26
September , 2017
Tuesday

Documentarul nostru

Constituţiile europene

Reporter: editura April - 20 - 2013

– după chipul şi asemănarea naţiunilor –

Ori de câte ori oamenii politici reclamă ilegalităţi sau solicită drepturi apelează la Constituţia ţării. Aceasta deoarece, în genere, Constituţiile au trăsături profund naţionale şi principii care reflectă parcursul istoric al ţărilor care le-au adoptat. Astfel au apărut Legi fundamentale adaptate modelelor de state federale, altele centrate pe ideea de stat naţional, dar şi cazuri de Constituţii atipice, unicat; unele au suferit numeroase modificări, altele au rămas stabile în timp, iar altele sunt într-un continuu proces de aducere la zi.

1965 - Adoptarea Constituţiei Republicii Socialiste România

1965 – Adoptarea Constituţiei Republicii Socialiste România

O privire asupra Constituţiilor din statele de pe continentul european arată o mare varietate de abordări ale Legii fundamentale, document crucial, care pune în acord, pe de o parte, cetăţeanul cu autoritatea, iar pe de altă parte reglementează relaţiile dintre instituţiile statului. Un prim segment îl reprezintă Constituţiile statelor federale, care oglindesc acest model statal ce conferă un plus de autoritate locală, Legea fundamentală ilustrând acest aspect. Astfel, în Constituţia Austriei există, pe lângă corpul central de legi, multe alte acte şi prevederi individuale desemnate ca fiind, la rândul lor, constituţionale. Un exemplu: documentul fundamental central nu include o parte dedicată drepturilor cetăţeneşti, dar libertăţile civile sunt stipulate în mai multe documente constituţionale separate, adaptate modelului federal. Dat fiind acest tipar, este lesne de înţeles că au intervenit sute de modificări majore sau minore aduse Legii fundamentale a ţării, care a fost adoptată în multe forme încă din 1848. Constituţia Belgiei este, la rândul său, un caz special de adaptare la evoluţia statului. Pornită iniţial în 1831 ca reliefând principiile unei monarhii parlamentare care conducea un stat centralizat şi unitar, Legea fundamentală a ţării a „ţinut pasul”, încă din 1970, cu transformarea Belgiei în ceea ce este astăzi – un model de stat federal. Noile condiţii au impus, printre altele, şi introducerea unei Curţi de Arbitraj, ale cărei puteri au sporit până la transformarea sa în Curte Constituţională, stipulată ca atare în 2007.

De partea cealaltă, statele naţionale unitare au Legi fundamentale din care reiese clar această trăsătură, indiferent dacă sunt republici prezidenţiale, semi-prezidenţiale sau parlamentare. Astfel, când ne referim la modelul de republică prezidenţială, primul exemplu care le vine în minte europenilor este Franţa. Constituţia ţării reflectă din plin acest statut. Legea fundamentală poate fi considerată ca fiind una stabilă; are în preambul principiile Revoluţiei de la 1789 referitoare la „drepturile omului şi ale cetăţeanului”, între 1958 şi 2008 a suferit doar 18 modificări, iar prevederile ei sunt relevante pentru ceea ce este îndeobşte cunoscut ca tip de guvernare care acordă preşedintelui puteri extinse. Alte state din categoria „naţional unitar” au rezultat în urma destrămării unor vechi imperii şi uneori după lupte aprige, care au durat secole. Ca urmare, au racordat Constituţiile la profunda identitate naţională. Constituţia Estoniei este un bun exemplu. Apărută în 1920, instituia puterea supremă a democraţiei cetăţeneşti. Istoria ţării a dus la modificări şi amendamente succesive aduse Constituţiei (1934, 1940, 1992). Deşi Estonia a fost parte componentă a URSS decenii la rând, remarcabil este faptul că prevederile vechii Constituţii au rămas valabile de jure şi în toată această perioadă, aşadar s-a constituit într-un reper fundamental de menţinere a spiritului naţional. Şi Legea fundamentală actuală din Muntenegru este un document care subliniază principiul suveranităţii naţionale. Ratificată în 2007, Constituţia care o înlocuieşte pe cea din 1992 prevede ca limbă oficială a statului muntenegreana (şi nu sârba, cum fusese până atunci). Un plus de accent naţional este prevederea care instituie ca stiluri de scriere oficiale, egale în drepturi, şi alfabetul chirilic şi pe cel latin. Iar Constituţia actuală a Bulgariei, adoptată în 1991 (cea de-a patra din 1879), modificată în 2007, defineşte ţara ca republică parlamentară unitară, chiar dacă, de-a lungul timpului, fiecare dintre cei doi conducători comunişti bulgari – Gheorghi Dimitrov şi Todor Jivkov – şi-a instituit propria Lege fundamentală. Un alt exemplu de menţinere a spiritului naţional este Croaţia, care a avut propria Lege fundamentală şi pe vremea când era parte a fostei Iugoslavii. În decembrie 1990 a fost adoptată „Constituţia de Crăciun” a acestei ţări. Iniţial, aceasta prevedea existenţa Croaţiei ca republică semi-prezidenţială, cu largi prerogative pentru preşedinte. Ulterior, în 2000, apoi în 2001, s-a revenit la modelul tradiţional de Parlament unicameral şi la reducerea puterii preşedintelui. Tot din acest areal frământat de o istorie care a obligat ţările să fie ba sub jugul unei stăpâniri, ba al alteia vine şi tipul de Constituţie a Cehiei, apărută ca entitate statală distinctă după dispariţia fostei Cehoslovacii. În această ţară se consideră că mai este mult de lucru la Legea fundamentală, dovadă fiind amendarea acesteia de cinci ori doar din 2011 încoace. Un caz aparte îl constituie, în context, Constituţia din Ungaria. Multă vreme, acest stat a fost singurul din fostul bloc estic care nu şi-a înlocuit Legea fundamentală după schimbarea regimului, rămânând până în 2011 cu Constituţia din octombrie 1989 (care o modifica masiv, după 40 de ani, pe cea din 1949, aşadar a avut doar trei Constituţii în peste 60 de ani!). Pe lângă faptul că a mai funcţionat peste două decenii cu Legea fundamentală din timpul regimului comunist, Ungaria a suscitat şi numeroase controverse în momentul în care s-a constatat că noua Constituţie a fost adoptată prea repede, fără o largă consultare, reflectă în exces ideologia partidului aflat la putere şi politizează instituţii care trebuie să rămână independente (în luna martie, Parlamentul ungar a adoptat modificări controversate ale Constituţiei, cum ar fi un amendament care limitează competenţele Curţii Constituţionale sau obligaţia ca studenţii de pe locurile bugetate de la stat să lucreze în ţară un număr de ani dublu faţă de cel al studiilor).

Acelaşi peisaj european oferă şi un alt model – Constituţiile derivate din înţelegeri internaţionale survenite în urma unor conflicte. Constituţia din Germania este un astfel de caz, Legea fundamentală fiind efectul încheierii unui război. În prima fază a apărut Constituţia Germaniei federale, adoptată în 1949. După căderea Zidului Berlinului, fosta Germanie răsăriteană „accedea” la sora ei vestică în virtutea articolului 23 al Constituţiei acesteia. Un alt exemplu de Constituţie derivată dintr-o înţelegere internaţională este Bosnia şi Herţegovina. De fapt, actul fundamental al ţării este chiar Anexa 4 a Acordului de la Dayton (semnat în decembrie 1995), care a pus capăt celor peste trei ani de război din Bosnia. Deşi acest aşa-numit „aranjament de amendamente” este criticat permanent şi s-a încercat „aducerea la zi”, Camera Reprezentanţilor nu a reuşit să adune cele două treimi de voturi necesare adoptării unei Constituţii unitare, supervizată de comunitatea internaţională.

Există în mozaicul Legilor fundamentale europene cazuri de Constituţii seculare, care au ca fundament vechi legi ale pământului, respectate prin veacuri şi care au ajutat naţiunile respective să depăşească mari cumpene istorice. Este cazul Legii fundamentale din Albania, care datează din 1998 şi a înlocuit Constituţia comunistă şi care are rădăcini adânci, în Evul Mediu când exista aşa-numitul „Canon”, un set de legi foarte asemănătoare cu ceea ce înţelegem azi prin Constituţie. Acesta a furnizat, în timp, modele de guvernare internă într-o ţară care a suferit numeroase stăpâniri străine succesive. Un alt exemplu de constituţionalism „cu ştate vechi”, care a contribuit la perpetuarea valorilor democratice şi spirituale ale unui popor este cel din Polonia. După un lung şir de acte fundamentale, care au avut predecesorul iniţial în secolul al XVIII-lea, căderea comunismului a pus ţara în postura de a adopta o nouă Constituţie. Timp de cinci ani (1992-1997), au funcţionat câteva prevederi temporare, menite să „inverseze” efectele regimului anterior. De remarcat este faptul că perioada până la adoptare a fost folosită pentru lungi dezbateri interne, care să clarifice reperele revenirii la capitalism şi la pluripartidism într-o ţară cu o puternică şi unică tradiţie catolică. O Constituţie stabilă, definitorie pentru evoluţia istorică a statului este şi cea a Danemarcei. Legea fundamentală actuală este stabilă încă din 1953, aceasta continuând-o pe cea din 1849 şi chiar preluând din ea multe norme, în special referitoare la libertăţile civile. În orice caz, principala funcţie a Legii fundamentale în Regatul Danemarcei este limitarea puterii regale.

Legea fundamentală a Islandei trece constituţionalismul direct în mileniul trei: a intrat în era internetului, fiind primul document din lume care va fi adoptat prin consultarea online a cetăţenilor. Aceştia au avut acces, cu ajutorul spaţiului virtual, la toate lucrările Comisiei de redactare a Legii fundamentale, care şi-a derulat şedinţele în direct. În acest fel, noua Constituţie reflectă pe deplin şi fără îndoieli voinţa populară, politicienii nemaiavând altceva de făcut decât să se întrunească pentru a o promulga. Privind, în schimb, la Constituţia Finlandei, conservatoare şi în acelaşi timp flexibilă, se poate observa că şi-a găsit de zeci de ani acordul cu naţiunea. Fiind o Lege fundamentală completă şi complexă, care acoperă toate sectoarele guvernării, a avut nevoie de puţine amendamente în deceniile scurse între documentul adoptat în 1919 şi actuala Constituţie, intrată în vigoare în anul 2000. Adaptabilitatea Legii fundamentale din Finlanda rezidă din aşa-numitele „legi excepţie” (trăsătură distinctivă a legislaţiei din această ţară), folosite ca acte normative ce pot rezolva pe loc o situaţie dată şi care nu figurează în Constituţie. La antipod avem exemplul unei Constituţii în continuă schimbare – cea din Italia. De pildă, prevederile de bază ale Legii fundamentale italiene conţin principii generale, care, în marea lor majoritate, nu pot fi aplicate direct. Această „sarcină” revine unui set de legi complementare, menite să pună în aplicare prevederile constituţionale. Acest proces este şi azi în derulare, dat fiind faptul că, din nenumărate motive politice, acest tip de legiferare nu a devenit complet nici până astăzi.

Nu putem încheia acest parcurs fără să menţionăm două cazuri ieşite din tiparele expuse. Primul este cel al Marii Britanii, ţară care funcţionează fără un document unitar care să poată fi considerat oficial Constituţie. Există, în schimb, un set de reguli după care este guvernat statul, „legile nescrise”, cum mai sunt denumite. Este adevărat că există în paralel multe tratate şi decizii judecătoreşti de care se ţine seama în sistemul britanic al guvernării, dar Parlamentul este decident suprem. Unul dintre principiile de bază în Marea Britanie spune că nici un act al Parlamentului nu poate fi neconstituţional, pentru că legea pământului nu are nevoie de cuvinte sau noţiuni”. Aşa încât, Parlamentul poate schimba legile în vigoare prin simpla trecere a altor legi prin… acelaşi Parlament. Al doilea caz este cel al Vaticanului, care are, în calitatea sa de monarhie, o Lege fundamentală. Promulgată de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 2000, a înlocuit vechea Lege a Vaticanului din 1929 şi conţine 20 de articole. Interesant este faptul că toate normele anterioare care nu erau în acord cu noul document au fost abrogate.

Orice abordare a celor mai importante repere ale Constituţiilor din statele de pe continentul european scoate la iveală, pe lângă marea diversitate, şi un adevărat manual de istorie, cu frământările epocilor şi reacţia popoarelor la acestea reflectate, toate, în Legea fundamentală. Nu este întâmplător, în acest peisaj contrastant, că documentul unic numit Constituţia Europeană nu a fost ratificat nici până azi…


România pregăteşte pentru dezbatere publică o nouă reformă constituţională, ce ar urma să aducă alte schimbări în Constituţia care este în vigoare în prezent.

O scurtă incursiune în istorie ne arată că Legea fundamentală a avut nevoie, în timp, de numeroase modificări. Astfel, Constituţia Principatelor Unite Române, de la 1866, a fost revizuită succesiv în 1879, 1884, 1917 şi 1918. Constituţia Regatului României din 1923 a rămas în vigoare până în 1938, când a fost elaborată o nouă Constituţie. Aceasta a rezistat până în 1940, iar până în 1946 au existat doar acte cu valoare constituţională, care au reglementat raporturile juridice şi instituţionale ale statului român. În 1948 a fost elaborată o nouă Constituţie, iar în 1952 aceasta a fost înlocuită de o alta. În 1965 a fost elaborat un nou act cu valoare fundamentală, el cunoscând modificări succesive în 1968, 1969, 1974, 1975, 1979 şi 1986.

Constituţia actuală a României, din 1991, a suferit o revizuire în anul 2003, iar în prezent se pune problema unor noi modificări. Sunt vizate segmente ca separaţia puterilor în stat, delimitarea atribuţiilor în cadrul instituţiilor, dar şi aspecte ale parlamentarismului. De remarcat că autorităţile de la Bucureşti au anunţat că vor solicita expertiza Consiliului Europei în elaborarea viitoarei Constituţii.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult