23
May , 2017
Tuesday
Mai ieri-alaltăieri, un ziarist britanic, ars de dorinţa de a afla cum o mai duc ...
Într-o actualitate în care şi cele mai serioase lucruri capătă abordări umoristice, este aproape firesc ...
În numărul viitor vom publica un interviu special, acordat revistei noastre de către dl. Nicolae ...
Şi în acest an, revista „Balcanii şi Europa” a continuat demersul său editorial deosebit de ...
  Există state în care încă se predă ştafeta puterii de la tată la fiu sau ...
Vechile coordonate, tip „secolul XX”, ale războiului, nu vor mai fi valabile în secolul ...
Programul „Candela” Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”, din localitatea Vedrin-Namur, a fost cumpărată de românii din Belgia ...
„Parlamentul European este inima sistemului nostru democratic”, afirmă Jerzy Buzek, Preşedintele Parlamentului European. Plecând ...
Consistency... We shall soon turn 15 years since the first issue of our magazine appeared. We ...
[caption id="attachment_1976" align="alignleft" width="243" caption="2012 - Anul Caragiale"][/caption] Există, fără îndoială, un mister care este protejat ...
Editorial Anul 2014 a debutat cu o revenire la reglementările iniţiale ale Uniunii Europene privitoare la ...
De-a lungul a peste două decenii de activitate, „NIRO Investment Group” a devenit un factor ...
- corespondenţă specială- Am avut de curând ocazia de a revedea Republica Moldova, în cadrul unei ...

Archive for August, 2013

Vom trăi şi vom vedea…

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Vom trăi şi vom vedea…

carol roman

La noi, de mai multă vreme s-a instaurat o obişnuinţă nefastă: orice ar face un guvern aflat la putere este văzut de către opozanţi prin lentila neagră a ineficienţei şi nereuşitei. La urma urmei, democraţia permite o atare atitudine în numele dreptului la critică şi la… opoziţie. Numai că, uneori, încercările chiar plăpânde ale unui guvern de a depăşi „standingul” celorlalţi, cu foloase mai mari sau mai mici pentru ţară, sunt minimalizate, trecute în derizoriu şi chiar demolate. Şi cu aceasta socotim că am pus punctul pe i.

Se cunoaşte cât de multe greutăţi are de depăşit ţara noastră şi strădaniile de a survola criza. Între acestea se înscriu şi relaţiile economice internaţionale, încă debile ori, în bună parte, eşuate, fără să încercăm să analizăm motivele, ci doar constatând. În acest context, vom consemna că premierul Ponta a încercat marea cu degetul, dorind să reanime aceste relaţii, prin vizite externe, cum sunt cele din ultima perioadă. A pornit într-un turneu vizând Azerbaidjanul, Kazakhstanul, Uzbekistanul şi China Populară. În aceeaşi perioadă, Ministrul de externe al ţării a efectuat o vizită la Moscova, cu care prilej a avut un schimb de vederi aprofundat privind stadiul relaţiei bilaterale româno-ruse în ansablu ajungându-se şi la un acord asupra posibilităţii reluării activităţii Comisiei Mixte privind studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv cea a Tezaurului României.

Fără să ne propunem să prezentăm succesele sau, potrivit opoziţiei, insuccesele acestor vizite, vom constata o agitaţie de aparent bun augur, o anume voioşie prin plecarea la drum lung a unora dintre făuritorii politicii externe româneşti chemaţi să dea o mână de ajutor refacerii sau revigorării, după caz. a relaţiilor economice cu alte ţări.

În Azerbaidjan, odată cu căderea mult lăudatului proiect Nabucco West (în care era parte şi România) temele vizitei au abordat accelerarea proiectului AGRI, cu gazele lichefiate. Celelalte discuţii s-au înscris pe linia mai vechilor convorbiri dintre preşedintele Traian Băsescu şi preşedintele Ilham Aliev, cu rezultatele cunoscute. În Kazakhstan s-a tatonat posibilitatea ca România să primească gaze printr-o extensie a conductei South Stream din Bulgaria spre România, lucru discutabil, precum şi încercarea de rezolvare a diferendului cu Rompetrol. Şi în Uzbekistan s-au pus la cale proiecte cum ar fi producţia de antibiotice şi alte medicamente, iar autorităţile uzbece ar solicita serviciile unor companii IT.

Despre vizita în China: însăşi primirea primului-ministru de către nouă putere abia instalată în urma Congresului Partidului Comunist Chinez, a constituit o reuşită politică majoră pentru ţara noastră, ceea ce a reprezentat un semn de deschidere, îndeosebi către capitalul chinez: cele două mari companii de telecomunicaţii – Huawei şi ZTE îşi extind investiţiile în România care devine centru pentru toate afacerile acestora din Europa; de asemeni şi un proiect în derulare la Rovinari de un miliard de dolari, implicaţie financiară chineză. Urmează să fie văzute rezultatele concrete, după discuţiile ce par a fi rodnice.

La capătul acestui „turnir” românesc s-a aflat la Bucureşti premierul francez, Jean-Marc Ayrault. Cât priveşte această vizită, după reiterarea existenţei parteneriatului strategic între cele două state, a avut loc inaugurarea unui liceu francez, precum şi numeroase convorbiri, sperăm benefice, de constatare a participării oamenilor de afaceri francezi în economia românească, poziţionaţi pe locul patru între investitori în România şi, de asemeni, o susţinere frumoasă colegului de coloratură politică, precum şi sprijin pentru intrarea României în spaţiul Schengen.

Orice s-ar spune, în mod cert sunt semne că există o preocupare pentru dezvoltarea relaţiile economice dintre România şi alte ţări, ce ar trebui să fie susţinută de către toţi, indiferent de rang ori apartenenţă partinică. Cât priveşte rezultatele? Vom trăi şi vom vedea.

Carol Roman

„Perfecţionăm întregul proces de absorbţie a fondurilor europene ”

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on „Perfecţionăm întregul proces de absorbţie a fondurilor europene ”

declară domnul Eugen Teodorovici, Ministrul Fondurilor Europene

Ce măsuri aveţi în vedere pentru fluidizarea sistemului de accesare a finanţării nerambursabile şi pentru majorarea ratei de absorbţie?

Deja am eliminat şi continuăm să eliminăm toate etapele inutile din întregul proces de absorbţie a fondurilor europene, adică din momentul în care este depus un proiect şi până când ajung banii la beneficiar. În prezent, eforturile mele şi ale Ministerului Fondurilor Europene, dar şi toate resursele disponibile, se concentrează în direcţia implementării tuturor măsurilor care susţin creşterea ratei de absorbţie. Pe segmentul abrobţiei fondurilor europene România a înregistrat deja progrese substanţiale. Aşa cum ştiţi, Comisia Europeană a reluat plăţile pe trei programe în prima parte a acestui an: Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, Programul Operaţional Regional şi Programul Operaţional Sectorial Transport. Ca urmare a reluării plăţilor pe aceste trei programe, dar şi datorită altor măsuri implementate, valoarea fondurilor rambursate de Comisie a ajuns la peste 3,3 miliarde de euro. Mult mai important, valoarea sumelor solicitate Comisiei a ajuns la aproape 3,9 miliarde de euro, iar rata de absobţie curentă a depăşit 20%, la data de 12 iulie a.c.

Ce măsuri aveţi în plan pentru evitarea, pe viitor, a sincopelor în finanţarea proiectelor?

Eugen Teodorovici, Ministrul Fondurilor Europene, la conferinţa „Creșterea absorbţiei fondurilor structurale şi de coeziune” care a avut loc la Piteşti

Eugen Teodorovici, Ministrul Fondurilor Europene, la conferinţa „Creșterea absorbţiei fondurilor structurale şi de coeziune” care a avut loc la Piteşti

Guvernul României a aprobat în ultimele luni contractarea de împrumuturi substanţiale de la Trezoreria Statului care au asigurat resursele necesare pentru plata beneficiarilor, fapt care a avut efecte pozitive pentru aceştia, pentru angajaţii lor, dar şi pentru economie. Aceasta este măsura cu adevărat cea mai importantă de pe acest segment. Până în prezent valoarea acestor împrumuturi în valoare de aproximativ 4,4 miliarde de lei, bani care vor fi rambursaţi României de către Comisia Europeană. Vom continua să asigurăm fonduri pentru plata beneficiarilor, acest mecanism accelerând totodată şi rata de absorbţie. Totodată, a fost implementat şi mecanismul decontării directe a facturilor emise de furnizorii beneficiarilor de fonduri europene, o altă măsură extrem de importantă care asigură resursele financiare pentru continuare implementării proiectelor. Iniţial, acest mecanism s-a aplicat doar în cazul beneficiarilor publici şi, recent, l-am extins şi în cazul beneficiarilor din mediul privat. Nu ne oprim aici, ci căutăm toate măsurile care pot fluidiza fluxurile financiare.

La întâlnirea cu Werner Hoyer, preşedintele Băncii Europene de Investiţii, şi cu Mihai Tănăsescu, vicepreşedintele Băncii Europene de Investiţii.

La întâlnirea cu Werner Hoyer, preşedintele Băncii Europene de Investiţii, şi cu Mihai Tănăsescu, vicepreşedintele Băncii Europene de Investiţii.

Din punctul dumneavoastră de vedere, care este explicaţia ratei mici de absorbţie a fondurilor europene, de până acum?

Au fost mai mulţi factori care în trecut au menţinut rata de absorbţie la un nivel extrem de redus. Printre aceştia se număra capacitatea administrativă scăzută, lipsa de viziune, o centralizare excesivă a unor activităţi, lipsa asumării răspunderii atât la nivel executiv cât şi la nivel de conducere, lansarea cu întârziere a achiziţiilor publice în cazul marilor proiecte. În prezent rata de absorbţie curentă a ajuns la peste 20%, însă nivelul este în continuare scăzut dacă ne gândim la rata la care s-ar fi putut ajunge dacă nu am fi bătut pasul pe loc în trecut şi mai ales dacă ne raportăm la nevoile României.

Aplicanţii la fonduri europene acuză exces de birocraţie, atât pentru întocmirea proiectelor, cât şi în derularea lor. Ce măsuri concrete aveţi în plan pentru eliminarea acestor dificultăţi?

Unul dintre obiectivele mele este debirocratizarea sistemului şi, din acest punct de vedere, soluţia constă în simplificarea la maximum a tuturor proceselor. Acum, din păcate, avem unul dintre cele mai stufoase sisteme pe fonduri europene din Europa. În primul rând, vreau ca beneficiarii să nu mai depună aceeaşi hârtie de mai multe ori şi ca treptat procesele să fie informatizate. Totodată, vreau să implicăm băncile în procesul de evaluare a proiectelor pentru ca din momentul în care banca a spus că un proiect este eligibil acesta să intre imediat în circuit pentru a obţine finanţarea din fonduri europene fără a mai sta prin sertarele unui funcţionar public câteva luni sau chiar doi ani, aşa cum s-a întâmplat în trecut. Subliniez că vreau să elimin toate procesele care se dublează sau se suprapun pentru ca sistemul să devină eficient şi să prindă viteză în utilizarea fondurilor europene.

Care sunt impedimentele pe care dumneavoastră le resimţiţi cel mai mult în procesul de reformare a sistemului de fonduri europene?

Cel mai mare impediment este în continuare inerţia sistemului, care persistă şi din acest motiv unele procese se derulează foarte lent. Evident, sistemul este rezistent la schimbare şi se opune reformei. O altă problemă la fel de importantă este că sistemul nu este orientat către obţinerea de rezultate.

3Din perspectiva dumneavoastră, ce domenii ar trebui să obţină cele mai mari finanţări în perioada 2014-2020?

Analizele socio-economice aprobate la nivelul Comitetelor Tehnice Consultative au evidențiat atât vulnerabilitățile existe pe majoritatea domeniilor de dezvoltare urmate la nivel național, cât și zonele cu potențial real de dezvoltare. Pe baza acestora am ajuns la concluzia că prin sprijinirea IMM-urilor, a mediului de afaceri și printr-o investiție consistentă în dezvoltarea infrastructurii vom putea susține într-un mod sustenabil atât dezvoltarea la nivel regional cât și competitivitatea regională. În acelaşi timp, Strategia Națională pe competitivitate va identifica acele sectoare ale economiei românești care au în mod real potențial de competitivitate și ne va pune la dispoziție o analiză solidă pe baza căreia să ne putem ulterior focusa investițiile, incluziv investițiile din domeniul formării profesionale și al educației. Cercetarea și domeniile care dezvoltă tehnologii inovatoare, dată fiind valoare adăugată pe care acestea o pot aduce procesului de dezvoltare, reprezintă sectoare către care vor fi canalizate  investițiile în viitoarea perioadă de programare.

Ce programe operaţionale vor fi în perioada viitoare de programare şi care vor fi ministerele coordonatoare de autoritati de management?

Potrivit documentului consultativ pentru elaborarea Acordului de Parteneriat transmis Comisiei la începutul lunii iunie a.c., vor fi patru programe operaţionale sectoriale în subordinea Ministerului Fondurilor Europene: Infrastructura mare, Competitivitate, Fond Social şi Asistenţă Tehnică. În acelaşi timp, în subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice vor fi două programe operaţionale: Regional şi Capacitate Administrativă. Totodată, Ministerul Agriculturii va avea în subordine două programe şi plăţile directe.

În viziunea dumneavoastră, cum ar trebui reorganizat sistemul fondurilor europene, în contextul regionalizării României?

Prin delegarea acestor atribuţiilor la nivel de regiune vor fi mult mai uşor de implementat proiectele, iar verificările la faţa locului vor fi înlesnite. Aceasta deoarece factorii de decizie vor fi mai aproape de cei care au nevoie de finanţare sau faţă de cei care beneficiază deja de finanţări. Totodată, pentru o implementare eficientă a fondurilor este necesară stabilirea unui sistem de coordonare a politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu strategia de competitivitate la nivel naţional.

Aţi declarat că vă menţineţi obiectivul atingerii unei rate de absorbţie de 50% în acest an. Pe ce anume vă bazaţi în atingerea acestei ţinte?

Măsurile pe care le-am implementat deja şi cele în curs de implementare în scopul simplificării şi eficientizării sistemului vor avea efecte în cascadă şi vor duce la creşterea accelerată a ratei de absorbţie a fondurilor europene. Pe măsură ce sistemul va fi simplificat va deveni şi mai eficient, iar procesul de absorbţie a fondurilor europene va avea o viteză din ce în ce mai mare. Aşa cum am spus, rata de absorbţie curentă a ajuns la peste 20% la data de 12 iulie.

„Pedeapsa închisorii cu suspendare” – Sancţiune reală sau surogat?

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on „Pedeapsa închisorii cu suspendare” – Sancţiune reală sau surogat?
Avramescu Arin Alexandru

Avramescu Arin Alexandru

Aplicarea sancţiunilor penale, indiferent de caracterul acestora, are ca scop prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Anumite sancţiuni penale presupun executarea în regimul detenţiei (privativ de libertate, în sistem penitenciar), în timp ce altele se înfăţişează drept „alternative la pedeapsa închisorii”.

Este de remarcat că la nivel comunitar şi internaţional există o serie de reglementări juridice care promovează necesitatea implementării sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii, dintre care amintim Regulile de la Tokyo, Regulile de la Beijing, Recomandarea Comitetului de miniştri al statelor membre UE nr. (92) 16, referitoare la Regulamentul European privind sancţiunile şi măsurile comunitare.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se subsumează categoriei sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii şi în acest context se impune a fi percepută ca având fizionomia unei adevărate pedepse în sensul Art. 52 din Codul Penal: „Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială”.

Raţiunile de politică penală care fundamentează adoptarea acestei măsuri se axează în principal pe paradigma justiţiei restitutive (în antiteză cu cea a justiţiei represive clasice), care apreciază că scopul pedepsei aplicate poate fi atins în absenţa executării efective a acesteia, dată fiind periculozitatea scăzută a condamnatului, dublată de încrederea în posibilitatea îndreptării acestuia într-o anumită perioadă de timp (termen de încercare).

Sportivul Steve Claridge – pentru viteză excesivă

Sportivul Steve Claridge – pentru viteză excesivă

Nu trebuie omise consecinţele negative pe care le implică privarea de libertate şi ne referin la impactul puternic asupra status-ului psiho-fizic, înstrăinarea faţă de familie şi modul său de viaţă, contactul cu infractori recidivişti ş.a.

Corelativ, au fost reţinute avantajele incontestabile de natură socială şi economică pe care le relevă neexecutarea pedepsei prin privarea de libertate: evitarea stigmatizării infractorilor şi etichetarea lor ca „răufăcători”, reabilitarea comportamentală şi reinserţia socială a condamnaţilor, rezolvarea problemei supraaglomerării penitenciarelor, precum şi reducerea costurilor aferente suportate de contribuabili.

Iată ce spunea profesorul Traian Pop, întemeietorul Catedrei de ştiinţe penale a Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai şi unul dintre cei mai importanţi participanţi la redactarea Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală din 1936, de la a cărui trecere în nefiinţă s-au comemorat recent 50 de ani: „În baza principiului necesităţii apărării sociale şi al individualizării, tratamentul şi măsurile de apărare socială în contra criminalilor, de obicei profesionali, primejdioşi, recidivişti, vor diferi de cele contra criminalilor primari, ocazionali şi pasionali. La aceste trei categorii din urmă poate fi cazul, că nu este necesar, ca să se execute pedeapsa, fiindcă nu au nevoie de reformare, îndreptare, nu sunt corupţi, perverşi, ci de un avertisment sau chiar de o intimidare. Această funcţiune o poate îndeplini uneori mai bine pedeapsa suspendată, decât cea executată”.

Câteva consideraţii istorice

Ziaristul polonez Andrej Pochubut –pentru defăimarea preşedintelui Alexandr Lukaşenko.

Ziaristul polonez Andrej Pochubut –pentru defăimarea preşedintelui Alexandr Lukaşenko.

În provinciile din Vechiul Regat, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost reglementată, cu caracter general, după mai multe încercări, abia în Codul Penal din 1936. Cu toate acestea, instituţia a fost reglementată cu caracter restrâns pentru o anumită categorie de infracţiuni, prin Legea conflictelor de muncă din 1920 şi Legea sindicatelor profesionale din 1921. Dispoziţii referitoare la această instituţie au existat si în legislaţia aplicabilă pe atunci în Transilvania, care prin Legea XXXVI din 1908, cunoscută şi sub denumirea de „Novela Penală”, a adoptat instituţia condamnării condiţionate. Potrivit „Novelei Penale”, nu puteau beneficia de suspendarea executării pedepsei cei condamnaţi la pedeapsa temniţei grele sau recluziunii, cei care mai suferiseră o condamnare pentru crimă şi cei care săvârşiseră infracţiuni din motive josnice.

Legislaţia penală din provinciile româneşti aflate sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar a adoptat şi sistemul eliberării cu punere la încercare. A fost consacrat prin acesta sistemul original al condamnării condiţionate, din sistemul anglo-american, în care se suspendă pronunţarea hotărârii de condamnare şi nu executarea pedepsei. Măsura constă în lăsarea minorului, cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani, în libertate condiţionată pe timp de probă de un an, fără ca instanţa să pronunţe hotărârea de condamnare.

Afaceristul american John Ludwig Jr. –pentru violenţă domestică criminală

Afaceristul american John Ludwig Jr. –pentru violenţă domestică criminală

În Codul Penal din 1936 (Carol al II-lea) sediul materiei se află în Cartea I, cuprinzând dispoziţii generale, şi anume în Titlul III, care tratează despre pedepse. Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost reglementată prin dispoziţiile articolelor 65-69. Suspendarea putea fi acordată numai dacă pentru fapta săvârşită era aplicată o pedeapsă corecţională.

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, păstrând concepţia franco-belgiană în forma iniţială, este prevăzută, cu unele mici modificări, în Codul Penal în vigoare din 1969.

Repere de Drept comparat

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este reglementată în diferite sisteme de drept la nivel comunitar şi nu numai, existând particularităţi în privinţa condiţiilor de acordare a acesteia.

Starul de cinema Jonathan Rhys Meyers –pentru ameninţări cu moartea la adresa poliţiştilor francezi

Starul de cinema Jonathan Rhys Meyers –pentru ameninţări cu moartea la adresa poliţiştilor francezi

În sistemul francez de Drept, suspendarea executării pedepsei cu regim de punere la încercare ţine seama de următoarele coordonate: sfera de aplicare vizează exclusiv infracţiunile de drept comun (crimele sau delicte); pedeapsa închisorii nu depăşeşte cinci ani; termenul de încercare este cuprins între 18 luni şi trei ani; instanţa are posibilitatea de a dispune măsuri de asistenţă (care pot îmbrăca forma ajutorului cu caracter social).

În Dreptul englez, este consacrată instituţia scutirii condiţionate de aplicarea pedepsei, aplicabilă în cazul în care: persoana săvârşeşte o infracţiune a cărei pedeapsă nu este stabilită în mod expres; circumstanţele comiterii faptei şi personalitatea infractorului dovedesc iraţionalitatea aplicării pedepsei; adoptarea unei măsuri de probaţiune (care implică supravegherea şi asistenţa condamnatului) ar fi prea severă; termenul de încercare este de maxim trei ani.

În Germania, suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă în următoarele împrejurări: pedeapsa închisorii este de cel mult un an; infractorul prezintă un „prognostic favorabil”, prin raportare la datele privind personalitatea şi comportamentul persoanei în trecut, conduita postcondamnatorie, dar şi intenţia de a repara prejudiciul cauzat; termenul de încercare variază între doi şi cinci ani; instanţa poate impune condamnatului executarea anumitor obligaţii, cum ar fi, de exemplu, repararea prejudiciului cauzat sau prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii.

Poliţistul britanic David Lynch –pentru vătămare corporală gravă 

Poliţistul britanic David Lynch –pentru vătămare corporală gravă

În Elveţia, se întâlneşte o instituţie similară, denumită „condamnare condiţionată”, aplicabilă în următoarele condiţii: pedeapsa închisorii este de maxim 18 luni; condamnatul repară prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii; instanţa poate ordona supravegherea condamnatului. Condamnarea condiţionată nu se aplică persoanelor care, în decurs de cinci ani până la comiterea infracţiunii, au mai executat o pedeapsă în regim privativ de libertate pe o durată de cel puţin trei ani, pentru o infracţiune comisă cu intenţie, indiferent dacă pedeapsa a fost aplicată de o instanţă elveţiană sau a altui stat.

În Japonia, acordarea suspendării executării pedepsei este supusă verificării următoarelor condiţii: aplicarea pedepsei închisorii, însoţită sau nu de munca silnică, de maxim trei ani, iar în cazul amenzii, în cuantum de cel mult 5.000 yeni; lipsa condamnării anterioare a infractorului la pedeapsa închisorii fără muncă silnică sau la o pedeapsă mai aspră; dacă există o asemenea condamnare, lipsa unei alte condamnări în decurs de cinci ani de la executarea sa; termenul de încercare variază între unu şi cinci ani; supunerea condamnatului la supraveghere pe durata termenului de încercare.

Arin Alexandru Avramescu, avocat

Opţiunea lui Charles de Gaulle – Europa unită – o „Europă a naţiunilor”

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Opţiunea lui Charles de Gaulle – Europa unită – o „Europă a naţiunilor”

Închei redactarea acestui text în preziua aniversării a 73 de ani de la istoricul discurs rostit la Radio Londra, la 18 iunie 1940, de către generalul Charles de Gaulle, care avea atunci să devină, pentru următoarele decenii, personajul emblematic al Franţei. Nu doar cel mai important om politic francez al anilor celui de-al doilea război mondial şi al deceniilor următoare, nu doar un om de stat de o calitate şi o statură neegalate probabil în epocă, ci un reper al politicii internaţionale, ale cărui decizii sunt până azi influente în marea politică a lumii.

De-Gaulle

Charles de Gaulle

Charles André Joseph Marie de Gaulle (22 noiembrie 1890 – 9 noiembrie 1970) a fost, fără îndoială, un personaj esenţial în construcţia unităţii europene, atât în cursul războiului – când, în ciuda raporturilor destul de tensionate dintre forţele Franţei libere şi Aliaţi, a susţinut fără şovăire cooperarea cu Marea Britanie, acceptând chiar, măcar până la un punct, şi raportul privilegiat al Angliei cu SUA – cât şi în deceniile următoare, cele ale constituirii şi transformării Comunităţii Europene într-o forţă politică şi economică autonomă pe plan mondial. Spre deosebire, însă, de principalii oameni politici ale căror idei au stat la temelia acestui edificiu – Robert Schumann, Alcide de Gasperi, Jean Monnet – şi care afirmau deschis, la orizontul proiectului lor, teza unei Europe federale, de Gaulle a susţinut mereu, explicit şi energic, ideea unei comunităţi europene ca asociere a unor state şi naţiuni independente.

Chiar în interiorul alianţei antifasciste, el militase constant pentru o identitate aparte a fiecărui stat participant, revendicând tot timpul pentru Franţa un statut de sine stătător, dacă n-ar fi decât pentru faptul că, în mai 1945, când, deşi armata germană capitulează pe teritoriul francez, la Rheims, în faţa forţelor anglo-americane, de Gaulle insistă pentru un armistiţiu franco-german separat, semnat la Berlin, tot aşa cum URSS semna încheierea ostilităţilor separat şi cu o zi mai târziu.

„Excepţionalismul” francez a fost forma exterioară pe care această independenţă a Franţei lui de Gaulle a îmbrăcat-o în toţi anii în care acest al doilea Carol cel Mare al Hexagonului a condus destinele patriei sale. Mă grăbesc să observ că efortul său de a repoziţiona Franţa ca pe o mare putere, în ciuda tuturor vicisitudinilor postbelice, a fost susţinut în genere de o mare parte a opiniei publice franceze, asigurându-i „generalului”, cum era el îndeobşte numit, o popularitate constantă, din anii războiului şi până aproape de încheierea îndelungatei sale cariere politice.

Paris. 26 august 1944. La sărbătorirea eliberării orașului.

Paris. 26 august 1944. La sărbătorirea eliberării orașului.

La 23 noiembrie 1959, într-un discurs rostit la Strasbourg, de Gaulle formula viziunea sa asupra Europei ca forţă politică, economică şi militară a lumii: „Da, Europa, întreaga Europă, de la Atlantic la Ural, e cea care va decide soarta lumii!”. Această viziune se deosebea esenţial, cel puţin în câteva privinţe, de concepţiile curente în anii în care a fost ea formulată. Cea mai surprinzătoare este, fără îndoială, definiţia geo-politică a Europei „de la Atlantic la Urali”, ceea ce însemna un refuz al transatlantismului, deopotrivă cu asumarea neaşteptată a unei părţi esenţiale din spaţiul controlat de URSS, cel puţin de la graniţa germano-polonă până la limita imaginară a continentului. Acest joc subtil între geografie şi politică şi între excluderea SUA – poate şi a Marii Britanii – şi includerea, dacă nu a URSS, cel puţin a Rusiei tradiţionale, avea toate şansele să irite spre vest, ca şi spre est, dar a oferit mai ales statelor est-europene un orizont de aşteptare pe care nimeni nu-l mai formulase în Occident de când, în faimosul discurs al lui Churchill rostit la 5 martie 1946, la micul colegiu din Fulton (Missouri), fractura politică a Europei era formalizată prin metafora „cortinei de fier”.

Ca una care am asistat ca adult atent la viaţa politică la triumfala vizită a generalului de Gaulle în România, în mai 1968, pot afirma fără ezitare că, dincolo de sentimentele tradiţional filo-franceze ale românilor faţă de Franţa, viziunea acestuia despre o Europă unică, de la Atlantic la Urali, a animat o bună parte din entuziasmul autentic al oamenilor obişnuiţi – şi, de ce nu, probabil şi al elitei politice ceauşiste. La 18 mai 1968, în discursul adresat profesorilor şi studenţilor Universităţii din Bucureşti, preşedintele francez accentua certitudinile acestei apartenenţe, spunând unui public emoţionat până la lacrimi: „Ieri, ţara voastră, mereu ameninţată în chiar substanţa ei, şi ţara mea, confruntată mereu cu cele mai dure rivalităţi, au făcut din originea lor latină cimentul uniunii lor. Azi, îndemnate să se ajute reciproc, pe de-o parte pentru a rămâne ceea ce sunt în sânul unei Europe care îşi caută propria identitate, şi, de altă parte, pentru a pune în valoare ce au fiecare mai uman şi mai eficace într-o lume în plină gestaţie, ele urcă iarăşi împreună spre acelaşi izvor din care s-au ivit şi datorită căruia sufletele lor sunt înfrăţite”.

În timpul vizitei în România

În timpul vizitei în România

Retorica desăvârşită a formulărilor care, alături de Memoriile sale, au făcut ca de Gaulle să fie socotit nu doar un mare om de stat francez, ci şi unul din ultimii mari clasici ai literaturii franceze, transmit o viziune inspirată a Europei, ar putea reprezenta un volum antologic substanţial. Desigur, asemenea fraze nu au putut juca rolul practic pe care l-a jucat, de pildă, Tratatul Franco-German semnat la Palatul Elysée de către preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, şi cancelarul vest-german Konrad Adenauer, la 22 ianuarie 1963. Criticat atât de opoziţia politică, mai ales de stânga franceză, dar şi de SUA şi Marea Britanie, tratatul de la Elysée s-a dovedit a fi piatra unghiulară a construcţiei europene, cosemnând un lung şi fructuos proces de reconciliere istorică şi servind drept model pentru toate procesele similare din Europa, mai ales după căderea Zidului Berlinului, când atât relaţiile dintre Germania şi Polonia, cât şi cele dintre România şi Ungaria au urmat explicit paşii reconcilierii franco-germane. Mai mult, faptul că tratatul din 1963 asuma explicit ideea reunificării germane a avut un rol decisiv în acest proces, privit cu destulă teamă de actorii politici ai primilor ani de după prăbuşirea sistemului de putere sovietic.

Analiştii contemporani au invocat adesea elemente anecdotice în legătură cu relaţia privilegiată dintre de Gaulle şi Adenauer – de exemplu, faptul că „generalul” era un excelent vorbitor de germană, dar un prea puţin elocvent utilizator al limbii engleze. Dar în realitate, procesul de apropiere franco-german răspundea deopotrivă intereselor imediate ale ambelor ţări – şi mai ales celor franceze, care şi-au văzut consolidată atât dezvoltarea comercială şi industrială, cât şi suportul pentru politica agricolă comunitară, esenţială până azi pentru interesele Franţei – cât şi unei viziuni constant afirmate, cea a Europei Naţiunilor.

În anii recenţi, mai mulţi specialişti în ştiinţele sociale au dezvoltat cercetări referitoare la politica Franţei faţă de Comunitatea Europeană în deceniul al VII-lea al secolului trecut, demonstrând, de exemplu, că perseverenţa cu care de Gaulle a impus veto-ul Franţei la aderarea Marii Britanii, atât în 1963, cât şi în 1967, departe de a avea motivaţii de orgoliu naţional sau de a fi inspirată de temerea faţă de excesiva solidaritate anglo-americană, era dominată de interesele economice majore ale Franţei, care reuşise să transforme Politica Agrară Comună, PAC, în cel mai important instrument de creştere economică internă.

Într-adevăr, cele trei decenii de creştere economică constantă a Franţei, între 1945 şi 1974, susţin din plin această teză impecabil demonstrată. Ea nu are însă nici un motiv pentru a fi opusă celei referitoare la rolul ideii europene ca un „concert al naţiunilor”; dimpotrivă, faptul că de Gaulle urmărea interese economice ale patriei sale prin acţiunea Franţei în Comunitatea Europeană nu făcea decât să confirme cu argumente materiale un ideal de la care preşedintele francez nu a abdicat nici un moment. Cu o oarecare brutalitate explicită, foarte britanică, Dean Acheson scria că de Gaulle foloseşte Piaţa Comună ca pe un mecanism de excludere menit să orienteze comerţul european în direcţia intereselor Franţei şi împotriva celor ale SUA, Marii Britanii şi a celorlalte state.

„Generalul” exprima cu mult mai frumos acest crud adevăr, pe care îl înveşmânta în frazări demne de marea tradiţie clasică a secolului al XIX-lea. Încă din discursul rostit la Lille, în iunie 1947, el vorbea de unitatea europeană, precizând: „Înţeleg o Europă formată din oameni liberi şi din state independente, organizată într-un întreg susceptibil să îngrădească orice pretenţie eventuală la hegemonie şi să stabilească între cele două mase rivale elementul de echilibru de care pacea nu se va putea dispensa”. Un an mai tărziu, într-o scrisoare adresată contelui Richard N. de Coudenhove-Kalergi, unul din personajele-cheie ale primului deceniu de construcţie europeană, de Gaulle preciza şi care va fi elementul de echilibru între „Commonwealth şi o Germanie care se caută pe sine”: de bună seamă, Franţa.

E foarte dificil de prezis, acum, ca şi în primii ani ai Europei unite, dacă viziunea federativă a lui Jean Monnet – succesoarea proiectului cvasi-utopic al lui Saint-Simon – sau ideea gaullistă a Europei Naţiunilor va prevala în viitorul UE. Deocamdată, dacă Monnet are mulţi urmaşi în retorica discursului european, de Gaulle pare să aibă o succesiune bine asigurată în practica politică europeană, în frunte cu acţiunea Germaniei. Abia după sfârşitul, încă cu totul incert, al crizei globale se va putea schiţa, poate, un răspuns la această crucială întrebare.

Prof. dr. Zoe Petre

Prim-Miniştrii României Mari – ARMAND CĂLINESCU

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Prim-Miniştrii României Mari – ARMAND CĂLINESCU

1Puternica şi originala personalitate politică a lui Armand Călinescu s-a manifestat cu deosebire în ultimul deceniu interbelic, ilustrându-se printr-o atitudine rectilinie de lupta împotriva pericolului fascist, ca şi prin combaterea extremismului de stânga.

Sursele bibliografice de bază pentru cunoaşterea ideilor sale politice sunt cele două volume de discursuri parlamentare şi culegerea „Noul regim”, cuprinzând cuvântări rostite în anii 1938-1939, ambele editate în timpul vieţii autorului, precum şi jurnalul apărut postum sub titlul „Însemnări politice. 1916-1939”.

Ceea ce asigură unitatea personalităţii sale în cele două ipostaze sunt crezurile sale perene, manifestate de-a lungul întregii lui vieţi politice. Între acestea se remarcă în primul rând adeziunea la o politică de apărare a statului, a ordinii publice, împotriva curentelor destabilizatoare, dizolvante, înfruntarea curajoasă şi hotărîtă a mişcării fasciste legionare, grija pentru salvgardarea independenţei şi integralităţii teritoriale a României, ostilitatea faţă de Germania hitleristă şi orientarea statornică în politica externă spre alianţele occidentale tradiţionale, îndeosebi spre Marea Britanic.

Preocupat de problemele administraţiei de stat, semnalează şi el hipertrofierea, din raţiuni politicianiste, a aparatului funcţionăresc, pronunţându-se pentru reechilibrarea lui şi transferarea în activitatea productivă a personalului de prisos. „Funcţionarismul, spunea el, a devenit o adevărată formă de asistenţă socială… şi eu cred că am face un real serviciu economiei naţionale dacă i-am reda o sumă de energii care lâncezesc neproductive în numeroasele birouri ale serviciilor statului. De aceea… va trebui să ne îngrijim… de o reorganizare a serviciilor publice, cu suprimarea funcţionarilor sinecurişti, cu raţionalizarea muncii celorlalţi şi cu o salarizare corespunzătoare.

Ziarele vremii, despre odiosul asasinat

Ziarele vremii, despre odiosul asasinat

De-a lungul întregii sale activităţi, A. Călinescu a fost adeptul unor măsuri forte şi prompte pentru apărarea ordinii de stat, primejduită, în opinia lui, de curentele extremiste – fascismul şi comunismul. Fundamentând această concepţie, el spunea, în 1934: „Trăim o epocă de exaltare excepţională şi de slăbire a sentimentului moral. Războiul mondial, care a fost o dezlănţuire a forţei, s-a continuat după încheierea tratatelor, pe terenul gândirii, prin apologia forţei şi, fie ca această apologie a făcut-o comunismul, fíe că a făcut-o fascismul, amândouă aceste curente au îndreptat un atac hotărât împotriva actualei organizaţii de stat. Punctul central al acestui atac îl ocupă regimul parlamentar”.

Într-o polemică directă cu susţinători ai Gărzii de Fier, Călinescu spunea, într-un discurs parlamentar din 1934: „Eu nu cred în viitorul acestei mişcări. Se opresc poate unii asupra ideii naţionale, pe care o speculează membrii Gărzii de Fier. Domnilor, aceasta este o concepţie pe care trebuie să o pună oricine la baza unei acţiuni de întărire a vieţii noastre de stat şi de popor… Dar… ţara aceasta a ajuns în aşa situaţie încât, pentru a promova ideea naţională, trebuie să recurgă la o mână de oameni care nici măcar nu şi-au terminat studiile şcolare? Ţara aceasta a ajuns acolo încât, pentru a declanşa acest mare resort moral care este sentimentul naţional, trebuie să recurgem la oficiile asasinului lui Manciu? (Codreanu – n. r..). Şi triumful ideii naţionale înseamnă omorârea lui Ion Duca? (de către legionari – n. r.). Este o ruşine, domnilor!”.

Ziarele vremii, despre odiosul asasinat

Ziarele vremii, despre odiosul asasinat

Peste ani, s-a ajuns la tragedia – pentru el, pentru ţară şi pentru istoria noastră – asasinării lui Armand Călinescu, al doilea prim-ministru în funcţiune care cădea sub gloanţele legionarilor.

În faţa dilemei dictatură sau regim parlamentar, A. Călinescu s-a pronunţat categoric în favoarea celui din urmă. „De altfel – se întreba el – ce ne propun curentele extremiste? Fie extermismul de dreapta, fie extremismul de stânga; ne propun dictatura. Este formula care realizează forţa… Dar… forţa provoacă totdeauna reacţiunea altei forţe. Dictatura este obligată să-şi piardă cea mai mare parte din timp organizându-şi propria ei apărare… Dictatura nu are control şi ea acoperă toate turpitudinile. Finanţele… sunt întotdeauna învăluite în mister şi ajung la bancrută. Dictatura este regimul în care se pregăteşte revoluţia sau războiul. Şi atunci, domnilor – conchidea el – înţelegeţi de ce între regimul parlamentar şi dictatură, pe care ne-o propun curentele extremiste, eu socotesc că nu există alegere pentru un om conştient”. Din nefericire, dialectica istoriei avea să-l ducă, peste câţiva ani, în fruntea taberei adepţilor dictaturii regale, forţându-l să recurgă la o răsturnare a valorilor şi, deci, a argumentaţiei.

După Călinescu din perioada dictaturii regale, vechiului regim i se reproşau îndeosebi patru păcate, formulate de el astfel:

… naţia este slăbită sufleteşte prin diviziunile şi certurile de grupuri.

… nu există o atmosferă de onestitate, corespunzătoare jertfelor pe care le făcea poporul.

… lipsa de solicitudine pentru tineret.

… regimul partidelor nu promovase îndeajuns ideea naţională”.

Soclul statuii lui Armand Călinescu, distrusă de legionari.

Soclul statuii lui Armand Călinescu, distrusă de legionari.

O problemă constantă a politicii româneşti de după decembrie 1918 a fost aceea a liniei de conduită faţă de minorităţile naţionale. Creionând cadrul obiectiv al poziţiei Frontului Renaşterii Naţionale în această chestiune, A. Călinescu spunea, într-o conferinţă rostită la radio, la 11 ianuarie 1939: „Suntem, desigur, un stat naţional. Pământul nostru este un pământ românesc. Suntem cel mai vechi şi cel dintâi popor care l-a ocupat, care l-a muncit şi l-a fructificat.

Dacă ulterior unele regiuni au fost vremelnic supuse dominaţiunilor străine aduse de vitregia vremurilor, acestea nu au schimbat dreptul nostru fundamental, ci numai l-au încălcat. De asemenea, nu au putut schimba caracterul poporului român, care a stăruit necontenit cu fiinţa lui, cu limba lui naţională. Prin urmare, hotarul statului român este hotarul naţiunii române. El nu este trasat de vreo convenţiune, el nu este atribuit de vreun tratat. El este indicat de istorie şi de drepturi naturale. De aceea, îl vom apăra cu ultima hotărâre, ca pe un patrimoniu sfânt.

În hotarul nostru naţional trăiesc, însă, din vremuri îndepărtate, şi cetăţeni de altă origine etnică. Este un fenomen care se întâlneşte în mai toate statele. Cu aceşti cetăţeni avem interese care le impun convieţuirea în acelaşi stat şi buna stare comună…

Constituţia ţării fixează principiul egalităţii desăvârşite în faţa legii…, se recunosc aceleaşi drepturi civile, aceleaşi drepturi politice şi aceleaşi garanţii legale tuturor cetăţenilor…

Fireşte, acest tratament nu însemnează dispensarea minorităţilor de la deplina supunere faţă de toate legiuirile ţării şi, evident, orice infracţiuni la aceste legiuiri atrag după ele sancţiuni, ca pentru orice cetăţean român”.

Impresionantă prin perspicacitatea ei este viziunea de politică externă, ce confirma orientarea tradiţională a României spre puterile nefasciste occidentale, cuprinsă în expunerea pe care Călinescu a făcut-o regelui, la 24 mai 1938, rezumată astfel în „Însemnări politice”:

Care trebuie să fie politica?

Nu sentimentalism, ci interes.

Nu putem fi nici cu ruşii, nici cu germanii.

Dacă suntem cu ruşii victorioşi, ne ameninţă bolşevismul. Dacă suntem cu germanii, victoria este subjugare economică şi apoi politică…

De aceea, trebuie căutat un sprijin armat. Recunosc că Franţa e în criză. Dar avem Anglia. Aici trebuie să ancorăm politica noastră. Metoda: atitudine demnă şi independentă.”

În climatul de nelinişte şi grave presimţiri al începutului anului 1939, a produs un efect tonifiant în interior, având, pentru o vreme, importanţa ei internaţională declaraţia făcută la 27 martie 1939 de către preşedintele Consiliului de Miniştri în faţa Consiliului Superior al Frontului Renaşterii Naţionale şi care confirmă pe deplin ideile politice ale lui Armand Călinescu:

Pentru integralitatea teritoriului ei, România se va bate; se va bate împotriva oricui, cu toate puterile ei şi fără să stea să cumpănească rezultatul luptei. Noi avem un patrimoniu sfânt, pe care înaintaşii noştri l-au creat; suntem datori să-l păstrăm cu orice sacrificiu”.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).

Alături de românii de peste hotare

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Alături de românii de peste hotare

logo-niro-1Este de notorietate, de mulţi ani, faptul că „Niro Investment Group” şi-a creat propria politică în segmentul implicării sociale, contribuind activ la proiecte de sprijinire a unor cauze importante. Grupul „Niro Investment Group” a susţinut constant, prin aport financiar, evenimente, afirmându-şi prezenţa în numeroase acţiuni cu caracter social. De-a lungul timpului, au primit suport material cămine pentru copii, bătrâni, persoane cu dizabilităţi, au fost acordate burse pentru elevi cu posibilităţi materiale reduse, au fost susţinute şcoli, biserici, familii şi persoane cu probleme de sănătate sau cu probleme de subzistenţă, preşcolari, ş.a. De asemeni mişcarea sportivă a simţit din plin susţinerea materială din partea „Niro Investment Group”.

În acelaşi context se înscrie şi editarea unei serii de publicaţii dedicate românilor care trăiesc şi lucrează în străinătate, în special în state europene. Astfel, la iniţiativa preşedintelui Grupului de firme „Niro Investment Group”, dl. Nicolae Dumitru, revista „Balcanii şi Europa”, din cadrul „Niro Investment Group”, realizează un ciclul de suplimente dedicate românilor de peste hotare, ajuns la cea de-a XII-a ediţie. Aceste publicaţii şi-au propus de la bun început să reflecte problematica atât de complexă a compatrioţilor noştri care au plecat să muncească departe de casă şi care, luându-şi soarta în propriile mâini, au devenit factori majori de progres atât pentru ţările în care se află, cât şi pentru România, prin sumele semnificative în valută trimise familiilor care au rămas în ţară. Ei îşi aduc un aport important la evoluţia economică din Italia, Spania, Marea Britanie, Franţa, Belgia sau Olanda, aspect recunoscut ca atare de autorităţile acestor state. În acelaşi timp în ciuda tratamenului discriminatoriu, a presiunilor şi nedreptăţilor, toate acestea dublate de contextul economic nefavorabil la nivelul întregului continent, ei continuă să muncească responsabil, să-şi demonstreze profesionalismul, mulţi dintre ei făcând cinste României prin edificarea unor cariere remarcabile.

Acestea sunt câteva dintre considerentele care au stat la baza publicării seriei „Români peste hotare”, sprijinită în mod direct de Grupul „Niro Investment Group”. Iar ecourile nu s-au lăsat aşteptate. Aceste publicaţii, difuzate conaţionalilor noştri din Italia, Spania, Marea Britanie, Franţa, Belgia sau Olanda, au fost şi continuă să fie apreciate fiind de un real folos compatrioţilor noştri care se află la muncă în străinătate. Ei consideră că pot, prin intermediul acestor publicaţii, să păstreze o mai bună legătură între comunităţi, dar şi cu ţara-mamă. Cu atât mai mult cu cât întoarcerea acasă a devenit o stare de spirit, în continuă creştere.

Un secol de hegemonie germană în Balcani

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Un secol de hegemonie germană în Balcani

Valoarea strategică a zonei balcanice pentru cea mai importantă economie a Europei, Germania, a fost demonstrată şi în perioada celor două războaie mondiale, şi în procesul de dezintegrare a fostei Iugoslavii, şi pe parcursul extinderii Uniunii Europene în această parte a continentului. Ea a generat implicarea marii puteri în toate evoluţiile zonale.

Cancelarul Angela Merkel şi prim- ministrul Victor Ponta

Cancelarul Angela Merkel şi prim- ministrul Victor Ponta

Un scurt istoric al relaţiilor Germaniei cu ţările din această zonă, în ultimii circa o sută de ani, poate oferi un tablou grăitor. În secolul al XIX-lea, celebrul cancelar Otto von Bismark spunea despre zona Balcanilor că nu merită nici osemintele unui singur grenadier din Pomerania” (este adevărat că Germania fusese „vioara a doua” în această parte a continentului, dominată de stăpânirile otomană şi austro-ungară). Dar după 1900, lucrurile au început să se schimbe. Relaţiile politico-economice dintre Germania şi statele din Balcani au devenit, începând din secolul XX, mult mai strânse. Astfel, marele proiect al construcţiei unei linii de cale ferată care să lege Berlinul de Bagdad, care a fost edificată în perioada 1903-1940 şi a generat mult profit unor firme germane, trecea şi prin Praga, Budapesta, Belgrad şi Sofia. Apoi, în timpul „războiului rece”, prezenţa în Peninsula Balcanică a unor bogăţii ale subsolului (petrol, gaze naturale, fier, cupru, zinc, aur, argint, nichel, magneziu în Serbia, mangan şi wolfram în Macedonia sau bauxită în Muntenegru), de care o economie înalt tehnologizată avea (şi are!) atâta nevoie, a fost un alt punct de interes pentru Germania, care şi-a „ajustat” după necesităţi relaţiile cu statele din această zonă, indiferent de epocă şi regim. Urmarea? RFG domina comerţul vestului cu statele din spatele „cortinei de fier” şi înaintea căderii acesteia. Un exemplu: Germania era principalul partener comercial al Iugoslaviei în anii `60, furnizând circa 20% din importurile acestei ţări în 1968. La rândul ei, Iugoslavia direcţiona către RFG un sfert din exporturile sale în anii `70; mai mult, în calitate de unică ţară din lagărul socialist care avea un acord pentru piaţa muncii cu Germania, asigura şi mână de lucru pentru puterea occidentală, neutralizându-şi astfel propriul şomaj (de notat că aceeaşi politică este menţinută şi azi: în timpul summitului în privinţa demografiei care a avut loc la Berlin pe 14 mai a.c., cancelarul Angela Merkel a cerut guvernului federal să faciliteze mobilitatea muncitorilor calificaţi provenind din ţările din Europa de sud şi de est). Firme germane mari, ca „Daimler-Benz”, aveau puternice legături comerciale în Sarajevo, de pildă. Doar că aceste aspecte nu au fost şi echitabile pentru Iugoslavia – balanţa comercială era în favoarea statului german, Germania fiind principalul creditor extern al Iugoslaviei (deţinea un sfert din datoria externă a fostului stat comunist în 1972), iar plecarea celor mai buni lucrători a fost o pierdere serioasă şi după disoluţia ţării.

Grupul „Siemens”, un gigant în Grecia

Grupul „Siemens”, un gigant în Grecia

Transformarea Germaniei într-o superputere a devenit şi mai evidentă după reunificarea din 1990. Chiar şi înainte de acest moment au existat destule voci printre elitele vestice care au exprimat îngrijorări cu privire la crearea unui colos german în mijlocul Europei şi influenţa pe care o va avea dezvoltarea sa în zona balcanică (teoreticianul american John Mearsheimer a vorbit chiar despre ceea ce a numit „invazia germană în Europa centrală”). În acest context, una dintre cele mai apropiate zone de interes a rămas – poate şi din perspectivă geografică – fosta Iugoslavie şi însângerata ei dispariţie. În acest proces, Germania s-a implicat masiv, dacă ar fi să exemplificăm doar cu presiunile intense făcute în 1991 pentru ca Uniunea Europeană să recunoască desprinderea din fostul stat federativ a Sloveniei şi Croaţiei, precum şi statutul lor de state independente. Una dintre vocile acestei susţineri a fost şi Ducele Otto von Habsburg, europarlamentar reprezentând Germania, care a fost citat de publicaţia franceză Le Figaro” cu următoarele cuvinte: „Viitorul Croaţiei este în Confederaţia Europeană, pentru care fosta Austro-Ungaria poate fi un model de urmat”

Mulţi specialişti au văzut un interes al Germaniei în fărâmiţarea survenită în această parte a continentului – în fond, se cunoaşte că statele mai mici nu au, de regulă, resursele tehnologice, instituţionale şi umane necesare susţinerii unui progres la scară mare, fiind, pe cale de consecinţă, mai uşor de subordonat. Şi putem reveni la „spargerea” fostei Iugoslavii, exemplificând cu dependenţa statelor nou apărute – măcinate nu doar de conflicte, ci şi de severe probleme economice – faţă de marca germană, care a fost mult timp monedă de schimb, uneori chiar circulând în paralel, în Balcanii de vest: în Muntenegru până în 2002, la fel în Bosnia-Herţegovina, iar în Kosovo şi în prezent. Circulaţia în statele mai slabe a unei monede puternice a altui stat reflectă indubitabil o relaţie de hegemonie*.

2

Retailerul german „Metro” are zeci de magazine în toată România

De altfel, forţa şi influenţa Germaniei în „stabilizarea” zonei rezidă şi din preluarea în aceste state a modelului german când a venit vorba despre reinstituirea băncilor lor centrale, despre implementarea modelului corporatist, toate acestea facilitând accesul capitalului şi intereselor economice ale Germaniei în tot ceea ce înseamnă viaţă economică a statelor din Balcani. Ajungem astfel la comerţ, domeniu în care dependenţa statelor balcanice de marea putere europeană este evidentă: Germania derulează circa un sfert din tot comerţul exterior al UE cu ţările din Balcanii de vest. Mai exact, o cincime din exporturile regiunii merg către statul german, în timp ce asta reprezintă doar 0,3% din ceea ce importă Germania per total. Aşadar, cifrele arată limpede că pentru statele mici, aceste exporturi sunt extrem de importante (am arătat într-un număr trecut al revistei noastre că scăderea acestora a adus Slovenia în recesiune). În acelaşi timp, ele sunt dependente de maşinile şi utilajele germane. Exportul masiv de materii prime şi importul de înaltă tehnologie are dezavantajele arhicunoscute. Alte cifre relevante: în anul 2005, Albania, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru şi Serbia aveau împreună un deficit comercial cu Germania în valoare de 3,5 miliarde de dolari.

În ce priveşte investiţiile directe, forţa de penetrare a Germaniei în economiile statelor din Balcani (şi în general în estul Europei) reiese şi din prezenţa directă a firmelor germane în aceste ţări, dar şi indirect, pe filiere cu ample ramificaţii. De pildă, expansiunea Ungariei în telecomunicaţiile din Croaţia, Macedonia sau Muntenegru este de fapt susţinută financiar de… „Deutsche Telekom”, care a făcut importante achiziţii în aceste state cu ajutorul intermediarului maghiar „Matav”, pe care îl deţine în întregime. De altfel, capitalul german s-a dovedit foarte interesat de privatizările din statele balcanice – într-un singur an, 2005-2006, investiţiile străine directe germane în Croaţia, de pildă, au crescut cu 54%. Cu giganţi ca „Siemens” pe piaţa balcanică a energiei sau „Deutsche Bank”, „HVB”,  „Commerzbank”, „Allianz” sau „Kreditanstalt” în sistemul bancar al zonei, Germania este în fruntea investitorilor în cel puţin două sectoare vitale, strategice, ale economiei balcanice.

Bundestagul aprobă negocierile de aderare a Muntenegrului la UE

Bundestagul aprobă negocierile de aderare a Muntenegrului la UE

Mână în mână cu dominaţia economică merge influenţa politică. În calitate de putere care neîndoielnic a jucat un rol activ în apariţia unor state noi în această zonă şi care s-a implicat în tranziţia lor către democraţia pe care ele o afişează azi, Germania continuă să fie un „dirijor al afacerilor din Balcani, în special în ce priveşte aderarea la Uniunea Europeană”, notează „The Economist”. Berlinul a devenit, în ultimele luni, gazda mai multor oficiali din ţările balcanice, ce s-au deplasat în capitala Germaniei pentru a „tatona terenul” în privinţa aderării. Printre ei, vicepremierul sârb Suzana Grubjesic, împreună cu o delegaţie ce a cuprins membri ai guvernului, Parlamentului şi Preşedinţiei sârbe, vicepremierul croat Neven Mimica, Slaven Radunovic, preşedintele Comitetului pentru integrare europeană din Parlamentul din Muntenegru. Şi nu întâmplător. Potrivit schimbărilor făcute în legislaţia germană în 2009, Bundestagul trebuie să fie consultat cu privire la aspectele legate de extinderea UE, lucru unic între cele 27 de parlamente naţionale din Uniunea Europeană (camera inferioară a Parlamentului german şi-a exercitat acest drept de două ori, votând pentru aprobarea deschiderii negocierilor de aderare cu Islanda şi Muntenegru”, mai notează publicaţia).

Prezenţa puternică a companiilor germane în tot ceea ce înseamnă comerţul cu ţările balcanice, investiţiile, implicarea în cele mai importante proiecte ale acestui perimetru geografic şi geostrategic (conductele de alimentare cu gaz din zona caspică ar fi doar un exemplu), ca şi, de partea cealaltă, adoptarea în multe state balcanice a modelului politic, economic sau administrativ din Germania au dus mulţi specialişti către opinia că marea putere exercită o adevărată hegemonie în Balcani.

Roxana Istudor

*„Este clar că acordurile privind integrarea în Uniunea Europeană sunt făcute la Bruxelles, dar Berlinul ia deciziile” (Suzana Grubjesic, vicepremierul sârb însărcinat cu integrarea europeană)

*„Influenţa germană în Balcanii de vest” (Fotis Mavromatidis, Jeremy Leaman)


Şi pentru România parteneriatul cu Germania este unul de mare importanţă. Germania a continuat să fie şi în 2012 primul partener comercial al României – cu care s-au desfăşurat peste 18% din totalul schimburilor externe. În ţara noastră sunt active circa 19.434 societăţi germane, cu o contribuţie totală la capitalul social de 3,96 miliarde euro (Germania poziţionându-se astfel ca al treilea investitor în economia românească). Dezideratele economice reciproce şi viitorul colaborării bilaterale, reintrate în normalitate după un an de stagnare, au fost subliniate şi în cadrul întrevederii pe care au avut-o, la Berlin, cancelarul german Angela Merkel şi premierul român Victor Ponta, în luna iunie a.c.

Premoniţiile lui George Friedman

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Premoniţiile lui George Friedman
1

Baza militară de la Deveselu, pe care va fi amplasat scutul antirachetă.

Prăbuşirea subită a regimurilor comuniste şi a sistemului statal comunist din Europa i-a lăsat mască, dar i-a şi ridiculizat profund pe redutabilii kremlinologi şi minunatele lor institute de analiză. CIA şi-a încropit pe site o culegere de citate din diverse documente secrete care să ateste că evenimentul politic nr. 1 al secolului XX a fost totuşi, întrucâtva, luat în calcul la Agenţie. Şi iată că acum, la aproape 25 de ani de la colapsul comunismului şi – după unii – încheierea războiului rece, strategul politic american George Friedman, fondatorul Institutului Stratfor, îşi ia riscul să sufle şi în iaurt. Nu vrea ca Occidentul să fie luat din nou prin surprindere de o altă spectaculoasă schimbare planetară, una care vizează chiar soarta structurilor instituţionale fundamentale ale Vestului – NATO şi UE, noile priorităţi geopolitice ale Americii, nouă axă Berlin-Moscova etc. Cu alte cuvinte, Vestul va fi alt Vest. Cum ne vom raporta la el? Cum trebuie să reacţionăm la noua mare schimbare, iminentă după Friedman?

NATO şi UE, afirmă Friedman – dacă nu chiar atât de direct – nu sunt instituţii eterne sau, în orice caz, nu mai au aceleaşi ţeluri şi misiuni ca atunci când au fost înfiinţate sau pe întreaga perioadă a războiului rece. Nici Statele Unite nu vor mai fi umbrela de securitate a Europei, nici scutul spaţial proiectat pentru continent nu mai trebuie luat drept arma defensivă perfectă, nici americanii nu mai trebuie văzuţi ca salvatorii providenţiali ai ţărilor din Europa răsăriteană de sub hegemonia unei Moscove imperiale.

Şi toate aceste grozăvii – cât se poate de logice şi pe deplin posibile – George Friedman a ales să le spună (şi) la Bucureşti. Adică în capitala est-europeană în care, cu cât vorbeşte mai mult cu mai-marii zilei, cu atât rămâne mai perplex. După vizita de acum câţiva ani în România, Friedman scria că această ţară e „ o carte greu de citit”. După vizita din mai 2013, a declarat, sincer dezarmat: „Am plecat din România confuz”. Şi atunci, de ce a ales Friedman să spună toate cele de mai sus la Bucureşti? Aceasta e marea întrebare. Dar până la un posibil/posibile răspunsuri, să consemnăm câteva din spusele în România şi consemnările din America ale politologului de la Stratfor.

Operaţiuni de stabilizare a Afganistanului.

Operaţiuni de stabilizare a Afganistanului.

Uniunea Europeană, a spus Friedman, „vedeţi-o cum arată”: „UE nu mai funcţionează… Problema în Europa este că nu există un lider, sunt opinii divergente între principalele state precum Germania şi Franţa şi nu există o relaţie comună… Proiectului zonei euro îi lipsesc transparenţa şi credibilitatea. De fapt, cred că problema zonei euro a eşuat… Trebuie să fie o mai bună înţelegere a noţiunii europene de suveranitate, a statului naţional aflat în competiţie cu celelalte ţări vecine… Europa este într-o criză profundă, structurală, care va dura”.

Ce trebuie să facă România într-o asemenea situaţie? „Pentru o contrapondere, România are nevoie să-şi consolideze relaţiile cu Statele Unite”. Simplu? Deloc. Dimpotrivă. „România are nevoie de o relaţie cu Statele Unite, dar asta nu înseamnă că Statele Unite vor să aibă o relaţie cu România”. Căci „America, chiar dacă este principala putere a lumii, nu poate să se implice peste tot.” Şi atunci, ce-i de făcut?. „Pentru o relaţie, trebuie să identificaţi mai întâi necesităţi comune şi mai ales să arătaţi ce aveţi de oferit”. Autorul nu ne lasă în ceaţă şi ne face sugestii: „Atât americanii, cât şi românii, vor să diminueze influenţa ruşilor” (asta-i bună, ca anecdota cu elefantul şi şoricelul pe o punte, ultimul lăudându-se: Tropăim, tropăim!). De aici necesitatea de a importa din SUA sisteme aeriene şi antitanc, avioane de luptă etc., căci România n-are nevoie de elemente de scut spaţial, care este mai degrabă un simbol, iar „în chestiuni militare nu-mi plac simbolurile”, mărturiseşte Friedman. Aşadar, Deveselu ar fi cam „frecţie la picior de lemn”. Mai mult: „Nu că ceea ce au făcut românii în Irak şi Afganistan (adică au mai şi murit, ca eroi – n.n.) nu ar fi important, dar acum trebuie se ne decidem asupra contribuţiei pe termen lung a fiecărui partener”. Altfel spus, ce crede România că a făcut până acum, în materie militară şi de securitate, pentru relaţia româno-americană, n-ar prea fi mare lucru. În sfârşit, în materie de „cooperare economică”, i-am putea interesa pe americani cu gazele de şist, zăcămintele de la Roşia Montană şi ce-ar mai fi pe aici ca rezerve de petrol şi gaze.

Dar în NATO, câte speranţe să-şi pună România de acum înainte? Friedman observă că „România a căutat mereu câte un refugiu, câte o grupare sau organizaţie care să o protejeze. Aşa a văzut România intrarea în NATO (…) Dar NATO nu o va proteja, NATO nu mai funcţionează cum trebuie de ani buni”. De fapt, forţează George Friedman evidenţele, „NATO nu este o alianţă, ci doar o grupare de ţări” (şi noi toţi cei care-i mai spuneam şi Alianţa Nord-Atlantică şi invocam principiul solidarităţii muschetarilor, înscris în faimosul art. 5 al Cartei!). „NATO este în prezent incapabilă să răspundă unor necesităţi de securitate mai presante în regiune”, ne spulberă orice speranţă analistul Stratfor.

Şi iarăşi obsedanta întrebare: ce-i rămâne României de făcut? Pentru că „statutul de membru (al NATO şi al UE – n.n.) s-ar putea să nu fie cea mai bună soluţie pentru România”. Atunci? În CSI? În Organizaţia statelor de la Shanghai? Că în BRICS sau în Uniunea Africană încă nu avem şanse.

Militari români pe frontul din Irak.

Militari români pe frontul din Irak.

George Friedman are şi aici răspuns. „România trebuie să aibă singură grijă de ea, pentru că nici NATO şi nici UE nu o vor face”. Iar ca încurajare, şi câteva vorbe frumoase: „România este un stat suveran, cu mari resurse, cu un viitor şi trebuie să îşi asume responsabilităţile pentru acest viitor al său, să accepte preţul independenţei pe care o are”.

Flatantă, dar enigmatică frază. Ce vrea să zică, de pildă, „să accepte preţul independenţei pe care o are”? Dacă ar fi fost mai explicit aici, am fi ştiut de ce a venit George Friedman la Bucureşti şi ce-a vrut de fapt să ne spună. Ambiguitatea, însă, alimentează varii speculaţii, de pildă cum că patronul Stratfor ar fi venit la Bucureşti mai degrabă pe post de reprezentant al intereselor de afaceri americane în armament clasic sau resurse energetice şi minerale.

La Bucureşti, George Friedman ne-a transmis cu calm şi sfătoşenie, uşor ironic, cam plictisit şi cam printre dinţi, un set de aprecieri incendiare şi un mănunchi de învăţăminte care ar fi trebuit să-i stupefieze pe decidenţii zilei. Căci totul va fi altfel decât până acum: UE, NATO, SUA, Germania, Rusia, vecinii României… Peste tot e nevoie de abordări noi şi de opţiuni şi decizii istorice curajoase. E de discutat mult pe semnalele lui Friedman, dar poate că şi asta s-a urmărit (iar întrebare: de către cine?).

Spusele lui Friedman nu-s fără greş. Bunăoară, ne îndeamnă implicit să ieşim, în sfârşit, din logica războiului rece, dar optează pentru o ostilizare comună româno-americană cu Rusia. Păi nu ne îndemna, chiar la Bucureşti, sub curcubeu, unul din preşedinţii Bush să fim o punte între America şi Rusia?

În general, însă, cuvintele lui Friedman despre România sunt bine cumpănite şi demne de reţinut. Mai ales că unele din comunicările sale aduc chiar a avertisment sumbru: „Dacă vă angajaţi în nostalgii romantice, dacă urmăriţi visul minunat care a fost odată UE, veţi avea de-a face cu istoria, care îşi arată faţa urâtă. Iar românii au văzut deja faţa urâtă a istoriei”. Se regăsesc aici inflexiunile funeste din avertismentul pe care Gorbaciov i l-a aruncat în faţă lui Honecker cu puţin timp înainte de demolarea Zidului Berlinului: „Istoria nu-i iartă pe cei ce întârzie”.

Corneliu Vlad

Excepţia culturală, demers european

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Excepţia culturală, demers european

România s-a alăturat demersului înaintat de alte 12 state europene care cer ca sectorul audiovizual să fie exclus din acordul de liber schimb care urmează a fi negociat de Uniunea Europeană şi Statele Unite. Motivul? Decizia de a face front comun în faţa efectelor nivelatoare ale globalizării.

1

Conferinţă pe tema excepţiei culturale, organizată la Cannes, în luna mai a.c.

Cât de protectionişti devin europenii în relaţiile transatlantice? Până acolo încât au cerut „să fie menţinută pe deplin poziţia reafirmată constant de UE, care a exclus întotdeauna – în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi în negocierile bilaterale – serviciile audiovizuale de la orice angajament al liberalizării comerciale”. Mai precis, în frunte cu Franţa, miniştrii Culturii din Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Germania, Italia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania şi Ungaria consideră că trebuie să-şi apere cultura de invazia limbii engleze şi de efectele dezvoltării fără oprelişti (adică fără fiscalitate, cote etc) în Europa a Google, Amazon, Facebook şi Apple. Şi nu fără temei. În 1993, în timpul renegocierilor acordurilor care au precedat Organizaţia Mondială a Comerţului, cineaştii de atunci s-au opus făţiş punctelor de vedere americane, care considerau cultura ca pe o marfă, asemeni oricărui alt produs de consum. S-a reuşit atunci ca UE să adopte o clauză a apărării excepţiei culturale, măsură care s-a transformat într-o politică de sponsorizare a culturii, de sprijinire a filmelor de autor, de promovare a cineaştilor cu talent şi care, în final, a permis creşterea în cantitate şi calitate a multor sectoare ale creaţiei. Numeroase producţii de excepţie nu ar fi fost posibile fără această politică (nu întâmplător, unii dintre cei mai vocali susţinători ai excepţiei culturale sunt cineaştii români, care au ca punct de referinţă succesul lui Cristian Mungiu).

Aşadar, aceasta este o luptă mai veche pe care arta europeană o duce cu transformarea culturii într-un bun de consum. În luna iunie, s-a înregistrat şi o victorie – Franţa a reuşit impunerea „excepţiei culturale” în perspectiva debutului negocierilor pentru menţionatul nou acord de liber-schimb cu SUA. Marii cineaşti europeni se văd astfel scutiţi de o eventuală viitoare competiţie directă cu Hollywoodul. Şi, chiar dacă unele comentarii acide, pline de formule ca „pierderea grandorii” sau „antiglobalizare” au apărut chiar în presa franceză, ralierea unui număr atât de mare de state europene în apărarea propriilor culturi arată că nu doar despre Franţa este vorba, ci despre întreaga Europă. Un singur exemplu: există, pe tot teritoriul european, un mare număr de festivaluri de tot felul, care a dezvoltat şi un turism pan-european legat de aceste evenimente: oameni din toate colţurile Europei traversează continentul pentru a trăi o experienţă culturală alături de o comunitate despre care până ieri nu ştiau nimic. La multe dintre aceste festivaluri sunt prezentate producţii culturale de valoare, care ar fi surclasate în competiţia dură a pieţei libere. Ne putem imagina Europa fără aceste mici evenimente culturale, fără experimente artistice care se adresează nu „pieţei” în general, ci unor comunităţi de cetăţeni reali, cu gusturi diferite, cu educaţie şi tradiţie diferite?

2

Statele Unite şi Uniunea Europeană au anunţat debutul negocierilor unui ambiţios acord de liber schimb

În aceste condiţii, va reuşi Bruxelles-ul să iasă din centrifuga grabei cu care doreşte încheierea acestui acord ambiţios (şi, fără îndoială, avantajos pentru Europa) cu SUA şi să „ţină cu dinţii” de identitatea culturală a statelor membre? S-ar putea afirma că preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, crede mai degrabă în… apartenenţa „la aceeaşi umanitate”: „Apărătorii excepţiei culturale nu înţeleg beneficiile pe care le aduce globalizarea schimburilor, inclusiv din punct de vedere cultural, pentru a ne extinde perspectivele. Aceasta face parte dintr-un program antiglobalizare pe care îl consider totalmente reacţionar”.

Chiar şi în aceste condiţii, chiar conştientă de toate avantajele economice care vor decurge din finalizarea acordului cu SUA, mare parte din Europa spune „nu” acelor tentacule ale globalizării care îi ating fiinţa spirituală, definită prin cultura sa străveche.


Franţa are una dintre cele mai protecţioniste politici privind audiovizualul: cel puţin 60% dintre filmele difuzate la tv în prime time trebuie să fie originare din Europa şi 40% să fie franceze. În plus, Guvernul de la Paris intenţionează introducerea unor taxe pe telefoanele mobile, fondurile astfel obţinute urmând să fie dirijate către susţinerea producţiilor culturale franceze.


Codul de reglementare a conţinutului audiovizual din România prevede, la art. 84, că „serviciile media audiovizuale trebuie să reflecte diversitatea spaţiului cultural românesc şi european”, iar la art. 85 că „operele europene trebuie să beneficieze de minimum 50% din timpul de difuzare”.

Un carusel al erorilor

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Un carusel al erorilor

Reputata savantă Ştefania Mărăcineanu, nedreptăţită în propria ţară

Cum a ajuns un timbru dedicat unei fiziciene române de primă mărime – aşadar, un omagiu, şi aşa întârziat – să poarte chipul mult mai celebrei Marie Curie pe o emisiune filatelică? Dintr-o greşeală a Romfilatelia” şi a specialiştilor documentarişti din instituţia care se autointitulează o cronică în imagini a numeroase aspecte ale trecutului, (…) o sursă neîncetată de informare”

Fiziciana româncă Ştefania Mărăcineanu

Fiziciana româncă Ştefania Mărăcineanu

După mulţi specialişti, Ştefania Mărăcineanu, prima fiziciană româncă de anvergură internaţională, ar fi trebuit să fie recompensată cu Premiul Nobel pentru cercetările sale în domeniul radioactivităţii. Pe vremea când foarte puţine femei erau în lumea ştiinţei, ea lucra la doctorat în laboratorul lui Marie Curie, la Paris, cercetând această ramură revoluţionară. Ştefania Mărăcineanu a fost prima fiziciană româncă importantă, formulând o serie de ipoteze despre radioactivitatea artificială, chiar încercând să obţină ploaie artificială cu ajutorul radioactivităţii. Absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice a Universităţii din Bucureşti în 1910, a lucrat ca profesoară la „Şcoala Centrală de Fete” din capitală. Ulterior, obţinând sprijinul financiar al Ministerului Ştiinţelor din România, şi-a început studiile pentru doctoratul în fizică, pe care l-a obţinut după un stagiu în laboratorul lui Marie Curie, în 1924. De altfel, calităţile i-au fost recunoscute de însăşi Marie Curie, într-o scrisoare de recomandare trimisă Ministerului Român al Ştiinţelor. A mai lucrat cu celebrul astronom Frances Deslandes, până în 1930, când s-a întors în România, unde a studiat în continuare în domeniu, până la moartea sa, în 1944.

2

Emisiunea filatelică „Femeile şi inventica”

Ştefania Mărăcineanu a fost un adevărat pionier în domeniul său de cercetare, lansând ipoteza radioactivităţii artificiale înaintea soţilor Curie (Irene şi Frederic-Joliot). Din documentele vremii reiese faptul de neconstestat că a emis ipoteza radioactivităţii induse înaintea celor doi, care, după cum se ştie, au fost distinşi cu Premiul Nobel pentru observarea acestui. Ştefania Mărăcineanu, în schimb, nu l-a primit. Ba mai mult, se află într-un con de umbră care îi reuneşte pe mulţi alţi români ce au revoluţionat domenii de maximă importanţă ale ştiinţei şi cercetării şi care ar fi meritat cu prisosinţă o recunoaştere mondială cum este acordarea Premiului Nobel.

Marie Curie

Marie Curie

Împotriva neuitării lor luptă statul român cu mijloacele pe care le are la dispoziţie – plăci memoriale, capitole în manuale, busturi, străzi care le poartă numele… şi, uneori, emisiuni filatelice. Dar, când a venit rândul Ştefaniei Mărăcineanu să fie celebrată (măcar) în acest fel (de Ziua Mondială a Proprietăţii Intelectuale, 26 aprilie), stupoare printre filatelişti: timbrul îi purta doar numele – chipul era al mult mai celebrei Marie Curie! O eroare cu atât mai condamnabilă cu cât prea multe surse de informare (în special online), unele cu pretenţii, persistă în aceeaşi greşeală. Ne referim, de pildă, la penibilul creat de site-uri ca antena3.ro, care ilustrează eronat textul cu titlul „Uitată în ţara ei, apreciată de cei mai mari oameni din lume. Românca ce a găsit «cheia» PIETREI FILOSOFALE” cu imaginea Mariei Curie; sau ediţia online a revistei „Taifasuri” (taifasuri.ro), care, sub titlul „Ştefania Mărăcineanu, savanta care aduce ploaia”, ne oferă, stupefiant! tot chipul imortalizat al savantei poloneze. Să fi fost acestea şi altele la fel sursele de inspiraţie pentru „specialiştii” de la „Romfilatelia”?… De menţionat, în schimb, că celelalte două cercetătoare celebrate de „Romfilatelia” în emisiunea filatelică „Femeile şi inventica”, Josephine Cochrane şi Grace Murray Hopper, sunt ilustrate corect. Fără comentarii!

Din păcate, eminenta noastră fiziciană (de la care ne-a rămas o singură fotografie, şi aceea tip paşaport) nu are parte nici la aproape un secol de la avansatele ei cercetări la binemeritata repunere în prim-planul scenei ştiinţifice internaţionale. Aşteptata marcă poştală românească – de altfel, amânată cu anii în planul de emisiuni al „Romfilateliei”, după cum arată „stampland.net” – va trebui retrasă din circulaţie.

Pe când o celebrare după cum se cuvine a unei asemenea personalităţi a ştiinţei româneşti şi nu numai…

Academicianul Eugen Simion la 80 de ani

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Academicianul Eugen Simion la 80 de ani

Însemnări de Ion Brad

În ziua de 23 mai, în Aula mare, membrii Academiei Române şi numeroşi invitaţi (printre care doi foşti preşedinţi ai ţării) s-au adunat să-l cinstească, la împlinirea celor 80 de ani, pe unul dintre cei mai buni preşedinţi ai săi. O adevărată sărbătoare a literelor şi culturii române, un omagiu solemn al vieţii şi muncii unui om cu părul cărunt, dar clocotind încă de energii creatoare, un veritabil român de talie europeană. Din mărturisirile sale emoţionante, în final, am reţinut faptul că, deşi modelele sale critice au fost Eugen Lovinescu şi George Călinescu, de data asta s-a oprit mai mult la modelul „goethean al lui Tudor Vianu. Admirând echilibrul proverbial al acestui profesor şi estetician de mare anvergură, Eugen Simion a ţinut să releve faptul că şi pe un asemenea om exemplar ca Tudor Vianu, viaţa l-a pus uneori la probe maxime, la examene dramatice, la disperări.

1

Sesiune omagială dedicată acad. Eugen Simion

O altă trăsătură morală pe care a ţinut să şi-o mărturisească în public a fost pasiunea şi arta prieteniei, devotamentul total faţă de unele personalităţi, dintre cele multe pe care le-a cunoscut şi cultivat, cum au fost Marin Preda şi Nichita Stănescu. De când l-am cunoscut şi eu, începând din 1962, mi-am dat seama de aceste virtuţi morale care împodobesc opera sa vastă.

Aş putea spune că l-am cunoscut mai bine pe Eugen Simion după ce ajunsesem Ambasador în Grecia, ţară totdeauna ispititoare pentru români. El reprezenta, încă de pe atunci, o personalitate despre care Marin Preda, aflat la Atena în vara lui 1976, îmi spusese: „E talentat şi serios, monşer!” . Şi Preda, zgârcit cum îl ştiam cu laudele, n-ar fi spus vorbele astea dacă nu se „baza” (în sens moromeţian) pe o convingere adâncă, verificată în timp. Apoi, fiindcă eu însumi, implicat mulţi ani în desfăşurarea vieţii culturale româneşti, remarcasem cu atenţie evoluţiile lui Eugen Simion, nu de spectacol şi scandal, ca în cazul altora, ci întotdeauna de substanţă, de profunzime. El ţinuse să viziteze Grecia, după câţiva ani de la periplul său francez, evocat cu har şi originalitate în „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, scris la Paris, între 1970-1973. În „Jurnalul german. Sfidarea retoricii” există un capitol, „Spiritul grec”, de o mare originalitate, dovedind harul său de fin dialectician, modul inspirat de a tălmăci istoria şi mitologia Eladei, ca teoretician şi specialist în poetică (nu bănuia nimeni pe-atunci că va fi ales printre nemuritorii Academiei din Atena). Din pădurea de simboluri decriptate de el în „Odiseea”, trebuie neapărat cunoscut şi recitit „Femios, mitul cântăreţului”, în care întoarce pe toate feţele problema atitudinii etice a artistului în istorie. Realismul, cumpăna dreaptă pe care o ţine în mână înterpretând acest episod, i-au făcut pe unii „procurori” de serviciu postrevoluţionari, cu bărbi demagogice până în pâmânt, să-l acuze pe Eugen Simion de „apolitism”, mai ales că l-au văzut şi în fruntea cărturarilor care s-au opus teoriei „vidului cultural” şi a „Siberiei spiritului” dintre anii, plini de contradicţii şi dificultăţi 1965-1989, dar şi de opere literare şi artistice care aparţin unor nume greu de uitat sau de exclus din istoria şi literatura noastră actuală.

2

Sesiune omagială dedicată acad. Eugen Simion

În volumul „Eugen Simion – 80”, printre cele 194 de nume româneşti şi străine care ţin să-i omagieze personalitatea inconfundabilă mă număr şi eu, în calitate de „ambasador al Blajului la Bucureşti”- cum mi se mai spune uneori – aducându-i aprecierile şi recunoştinţa cuvenită acestui bărbat cu adânci rădăcini ardelene, pe linie paternă, care a ştiut şi ştie să ducă – vorba lui Lucian Blaga – nu doar un gând, ci atâtea gânduri creatoare şi proiecte până la capăt. Pentru cel care a debutat cu „Proza lui Eminescu”(1964), „Mica Romă” eminesciană l-a onorat cu titlul de „Cetăţean de onoare” pe acest mare Profesor (aşa-i zic toţi ucenicii), prezent, în 2004, la aniversarea de 250 de ani a celor mai vechi şcoli sistematice româneşti, pe acest mesager cu Biblia lui Samuil Micu, din 1975, la neuitatul Papă Ioan Paul al II-lea, pe care l-a convins, contrar cutumelor, să accepte titlul de „Membru de onoare” al Academiei Române. Tot Eugen Simion a iniţiat publicarea primei „Biblii de la Blaj”, cea tălmăcită de Episcopul Petru Pavel Aron, la 1760-1762, din latina vulgară, precum şi pe cea de-a treia tradusă de Timotei Cipariu din ebraică.

Să-i urăm şi noi – prin paginile acestei admirabile reviste „Balcanii şi Europa”, oglinda lumii politice, dar şi istorice şi culturale din această zonă, încă ameninţată de vechile cutremure – să rămână sănătos şi inspirat, acelaşi creator puternic, mare şi veritabil constructor, într-o ţară şi o lume a prea multor destrămări şi distrugeri. „La mulţi ani! ”.


Revista noastră s-a adresat vechiului său colaborator Ion Brad, scriitor şi publicist excelent, cu rugămintea de a-l sărbători împreună pe acad. Eugen Simion, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Ne-am reamintit cu acest prilej că revista noastră l-a onorat pe acdemicianul Eugen Simion, cu premiul „Vocaţia Cooperării Culturale”, pe anul 2001.

Tradiţie şi actualitate în Hunedoara

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Tradiţie şi actualitate în Hunedoara

Tendinţele de integrare zonală, continentală sau de globalizare determină relevarea, cu sporită atenţie, a elementelor definitorii, specifice pentru identitatea unei naţiuni sau colectivităţi. Avem la îndemână exemple recente, din demersul editorial susţinut cu sprijinul financiar al unui mecena hunedorean – dl. Emil Ilie Părău – care a înţeles că fenomenul complex al integrării, cu menţinerea valorilor zonale şi naţionale, implică o zestre ce trebuie cunoscută cât mai corect, cât mai larg în spaţiul său de manifestare şi de adopţie. Astfel au văzut lumina tiparului o seamă de importante lucrări dedicate istoriei, culturii şi oamenilor acestor tărâmuri.

traditii-1

traditii-2

Căsătoriile mixte şi diversitatea europeană

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Căsătoriile mixte şi diversitatea europeană

Căsătoriile mixte au fost dintotdeauna considerate un important indicator al integrării imigranţilor, ca şi un potenţial factor de schimbări socio-culturale. Acest tip de uniuni era estimat în Europa, la nivelul anului 2010, la circa 13% din totalul căsătoriilor, variind între un cuplu mixt din cinci în Elveţia şi puţin peste zero în România.

1Există mai mulţi factori care pot duce la evoluţia (sau dimpotrivă, involuţia) căsătoriilor mixte. Ei sunt de regulă economici, cu toate efectele – prosperitate într-o parte sau alta a continentului, existenţa unei comunităţi puternice ori slabe de conaţionali într-o anumită ţară, interesul de a obţine rezidenţă în occident etc. Un aspect este, însă, cert: căsătoriile de acest fel au devenit tot mai libere şi mai acceptate pe măsura trecerii timpului. Cel puţin la nivelul legislaţiilor din ţările europene…

Datele oficiale din Franţa arată că 34% din femei se află în căsătorii mixte. La această situaţie s-a ajuns deopotrivă în timpul celor două războaie mondiale (când bărbaţii francezi, plecaţi la război, au lăsat locul soldaţilor nord-africani dislocaţi în Franţa) şi ulterior, datorită migraţiei (în special spaniolii şi italienii s-au căsătorit în Hexagon). S-a observat că, din cele aproximativ 15 procente de căsătorii mixte, majoritatea sunt între femei franceze şi cetăţeni nord-africani, care sunt preferaţi altor europeni într-o proporţie semnificativă. Şi Germania este un „paradis” al căsătoriilor mixte. Femeile germane se căsătoresc frecvent cu cetăţeni turci, urmaţi de europeni şi americani. Pe de altă parte, bărbaţii germani preferă femeile din Polonia şi Rusia pentru a-şi întemeia familii mixte. În Spania, obiceiul „cuplurilor internaţionale” vine încă din Evul Mediu timpuriu – în secolul al VIII-lea, cununiile între musulmani şi femeile de origine germanică, iberică sau romană care locuiau în „Iberia” erau un lucru obişnuit. Astăzi, spaniolii aflaţi în căsătorii mixte au soţi şi soţii care provin preponderent din statele latino-americane, cu menţiunea că se înregistrează relativ puţine uniuni între iberici şi alţi vest-europeni. La rândul său, Belgia, un mozaic de naţionalităţi, prezintă o rată a căsătoriilor mixte peste media UE, observându-se şi aici o preferinţă a belgienilor care încheie astfel de căsătorii pentru partenerii din ţările Africii de nord (Maroc, Algeria, Tunisia). Luxemburg se înscrie în aceleaşi coordonate ale diversităţii, cu singura deosebire că aici căsătoriile mixte sunt cu precădere între luxemburghezi şi alţi vest-europeni. Acest din urmă aspect este valabil şi pentru Danemarca – cetăţenii acestei ţări, atunci când se căsătoresc cu persoane de altă naţionalitate, aleg europeni (femeile bărbaţi occidentali, iar danezii partenere de cuplu est-europene). La fel stau lucrurile în Olanda şi Austria, state cu o rată a căsătoriilor mixte peste media UE, în care locuitorii se îndreaptă către parteneri din alte ţări europene, în special vecine (austriecii se căsătoresc cu femei din Balcanii de vest, olandezii cu persoane din Germania sau Belgia ş.a.m.d.).

Accente tradiţionaliste

3În Europa sud-estică, datele se schimbă semnificativ faţă de vest: conservatorismul din această parte a continentului se reflectă şi în rata scăzută a căsătoriilor mixte. În Bulgaria, de pildă, deşi procentul căsătoriilor mixte a crescut în ultimii ani, rămâne sub medie, acestea înregistrându-se în majoritatea cazurilor între cetăţeni bulgari şi alţi europeni (mai ales din vest). Cehii se căsătoresc cu conaţionalii lor în proporţie de peste 90%. Atunci când o fac cu cetăţeni străini, aceştia sunt de regulă tot europeni şi tot occidentali. În Ungaria, aceeaşi situaţie – marea majoritate a cetăţenilor acestei ţări se căsătoresc cu compatrioţi, dar, spre deosebire de cehi, atunci când maghiarii intră în căsătorii mixte, partenerii lor provin din state din vecinătatea geografică (Serbia, Croaţia, Slovacia). La rândul ei, România se află în aceleaşi tipare: circa 95% dintre căsătorii se înregistrează între români, iar atunci când acestea sunt mixte, soţii şi soţiile provin în marea majoritate din alte state europene.

4Există şi ţări care pot intra în categoria excepţiilor. Unele au o rată relativ mare a căsătoriilor mixte chiar dacă prezenţa cetăţenilor străini pe teritoriul lor este redusă (Finlanda, Suedia, Slovacia), partenerii de cuplu fiind de regulă alţi europeni. La fel de conservatoare ca statele est-europene, deşi este o veche democraţie occidentală, se prezintă Marea Britanie, în care, potrivit datelor oficiale, peste 99% dintre britanicele de rasă albă sunt căsătorite cu conaţionali albi. În rarele cazuri în care au loc, uniunile mixte au loc între englezi şi asiatici. Şi Croaţia este de menţionat aici, prin faptul că, la nivelul anului 2006 de pildă, în cazul căsătoriilor croatelor cu cetăţeni străini, naţionalitatea acestora din urmă nu a fost înregistrată, reiese dintr-un document al Comisiei Europene. Iar datele despre ţările baltice sunt interpretabile, întrucât există un număr de rezidenţi de origine rusă a căror cetăţenie nu este încă precis determinată (în orice caz, datele existente arătând acelaşi procent foarte mare de căsătorii între conaţionali, cele mixte restrângându-se la parteneri europeni şi din Federaţia Rusă).

Potrivit statisticilor ultimilor ani ale Consiliului Europei, în UE există aproximativ 122 de milioane de căsătorii, dintre care 16 milioane sunt considerate cupluri mixte. Nefiind neapărat în număr mare, ele arată totuşi, pe de o parte diversitatea Europei unite, iar pe de altă parte, o dată în plus, diferenţele mari de abordare a tradiţionalismului dintre estul şi vestul continentului.

Se întâmplă şi aşa:

1.Cuplurile internaţionale care posedă bunuri mobile şi imobile sau conturi bancare în mai multe state se confruntă cu multiple probleme atunci când divorţează. Costurile rezultate din deschiderea de acţiuni judiciare paralele în diferite ţări europene sunt estimate la 1,1 miliarde de euro pe an.

2.„În loc să se întoarcă acasă, studenţii străini îşi aranjează căsătorii fictive cu cetăţeni UE pentru a-şi prelungi şederea, oferind de multe ori mii de lire sterline celor care facilitează astfel de mariaje” („Daily Mail”)

3. „Mulţi albanezi din Kosovo divorţează de comun acord cu nevestele lor şi pleacă în vestul Europei în căutarea unor soţii în stare să le asigure statutul de rezident. Odată ce obţin rezidenţă permanentă în Germania sau în alte state ale Uniunii Europene, divorţează de cea de-a doua soţie, se întorc la prima şi îşi aduc familiile în occident” (BalkanInsight”).

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult