24
September , 2017
Sunday

Efigii

Carol I – primul rege al Românilor

Reporter: editura April - 20 - 2013

În paginile memorabile pe care le-a consacrat personalităţii şi epocii regelui Carol I, I.G. Duca formula o concluzie cât se poate de realistă: „Vom constata că domnia lui se poate împărţi în două epoci. Prima epocă de la 1866 până la 1890, iar a doua de la 1890 până la moarte. În prima epocă, România care, prin excelenţă, este în materie de judecată a oamenilor «ţara legendelor», l-a proclamat pe regele Carol un om fără inteligenţă şi fără capacitate. În epoca a doua, legenda aceasta a dispărut şi în locul ei s-a creat alta, în temeiul căreia Regele Carol era socotit un om superior, un rege mare şi glorios…”.

Carol I

Carol I

Un răspuns clar la această alternativă nu poate fi formulat decât dacă stabilim de la bun început cadrul de referinţă al răspunsului. Dacă ne referim, adică, la personalitatea principelul german din faimoasa casă de Hohenzollern, cu ramura ei de Sigmaringen, care ajunge, printr-un concurs de împrejurări destul de încâlcit, primul rege al României – ori, cum nu fără maliţie îl va numi acelaşi I.G. Duca, primul şi ultimul Rege al României mici – sau la societatea românească din ultimul sfert al secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale celui următor. În paginile de faţă prefer să ne referim la interacţiunea dintre rege şi ţara pe care o diriguia.

Unde anume, în ce fel de ţară, cu ce fel de tradiţie, ajungea, în anul 1866, tânărul căpitan al Regimentului 1 Dragoni de gardă de la Coburg? Nu vom relua aici, nici măcar în linii generale, principalele etape ale evoluţiei istorice a Ţărilor Române. Contextul imediat al desemnării lui Carol de Hohenzollern drept domnitor trebuie să fie evocat măcar în liniile sale cele mai generale, fiindcă explică şi scepticismul unora dintre contemporani, şi entuziasmul uneori excesiv al urmaşilor. Cu doar şapte ani înainte, Cuza fusese ales, într-un elan al elitelor progresiste din ambele principate, şi îndreptăţise această alegere prin adoptarea, în cadenţă accelerată, a celor mai dificile reforme menite să orienteze ţara către o identitate de tip occidental. Dar rezistenţa boierimii conservatoare şi, nu mai puţin, tensiunea dintre domnitorul tot mai izolat şi vârfurile politice care îl susţinuseră iniţial, şi care nu se împăcau cu tendinţele lui autoritare, au dus la abdicarea acestuia. Astfel dispare consensul fragil care blocase o vreme revendicările marilor familii coborâtoare – real sau fictiv, n-are a face – din strămoşi cu vocaţie voievodală, şi o nouă rundă a competiţiei pentru putere ameninţă să sfâşie modernitatea încă incipientă pe care o încurajaseră reformele lui Cuza.

Coroana de oţel a regelui Carol I

Coroana de oţel a regelui Carol I

Pe acest fond, soluţia „principelui străin” devine imperativă, cu atât mai mult cu cât era susceptibilă să aducă şi un important beneficiu de imagine în plan internaţional. Prima alegere, însă, nu a fost un principe german, ci, aşa cum se ştie, un reprezentant al casei regale a Belgiei; refuzul acestuia a dus la desemnarea drept domnitor a lui Carol, al doilea fiu al lui Carol – Anton de Hohenzollern şi al Josephinei, fiica marelui Duce de Baden.

Născut la 20 aprilie 1839, la Sigmaringen, în Germania, tânărul Carol urmează din 1857 cursurile Şcolii de Artilerie şi Geniu de la Berlin, apoi audiază cursuri la Universitatea din Bonn, sub îndrumarea istoricului de artă Anton Springer. Cariera militară este însă prioritară, şi, în 1864, participă ca voluntar în armata Prusiei, la Războiul împotriva Danemarcei; această experienţă îi va fi foarte utilă în 1877-1878, dar şi în 1913.

Carol şi clasa politică pe care el se baza nu au alterat nici substanţa, nici spiritul reformelor lui Cuza, care au dat roade din plin în dezvoltarea agriculturii, crearea şi dezvoltarea unei infrastructuri de drumuri şi cale ferată de care dispunem, de fapt, până azi, dar şi a infrastructurii bancare indispensabile pentru dezvoltarea industriei. România a devenit în acei ani un mare producător de materii prime – mai ales cărbune şi ţiţei.

Regele,  la Plevna

Regele, la Plevna

Cucerirea independenţei, în urma războiului din 1877-1878, a stimulat şi mai mult această dezvoltare, oferind României un nou statut internaţional: Carol nu a acceptat ca armata română să participe la Războiul antiotoman sub comanda principilor ruşi; a comandat el însuşi Armata de Vest (38.000 de militari români şi 52.000 de militari ruşi) şi a coordonat cucerirea Plevnei. În urma Congresului de la Berlin, din 1878, Principatelor Române le este recunoscută independenţa şi alipirea Dobrogei, care deschide comerţului românesc orizonturi de o remarcabilă importanţă.

La 14 martie 1881, Parlamentul îl proclamă în unanimitate pe Carol I rege al României. Raportul Consiliului de Miniştri afirma: „România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţiunea ce a dobândit ca stat independent”. Evoluţia instituţiilor fundamentale ale statului modern, de la Parlament la Banca Naţională şi de la universităţi la Academia Română, la Filarmonică şi la Fundaţiile Regale, sunt îndeobşte cunoscute de opinia publică. Aş atrage atenţia, însă, în paginile revistei consacrate Balcanilor şi Europei, asupra unei dimensiuni mai rar analizate de cei care evocă înfăptuirile realizate sub înţeleapta cârmuire a regelui care a ţinut să poarte Coroana de Oţel – acea coroană făurită din oţelul tunurilor de la Plevna – anume politica balcanică a României în vremea lui Carol I.

Carol I şi Regina Elisabeta, 1913

Carol I şi Regina Elisabeta, 1913

Problema interesează cu atât mai mult din perspectiva contribuţiei regelul Carol la evoluţia României moderne cu cât, dacă e să-l credem pe I.G. Duca, regele acaparase în mâinile lui toată conducerea diplomaţiei noastre. În ultimii 30 de ani, afară de rare excepţii, miniştrii lui de Externe au fost sau instrumentele docile ale uneltirilor lui sau de-a dreptul conducători fictivi ai unei politici de palat diriguită. Chiar dacă, aşa cum bănuim adesea, acuzele fruntaşului liberal nu sunt decât în parte întemeiate, rămâne totuşi faptul că, în conformitate cu Constituţia în vigoare, Carol avea prerogativa încheierii de tratate internaţionale fără supunerea lor ratificării, ceea ce implică un rol decisiv, am zice chiar unic, al monarhului – constituţional, desigur – în politica externă a Regatului.

În acest context, trebuie să observăm că politica balcanică a României se îndepărtează treptat, dar ferm, de agenda politică a Triplei Alianţe şi gravitează tot mai vizibil în orbita Antantei, astfel că decizia care a alăturat România Franţei, Marii Britanii şi Rusiei în 1916 nu poate fi judecată simplist, doar ca o înfrângere a bătrânului suveran.

Momentul crucial al dobândirii unui nou statut internaţional al României este, indiscutabil, al doilea război balcanic şi încheierea acestuia. Conferinţa de pace are loc la Bucureşti – în acest fel se recunoştea poziţia de garant al României; deşi s-a încercat convocarea unei conferinţe de pace, Austro-Ungaria fiind cea mai vehementă în această direcţie, conferinţa are loc doar între reprezentanţii ţărilor beligerante, sub preşedinţia lui Titu Maiorescu, primul ministru şi ministrul de Externe al României. Elita politică românească a ştiut atunci să ţină balanţa între orgoliile şi interesele, chiar susceptibilităţile, celor şase mari puteri ale momentului, dar în esenţa ei, pacea de la Bucureşti a fost şi a rămas opera factorilor politici din sud-estul Europei.

Este pentru prima oară când statele medii şi mici din sud-estul Europei îşi discută şi îşi reglementează problemele într-o conferinţă proprie, fără intervenţia sau prezenţa marilor puteri. Marea contribuţie a României în acel moment a constat în restabilirea echilibrului de forţe din Balcani. Datorită intervenţiei României, Turcia a recăpătat Adrianopolul (Edirne), asediat de bulgari, dar chiar şi Bulgaria a fost menajată, Regele Carol şi Maiorescu refuzând soluţii extreme care ar fi slăbit-o excesiv: cum afirma Maiorescu, România nu a solicitat decât o frontieră strategică faţă de Bulgaria, mergând de la Silistra la Balcic (Cadrilaterul).

România regelui Carol I devenea astfel, în 1913, un arbitru recunoscut al raporturilor de forţe din Balcani.

Prof. Dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult