24
September , 2017
Sunday

File de istorie naţională

PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI

Reporter: editura April - 20 - 2013

GEORGE G. MIRONESCU (3)

Profesorul universitar G.G. Mironescu, ca membru marcant al Partidului Conservator, a fost, înainte de primul război mondial, deputat şi apoi senator, iar în 1917-1918 a desfăşurat, la Paris, o intensă activitate publicitară în sprijinul realizării unităţii naţionale a poporului român. Obţine pentru prima dată un portofoliu ministerial în guvernul efemer al lui Take Ionescu (decembrie 1921), iar în noiembrie 1922 aderă, împreună cu restul Partidului Conservator tachist, la Partidul Naţional Român din Trasilvania.

MironescuFruntaş al Partidului Naţional-Ţărănesc, a prezidat, în iunie 1930, guvernul de serviciu care a oficializat revenirea în ţară şi înscăunarea ca rege a lui Carol al II-lea. Între 8 octombrie 1930 – 4 aprilie 1931 a condus un nou guvern naţional-ţărănesc.

Realizarea unităţii naţionale, sublinia el în cuvântarea rostită în Senatul României întregite, la 30 iulie 1920, în cadrul dezbaterii Tratatului de pace cu Ungaria, „era pentru noi, românii, nu numai o chestiune de dreptate, ci şi o chestiune de existenţă. Prin împărţirea în trei grupuri răzleţe a poporului nostru, nu numai sufeream o nedreptate chinuitoare…, dar însăşi existenţa neamului nostru era veşnic în pericol”. Numai după ce şi-a realizat unitatea naţională, considera pe bună dreptate G.G. Mironescu, un popor poate contribui cu toate forţele sale la progresul naţional şi universal, poate da întreaga măsură a capacităţii sale creatoare.

Pledând, după izbucnirea războiului mondial, pentru ceea ce Tache Ionescu numise cu o inspirată formulă „politica instinctului naţional“, el susţinea, într-un studiu publicat în 1915, intrarea României în luptă alături de puterile Antantei. Aceasta deoarece „revendicările noastre contra Austro-Ungariei sunt fără asemănare, mai importante pentru asigurarea viitorului României şi al românismului decât revendicările ce avem împotriva Rusiei… Pentru întregirea neamului nostru, noi ne întemeiem pe principiul naţionalităţilor, adică pe principiul că statele trebuie să fie naţionale, deci alcătuite din membrii aceleiaşi naţiuni. Statele europene mai toate pot admite fără inconvenient acest principiu. Numai Austro-Ungaria nu poate cu nici un chip aproba principiul acesta”, deoarece ea este „tăgăduirea acestui principiu, fiind un conglomerat de naţiuni diverse. În acelaşi timp, Antanta a declarat solemn că va lua ca bază a soluţiilor teritoriale postbelice principiul naţionalităţilor”.

Un pas înainte în argumentarea dreptului la unire naţională marchează – faţă de scrierile sale din perioada antebelică – cuvântarea rostită în iulie 1920, în Senat. Aici se subliniază ideea fundamentală pentru susţinerea punctului de vedere românesc cu privire la Tratatul de la Trianon, aceea că „drepturile românilor nu izvorau din Tratatul de alianţă din 1916”, ci „erau numai recunoscute de acest instrument diplomatic“. Ele, spune Mironescu, „izvorau din două idei fundamentale: că oricare popor trebuie să fie liber – principiul libertăţii popoarelor – şi că orice popor trebuie să fie stăpânul teritoriului pe care îl locuieşte – principiul naţionalităţilor”. Şi mai departe, declară: Oricari ar fi piedicile care i s-ar pune la cale – spunea el cu optimism istoric în 1920 – oricât de puternic ar fi asupritorul, oricâte violenţe, orice persecuţiune, oricâte crime s-ar acumula spre a înnăbuşi conştiinţa naţională a unui neam, ziua dreptăţii va veni pentru poporul care ştie să apere cu voinicie dreptul său”.

Sancţionând anumite tentaţii ce se făceau simţite din partea unor formaţiuni ori personalităţi politice, de a-şi aroga exclusiv meritul realizării marelui deziderat naţional al românilor, G.G. Mironescu sublinia, ca şi alţi oameni politici lucizi ai timpului: „Nu trebuie să ne închipuim că generaţiunea noastră a făcut totul… Fără… a micşora marile merite ale bărbaţilor de stat contemporani din regat şi din provinciile alipite,… nu trebuie să uităm cât au luptat, în cursul veacurilor, generaţiunile precedente pentru acest măreţ scop. Necontenit ele … au înviorat flacăra nestinsă a idealului nostru naţional. Noi am avut norocul şi bucuria de a completa munca lor”.

Doc. Mironescu 01Împotriva tezelor vehiculate – contra ţării noastre – pe tema existenţei unor minorităţi naţionale în cuprinsul statului român unificat, G.G. Mironescu amintea, între altele, că nu trebuie uitat ori minimalizat faptul că un număr important de români au continuat şi după 1918 să rămână în afara statului lor naţional, pe teritoriul unor state vecine. „România – releva el – s-a hotărât de la început să-şi impună anumite sacrificii, în dorinţa de a păstra bune relaţiuni de vecinătate cu popoarele dimprejur… De aceea, noi nu am cerut tot ce ni se cuvenea. Am făcut sacrificiul de a lăsa în afară de revendicările noastre peste un milion de români, trăind, cei mai mulţi, în mase compacte, la frontierele noastre, în afară de cei 600.000 de români macedoneni”.

Cum era şi firesc, problemele dezvoltării României interbelice erau abordate prin prisma consolidării statului român unitar, a unităţii naţionale făurite. „Avem faţă de noi, avem faţă de omenire o datorie mare de îndeplinit: aceea de a închega definitiv şi trainic ceea ce, după atâta trudă, am dobândit, pentru ca urgia vremurilor să nu mai poată niciodată distruge ceea ce s-a clădit şi pentru ca neamul nostru să joace în lume rolul ce merită” – spunea Mironescu.

Pronunţându-se pentru extinderea şi intensificarea, după unire şi pe solul fertil al acesteia, a eforturilor pentru dezvoltarea culturii şi civilizaţiei poporului român, el sublinia că „omenirea contează nu atât prin rezultatele războaielor, cât mai ales prin progresul cultural ce realizează, prin întărirea şi extinderea civilizaţiei. De aceea, fiecare naţiune are îndatorirea să contribuie la mărirea patrimoniului ştiinţific al omenirii, fiecare.. .trebuie să tindă a pune şi dânsa piatra ei la măreţul edificiu al progresului umanităţii şi, în măsura în care face aceasta, în acea măsură îşi îndeplineşte rolul ei în lume”.

După război, a preluat şi a susţinut vederile Partidului Naţional Ţărănesc, inclusiv aşa-zisa teză a „porţilor deschise” pentru capitalul străin, opusă orientării „prin noi înşine” a Partidului Liberal. Susţinând ideile de bază naţional-ţărăneşti de a „pune pe picior de egalitate capitalurile străine şi capitalurile române” în sânul economiei româneşti, el declara într-o conferinţă de presă ţinută în 1929, la Paris: „ Noi credem că orice capital străin care vine să pună în valoare bogăţiile ţării câştigă dreptul la acelaşi tratament ca şi capitalul naţional. De altfel, orice capital străin care valorifică bogăţia unei ţări devine, chiar prin aceasta, un capital naţional” . În acelaşi timp, G.G. Mironescu s-a pronunţat ferm contra admiterii de către Liga Naţiunilor a unor propuneri „de natură a conferi minorităţilor personalitate internaţională în sânul statelor în care trăiesc”, întrucât acest lucru ar fi „contrariu tratatelor, dăunător consolidării statelor şi primejdios pentru menţinerea păcii”.

În faţa străinătăţii, a afirmat clar punctul de vedere, acela că „politica externă a României nu este politica unui partid. Este politica ţării întregi…, politica instinctului naţional”.

Doc. Mironescu 04Intenţiile de viitor, preciza Mironescu, cu prilejul unei reuniuni a Micii înţelegeri, în anul 1930, erau „propăşirea continuă a ţărilor noastre, în cadrul frontierelor actuale şi colaborarea armonioasă cu celelalte popoare, pentru progresul civilizaţiei. Nu avem intenţia de a exclude nici un popor de la această colaborare. Oricare ar fi divergenţele de concepţie politică sau socială care ne separă de unele dintre ele, aceasta nu implică nici o adversitate. Fiecare popor poate să-şi aplice ideile în limitele frontierelor sale, fără a se amesteca în afacerile interne ale celorlalte popoare”.

Dezvăluind ipocrizia propagandei despre revizuirea „paşnică” a tratatelor, el arăta că aceasta „nu urmăreşte o înţelegere, ci împinge la ură, iar îndemnul la ură între popoare conduce la război”. „Nu vedem – spunea el – cum s-ar putea justifica această revizuire, fiindcă actualele tratate consacră o operă de justiţie de mult aşteptată. Apoi, o revizuire prin mijloace pacifice trebuie să se facă cu consimţământul popoarelor interesate. Acestea însă au declarat întotdeauna că nu poate fi vorba de un consimţământ din partea lor”, deoarece ele nu vor accepta niciodată „a trimite din nou sub jugul străin (co)naţionalii lor liberaţi după atâtea suferinţe şi cu preţul unor sacrificii de nedescris”.

În această ordine de idei, el considera, de pildă, că pretenţiile şi propaganda ungară în legătură cu chestiunea optanţilor urmăresc de fapt obiectivul politic de „a menţine o stare de nemulţumire, o cauză de neînţelegeri şi posibilitatea de a face agitaţiuni, în vederea unei iluzorii revanşe”.

Inflexibil în problema apărării hotarelor ţării, a integrităţii teritoriale, G.G. Mironescu a manifestat o largă deschidere în chestiunea necesităţii şi formelor colaborării internaţionale, în primul rând a celei economice, chiar preluând şi susţinând teza creării federaţiei europene, lansată de la tribuna Societăţii Naţiunilor de către ministrul Afacerilor Externe al Franţei, Aristide Briand.

Revenind ulterior la ideea federaţiei europene, el a schiţat chiar modul cum vede înfăptuindu-se formulele şi etapele ei, într-un efort de lungă durată. La început, considera el, va trebui să se încerce „armonizarea intereselor a două, a trei şi pe urmă a patru ţări şi să lărgim în mod continuu cercul. Se va stabili astfel, încetul cu încetul, o uniune economică regională, compusă din mai multe ţări. Se va lucra apoi în acelaşi sens într-o altă regiune. Când mai multe regiuni vor fi armonizate economiceşte, se va încerca stabilirea unei legături de ansamblu, creându-se, poate, la început o înţelegere între aceste uniuni regionale numai asupra câtorva chestiuni”.

Cititorul de azi va aprecia, desigur, capacitatea de a sesiza esenţa unor procese şi tendinţe care abia în vremea noastră au devenit dominante, observând totodată atât interesul primordial pentru colaborarea economică (explicabil pentru o ţară în curs de dezvoltare şi pentru o perioadă de criză economică mondială), cât şi faptul că federalizarea nu este concepută ca o renunţare unilaterală ori inegală la suveranitate şi în nici un caz ca o acceptare a revizuirii graniţelor.(sublinierile aparţin redacţiei)

___________________________________________________

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de Dr. Marin Nedelea (1991).

___________________________________________________

Redacţia mulţumeşte doamnei Yvette Fulicea, consilier la Ambasada României de la Paris precum şi domnului Victor Fulicea, urmaşi ai Profesorului Universitar George G. Mironescu, pentru documentele originale trimise la solicitarea redacţiei.

___________________________________________________

Revizionismul înseamnă războiul. Nimeni nu trebuie să se aştepte că vom ceda de bunăvoie un petec de pământ din teritoriul nostru…Revizionismul este un atentat la libertatea popoarelor şi o crimă contra civilizaţiunii şi umanităţii… Interesul păcii cere ca nici o naţiune să nu se dezintereseze de acea otrăvire a sufletului popoarelor, de care vorbea d-1 Briand şi pe care, cu drept cuvânt, a calificat-o de crimă îngrozitoare. Este o datorie pentru toţi de a face ca această propagandă de ură să înceteze” (George G. Mironescu)

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult