15
December , 2017
Friday

Închei redactarea acestui text în preziua aniversării a 73 de ani de la istoricul discurs rostit la Radio Londra, la 18 iunie 1940, de către generalul Charles de Gaulle, care avea atunci să devină, pentru următoarele decenii, personajul emblematic al Franţei. Nu doar cel mai important om politic francez al anilor celui de-al doilea război mondial şi al deceniilor următoare, nu doar un om de stat de o calitate şi o statură neegalate probabil în epocă, ci un reper al politicii internaţionale, ale cărui decizii sunt până azi influente în marea politică a lumii.

De-Gaulle

Charles de Gaulle

Charles André Joseph Marie de Gaulle (22 noiembrie 1890 – 9 noiembrie 1970) a fost, fără îndoială, un personaj esenţial în construcţia unităţii europene, atât în cursul războiului – când, în ciuda raporturilor destul de tensionate dintre forţele Franţei libere şi Aliaţi, a susţinut fără şovăire cooperarea cu Marea Britanie, acceptând chiar, măcar până la un punct, şi raportul privilegiat al Angliei cu SUA – cât şi în deceniile următoare, cele ale constituirii şi transformării Comunităţii Europene într-o forţă politică şi economică autonomă pe plan mondial. Spre deosebire, însă, de principalii oameni politici ale căror idei au stat la temelia acestui edificiu – Robert Schumann, Alcide de Gasperi, Jean Monnet – şi care afirmau deschis, la orizontul proiectului lor, teza unei Europe federale, de Gaulle a susţinut mereu, explicit şi energic, ideea unei comunităţi europene ca asociere a unor state şi naţiuni independente.

Chiar în interiorul alianţei antifasciste, el militase constant pentru o identitate aparte a fiecărui stat participant, revendicând tot timpul pentru Franţa un statut de sine stătător, dacă n-ar fi decât pentru faptul că, în mai 1945, când, deşi armata germană capitulează pe teritoriul francez, la Rheims, în faţa forţelor anglo-americane, de Gaulle insistă pentru un armistiţiu franco-german separat, semnat la Berlin, tot aşa cum URSS semna încheierea ostilităţilor separat şi cu o zi mai târziu.

„Excepţionalismul” francez a fost forma exterioară pe care această independenţă a Franţei lui de Gaulle a îmbrăcat-o în toţi anii în care acest al doilea Carol cel Mare al Hexagonului a condus destinele patriei sale. Mă grăbesc să observ că efortul său de a repoziţiona Franţa ca pe o mare putere, în ciuda tuturor vicisitudinilor postbelice, a fost susţinut în genere de o mare parte a opiniei publice franceze, asigurându-i „generalului”, cum era el îndeobşte numit, o popularitate constantă, din anii războiului şi până aproape de încheierea îndelungatei sale cariere politice.

Paris. 26 august 1944. La sărbătorirea eliberării orașului.

Paris. 26 august 1944. La sărbătorirea eliberării orașului.

La 23 noiembrie 1959, într-un discurs rostit la Strasbourg, de Gaulle formula viziunea sa asupra Europei ca forţă politică, economică şi militară a lumii: „Da, Europa, întreaga Europă, de la Atlantic la Ural, e cea care va decide soarta lumii!”. Această viziune se deosebea esenţial, cel puţin în câteva privinţe, de concepţiile curente în anii în care a fost ea formulată. Cea mai surprinzătoare este, fără îndoială, definiţia geo-politică a Europei „de la Atlantic la Urali”, ceea ce însemna un refuz al transatlantismului, deopotrivă cu asumarea neaşteptată a unei părţi esenţiale din spaţiul controlat de URSS, cel puţin de la graniţa germano-polonă până la limita imaginară a continentului. Acest joc subtil între geografie şi politică şi între excluderea SUA – poate şi a Marii Britanii – şi includerea, dacă nu a URSS, cel puţin a Rusiei tradiţionale, avea toate şansele să irite spre vest, ca şi spre est, dar a oferit mai ales statelor est-europene un orizont de aşteptare pe care nimeni nu-l mai formulase în Occident de când, în faimosul discurs al lui Churchill rostit la 5 martie 1946, la micul colegiu din Fulton (Missouri), fractura politică a Europei era formalizată prin metafora „cortinei de fier”.

Ca una care am asistat ca adult atent la viaţa politică la triumfala vizită a generalului de Gaulle în România, în mai 1968, pot afirma fără ezitare că, dincolo de sentimentele tradiţional filo-franceze ale românilor faţă de Franţa, viziunea acestuia despre o Europă unică, de la Atlantic la Urali, a animat o bună parte din entuziasmul autentic al oamenilor obişnuiţi – şi, de ce nu, probabil şi al elitei politice ceauşiste. La 18 mai 1968, în discursul adresat profesorilor şi studenţilor Universităţii din Bucureşti, preşedintele francez accentua certitudinile acestei apartenenţe, spunând unui public emoţionat până la lacrimi: „Ieri, ţara voastră, mereu ameninţată în chiar substanţa ei, şi ţara mea, confruntată mereu cu cele mai dure rivalităţi, au făcut din originea lor latină cimentul uniunii lor. Azi, îndemnate să se ajute reciproc, pe de-o parte pentru a rămâne ceea ce sunt în sânul unei Europe care îşi caută propria identitate, şi, de altă parte, pentru a pune în valoare ce au fiecare mai uman şi mai eficace într-o lume în plină gestaţie, ele urcă iarăşi împreună spre acelaşi izvor din care s-au ivit şi datorită căruia sufletele lor sunt înfrăţite”.

În timpul vizitei în România

În timpul vizitei în România

Retorica desăvârşită a formulărilor care, alături de Memoriile sale, au făcut ca de Gaulle să fie socotit nu doar un mare om de stat francez, ci şi unul din ultimii mari clasici ai literaturii franceze, transmit o viziune inspirată a Europei, ar putea reprezenta un volum antologic substanţial. Desigur, asemenea fraze nu au putut juca rolul practic pe care l-a jucat, de pildă, Tratatul Franco-German semnat la Palatul Elysée de către preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, şi cancelarul vest-german Konrad Adenauer, la 22 ianuarie 1963. Criticat atât de opoziţia politică, mai ales de stânga franceză, dar şi de SUA şi Marea Britanie, tratatul de la Elysée s-a dovedit a fi piatra unghiulară a construcţiei europene, cosemnând un lung şi fructuos proces de reconciliere istorică şi servind drept model pentru toate procesele similare din Europa, mai ales după căderea Zidului Berlinului, când atât relaţiile dintre Germania şi Polonia, cât şi cele dintre România şi Ungaria au urmat explicit paşii reconcilierii franco-germane. Mai mult, faptul că tratatul din 1963 asuma explicit ideea reunificării germane a avut un rol decisiv în acest proces, privit cu destulă teamă de actorii politici ai primilor ani de după prăbuşirea sistemului de putere sovietic.

Analiştii contemporani au invocat adesea elemente anecdotice în legătură cu relaţia privilegiată dintre de Gaulle şi Adenauer – de exemplu, faptul că „generalul” era un excelent vorbitor de germană, dar un prea puţin elocvent utilizator al limbii engleze. Dar în realitate, procesul de apropiere franco-german răspundea deopotrivă intereselor imediate ale ambelor ţări – şi mai ales celor franceze, care şi-au văzut consolidată atât dezvoltarea comercială şi industrială, cât şi suportul pentru politica agricolă comunitară, esenţială până azi pentru interesele Franţei – cât şi unei viziuni constant afirmate, cea a Europei Naţiunilor.

În anii recenţi, mai mulţi specialişti în ştiinţele sociale au dezvoltat cercetări referitoare la politica Franţei faţă de Comunitatea Europeană în deceniul al VII-lea al secolului trecut, demonstrând, de exemplu, că perseverenţa cu care de Gaulle a impus veto-ul Franţei la aderarea Marii Britanii, atât în 1963, cât şi în 1967, departe de a avea motivaţii de orgoliu naţional sau de a fi inspirată de temerea faţă de excesiva solidaritate anglo-americană, era dominată de interesele economice majore ale Franţei, care reuşise să transforme Politica Agrară Comună, PAC, în cel mai important instrument de creştere economică internă.

Într-adevăr, cele trei decenii de creştere economică constantă a Franţei, între 1945 şi 1974, susţin din plin această teză impecabil demonstrată. Ea nu are însă nici un motiv pentru a fi opusă celei referitoare la rolul ideii europene ca un „concert al naţiunilor”; dimpotrivă, faptul că de Gaulle urmărea interese economice ale patriei sale prin acţiunea Franţei în Comunitatea Europeană nu făcea decât să confirme cu argumente materiale un ideal de la care preşedintele francez nu a abdicat nici un moment. Cu o oarecare brutalitate explicită, foarte britanică, Dean Acheson scria că de Gaulle foloseşte Piaţa Comună ca pe un mecanism de excludere menit să orienteze comerţul european în direcţia intereselor Franţei şi împotriva celor ale SUA, Marii Britanii şi a celorlalte state.

„Generalul” exprima cu mult mai frumos acest crud adevăr, pe care îl înveşmânta în frazări demne de marea tradiţie clasică a secolului al XIX-lea. Încă din discursul rostit la Lille, în iunie 1947, el vorbea de unitatea europeană, precizând: „Înţeleg o Europă formată din oameni liberi şi din state independente, organizată într-un întreg susceptibil să îngrădească orice pretenţie eventuală la hegemonie şi să stabilească între cele două mase rivale elementul de echilibru de care pacea nu se va putea dispensa”. Un an mai tărziu, într-o scrisoare adresată contelui Richard N. de Coudenhove-Kalergi, unul din personajele-cheie ale primului deceniu de construcţie europeană, de Gaulle preciza şi care va fi elementul de echilibru între „Commonwealth şi o Germanie care se caută pe sine”: de bună seamă, Franţa.

E foarte dificil de prezis, acum, ca şi în primii ani ai Europei unite, dacă viziunea federativă a lui Jean Monnet – succesoarea proiectului cvasi-utopic al lui Saint-Simon – sau ideea gaullistă a Europei Naţiunilor va prevala în viitorul UE. Deocamdată, dacă Monnet are mulţi urmaşi în retorica discursului european, de Gaulle pare să aibă o succesiune bine asigurată în practica politică europeană, în frunte cu acţiunea Germaniei. Abia după sfârşitul, încă cu totul incert, al crizei globale se va putea schiţa, poate, un răspuns la această crucială întrebare.

Prof. dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult