

Dezgheţul cuprins de ger

2.goma-paul

Paul Goma

În câţiva ani după 1959, anul ultimului puseu al violenţei anti-intelectuale şi al represiunii făţişe faţă de cei care gândeau sau vorbeau altfel decât în ziarele de partid, regimul politic din România recuperează şi depăşeşte cu mult procesul dezgheţului antistalinist care avusese loc în celelalte ţări din lagărul sovietic. Acest ultim accent a străbătut toată perioada ce a urmat, până în 1989. Moartea liderului comunist Gheorghiu-Dej, neaşteptată şi înconjurată de mister, a adus un nou lider, Nicolae Ceauşescu, dar a păstrat în esenţă şi echipa şi linia liberală a politicii de la Bucureşti. Anul 1968 a însemnat climaxul liberalizării şi al capitălizării încrederii unui popor care se iluziona că este posibilă funcţionarea unui sistem cu faţă umană. Un râu de cărţi ce păruseră până atunci de neatins a ieşit la suprafaţă în librării, pe tarabe, în standurile din fabrici şi instituţii, prin intermediul difuzorilor voluntari. Oamenii nu făceau rate la mobilă, ci la cărţi! S-a tradus masiv literatură şi filosofie, istorie şi politologie, au apărut mai toţi autorii români ostracizaţi politic sau ideologic, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ionel Teodoreanu, Rădulescu Motru şi Nicolae Iorga, mai toată cultura românească s-a ridicat din praf şi a îmbrăcat haine de sărbătoare. A fost o acţiune serioasă şi responsabilă, în care marii intelectuali ieşiţi din închisori sau întorşi din domiciliul forţat ori din locurile de muncă educativă (sic!) au avut un rol covârşitor. Părea că totul scapă de sub control. Primul duş rece a venit în 1971, când s-au anunţat măsuri etice şi morale care să păzească societatea de relele contagiunilor ideologice. Adevărata lovitură s-a produs prin măsuri administrative şi economice succesive, care au culminat cu Plenara de la Mangalia, din 1978. Pauza se terminase. Asta nu înseamnă că, mai ales după 1971, cenzura şi supravegherea ideologică nu ar fi funcţionat. Cartea de debut a subsemnatului a stat 5 (cinci) ani prin diferite oficine până când a fost publicată. Au fost reluate practici mai vechi. prin dezbaterea în public, dezbateri acuzatoare, desigur, pentru a atrage oprobiul maselor! Celebru este cazul prozatorului Ion Anghel Mănăstire, care a fost ţinta unei demascări în care autorul era judecat de cititori pentru felul în care a reflectat realitatea într-o operă de… ficţiune. O altă carte a poetului Ion Gheorghe a fost refuzată la tipărire de către muncitorii tipografi vigilenţi. Era o încercare ce făcea parte din primele măsuri ale unei noi revoluţii culturale.

Au căzut, pe rând, victime ale acestei noi ofensive a spiritului primitiv şi intransigent autori precum Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase, Paul Goma, Ion Negoiţescu, Ion Caraion, autori care au avut şansa să emigreze, la care adăugăm pe Norman Manea, Al. Papilian, Matei Vişniec, Gheorghe Astaloş, Dinu Flămând, Bujor Nedelcovici, care au plecat în decursul anilor; lista e foarte lungă, dar sunt mulţi alţii care au rămas în ţară şi care au înfruntat persecuţii, e drept, fără a fi arestaţi, cum se întâmpla cu douăzeci de ani înainte. A.E, Baconschi, care, după o perioadă tulbure de proletcultism confuz, a devenit un ferm apărător al literaturii adevărate, a devenit o figură a exilului interior, cum se mai spunea. Alături de el putem aşeza o altă figură cam cu acelaşi destin, Dan Deşliu. O situaţie ciudată aveau Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu, maeştri incontestabili ai textelor sibilinice, dar care se bucurau de o oarecare intangibilitate datorită trecutului lor militant de stânga. În fapt, se creaseră două grupări destul de bine definite – unul care se opunea tendinţelor neodogmatice şi de control absolut al vieţii culturale din partea grupului de putere reală din P.C.R, al cărui figură emblematică a fost Marin Preda, şi un altul, care încerca să se folosescă de forţa politică pentru a schimba configuraţia ierarhiei şi a autorităţii din lumea literară. Acest grup îl avea în poziţie dominantă pe Eugen Barbu. Grupul, supranumit „al protocroniştilor”, se folosea de puseele naţionaliste ale regimului pentru a schimba configuraţia amintită. Nu putem fi siguri dacă nu cumva ambele grupări erau manevrate din umbră de laboratorul politicii şi al propagandei, condus în acea vreme de Dumitru Popescu, iniţial un liberal activ, devenit cu timpul unul din artizanii revoluţiei culturale care a sfârşit prin a-l devora şi pe acesta. Rând pe rând, publicaţii şi cărţi au fost supuse procesului de exercitare a fermităţii ideologice, între subiectele vremii fiind revista „Amfiteatru”, un volum de versuri pentru copii al Anei Blandiana, o antologie a poeziei româneşti alcătuită de N. Manolescu, un roman de Nicolae Breban, un altul al lui Augustin Buzura etc., etc.

Putem afirma că toţi, sau aproape toţi scriitorii care scriau literatură şi nu literatură de partid au avut probleme serioase cu apariţia cărţilor lor. Personal, am avut un roman interzis, un altul îndelung disputat – dacă poate fi publicat sau nu – şi un film scos de pe ecrane. Sistemul era foarte complicat şi se afla sub semnul subiectivităţii, mai cu seamă din momentul în care a fost introdus un nou regulament de control şi de responsabilitate, acela al auto-cenzurii. Acesta presupunea asumarea responsabilităţii asupra publicării de către editor, în primul rând, şi de către autor în al doilea rând. Ori, acest diabolic mecanism a dus la o paralizare a sistemului editorial, deoarece nimeni nu putea şti cine şi de ce îi va reproşa publicarea unui text. Au fost alcătuite liste de autori care aveau voie să participe la întâlniri cu cititorii şi, cel mai grav, care nu aveau voie. Austeritatea ideologică mergea în paralel cu austeritatea economică. Dar, practic, nu mai avem de-a face cu represiuni de masă. Un caz grav a fost arestarea lui Gh. Ursu pentru un jurnal nepublicat. Ursu a murit în închisoare, ca victimă a violenţei din arest. Un poet din Constanţa, Alexandru Crişan, medic de profesie, a fost obiectul unei acţiuni de arestare pentru conţinutul unei cărţi publicate deja, dar a fost eliberat fără proces, câteva luni mai târziu. Numărul cărţilor oprite de la tipar a crescut în mod îngrijorător pentru o cultură vie, comentariile şi publicitatea asupra cărţilor fiind minimă. În fapt, atenţia represiunii se îndrepta către cei care puteau deveni cu adevărat primejdioşi pentru ordinea politică – vocile opoziţiei deschise din mediul muncitoresc, din rândul, intelectualilor non-artişti. Lumea intelectuală consemna evenimente tragice, cum au fost morţile poeţilor Marius Robescu şi Virgil Mazilescu, ori fapte scandaloase, cum a fost cabala din jurul Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu. Oamenii de cultură semnalizau că ne aflăm în pragul unei catastrofe. Aveau dreptate. Catastrofa culturală urma să vină.

Eugen Uricaru

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult