20
September , 2017
Wednesday

Cultura după 1989

Schimbarea regimului politic în România, din decembrie 1989, nu s-a petrecut peste noapte în nici un sector al vieţii publice, nici măcar acolo unde s-a decretat schimbarea (în administrația de stat și cea locală).

Dar în nici unul dintre domenii schimbarea nu a fost atât de arbitrară și de spasmodică așa cum s-a petrecut în domeniul cultural. După ce oamenii de cultură și de artă s-au manifestat activ în procesul schimbării politice, actorii și scriitorii fiind actanți vizibili ai evenimentelor, locul lor a fost luat de alte tipuri de intelectuali, mai cu seamă de cei veniți din rangurile minore ale aparatului partidului defunct, de cei aflați într-un fel sau altul în contact cu cercurile de putere aparent demantelate, din zona activităților practice – ingineri (mulți geologi sau hidrotehnicieni) sau avocați, pentru ca mai târziu să-și facă simțită prezența oameni de afaceri, economiști și, în mod ciudat, teologi ori istoricii cu preocupări în domeniul religiei. Oamenii de cultură au rămas să-și desăvârșească revoluția lor. Putem să credem că revoluția la care au contribuit destui dintre talentații noștri creatori era de fapt o revoluție culturală și, spre deosebire de celelalte tentative, cea din zilele noastre continuă, cu forțe cam sleite, dar cu participanți neobosiți, cu șanse destul de mari de a reuși măcar în programul său minimal.

D.R.Popescu

D.R.Popescu

Semnalul care a declanșat lupta pentru instaurarea unui nou canon cultural a fost dat de preluarea insistentă a sintagmei „România a fost o Siberie a spiritului”. Nimic de zis, expresivă și chiar răpitoare expresia, dar mincinoasă în chiar alcătuirea sa. Spiritul unei culturi, al unei națiuni este principala resursă a acestora. Ori când vorbim de resurse, Siberia este departe de a fi un loc epuizat. Dimpotrivă, pe resursele Siberiei se întemeiază orgoliul, imperialismul și forța celor care o dețin. Desigur, nu adevărul contează atunci când vorbim despre clișee, ci puterea de sugestie a acestora. Iar a imagina un îngheț cultural vreme de o jumătate de secol în România este la fel de propagandistic, în sensul politizat al cuvântului, de prăpăstios ca și discursul despre putrefacția poeziei burgheze.

De fapt, metodele și uneori și termenii folosiți în această operațiune de epurare culturală sunt direct inspirate din vechile campanii anti-culturale din anii stalinismului românesc. S-au aplicat câteva rețete – de exemplu rețeta care spune că trebuie să strigi tare și, dacă se poate, cel dintâi. Aplicarea acestei rețete a dus la crearea polului activ, care a arătat cu degetul, a ocupat televiziuni, ziare, a privatizat industria cărții, folosindu-se de intimidarea asa-numiților „dalmațieni politici”. Pentru a-și dovedi atașamentul față de noul regim politic, oamenii de decizie s-au grăbit în a oferi toate beneficiile necesare celor care au ocupat pozițiile cheie politice ori administrative din cultură. Cred că este un exercițiu al puterii, absolut normal. La fel s-a procedat și în anii preluării puterii ce au urmat celui de al doilea război mondial.

Celălalt pol, ocupat cu creația, interesat să folosească libertatea de expresie recent câștigată, a devenit o masă informă și inertă, din care polul activ s-a hrănit copios. Culmea nerușinării culturale a fost declanșarea operațiunii „Generația expirată”. Un aer de brigăzi roșii în acțiune plutește prin bibliotecile României. Deocamdată, noul Mao e discret. Termenele de garanție sunt fixe, iar timpul trece…

Al doilea fapt a fost acela al plivirii trecutului. Această operațiune a fost extrem de complexă și a cuprins programele școlare, producția editorială, programele de radio și televiziune. Astfel, am asistat la excluderea din moștenirea culturală a viitoarelor generații, a autorilor care au avut nenorocul să fie studiați în școală, chiar dacă ei au constituit temelia pe care s-a construit identitatea culturală națională în vremuri în care politica oficială impunea identități diferite- de clasă, de bloc militar, de ideologie internaționalistă, de prietenie politică. Așa se face că peste noapte au părăsit spațiul educațional Mihail Sadoveanu ori Nicolae Labiș. Din multe manuale au dispărut George Călinescu sau Marin Preda. Lista e lungă și are un aer humoristic dacă nu ar fi vorba de reperele educației de bază. Apoi a venit la rând Mihai Eminescu. De vreme ce s-a spart vraja, torentul tulbure al noii revoluții culturale a măturat mai totul în cale. Căile, locurile bântuite sunt cele mai diverse, de la pagina rară de publicistică dedicată culturii la și mai rarele realizări de televiziune ori radio. Mari autori români în viață cum ar fi Augustin Buzura, Nicolae Breban, D.R. Popescu, George Bălăiță se află în pragul ignorării generale, cu toate că ei au creat opere care rezistă la orice examen critic; Nichita Stănescu nu este ignorat, ci hulit, voci importante din tinerele generații de literați mândrindu-se că … nu-l citesc! Chiar așa, de ce l-ar citi când critica mai nouă sau chiar mai veche consideră că adevărata literatură română abia începe?…

Mă voi referi la unele operațiuni interne pentru uz extern, care se bazează pe lipsa, cultivată cu obstinație, a interesului pentru cultura națională și pe circularea a doar câtorva nume (nu e cazul de operă) în orice situație și în orice vehicul informațional. Astfel, am ajuns să fim o cultură reprezentată de cel mult o duzină de creatori (mă refer la toate genurile artei). E jenant și neproductiv. Astfel, s-a ajuns la situația din anii 50, când mari creatori români erau înlocuiți în comunicarea publică cu iluștri mediocri sau chiar strașnici debutanți. Autori care au publicat doar o carte sau cel mult două sunt declarați „Vârfuri ale literaturii române” – într-un catalog destinat târgurilor de carte internaționale de către Ministerul Culturii de la București, în primăvara anului 2012. Incompetență, politizare? Și una și alta. Chestiunea care se pune este următoarea – cum poți să exporți un produs cultural care nici măcar nu a fost verificat pe piața internă? Ei, bine, tot așa cum, pe vremuri A. Toma a fost impus ca poet național.

În cultură , valoarea se adaugă, nu se impune. În cultură nu se mai poate porni de la zero. Surghiunirea lui Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, uitarea lui Constantin Țoiu, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Zaharia Stancu, Nicolae Velea, Teodor Mazilu, referindu-mă doar la câțiva dintre cei care nu mai sunt, poate fi socotită, oare, a face loc liber unor importante „lăstărişuri”?

Eugen Uricaru

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult