5
November , 2017
Sunday

Dezbateri

România Inteligentă

Reporter: editura April - 20 - 2013

Tribună liberă

Inaugurăm această rubrică în care sunt invitaţi să-şi spună cuvântul reprezentanţi ai scenei politice româneşti, indiferent de opţiuni doctrinare. Cu o condiţie: să fie respectat „fair-play-ul” unei dezbateri facută cu argumente şi poziţionări principiale. Atacurile la persoană nu se înscriu în rubrica noastră.


 

România Inteligentă

de Iulian Fota – Consilier prezidenţial

Iulian Fota

Iulian Fota

Pentru ţările mici sau mijlocii ca România, investiţia în inteligenţă este mai importantă decât pentru cele mari, este chiar vitală. Lecţia am învăţat-o prin intermediul paşoptiştilor, la 1848, când a fost adusă în Principate, alături de ideea binelui comun. Sub inspiraţie franceză s-a trecut temeinic şi organizat la construcţia de şcoli şi universităţi, atât pentru a transforma ţăranul în cetăţean, cât şi pentru a da tânărului stat român osatura intelectuală necesară. După fondarea ideologiei românismului, odată cu Şcoala Ardeleană, această instituţie naţională – şcoala – a jucat un rol major în construcţia statului român modern. Îl onorăm şi astăzi pe Gheorghe Şincai pentru că în timpul vieţii a construit peste 300 de şcoli. Deplină antiteză cu vremurile de astăzi, când baronii tranziţiei construiesc biserici şi îşi pictează chipul pe pereţii lor, sperând într-o mai facilă iertare de păcate.

Statul român modern, început odată cu Unirea principatelor, şi-a construit rapid instituţiile de care avea nevoie: la 1860, Universitatea de la Iaşi, urmată apoi, la 1864, de Universitatea de la Bucureşti şi la 1866 de Academia Română. Simţind că nu este suficient, Brătianu îl numeşte pe Spiru Haret ministru al Educaţiunii publice. Primise recent doctoratul la Paris şi ştia ce este educaţia de calitate. Tocmai de aceea fusese numit. Reforma educaţiei concepută de el a fundamentat 30 de ani de performanţă intelectuală. România monarhică avea defectele ei, dar în nici un caz nu era mediocră şi incompetentă. Intelectual, România era o ţară bine aşezată şi avea deja ambiţia performanţei ştiinţifice şi culturale.

Deşi problemele de dezvoltare erau încă departe de a fi soluţionate, totuşi, România interbelică înregistrase rezultate remarcabile în anihilarea influenţelor şi deprinderilor orientale şi dezvoltarea acelor comportamente ocidentale care ţineau de societatea industrială. Între 1919-1939, numărul de oameni de ştiinţă, de profesori universitari şi cercetători, de ingineri şi maiştri cu înaltă calificare crescuse considerabil. Şcolile româneşti de medicină şi biologie, de chimie, de sociologie, de arhitectură, de inginerie aviatică, de matematică, de petrol şi mine căpătaseră o faimă şi un prestigiu ce depăşeau cu mult graniţele ţării. Eram deja capabili să dezvoltăm teorii noi în diferite domenii sau să le îmbunătăţim pe cele elaborate în Occident. Aveam invenţii şi inovaţii de importanţă europeană şi internaţională În peisajul tehnic şi ştiinţific universal. România începea să conteze. Criteriul calităţii individuale şi mai ales al pregătirii universitare prevala. Inclusiv în politică, multe din vârfurile partidelor erau oameni cu pregătire superioară, cu doctorate şi alte titluri ştiinţifice obţinute la cele mai bune universităţi din Europa şi din lume. Şi poate cel mai important lucru, calitatea corpului didactic de liceu era foarte bună, multe licee, şi nu numai din Bucureşti, beneficiind de profesori eminenţi. Şi mai presus de orice, toată această elită intelectuală era dedicată dezvoltării naţiunii şi propăşirii ţării.

Din nefericire pentru ţara noastră, contextul geopolitic complet nefavorabil de după 1945 şi ocuparea militară a ţării de către sovietici au făcut ca toate aceste realizări să fie sistematic distruse. La ordinul URSS, încarcerarea fără proces sau pe bază de înscenări a marii majorităţi a elitei „burghezo-moşiereşti” – aşa cum peiorativ elita interbelică a fost denumită – a văduvit România de orice şanse de continuare a modernizării. Mai mult decât atât, criteriile de promovare, ca şi cele de conducere a ţării sau a diferitelor structuri economice sau administrative au fost radical schimbate. Prin indicaţia NK/003/47, având codul KAA/CC113, NKVD-ul, strămoşul KGB-ului, trasa principiile după care trebuia ghidată uriaşa inginerie socială care trebuia să transforme o Românie occidentală într-o ţară cu specific asiatico-oriental, supusă total Uniunii Sovietice. Astfel, în acea directivă NKVD, în articolul 35, se impunea ca profesorii de valoare din învăţământ să fie înlocuiţi cu „oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru”. În facultăţi trebuiau admişi cu precădere ce-i care „nu sunt interesaţi să se pregătească la un nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă”. În felul acesta, se pregăteau şi se putea încadra administraţia centrală şi locală cu oameni care puneau deasupra pregătirii profesionale loialitatea faţă de partidul comunist şi faţă de URSS. Noua elită, „provenită din acea moştenire pernicioasă a Orientului”, descoperea avantajele carierei de activist, capturând România, din acel moment contând ce putea să facă ţara pentru ei şi nu invers. Grupul conducător era mai important decât ţara. România le fusese oferită de către sovietici pentru a o exploata în folos propriu, în schimbul câtorva condiţii, ţinând de aderarea la lagărul comunist. Un sistem asemănător celui fanariot. Astfel, mediocritatea a guvernat România, deprofesionalizând-o.

De ce coordonatele conducerii României s-au păstrat şi după 1990? De ce şi astăzi obedienţa este mai preţuită decât competenţa? De ce în continuare contează „cumetriile” mai mult decât ţara în ansamblul ei? Din mai multe motive. În primul rând, din nevoia de conservare naturală, păstrarea controlului fiind obligatorie pentru supravieţuirea nivelelor doi şi trei ale PCR. În al doilea rând, neexistând o opoziţie politică şi civică reală, nu ar fi avut oricum cine să preia conducerea ţării. Şi în al treilea rând, contextul internaţional nu favoriza o rupere bruscă cu trecutul, cel puţin până la destrămarea URSS, din 1991. România nu era parte a paradigmei de rapidă apropiere de Occident, cum au fost Cehia, Ungaria sau Polonia. România era „sortită” unei evoluţii lente către Europa, lucru care a convenit elitelor interne. Nu în ultimul rând, tranziţia contribuie şi ea cu o explicaţie. Multiplele căi ilicite şi nenumăratele ilegalităţi prin care în România s-au făcut marile averi de după 1990 reclamau o cât mai mare discreţie, iar calea cea mai sigură a fost aceeaşi folosită şi de sovietici: promovarea mediocrităţilor şi a celor şantajabili.

Marea schimbare – de unde şi toată această dezbatere despre nevoia de profesionalizare – provine din integrarea României în NATO şi UE. Aceste două organizaţii, ca şi ţările membre, pun mare preţ pe profesionalizare. Occidentul nu s-ar fi putut dezvolta fără profesionalism, aşa cum Occidentul nu se poate apăra fără profesionişti. Nu întâmplător Strategia de la Lisabona a UE are ca fundament ideea de „societate a cunoaşterii” (knowledge society). Nu este un accident că alte state, precum China sau India, vrând să recupereze decalajul faţă de vest, investesc atât de mult în pregătirea superioară a cetăţenilor lor şi în cercetare ştiinţifică. Numărul de „think-tank-uri” care activează într-o ţară este mai important decât numărul tancurilor deţinute de armata aceleiaşi ţări. Tancuri au şi ţările subdezvoltate, dar „think-tank”-uri au numai ţările avansate. Iar parte integrantă a acestui proces este şi cea de profesionalizare a politicii, indiferent că vorbim de dezvoltarea „guvernării globale” sau de „bună guvernare”. Politica este o profesie care necesită în egală măsură pregătire ştiinţifică şi talent.

Pentru a-şi putea valorifica şansa modernizării oferită prin aderarea la NATO şi UE, România va trebui să găsească o cale de profesionalizare a politicii, atât a politicii de partid (ceea ce ar fi „politics”, în limba engleză), cât şi a politicilor sectoriale („policy”).

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult