7
November , 2017
Tuesday
Cu emoţii şi regret am aflat că Ştefan Andrei, acest bun prieten de pe vremuri, ...
Personalitate multiplă, ziarist, om de televiziune, caricaturist şi, înainte de toate, om de spirit, Octavian ...
Dacă mergi la Paris, la Londra sau Moscova, pe bulevarde îi vei întâlni, imortalizaţi în ...
Sunt grele timpurile în care justiţia este târâtă în stradă. Timpurile în care magistraţii, persoane ...
În exclusivitate Cu ce gânduri pentru ţara dumneavostră, pentru Balcani, pentru întreaga Europă întâmpinaţi anul ...
Străbatem o etapă dificilă, care, orice am spune, contrazice flagrant speranţele pe care ni le ...
Cum a fost redesenată harta Europei În ziua de 14 mai 1968, un Bucureşti sărbătoresc ...
-ne declară Nicolae Miroslav Petrețchi, preşedinte al Uniunii Ucrainenilor -Consideraţi că minoritatea ucraineană din România se ...
Dl. Chestor Marian Tutilescu, Şeful Departamentului Schengen, Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale răspunde întrebărilor ...
Şi încă cum! Nu ne referim la omul simplu. Vom afirma, cu toată convingerea, că ...

Archive for May, 2013

Vară fierbinte

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on Vară fierbinte

carol romanAnotimpul torid s-a azvârlit cu putere asupra majorităţii ţărilor europene. Temperaturi nemaiîntâlnite de zeci de ani se adaugă şi ele climatului social şi aşa încins de văpăile lipsurilor aduse de criză. Unii rabdă şi strâng din dinţi la noua condiţie a vieţii, impusă de dimensiunea sărăciei care a adus cu sine strângerea băierilor finanţelor unor state, cu efecte insuportabile asupra bugetarilor, pensionarilor şi, îndeosebi, a tinerilor.

Toată lumea este neliniştită. Toată lumea acuză. Pe cine? Ar putea oare cineva să dea un răspuns complet acestei dileme hamletiene? Deşi unii se hazardează să-l dea, nu fac altceva decât să ne plimbe printre ruinile a ceea ce s-a numit bunăstarea statului social occidental; erodat şi, în ultimile luni, deteriorat în mare parte.

Vedem cum falimentul necruţător şi-a dezvoltat chipul său amarnic. Se caută tot felul de soluţii, dar două ipoteze sunt evidente: a) apoape întreaga Europă trebuie să plătească pentru nechibzuinţa unor state, miliarde de euro ale altora încercând să astupe găurile iresponsabilităţii; b) milioane de oameni simpli de pe continent mărşăluiesc pe străzile marilor capitale europene, deoarece le-a ajuns cuţitul la os.

Această avalanşă umană nu ar putea să aducă decât nelinişte, zbucium şi o încordare socială al cărei capăt, acum, nu poate fi cunoscut. Bunăoară, situaţia din Portugalia pune pe gânduri. Manifestaţiile intervin în condiţiile în care nemulţumirea socială acuză austeritatea, pe care guvernul de la Lisabona o aplică în schimbul planului de salvare în valoare de 78 de miliarde de euro de care beneficiază din mai 2011. Mii de manifestanţi mărşăluiesc periodic şi în Spania faţă de creşterea şomajului care îi loveşte în primul rând pe cei tineri. Se are în vedere economisirea a 150 de miliarde de euro până în anul 2014 pentru redresarea datoriei publice a tării. În Bulgaria s-au desfăşurat mari mitinguri de protest faţă de sărăcie şi corupţie. Manifestanţii au reclamat chiar o nouă Constituţie. Nemulţumirea faţă de scăderea nivelului de trai şi în general a recesiunii continuă să anime societatea bulgară.

La noi s-ar părea că unele treburi ar fi fost reglementate, deşi foarte mulţi se îndoiesc de această realitate. Asta nu înseamnă că nu au avut loc şi aici acţiuni împotriva măsurilor aspre de austeritate, fără precedent, din urmă cu puţini ani, suportate de milioane de bugetari şi pensionari. Ce poate fi mai concludent decât rezultatul alegerilor parlamentare şi modificarea structurii Parlamentului! Şi poporul nostru a pătimit la fel ca alte popoare din Europa, însă ceva mai devreme, ceea ce nu ştim dacă, la urma urmelor ar trebui să fie considerat a fi fost un merit. Nu putem uita că economia ţării depinde în mare măsură de evoluţia situaţiei generale a Europei şi cum aici lucrurile nu merg bine deloc, suportăm rigori care nu depind de noi, deşi depunem eforturi pentru a depăşi impasul. Faptul că suntem pe cale de a ieşi din procedura de deficit excesiv, lucru ce ar trebui să fie confirmat de către Comisia Europeană în luna mai, nu ne poate linişti atât timp cât încă 17 ţări din UE sunt aflate în procedură de deficit excesiv.

Orice anunţ triumfalist nu ne face bine câtă vreme şi „corabia” noastră este încă destul de serios avariată.

Carol Roman

„Tările noastre au realizat progrese semificative în relaţiile politice, comerciale, culturale…”

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on „Tările noastre au realizat progrese semificative în relaţiile politice, comerciale, culturale…”

ne declară ES Talgat Kaliyev, Ambasadorul Republicii Kazahstan la Bucureşti

Am dori să ne expuneţi câteva consideraţii referitoare la relaţiile politico-diplomatice dintre România şi Kazahstan şi, îndeosebi, la colaborarea dintre ţările noastre în cei peste 20 de ani de relaţii diplomatice. (V-am ruga să vă referiţi la importanţa vizitelor reciproce la cel mai înalt nivel, dintre preşedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbayev şi preşedintele României, Traian Băsescu).

ES Talgat Kaliyev

ES Talgat Kaliyev

– 2012 a fost un an cu profunde semnificaţii – am sărbătorit cea de-a 20-a aniversare a stabilirii relaţiilor diplomatice dintre Kazahstan şi Romania. În acest scurt răstimp, ţările noastre au realizat progrese notabile în relaţiile politice, comerciale, culturale, în domeniul umanitar, precum şi în cel al cooperării în cadrul multor forumuri.

Nucleul solid al strângerii relaţiilor bilaterale îl reprezintă menţinerea dialogului politic la cel mai înalt nivel. Bucureştiul acordă o importanţă strategică relaţiilor cu Kazahstanul, afirmaţie repetată în mai multe rânduri de preşedintele Traian Băsescu. Trebuie să menţinem dinamica acestor întâlniri şi să intensificăm dialogul. Astana este pregătită să primească vizita primului ministru Victor Ponta şi a preşedintelui Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea, în acest an, cu ocazia Forumului Economic din luna mai. Aceasta, fără îndoială, va constitui o bază solidă, în perspectiva vizitelor la cel mai înalt nivel şi la Bucureşti şi la Astana.

Sunt de notorietate succesele pe care Kazahstanul le-a înregistrat în cei 20 de ani de independenţă; unul dintre cele mai preţuite este edificarea unor bune relaţii cu toate statele, cu vecinii şi cu toţi cei interesaţi de dezvoltarea cooperării cu ţara noastră. În acest context, aş dori să accentuez cu mare satisfacţie ridicarea la rang de Ambasadă a Reprezentanţei noastre la Bucureşti, în anul trecut.

Cum apreciaţi stadiul actual al cooperării economico-comerciale dintre Kazahstan şi România, reprezentată în primul rând în domeniul energetic; Republica Kazahstan este acum cel mai important partener economic al României în Asia Centrală şi nu numai.

– Contextul favorabil al dialogului politic dintre ţările noastre are un impact pozitiv asupra cooperării economice. Una dintre cele mai eficiente materializări este Comisia Bilaterală Interguvernamentală de Cooperare Economico-Comercială şi Tehnico-Ştiinţifică. Trebuie să menţionez că volumul schimburilor comerciale dintre ţările noastre s-a ridicat, în anul 2012, la 3.097 miliarde de dolari, de trei ori mai mult decât în anul 2010.

Principalele domenii ale cooperării economice dintre ţările noastre sunt cel al energiei, ingineriei mecanice, metalurgiei, transporturilor şi industriei uşoare. Un număr de 13 companii mixte activează în România şi alte 38 sunt înregistrate în Kazahstan. Acest lucru a devenit posibil în mare parte datorită achiziţionării de către „KazMunayGaz” a companiei „Rompetrol”. Ca urmare a acestui proiect, România a devenit o poartă de intrare a Kazahstanului spre piaţa europeană. Sprijinim, de asemeni, extinderea afacerilor româneşti în Kazahstan, în special în agricultură, energie, infrastructură şi comunicaţii.

O altă prioritate o constituie întărirea legăturilor culturale şi în domeniul umanitar dintre ţările noastre. Aş dori să subliniez că Astana a creat toate condiţiile pentru dezvolatrea diasporei româneşti din Kazahstan; există peste 20.000 de cetăţeni de origine română în ţara noastră, care îşi aduc contribuţia deopotrivă la prosperitatea ţării în care trăiesc, Kazahstanul şi la întărirea prieteniei kazaho-române.

– În acest cadru, cum estimaţi evoluţia investiţiilor kazahe în România?

– Uniunea Europeană are o poziţie ferm stabilită, de lider în parteneriatul comercial cu Kazahstanul. În prezent, UE însumează 50% din comerţul exterior al Kazahstanului, fiind pe locul trei la capitolul investiţii. Iar ţara noastră este al treilea mare furnizor de energie către UE dintre statele care nu sunt membre OPEC.

Investiţiile kazahe în România se cifrează la circa 4 miliarde de dolari. De altfel, una dintre cele mai importante investiţii ale Kazahstanului este aici, în România. Din 1993 până în 2011, investiţiile româneşti în Kazahstan au depăşit 750 milioane de dolari.

Aşadar, Kazahstanul este unul dintre cei mai importanţi investitori în România. Continuarea realizării de proiecte de investiţii este, astfel, planificată. Este necesar să observăm că achiziţiile făcute în România sunt cele mai importante investiţii ale Kazahstanului pe teritoriul Uniunii Europene.

Se cunoaşte că există o cooperare foarte bună între cele două ţări pe arena organizaţiilor internaţionale, iar România, ca stat membru al Uniunii Europene, sprijină procesul de adâncire a relaţiilor Kazahstanului cu UE…

– Ne vom aminti întotdeauna cu profundă gratitudine de faptul istoric că România a fost primul stat european care a recunoscut independenţa Kazahstanului. Ţările noastre se bucură de un bun dialog politic bilateral, prin Grupurile de Prietenie care activează în Parlamentele ambelor ţări. Ne coordonăm eforturile în cadrul ONU, al OSCE şi al altor foruri internaţionale. Astana este recunoscătoare Bucureştiului pentru sprijinul acordat în timpul preşedinţiei OSCE deţinute de Kazahstan în 2010, ca şi pentru susţinerea demersului Astanei de a găzdui EXPO-2017. Sperăm ca această tradiţie a bunei colaborări să continue.

Cele două decenii de copperare cu statele europene a transformat considerabil realţiile dintre Kazahstan şi Uniunea Europeană. Recent, Kazahstanul a încheiat cu success Programul de Stat „Drumul către Europa”, un bun mijloc de a implementa una din priorităţile politicii externe a ţării noastre: dezvoltarea relaţiilor cu Europa. Până la un anumit nivel, a fost şi un răspuns la Strategia UE pentru Asia centrală.

Un alt punct semnificativ îl constituie eforturile noastre de a avea un nou Acord de Parteneriat Avansat Kazakhstan – UE. Am demarat deja negocierile pentru elaborarea documentului care este menit să înfăţişeze ţelurile pe termen lung ale cooperării dintre cele două părţi. Acordul se referă la crearea unui cadru nou pentru parteneriatul multilateral, reciproc avantajos, dintre Kazahstan şi Uniunea Europeană. Am parcurs etapele unui proces important şi eficient de întărire a parteneriatului cu Europa, care extinde relaţiile bilaterale la un nou nivel calitativ. Şi credem cu tărie că România, ca stat membru al UE, va continua să sprijine întărirea relaţiilor dintre Kazahstan şi Uniunea Europeană.

PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI – I.G.DUCA (4)

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI – I.G.DUCA (4)

Personalitate marcantă a curentului politic liberal, eminent om de stat, intelectual de mare cultură şi talent, manifestat atât pe planul cugetării politice, cât şi pe cel al artei oratorice şi creaţiei literare, I.G. Duca s-a născut la 20 decembrie 1879 şi şi-a încheiat viaţa la 54 de ani, fiind cel dintâi prim-ministru în funcţiune al ţării asasinat de legionari.

Constantin Dimitrescu ,I.G. Duca, Constantin Diamandy și Atta Constantinescu.

Constantin Dimitrescu ,I.G. Duca, Constantin Diamandy și Atta Constantinescu.

Între cele două concepte de bază prin care defineşte doctrina liberală – progresul şi proprietatea privată – Duca pune pe primul plan proprietatea, specificând că această doctrină „nu admite (progresul -MN)… decât în cadrul proprietăţii individuale, care oferă suficient spaţiu pentru realizarea progresului cât de înaintat”.

În afară de criteriul menţinerii cadrului proprietăţii private, alte patru condiţionări de bază ale concepţiei liberale despre progres sunt: ordinea, democraţia, naţionalismul (principiul naţional – MN) şi armonia socială, denumite de autor „cele patru coloane care susţin templul doctrinei liberale”.

Ordinea e înţeleasă ca antiteză a dezordinii a anarhiei, ca premisă esenţială a stabilităţii social-statale. Fidel fără compromisuri acestei concepţii despre ordine ca premisă a progresului, I.G. Duca a manifestat o atitudine constant negativă faţă de mişcările extremiste, a luptat cu mijloacele specifice liberalismului politic împotriva organizaţiei fasciste a Gărzii de Fier. Despre consecvenţa acestei atitudini ne putem face o imagine reamintind faptul că în ultima sa cuvântare publică, rostită la 19 decembrie 1933, literalmente cu câteva zile înainte de a fi asasinat, I.G. Duca spunea: „Azi, mai mult ca oricând, ordinea, ordinea materială ca şi cea morală, constituie condiţiunea esenţială a oricărei rodnice înfăptuiri. Suntem, deci, hotărâţi, tocmai pentru a ne putea aplica programul şi salva ţara, să menţinem cu orice preţ şi împotriva oricui ordinea publică. Agitaţiunile sterile, dăunătoare consolidării interne, ca şi prestigiul nostru în afară vor găsi în noi stavila reclamată de înseşi interesele superioare ale statului”.

Nicolae Titulescu, alături de I.G. Duca, ministrul Afacerilor Străine al României, cu ocazia vizitei Suveranilor României.

Nicolae Titulescu, alături de I.G. Duca, ministrul Afacerilor Străine al României, cu ocazia vizitei Suveranilor României.

Duca respinge manifestările exclusiviste, violente, naţionalist-şovine ca pe un fenomen „morbid”. Naţionalismul”, aşa cum îl înţelege el, nu exlude colaborarea cu străinătatea”, ci o reclamă „ca o nevoie şi ca un stimulent”.

Apărarea intereselor ţării şi asigurarea independenţei sale economice a fost un obiectiv de perspectivă, pe care I.G. Duca l-a formulat în diferite perioade ale activităţii sale. În discursul – program rostit la congresul PNL din februarie 1931, el se pronunţa pentru „dezvoltarea şi încurajarea aşezămintelor româneşti create în ultimii 50 de ani” şi pentru „o colaborare mai activă cu capitalurile străine”, dar nu vânzând pentru „blidul de pâine” avuţia ţării şi nici concesionând – fără rost – pentru foloase trecătoare şi problematice toate izvoarele de venituri cu adevărat productive ale ţării, ci „numai inspirând străinătăţii încrederea şi dovedindu-i seriozitatea”.

În fine, al patrulea principiu-cadru pentru realizarea progresului este considerată armonia socială… În mod logic, concepţia armoniei sociale este opusă de Duca celei a luptei de clasă, a revoluţiei sociale.

O problemă politică importantă în condiţiile României şi căreia I.G. Duca nu putea să nu-i acorde atenţie este aceea a minorităţilor naţionale. În discursul rostit în parlament în 1932, aplecându-se asupra acestei chestiuni, Duca pornea de la considerentul că „România întregită… nu poate să fie cu adevărat şi temeinic consolidată decât dacă vom găsi mijlocul de a trăi în cele mai armonioase raporturi cu toate aceste minorităţi”. „Sunt, în această materie, pentru noi, obligaţiuni care depăşesc cadrul restrâns al tratatelor”, continua el. „Aceste imperative de ordin etic, umanitar,… de spirit de conservare naţională ne obligă, ele în primul rând, la o convieţuire cât mai armonioasă cu toate minorităţile care trăiesc pe teritoriul României”.

Interesant şi actual este, de asemenea, îndemnul pe care I.G. Duca, în calitate de ministru al Afacerilor Externe, îl adresa concetăţenilor din rândul minorităţilor naţionale: „Nu mergeţi la Geneva pentru revendicările dumneavoastră de aici, aveţi încredere în noi şi căutaţi ca doleanţele dvs. să le satisfaceţi nu peste hotare, ci la Bucureşti”.

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

Ca om politic şi fost ministru al Afacerilor Externe, I.G. Duca a definit cu rigoare principiile politicii externe a României, formulând concluzii cu valoare de pespectivă, unele dintre ele de o surprinzătoare actualitate. Într-o judicioasă analiză făcută situaţiei internaţionale a României în 1913, I. G. Duca sublinia, mai întâi, dificultăţile deosebite ce decurgeau pe atunci pentru România din faptul că „suntem aşezaţi între două mari împărăţii, care amândouă ţin, sub dominaţiunea lor … fraţi de ai noştri”. Cu toate acestea, releva el, „ca să putem trăi, suntem nevoiţi să ne asigurăm fie prietenia uneia, fie prietenia celeilalte dintre aceste două puternice împărăţii. Aceasta este – conchidea el cu justeţe – partea aproape dramatică din situaţia noastră de stat”.

În acelaşi discurs este formulat principiul de bază al politicii externe româneşti ulterioare, şi anume de a-şi afirma personalitatea şi demnitatea în ciuda dominaţiei marilor puteri. „Dacă pleci de la concepţia că nu trebuie să vrei nimic prin tine însuţi, că trebuie să te supui în mod automatic la tot ce spun sau voiesc marile puteri… o asemenea politică ar fi cu desăvărşire imposibilă”- conchidea el.

Atât sub raportul teoretic, cât şi sub cel pratic, se relevă de la sine importanţa celor trei concluzii formulate de I.G. Duca în urma evenimentelor din 1913 şi care au intrat ca principii directoare în patrimoniul concepţiei de politică externă românească.

Prima dintre acestea era: „politica … externă a României nu poate să mai fie o politică de înfeudare. Ea poate să fie o politică de simple amiciţii,… de alianţe, chiar de alianţe intime şi credincioase, dar nu o politică de supunere oarbă şi de abdicare a oricărei individualităţi şi a oricărui spirit de iniţiativă, căci o asemenea politică este incompatibilă cu interesele unui stat şi cu demnitatea noastră naţională”.

Al doilea învăţământ formulat de I.G. Duca (şi validat pe deplin de experienţa ulterioară, atât cea bună, cât şi, mai ales, cea rea) era acela că „politica externă a României nu trebuie să fie o politică de exclusivism. Politica de alianţă cu unii nu implică ostilitate faţă de ceilalţi”. În fine, al treilea învăţământ, nu mai puţin pertinent şi instructiv, era că „trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decât pe alţii”.

După Marea Unire din 1918, într-o conjunctură internă şi internaţională nouă, I.G. Duca a formulat cu aceeaşi limpezime principiile şi orientările de bază ale politicii externe româneşti. „După ce am avut fericirea de a putea realiza unitatea noastră naţională… – spunea el în 1924 – interesele statului român… nu pot fi decât consolidarea aceste naţiuni înăuntru şi în afară”, ceea ce nu se poate face decât prin „menţinerea păcii şi a echilibrului european instituit de tratatele existente”.

În ceea ce priveşte poziţia forţelor politice interne faţă de problemele politicii internaţionale a ţării, I.G. Duca exprima în parlament, la 2 septembrie 1932, satisfacţia că „toate partidele noastre de guvernământ sunt de acord asupra directivelor generale ale politicii noastre externe”, apreciind că „în toate marile chestiuni naţionale este bine să ne prezentăm în faţa străinătăţii ca un front unic”.

___________________________________________________

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de Dr. Marin Nedelea. (1991).

Scriitori excluşi din motive politice(4)

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice(4)

Cultura după 1989

Schimbarea regimului politic în România, din decembrie 1989, nu s-a petrecut peste noapte în nici un sector al vieţii publice, nici măcar acolo unde s-a decretat schimbarea (în administrația de stat și cea locală).

Dar în nici unul dintre domenii schimbarea nu a fost atât de arbitrară și de spasmodică așa cum s-a petrecut în domeniul cultural. După ce oamenii de cultură și de artă s-au manifestat activ în procesul schimbării politice, actorii și scriitorii fiind actanți vizibili ai evenimentelor, locul lor a fost luat de alte tipuri de intelectuali, mai cu seamă de cei veniți din rangurile minore ale aparatului partidului defunct, de cei aflați într-un fel sau altul în contact cu cercurile de putere aparent demantelate, din zona activităților practice – ingineri (mulți geologi sau hidrotehnicieni) sau avocați, pentru ca mai târziu să-și facă simțită prezența oameni de afaceri, economiști și, în mod ciudat, teologi ori istoricii cu preocupări în domeniul religiei. Oamenii de cultură au rămas să-și desăvârșească revoluția lor. Putem să credem că revoluția la care au contribuit destui dintre talentații noștri creatori era de fapt o revoluție culturală și, spre deosebire de celelalte tentative, cea din zilele noastre continuă, cu forțe cam sleite, dar cu participanți neobosiți, cu șanse destul de mari de a reuși măcar în programul său minimal.

D.R.Popescu

D.R.Popescu

Semnalul care a declanșat lupta pentru instaurarea unui nou canon cultural a fost dat de preluarea insistentă a sintagmei „România a fost o Siberie a spiritului”. Nimic de zis, expresivă și chiar răpitoare expresia, dar mincinoasă în chiar alcătuirea sa. Spiritul unei culturi, al unei națiuni este principala resursă a acestora. Ori când vorbim de resurse, Siberia este departe de a fi un loc epuizat. Dimpotrivă, pe resursele Siberiei se întemeiază orgoliul, imperialismul și forța celor care o dețin. Desigur, nu adevărul contează atunci când vorbim despre clișee, ci puterea de sugestie a acestora. Iar a imagina un îngheț cultural vreme de o jumătate de secol în România este la fel de propagandistic, în sensul politizat al cuvântului, de prăpăstios ca și discursul despre putrefacția poeziei burgheze.

De fapt, metodele și uneori și termenii folosiți în această operațiune de epurare culturală sunt direct inspirate din vechile campanii anti-culturale din anii stalinismului românesc. S-au aplicat câteva rețete – de exemplu rețeta care spune că trebuie să strigi tare și, dacă se poate, cel dintâi. Aplicarea acestei rețete a dus la crearea polului activ, care a arătat cu degetul, a ocupat televiziuni, ziare, a privatizat industria cărții, folosindu-se de intimidarea asa-numiților „dalmațieni politici”. Pentru a-și dovedi atașamentul față de noul regim politic, oamenii de decizie s-au grăbit în a oferi toate beneficiile necesare celor care au ocupat pozițiile cheie politice ori administrative din cultură. Cred că este un exercițiu al puterii, absolut normal. La fel s-a procedat și în anii preluării puterii ce au urmat celui de al doilea război mondial.

Celălalt pol, ocupat cu creația, interesat să folosească libertatea de expresie recent câștigată, a devenit o masă informă și inertă, din care polul activ s-a hrănit copios. Culmea nerușinării culturale a fost declanșarea operațiunii „Generația expirată”. Un aer de brigăzi roșii în acțiune plutește prin bibliotecile României. Deocamdată, noul Mao e discret. Termenele de garanție sunt fixe, iar timpul trece…

Al doilea fapt a fost acela al plivirii trecutului. Această operațiune a fost extrem de complexă și a cuprins programele școlare, producția editorială, programele de radio și televiziune. Astfel, am asistat la excluderea din moștenirea culturală a viitoarelor generații, a autorilor care au avut nenorocul să fie studiați în școală, chiar dacă ei au constituit temelia pe care s-a construit identitatea culturală națională în vremuri în care politica oficială impunea identități diferite- de clasă, de bloc militar, de ideologie internaționalistă, de prietenie politică. Așa se face că peste noapte au părăsit spațiul educațional Mihail Sadoveanu ori Nicolae Labiș. Din multe manuale au dispărut George Călinescu sau Marin Preda. Lista e lungă și are un aer humoristic dacă nu ar fi vorba de reperele educației de bază. Apoi a venit la rând Mihai Eminescu. De vreme ce s-a spart vraja, torentul tulbure al noii revoluții culturale a măturat mai totul în cale. Căile, locurile bântuite sunt cele mai diverse, de la pagina rară de publicistică dedicată culturii la și mai rarele realizări de televiziune ori radio. Mari autori români în viață cum ar fi Augustin Buzura, Nicolae Breban, D.R. Popescu, George Bălăiță se află în pragul ignorării generale, cu toate că ei au creat opere care rezistă la orice examen critic; Nichita Stănescu nu este ignorat, ci hulit, voci importante din tinerele generații de literați mândrindu-se că … nu-l citesc! Chiar așa, de ce l-ar citi când critica mai nouă sau chiar mai veche consideră că adevărata literatură română abia începe?…

Mă voi referi la unele operațiuni interne pentru uz extern, care se bazează pe lipsa, cultivată cu obstinație, a interesului pentru cultura națională și pe circularea a doar câtorva nume (nu e cazul de operă) în orice situație și în orice vehicul informațional. Astfel, am ajuns să fim o cultură reprezentată de cel mult o duzină de creatori (mă refer la toate genurile artei). E jenant și neproductiv. Astfel, s-a ajuns la situația din anii 50, când mari creatori români erau înlocuiți în comunicarea publică cu iluștri mediocri sau chiar strașnici debutanți. Autori care au publicat doar o carte sau cel mult două sunt declarați „Vârfuri ale literaturii române” – într-un catalog destinat târgurilor de carte internaționale de către Ministerul Culturii de la București, în primăvara anului 2012. Incompetență, politizare? Și una și alta. Chestiunea care se pune este următoarea – cum poți să exporți un produs cultural care nici măcar nu a fost verificat pe piața internă? Ei, bine, tot așa cum, pe vremuri A. Toma a fost impus ca poet național.

În cultură , valoarea se adaugă, nu se impune. În cultură nu se mai poate porni de la zero. Surghiunirea lui Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, uitarea lui Constantin Țoiu, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Zaharia Stancu, Nicolae Velea, Teodor Mazilu, referindu-mă doar la câțiva dintre cei care nu mai sunt, poate fi socotită, oare, a face loc liber unor importante „lăstărişuri”?

Eugen Uricaru

Un mare matematician – Grigore C. Moisil

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on Un mare matematician – Grigore C. Moisil

Grigore C. Moisil era mândru de tradiţia intelectuală a Moisileştilor, originari din comunele Maieru şi Sunt, lângă Năsăud, grăniţeri – deci români liberi – preoţi şi profesori la Liceul românesc din Năsăud. Constantin Moisil, tatăl lui Grigore Moisil (1876-1958), beneficiar al unei burse acordate de Alexandru Odobescu tinerilor ardeleni merituoşi care doreau să studieze la Bucureşti istoria şi arheologia, se stabilea la sfârşitul sec.al XIX-lea în Vechiul Regat, devenind profesor de istorie la Liceul din Tulcea

Grigore-Constantin-MoisilÎn 1912, familia se mută la Bucureşti, unde va reveni după încheierea războiului. Costantin Moisil, profesor la Liceul Spiru Haret, îşi continuă activitatea şi ca director al Cabinetului Numismatic al Bibliotecii Academiei Române, adăugându-i, din 1923 până în 1938, şi Direcţia Arhivelor Statului. Membru corespondent al Academiei Române din 1938, academician zece ani mai târziu, Constantin Moisil rămâne întemeietorul numismaticii ştiinţifice în România şi marele organizator al arhivelor ca patrimoniu al memoriei istorice a naţiunii.

Într-un interviu, Moisil spunea: „Eu cred că omul trebuie să găsească plăcerea în însăşi munca lui. Consider că munca e o pedeapsă numai dacă omul nu se află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place”. Încă din anii de liceu, Grigore Moisil a înţeles că, pentru el, a face ceea ce îi place însemna să facă matematică. În anul şcolar 1922-1923, el publică în „Gazeta Matematică” primul său articol, „Teoreme asupra triunghiului” şi înţelege că acest joc al spiritului este marea lui pasiune.

Format la marea şcoală clasică a matematicilor din România, i-a avut profesori la Bucureşti pe D. Pompeiu, Gh. Ţiţeica, A. Davidoglu, Tr. Lalescu, iar la Roma şi Paris pe Vito Volterra. La 4 iunie 1929 susţine teza de doctorat „Mecanica analitică a sistemelor continue”, dezvoltând metoda funcţională recent elaborată de Volterra. În 1930 se află la Paris, unde – la mai puţin de 25 de ani – este invitat să prezinte o comunicare la Academia de Ştiinţe a Institutului Franţei. La 1 iulie 1931 susţine examenul de docenţă în analiză matematică, iar în 1932, la 26 de ani, devine conferenţiar la Universitatea din Iaşi, unde va rămâne pentru următorii 10 ani.

Cum spunea Mircea Maliţa odată, „Moisil a fost mai mult decât un savant, a fost mai mulţi savanţi întruniţi în sesiune permanentă, sau luându-şi locul unul altuia în mari cicluri succesive, reprezentate de temele fundamentale pe care le-a abordat”: analiza funcţională, ecuaţiile fizicii matematice, aplicarea metodelor algebrice în mecanică. Dar în centrul preocupărilor sale rămâne logica ne-chrysipiană – logica ce respinge atât principiul contradicţiei (nici o propoziţie nu poate fi şi adevărată şi falsă), cât şi principiul terţiului exclus (orice propoziţie este adevărată sau falsă). Moisil se consacră sistematic logicii polivalente, intuind că astfel se inaugura un nou câmp de aplicaţie pentru matematici. Academicianul i-a consacrat lui Moisil şi un capitol din discursul său de recepţie la Academia Română, „Opuşii inseparabili”, observând că, încă din 1940, studiul „Cercetări asupra logicilor ne-chrysipiene” deschidea un întreg ciclu, încununat de volumul cu acelaşi titlu, din 1965. Marele matematician este cunoscut ca părintele informaticii în România. În 1957 a asistat instalarea primului computer la Institutul de Fizică Atomică şi i-a încurajat pe studenţii la matematică să înveţe programare, alcătuind primul curs de informatică. În plus, Moisil a fost unul dintre susţinători realizării unor calculatoare româneşti, proiect la care a contribuit activ. El este şi cel care a format primele generaţii de informaticieni din România. Grigore Moisil rămâne în istorie şi pentru contribuţiile aduse la iniţierea studiului informaticii în România, dar şi pentru inventarea de circuite electronice tristabile. În 1946, Moisil a fost numit ambasador al României la Ankara. El a fost laureat al Premiului de Stat al Republicii Populare Române şi i s-a decernat, în 1964, prin decret al Consiliului de Stat, titlul „Om de ştiinţă emerit”. Mircea Maliţa propune şi un scenariu având atingere cu politicul pentru acest capitol esenţial din opera marelui matematician. Ofensat de campania de denigrare a universităţilor din anii ’50, declanşată de publicaţiile oficiale ale PMR împotriva „formalismului”, campanie în care e acuzat direct de abateri de la ştiinţa „sănătoasă”, orientată spre realizări practice în folosul poporului, Moisil a pus la cale – scrie Maliţa – o replică intelectuală de proporţii, pe care am numit-o „răzbunarea lui Moisil”. Într-o suită de comunicări ştiinţifice, intitulatăÎntrebuinţarea logicilor trivalente în teoria mecanismelor automate”, care apare între 1955 şi 1959, el demonstrează cum o logică formală, şi neclasică pe deasupra, rezolvă probleme esenţiale pentru industrie, iar în 1959 le încununează cu o carte – „Teoria algebrică a mecanismelor automate”, tradusă la Moscova, New York şi Praga.

Citat-Grigore-Moisil-680x360Grigore Moisil a fost profesor nu prin profesie, ci prin vocaţie: adora să se adreseze tinerilor şi a declanşat o adevărată cruciadă informatică, conferenţiind în licee şi şcoli generale – se interesa de fapt şi de grădiniţe – pentru a educa noile generaţii în vederea aplicaţiilor matematicii în întreaga viaţă a societăţii. Datorită eforturilor lui, Universitatea din Bucureşti se număra, în anii ’70 -’80, printre primele zece universităţi din lume în domeniul informaticii. În 1970, Moisil inaugura, la laboratorul de semiotică al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, un ciclu de prelegeri, „Matematica pentru ştiinţele umaniste”, care au influenţat o întreagă pleiadă de lingvişti, muzicieni, pictori, arheologi şi istorici. Ludicul era omniprezent în personalitatea marelui matematician. Întrebat de un reporter dacă glumele lui se potrivesc cu ştiinţa, a răspuns cu un abia disimulat dispreţ: „numai unora ştiinţa li se pare tristă”. A avut şi un har mediatic de excepţie, atât în publicistica scrisă, cât şi – lucru rar printre savanţi – în audio-vizual. Emisiunile de televiziune care îl aveau pe Moisil drept protagonist au rămas memorabile pentru câteva generaţii. Întrebat care este idealul său de fericire, profesorul a răspuns: „Să trăiesc printre oameni care judecă corect”. Iar despre forţa gândirii umane a spus: „Explozivul cel mai puternic nu este toluenul, nici bomba atomică, ci ideea omenească”.

La un an după apariţia monumentalului Tratat de logici ne-chrysipiene, în 1973, Moisil moare, la Ottawa, după un lung turneu de conferinţe în universităţile din Canada şi SUA, unde regăsise peste o sută de foşti elevi, deveniţi profesori. Se pare că familia Ceauşescu a interzis depunerea sicriului la Academia Română şi a acceptat cu greu expunerea lui la Universitate. A doua zi după funeralii, în schimb, mormântul lui Moisil era acoperit de sute de garoafe, de cozile fiecărei flori fiind prinsă o matricolă de elev de liceu.

Am avut privilegiul rar de a-l fi cunoscut îndeaproape în primele trei decenii din biografia mea pe Grigore C. Moisil, fratele mai mare al mamei mele, Florica Moisil, căsătorită Condurachi; o afecţiune foarte profundă îi unea şi între ei, şi cu ceilalţi doi fraţi, Ioan şi George Moisil, tot astfel cum tatăl meu, Emil Condurachi, şi soţia lui Grigore Moisil, Viorica, născută Constante, erau legaţi de familia de adopţie prin legături afectuoase şi statornice.

Prof. dr. Zoe Petre

„Repetenţii” monedei euro

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on „Repetenţii” monedei euro

Mai este aderarea la euro, cu toate criteriile care trebuie îndeplinite pentru acest demers, o prioritate pentru ţările care încă nu fac parte din acest grup? Iată întrebări pe care şi le pun mulţi europeni.

moneda unicaŢările UE care nu sunt membre ale zonei euro sunt foarte diferite şi prezintă multe contraste din perspectiva ţintei de a adopta moneda unică. Dar în aceste vremuri de criză, există un fir comun care le leagă: întrebările despre oportunitatea de a mai adera la eurozonă într-un viitor oarecare. Există state care se opun în mod deschis adoptării monedei unice – Marea Britanie, Danemarca şi Suedia – apoi cele care doresc să îndeplinească cerinţele pentru aderare – Lituania, Letonia şi Bulgaria. Mai sunt partizanii convinşi ai monedei euro, cum ar fi polonezii, care anunţă că vor să adopte moneda europeană „cât mai curând posibil”, precum şi ţări care, din cauza unei situaţii naţionale economice şi bugetare şubrezite de prelungirea recesiunii, nici nu pot lua în considerare această posibilitate – România, Ungaria. Aceasta din urmă, conştientă de limitele actuale ale economiei sale, care o împiedică să şi viseze la adoptarea euro, se ţine tare: Nu ne putem aştepta la o creştere rapidă din partea UE. Ungaria trebuie să-şi urmeze propria ei cale”, declară premierul Viktor Orbán. La polul opus, România prezintă un consens referitor la faptul că 2015 – ţintă anterioară – nu este o dată realistă, dar obiectivul rămâne printre priorităţi.

eurozonaCehia a simţit, poate, cel mai bine vântul schimbării de optică: odată cu încheierea mandatului fostului preşedinte Vaclav Klaus, care considera că moneda unică este o greşeală, a revenit în actualitate tema unui referendum privind aderarea la euro, estimându-se chiar că anul 2017 ar putea fi o dată posibilă a introducerii monedei unice, comentează cotidianul american The New York Times”. Interesant şi aici este că, potrivit sondajelor Eurobarometru, peste 80% dintre cehi sunt împotriva aderării la euro, nefiind dispuşi să salveze ţări lipsite de lichidităţi. De altfel, exiată acest tip de paradox legat de adoptarea monedei unice: în timp ce entuziasmul pentru euro este în scădere în majoritatea fostelor ţări din blocul comunist (54% dintre cetăţenii acestor state, printre care şi România, considerând că trecerea la euro va avea consecinţe negative pentru ţările lor), totuşi, ele îşi propun un asemenea tranzit.

Un pluton fruntaş

1

Intrarea Estoniei în eurozonă, efort al întregii naţiuni

Adoptarea monedei unice nu este un obiectiv simplu. Cere eforturi conjugate şi demersuri naţionale. În ciuda paradoxului menţionat, toate statele membre şi-au făcut un ţel major din accederea în eurozonă, iar unele dintre ele au transformat dezideratul în realitate. Letonia şi Lituania îşi pregătesc minuţios intrarea în clubul ţărilor cu monedă unică. Va fi această realizare una care să aducă satisfacţii sau pierderile ar putea fi, în final, mai mari decât avantajele? Pe 1 ianuarie 2014, Letonia va deveni a optsprezecea ţară care va fi trecut la euro, deşi societatea nu este prea dornică, arată publicaţia „IQ The Economist” (un sondaj de opinie comandat de către Banca Naţională a Letoniei relevă că doar 13% dintre locuitori doresc ca moneda euro să fie introdusă cât mai curând cu putinţă, iar 59% sunt puţin dispuşi să o adopte). Dar determinarea de a intra în eurozonă a fost mai mare decât orice alt efect al măsurilor draconice care au aşezat ţara pe acest făgaş: după ce a fost într-o situaţie identică cu cea a Greciei de astăzi, Letonia a implementat politici economică-financiare drastice, dirijate de către BCE şi FMI. Reducerile în salarii şi în unele prestaţii sociale au fost de ordinul zecilor de procente, guvernul a introdus noi taxe şi impozite, mărindu-le în acelaşi timp pe cele existente. Primul ministru Valdis Dombrovskis, principalul partizan al introducerii monedei euro, se bucură de o mare popularitate, chiar dacă cetăţenii au fost supuşi unei asemenea cure dure de austeritate. Are de partea sa argumentele suficient de puternice în favoarea trecerii la euro: majoritatea oamenilor de afaceri sunt favorabili monedei unice; euro va aduce economisirea costurilor de conversie şi va înlesni comerţul, va feri sectorul bancar leton de o eventuală nouă criză, prin accesul la fondurile Băncii Centrale Europene, va apropia ţara de Europa, îndepărtând-o în acelaşi timp de zona de influenţă a Rusiei, subiect sensibil, de altfel, în toate republicile baltice.

Apoi, din 2015, Lituania va deveni ultima dintre aceste state care va renunţa la propria monedă în favoarea euro (Estonia fiind deja în eurozonă din 2011). Pentru a introduce moneda euro pe teritoriul lor, lituanienii vor trebui să „ajusteze” indicii economici în conformitate cu anumite criterii, notează publicaţia pragheză „Respekt”. Ca întotdeauna în cazul proiectelor care antrenează o ţară întreagă, există şi sceptici care afirmă că Lituania se grăbeşte prea tare către acest proiect. Dar asta nu împiedică eforturile macro-economice şi fermitatea deciziei politice să îndrepte şi acest stat către o ţintă menită să-i accelereze progresul.

Spaţiul Schengen, ca o ţintă mobilă…

Reporter: editura May - 24 - 2013 Comments Off on Spaţiul Schengen, ca o ţintă mobilă…

În ultima vreme, aderarea la Spaţiul Schengen suscită dezbateri în opinia publică românească şi nu numai. O întrebare persistă: cine se poate legitima pentru acest club” şi de ce norme ar trebui să ţină seama candidatele” la ora actuală, dat fiind faptul că noile exigenţe apărute în cazul României şi Bulgariei au transformat procesul aderării într-o adevărată ţintă mobilă”?

Criterii îndeplinite

harta schengenDupă aderarea la UE, considerând că aderarea la Schengen este pasul firesc următor, România şi Bulgaria au pornit cu bună credinţă la îndeplinirea condiţiilor tehnice. Pentru a beneficia de accesul în Spaţiul Schengen, fiecare stat trebuie să se pregătească în patru domenii: spaţiul aerian, acordarea vizelor, cooperare poliţienească şi protecţia datelor. După mari eforturi depuse, cele două ţări au reuşit să ducă la bun sfârşit etapele necesare eliminării controalelor la frontieră cu vecinii lor din UE. Mai exact, au implementat politicile în materie de azil şi vize în conformitate cu normele UE – au crescut controalele de-a lungul frontierelor lor cu ţările nemembre, au combătut criminalitatea legată de droguri şi au împiedicat contrabanda şi traficul. Ele sunt, de asemenea, parte din „Sistemul de Informaţii Schengen” (SIS), care asigură autorităţilor poliţieneşti din UE acces rapid la date privind intrările şi ieşirile. Va trebui să remarcăm că România a investit peste 1,2 miliarde euro în securizarea frontierelor externe ale UE, achiziţionând cele mai bune echipamente şi fiind considerată pregătită încă din 2011! De altfel, controalele din partea experţilor UE au certificat îndeplinirea condiţiilor.

Aceste demersuri au fost recunoscute la nivel european: „Ambele ţări şi-au restructurat fundamental şi şi-au reorganizat sistemele de gestionare a frontierelor, investind substanţial în întărirea autorităţilor de implementare a legilor (…) şi şi-au întărit vizibil cadrul instituţional şi legal”, arată un document al Parlamentului European, întărit de poziţia preşedintelui CE, Jose Manuel Barroso: „Referitor la chestiunea concretă a României şi Bulgariei, noi credem că ele au îndeplinit criteriile pentru aderarea la Spaţiul Schengen”. Şi totuşi, aderarea s-a amânat de mai multe ori în ultimii ani, România şi Bulgaria neputând aplica încă regula eliminării controalelor la frontieră, tocmai punctul central al acestor eforturi. Care sunt motivele?

2

Poliţia de frontiera din Malta oprind imigranţii ilegali din Libia

Toate aceste amânări şi ezitări au condus către opinia generală că procesul de aderare a celor două ţări are o altă tentă, care include aspecte politice, cu accente populiste. Se invocă motive de imigraţie clandestină şi de corupţie la frontieră, teme folosite în campanii electorale din occident şi care foarte uşor pot influenţa electoratele în aceste vremuri tensionate. Mai mult, europarlamentarul olandez Wim Van de Camp a dat vina pe… criză: „Majoritatea colegilor din Parlamentul European sunt favorabili intrării României în Schengen, dar, în ultima vreme, problemele economice ce ne-au lovit la nivel global au creat tensiuni importante pe plan european”. Orice motiv pare bun pentru cei ce vor să treacă în plan secund faptul că cele două ţări s-au pregătit, au investit, dar în momentul îndreptăţitei finalităţi a procesului, s-au trezit discriminate. În realitate, după cum sintetizează eurodeputatul popular german Markus Ferber, „nu este o chestiune tehnică, desigur, este o chestiune politică”.

În aceste condiţii, o întrebare firescă se impune: unde erau noile exigenţe când au demarat investiţiile şi de ce nu le-a spus nimeni autorităţilor de la Bucureşti şi Sofia că nu este suficient – ca pentru ceilalţi membri – să „pună banii pe masă” pentru echipamente de ultimă generaţie? De altfel, şi mass-media occidentale au sesizat dubla măsură: „România şi Bulgaria au intrat deja în mod legal în spaţiul Schengen prin aderarea la Uniunea Europeană, în 2007. Normele originare ale vechilor acorduri Schengen sunt elemente-cheie ale tratatelor UE şi piatră de temelie a pieţei interne şi liberei circulaţii în interiorul blocului”, comentează publicaţia germană „Deutsche Welle” în sprijinul ideii că amânarea aderării celor două state ţine de alte resorturi decât cele de ordin tehnic (România asigurând de facto securitatea frontierelor externe ale UE încă din momentul aderării sale la UE, în ianuarie 2007, după cum arată Ministerul român al Afacerilor Externe). Nu este de mirare, în aceste condiţii, că opinia publică din cele două state a început să creadă că toate evaluările tehnice pozitive au fost doar nişte exerciţii sterile…

3

România a investit sume importante pentru a putea adera la Spaţiul Schengen

Aşadar, în premieră pentru procesul de aderare a unui stat la Spaţiul Schengen, se face o legătură politică între acesta şi Mecanismul de Cooperare şi Verificare – MCV. Relaţionarea include două planuri. În primul rând, cel rezumat de Ambasadorul german la Bucureşti, Andreas von Mettenheim, care afirmă: Corupţia la frontieră este legată şi de starea generală a guvernului şi a administraţiei publice”. Mai exact, se exprimă temeri privind posibilitatea intrării unor fluxuri sudice de imigraţie ilegală către occident şi incapacitatea României sau Bulgariei de a le opri, din motive de corupţie a vameşilor din cele două ţări. Această poziţie are susţinători şi printre politicienii români, cum ar fi europarlamentarul Monica Macovei, care consideră că este legat MCV de Schengen pentru că Spaţiul Schengen este un spaţiu de încredere. Toţi europenii îşi pun încrederea pe umerii românilor şi bulgarilor că vor păzi grana externă a UE”. În al doilea rând, este vorba despre „aşteptările” în ce priveşte justiţia română ale Consiliului Afaceri Generale al Uniunii Europene, stipulate pe site-ul instituţiei: miniştrii şi parlamentarii să dea un exemplu în privinţa respectării criteriilor de integritate, eforturi în privinţa presiunii politice pe puterea judecătorească şi pe instituţiile anticorupţie, numirea noilor şefi ai DNA şi Parchetului General conform unei proceduri deschise şi transparente. Într-un cuvânt, ar urma să mai aibă loc o „binecuvântare” din partea vestului pentru reformarea justiţiei din est.

Dat fiind faptul că decizia extinderii se ia cu vot unanim de către Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne, a fost suficient, la cea mai recentă întrunire, ca Finlanda să considere, printr-un comunicat, că România trebuie să-şi intensifice eforturile pentru a remedia deficienţele constatate de cel mai recent raport pe justiţie din cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare pentru ca subiectul aderării la spaţiul Schengen să fie amânat cel puţin până „în a doua parte a acestui an”… Ba mai mult, s-a vorbit şi despre amânarea cu cinci ani a aderării sau despre impunerea de criterii suplimentare. Această din urmă posibilitate (neconfirmată) a fost imediat contestată cu indignare la nivelul Parlamentului European şi al mass-media occidentale: „Bineînţeles că România şi Bulgaria trebuie să demonstreze anumite lucruri, însă europenii ar face bine să explice că vor în primul rând o reformă a Spaţiului Schengen”, scrie site-ul Radioteleviziunii Belgiene Francofone. Şi nu fără temei. Care ar fi rezultatul unei cereri de aderare la Spaţiul Schengen care ar veni în aceste zile, să spunem, din partea Italiei? Răspunsul ar trebui să fie tot negativ, dacă s-ar ţine seama de miile de imigranţi ilegali nord-africani care au penetrat această ţară în 2011, de mafia extinsă până la vârfurile decizionale sau de corupţia la nivelul cel mai înalt, ilustrată de însuşi fostul premier (actual câştigător de alegeri) Silvio Berlusconi…

Se poate observa că, pentru români şi bulgari, nimic nu mai este sigur în acest proces care părea să aibă reguli iniţiale atât de clare, respectate de cele două state. În schimb, România şi Bulgaria se văd private şi de avantajele de ordin economic (atractivitate pentru investitori, îmbunătăţirea situaţiei transportatorilor rutieri, facilitarea relaţiilor economice prin eliminarea unor costuri de tranzacţie, formalităţi mai puţine, turism mai înfloritor prin uşurinţa de a călători etc).

4

Întâlnire informală, în ianuarie 2013, a Consiliului JAI (extinderea Schengen nu a fost discutată)

Ce poziţie adoptă UE faţă de această situaţie în care se află două ţări membre care au drepturi derivate din tratatele semnate (Tratatul de Aderare la UE, art. 4 al Protocolului privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria şi a României în Uniunea Europeană, anexat la Tratatul de Aderare)? Pe de o parte, Comisia Europeană declară că nu sprijină tendinţa unor state de a lega aderarea la spaţiul Schebgen de MCV. O afirmă răspicat comisarul european pentru Extindere şi Politică de vecinătate, Stefan Füle: Procesul Schengen are propriile sale instrumente de evaluare a capacităţii şi MCV nu vrea să înlocuiască aceste instrumente”. Pe de altă parte, însă, a devenit de o tristă notorietare conceptul de „Europă cu două viteze”, pe care conducătorii Uniunii Europene o declamă cu o îngrijorătoare seninătate: „Avem deja o Europă cu două viteze, statele membre ale zonei euro şi statele non-euro… Acelaşi lucru se aplică şi pentru Schengen”, consideră preşedintele PE, Martin Schulz.

Ce şanse au România şi Bulgaria să acceadă concret, cu beneficii, în spaţiul Schengen, această cea mai de succes realizare a Uniunii Europene”, cum o denumeşte comisarul european pentru Afaceri Interne Cecilia Malmström? În opinia analiştilor, ce le rămâne de făcut celor două ţări este să continue reformele, în aşa fel încât criteriile tehnice să le întâlnească într-o zi pe cele politice. Faptul că la ultimul Consiliu JAI cele două ţări nici nu au mai insistat pentru punerea pe ordinea de zi a temei extinderii arată resemnarea, după atâţia ani de amânări şi de recunoaşteri de „progrese”, fără efecte concrete. Dar deciziile forurilor europene de la Bruxelles trebuie respectate, deoarece aşa indică partitura politică actuală…


După 28 de ani…. Acordul Schengen a fost semnat în 1985 de cinci dintre membrele de atunci ale Comunităţii Economice Europene. Ce se propunea? Renunţarea graduală la controalele de la frontierele dintre ţările semnatare. Printre avantajele stipulate: trecerea vehiculelor dintr-o ţară în alta fără a fi oprite, armonizarea politicii de acordare a vizelor, trecerea cetăţenilor dintr-o ţară în alta fără control vamal. Până în 1999, Acordul Schengen a fost independent de Uniunea Europeană. Ulterior a fost încorporat în legislaţia UE, apoi îmbunătăţit prin Tratatul de la Lisabona, în care figurează ca spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei”.

Efectul a fost că Acordul, devenit Spaţiul Schengen, funcţionează ca un singur stat din perspectiva liberei circulaţii. Ca urmare, s-a lărgit constant, ajungând astăzi la 26 de ţări; în plus faţă de 22 de membre ale UE, include şi Elveţia, Liechtenstein, Norvegia şi Islanda (Marea Britanie şi Irlanda nu au aderat deplin şi menţin controale la frontierele externe, dar iau parte la unele schimburi de informaţii legate de Schengen). Se poate considera că libera circulaţie a persoanelor în cadrul Spaţiului Schengen pentru cetăţenii din UE a fost în mare măsură realizată şi doar în circumstanţe excepţionale majore se pot reinstitui controale temporare. Acest lucru s-a întâmplat, de pildă, înaintea summiturilor G-8 şi NATO, în timpul vizitei Papei Benedict al XVI-lea în Malta, al Campionatelor Europene de fotbal şi al Cupei Mondiale. Mai multe ţări din UE, în frunte cu Franţa şi Germania, au reinstituit în 2012 controalele la frontieră şi pentru cazul în care un stat din UE permite ca prea mulţi refugiaţi să intre în spaţiul Schengen (Grecia, spre exemplu, este considerată de unii miniştri de Interne ai UE nepregătită de a proteja suficient frontiera externă cu Turcia). Dar controalele permanente sunt istorie (încercarea Danemarcei de a le reinstitui, în 2011, a fost abandonată).


  • Statele membre trebuie să evite populismul la nivel naţional şi să decidă cu privire la aderarea Bulgariei şi României la zona Schengen exclusiv pe baza criteriilor existente” (rezoluţie a Parlamentului European, octombrie 2011)
  • Este greşit să asociezi problema Schengen cu situaţia românilor care emigrează în prezent în Germania” (Franziska Keller, europarlamentar german)
  • Transportatorii de marfă ar putea câştiga până la opt ore la un drum România-vestul Europei dacă ţara noastră ar fi acceptată în Spaţiul Schengen” (Radu Dinescu, secretarul general al Uniunii Naţionale a Transportatorilor Rutieri din România)
  • Românii consideră în proporţie de 80% că ţara noastră ar trebui inclusă în Spaţiul Schengen (sondaj INSCOP Research, aprilie a.c.)

Alegere istorică pentru Serbia Kosovo sau UE

Reporter: editura May - 24 - 2013 Comments Off on Alegere istorică pentru Serbia Kosovo sau UE

La Bruxelles s-a parafat, sub egida UE, un acord de principiu de normalizare a relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo, pe care Parlamentul de la Belgrad l-a aprobat cu o majoritate foarte largă, iar premierul Ivica Dacic a declarat, cu o temeritate mai puţin obişnuită, că Serbia „nu mai deţine Kosovo de mult timp”. Şi el a explicat că trebuia să fie până la urmă cineva care să se angajeze să încheie un asemenea acord, „pentru a pune capăt trecutului, sărăciei şi înfrângerilor”. Dar, a ţinut el să precizeze, acordul nu înseamnă „în nici un caz recunoaşterea independenţei Kosovo”.

1

Acordul semnat între premierul Serbiei, Ivica Dacic şi Hashim Thaci, primul ministru al Provinciei Kosovo, în prezenţa d-nei Catherine Ashton, Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe (aprilie 2013)

O zi istorică”, s-a grăbit să declare entuziast comisarul european Ştefan Füle. În viaţă, trebuie uneori să ştii să laşi lest” – comenta cinic politologul francez Pierre Verluise. Cea mai rea capitulare şi cea mai rea trădare pe care le-a trăit vreodată Serbia” a declarat Marko Jaksic, lider al sârbilor din Kosovo. În sfârşit, Carl Bildt, ministrul de Externe al Suediei şi fost trimis special al UE şi ONU în Balcani, a recunoscut că problema rămâne „dificilă”.

Un Ierusalim sârbesc”

Mihai Ralea spunea că harta este asemenea unei femei inaccesibile, pentru cei însetaţi de călătorii, dar fără resurse. Şi harta geopolitică este asemenea unui organism viu, căci orice operaţiune intruzivă pe frontiere este dureroasă şi traumatizantă, cel mai recent episod în materie fiind dezmembrarea Iugoslaviei şi desprinderea provinciei Kosovo din Serbia. Rănile etnice şi geopolitice din spaţiul post-iugoslav s-au cicatrizat în timp una câte una, dar Kosovo rămâne încă, după 14 ani de la marea lui tragedie, dacă nu o rană deschisă, oricum o traumă individuală şi colectivă pentru sârbi şi Serbia. Kosovo, scria un poet în 1989, este astăzi cel mai scump cuvânt sârbesc. Kosovo nu este un tărâm oarecare, o bucată de pământ, ci expresia tuturor speranţelor şi frustrărilor istorice ale sârbilor. Un Ierusalim sârbesc” – relua ideea un comentariu al postului de radio „Deutsche Welle”.

Destinul acestui ţinut sortit parcă să nu-şi găsească liniştea trece din nou printr-un moment de cumpănă: istoriceşte este consemnat în cărţi şi predat în şcoli ca leagăn al naţiunii sârbe, dar statisticile zilei arată că este locuit în proporţie de 90 la sută de vorbitori de limba albaneză. După al doilea război mondial, aici au avut loc mari mutaţii – forţate sau nu – de populaţie, iar în ultimele decenii confruntări sângeroase între miliţiile sârbe şi formaţiunile secesioniste albaneze, iar într-un final, statul sârb a pierdut controlul asupra regiunii (cu excepţia unui mic teritoriu în partea de nord). Kosovo s-a proclamat stat independent, majoritatea statelor lumii nu l-au recunoscut, dar unele au început treptat să o facă şi fiecare din cele două poziţii îşi găseşte justificare, de parcă legea internaţională ar funcţiona uneori după preceptele lui Lenin, în care găseşti, la fel de lesne, citate pro sau contra aceluiaşi fapt. Sau, după spusa lui Bismarck: „cuceriţi teritorii, se vor găsi întotdeauna istorici care să justifice fapta.

O scadenţă ce nu mai aştepta

091016a-020 Strategic Concept Seminar 1 : NATO's Fundamental Security Tasks, Luxembourg, 16th October 2009

Stefan Fule, comisar european pentru Extindere

Tărăgănările şi incertitudinea care păreau să se aşeze la un moment dat ca un strat de praf pe dosarul Kosovo şi care aranjau, într-un fel sau altul şi până una-alta, mai toate părţile direct implicate (Belgrad, Pristina, Tirana) sau evident interesate (din afara spaţiului sud-est european) nu puteau totuşi să mai dureze, căci o altă scadenţă se apropie de soroc: extinderea spre est a Uniunii Europene. În tradiţionala sa dilemă extindere – adâncire, Bruxellesul e nevoit să opteze, nu se ştie până când, pentru aprofundare (a se citi, însă, mai degrabă reevaluare şi consolidare). Serbia trebuie, de aceea, să se grăbească pentru a prinde ultimul tren din actualul ciclu de extindere a UE. Dar între condiţiile de neocolit ce trebuie îndeplinite pentru a intra în UE, Belgradul se confruntă cu una de semnificaţie esenţială pentru statul sârb şi de puternic impact asupra mentalului colectiv al sârbilor: recunoaşterea, ca fapt împlinit, a desprinderii fostei provincii iugoslave Kosovo din componenţa Republicii Serbia de azi.

Este una dintre alegerile „cele mai dificile din istoria Serbiei”, spune vicepremierul Aleksandar Vucic. În istorie, Serbia a mai fost pusă de două ori în asemenea situaţii de alegere existenţială: în martie 1941, când populaţia Belgradului s-a ridicat împotriva pactului pe care regentul Pavel se pregătea să-l semneze cu Hitler, pentru intrarea regatului iugoslav într-un război dezastruos şi, într-un timp mult mai îndepărtat, în ajunul bătăliei de la Kosovo (Câmpia Mierlei), din 28 mai 1389, când legenda spune că prinţul Lazăr a avut de ales, în faţa unui înger ce i s-a înfăţişat, între pierderea regatului şi intrarea în împărăţia cerească. În asemenea termeni dramatici se pune, în Serbia, problema aderării la UE vs. renunţarea la Kosovo. Mai pragmatic spus însă, astăzi Serbia are de ales între păstrarea tezaurului spiritual al Kosovo şi milioanele de euro ale fondurilor de preaderare pe care ţara le-ar putea solicita în perioada de preaderare la UE”, după cum rezuma frust dilema un ziarist vest-european.

Speranţe si ceaţă

Belgradul se străduieşte vizibil să dezlege (ori să taie) nodul gordian. Într-o vinere din aprilie 2013 a încheiat un acord de normalizare a relaţiilor cu Kosovo, iar în lunea imediat următoare, Comisia Europeană a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu Serbia. Sondajele de opinie de la Belgrad arată că peste 57 la sută dintre sârbi ar susţine acordul cu Pristina şi doar 29 la sută s-ar opune.

Dar oricât de optimiste ar fi reacţiile la acordul de normalizare Belgrad-Priştina, viitorul apropiat rămâne înceţoşat. Serbia e cel mai sărac şi mai fragil stat candidat la UE, măcinat de corupţie şi traumatizat de o sângeroasă istorie recentă; Kosovo e cea mai săracă regiune din Europa, cu o economie subterană bazată pe criminalitate şi grupări mafiote. Serbia şi Kosovo trebuie să ajungă la o adevărată reconciliere, dar în acelaşi timp fiecare dintre ele trebuie să-şi afle locul cuvenit într-o Europă care se doreşte decrispata, paşnică, prosperă.şi cooperantă.

Corneliu Vlad

Vârstele politicienilor

Reporter: editura May - 24 - 2013 Comments Off on Vârstele politicienilor

În foarte multe state se vorbeşte despre întinerirea clasei politice. Dar dezbaterile sunt aprinse, întrucât nu poate fi contestat, pe de o parte, dreptul tinerilor politicieni de a considera că pot genera progresul, iar pe de altă parte considerentul că este nevoie de experienţa celor mai în vârstă. Trecem în revistă realitatea momentului, din această perspectivă, în câteva ţări.

Ferenc Gyurcsany

Ferenc Gyurcsany

Ce efect are vârsta asupra felului în care liderii guvernează? Politicienii tineri sunt consideraţi îndeobşte promotori ai unor măsuri mai liberale. Un bun exemplu este fostul prim-ministru al Spaniei, Jose Luis Zapatero, ales în 2004, la 44 de ani. În timpul mandatului său au fost legalizate căsătoriile între persoane de acelaşi sex, a fost reformat sistemul de învăţământ şi introduse reguli noi pentru imigranţii ilegali. Şi premierul suedez Frederik Reifeldt, care a preluat această funcţie la 41 de ani, s-a remarcat prin unele măsuri care au promovat înnoirea – menţionăm doar micşorarea taxelor pentru cei cu venituri mai mici şi menţinerea pragului ridicat pentru gospodăriile cu venituri mari. Îl putem aminti şi pe fostul prim-ministru al Ungariei Ferenc Gyurcsány, învestit la vârsta de 43 de ani şi care a guvernat cu multe „hopuri” şi stârnind revolte în ţara sa atunci când a fost înregistrat spunând că guvernul său este alcătuit din „mincinoşi”. Să fi fost de vină tinereţea sa în ale politicii?…

Datele concrete arată că media de vârstă a liderilor europeni este de 55 de ani. Unele dintre cele mai concludente exemple sunt politicienii din Franţa sau Marea Britanie. Nume ca fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy sau fostul premier Gordon Brown au avut în comun vârsta apropiată, dar, totuşi, stiluri diferite de a conduce. Dacă liderul de la Elysée a lăsat impresia unui preşedinte autoritar şi impulsiv, fostul şef al Guvernului britanic a avut o abordare mai discretă, preferând să lanseze o dezbatere despre o Constituţie (document pe care Marea Britanie nu l-a avut niciodată).

CRISIS-ECONOMICA

Luis Rodriguez Zapatero

Adepţii întineririi clasei politice consideră că politicienii mai în vârstă „se trezesc” doar în anii electorali şi că nu „se pensionează”, ca să le facă loc tinerilor. Dar cei care cred că politicienii vârstnici sunt mai valoroşi pentru societate argumentează cu vasta experienţă pe care aceştia au acumulat-o şi care se reflectă în sprijinirea intereselor ţărilor lor. Eşichierul politic european este bogat în exemple de lideri mai în vârstă, aflaţi la vremea pensionării dacă ar fi să ne raportăm la regulile aplicate oamenilor obişnuiţi. Fostul premier italian Romano Prodi, de pildă, are 74 de ani şi a fost propus în luna aprilie chiar pentru funcţia de preşedinte al ţării sale. Se impune şi menţionarea preşedintelui Italiei Giorgio Napolitano, care va împlini, în luna iunie, 88 de ani (se pare că este vorba şi despre o tradiţie în Peninsulă – clasa politică italiană figurează ca fiind cea mai în vârstă din Europa, cu o medie de 60 de ani). La acelaşi capitol intră şi Aníbal Cavaco Silva, care a fost reales preşedinte al Portugaliei în 2011, la vârsta de 72 de ani. Fost prim-ministru (desemnat când avea 46 de ani), a fost cel dintâi care a reuşit să reunească în jurul proiectelor sale o majoritate parlamentară absolută. Şi cprioţii au făcut o alegere bună în persoana fostului preşedinte Tassos Papadopoulos, care îşi începea mandatul la vârsta de 69 de ani (încetând din viaţă la câteva luni după ieşirea din funcţie…). În timpul preşedinţiei sale, Cipru a devenit stat membru al UE.

GOVERNO:  VOTO ANCHE TEST PER GOVERNO, QUOTA 330 PER RISPOSTA A COLLE

Giorgio Napolitano

În ce priveşte Parlamentul European, în anul 2006, media de vârstă era de puţin peste 53 de ani. Era urmarea unei evoluţii ciclice – în 1979, de pildă, s-a înregistrat un vârf al europarlamentarilor înaintaţi în vârstă, iar în anii `90, contrariul (73% se încadrau între 40 şi 60 de ani), arată un studiu al Universităţii Strasbourg, care punctează şi diferenţele dintre ţări: Luxembourg Cipru, Estonia, Franţa au trimis atunci în Parlamentul European „seniori”, în timp ce Malta, Ungaria, Olanda sau Suedia i-au preferat pe cei mai tineri. Alegerile din 2014 vor arăta în ce măsură cetăţenii unei Europe măcinate de criză şi care au ajuns să-şi pună la îndoială liderii politici vor alege să fie reprezentaţi de politicienii consacraţi sau de valul de tineri care aşteaptă oportunitatea de a-şi da măsura.

  • Conducătorii europeni de astăzi au în mare parte între cincizeci şi şaizeci de ani, dar, având în vedere progresele medicinei, este probabil ca în 20 de ani, d-na Merkel, domnii Cameron, Tusk sau Hollande să se învârtească încă pe lângă cârmă” (publicaţia „Wprost”, Varşovia)

Roxana Istudor

Hoţi titraţi

Reporter: editura May - 24 - 2013 Comments Off on Hoţi titraţi

jna0645lSe cunoaşte că pe la noi se cam fură. Orice şi de oriunde. Încât am ajuns să nu ne mai mirăm dacă de la o casă în construcţie se fură un stâlp de susţinere, de la un automobil cele două roţi din faţă sau dacă de la o staţie de benzină dispare cât ai clipi furtunul etc. ,etc.

În primăvară, un tren plecat din gară, din Bucureşti, ajungea la Constanţa după şase – şapte ore. După o oră şi jumătate de mers, trenul s-a oprit şi pasagerii au fost invitaţi să coboare. De ce? Deoarece din şina ferată erau extrase două traverse de metal de către hoţi pricepuţi, nu glumă! Echipa de intervenţie sosită în viteză s-a pus pe lucru, înlocuind traversele lipsă. Trenul pornea mai departe, pufăind vesel. După o jumătate de oră s-a repetat figura: trenul s-a oprit şi pasagerii au fost invitaţi, din nou, să coboare… şi din nou trenul s-a urnit la drum spre nemulţumirea călătorilor care înjurau care mai în surdină, care mai în gura mare. Erau şi unii mulţumiţi că totuşi, trenul… s-a urnit. Dar după o altă jumătate de oră, aceeaşi poveste. Deşi tărăşenia pare de necrezut, lucrurile chiar aşa s-au petrecut pe vajnicele câmpii ale plaiurilor româneşti. Şi se mai povesteşte că, într-o comună, unui cal i s-au furat potcoavele proaspăt înţepenite de un fierar. Cum s-a reuşit o asemenea ispravă, nimeni nu va putea să afle vreodată!

Şi şirul acestor acte de bravură din lumea hoţilor poate continua. O altă întâmplare care urmează părea a fi chiar ciudată: dintr-o localitate a fost furat un stâlp de beton înalt, care susţinea firele electrice. Toţi au rămas consternaţi. După cercetări meticuloase, au intrat în curtea unui ţăran bănuit a fi hoţul. Au săpat în curte cam o jumătate de metru adâncime, până ce au dat de coşcogea stâlpul. Prins asupra faptului, hoţul a fost luat la întrebări: „de ce ai furat stâlpul? Ce faci cu el?”. Răspunsul a fost simplu, dar stupefiant: „Las’ să fie acolo. Poate cândva”…

Am relatat toate aceste „mici întâmplări” deoarece ne-au fost aduse la cunoştinţă câteva furturi „orăşeneşti”, mai puţin cunoscute pe la noi. Şi în librării se fură ca… în codru. Ştiam că „pleacă” din standuri şi vitrine romane de aventuri, volume scrise de autori celebri, multe cărţi legate în coperţi speciale ori lucioase şi altele deopotrivă. De data asta, „Dicţionarul Explicativ al Limbii Române” a fost declarat a fi cea mai furată carte din librăriile bucureştene. Evident că imediat bănuiala s-a dus asupra unor străini dornici de a învăţa limba română pe gratis. Deci e şi rău, e şi bine! O altă carte în topul preferinţelor hoţilor de cărţi a fost „Cursul de legislaţie rutieră”, urmat de „Ghidul turistic al Barcelonei”. Topul a fost realizat pe baza răspunsurilor oferite de mai multe lanţuri de librării, care au anunţat la sfărşitul lunii mari pagube.

Dar mai există un loc mai cu seamă în oraşe, de unde dispar cărţi. Unii librari, văzând că nu o mai scot la capăt cu librăriile clasice, din pricina invaziei din chioşcurile de ziare, au purces să amplaseze cărţi în staţiile de metrou şi în autobuze. Astfel, în septembrie 2012, au fost puse la dispoziţia călătorilor RATB, 240 de volume. Odată cu începerea campaniei cărţilor călătoare, au fost amplasate câte trei cărţi în autobuzele de pe diferite linii. Ceea ce urma să se constituie într-o surpriză plăcută pentru bucureşteni s-a transformat, însă, într-un act de vandalism: în dimineaţa celei de-a doua zile, 180 de cărţi dispăruseră. Dar mirarea cea mai mare este aceea că una dintre cărţile furate poartă titlul de „Codul bunelor maniere”.

Două concluzii se pot trage: primo – că la noi se fură orice, începând cu şina ferată şi până la coperta lucioasă a unei cărţi; secundo – hoţii sunt oameni titraţi, care au gust şi cunoştinţe şi ştiu ce anume să aleagă.

Măcar în acest fel am putea constata dorinţa de creştere a nivelului cultural…

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult