24
September , 2017
Sunday
La orele serii, la lumina palidă a unei lămpi de birou, cu greu am putut ...
Motto: “Actul pe care l-am condus (…) a fost o încercare a mea de a ...
În zilele 9 şi 10 mai sub semnul dublei sărbători a independenţei de stat a ...
Uniunea Europeană intrată în anul 2017 se află în faţa unei serii de provocări interne ...
Admis în corul „Radio France” [caption id="attachment_6074" align="alignleft" width="300"] Nicolae Hațegan[/caption] Nicolae Haţegan, student în anul IV ...
Stimată doamnă Paula Seling, Avem bucuria de a vă aduce la cunoştinţă că redacţia revistei „Balcanii ...
De-a lungul deceniilor, s-au scris multe cu privire la pacea ruso-turcă din 1812, care consacra ...
ES Michael Schwarzinger - Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Austriei la Bucureşti - Distinsă personalitate, ...
Recent încheiatele alegeri prezidențiale din Statele Unite ale Americii au scurs fluvii de cerneală în ...
Monarhi europeni În cea mai mare parte a istoriei sale, omenirea a fost supusă autorităţii monarhice. ...
- Preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor de Români din Spania (FEDROM) Dl. Miguel Fonda-Ştefănescu este preşedintele unei ...
Toată lumea caută surse noi de venituri. Începând cu amărâtul de contribuabil, continuând cu investitorul ...

Archive for September, 2013

Se caută imagine

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Se caută imagine

carol romanÎn urmă cu câtva timp, relatam, în unul din editorialele noastre, despre vizita făcută în ţară de James Grunig, specialist în relaţii publice, profesor emerit la Universitatea din Maryland. Împreună cu alţi colegi, am vrut să ştim cum era apreciat brand-ul România” peste ocean. A răspuns fără să stea prea mult pe gânduri: „Nu se poate spune că România are o problemă de imagine, pentru că în multe ţări occidentale, România nu are nici o imagine.” Evident că se referea la acele trăsături definitorii fireşti pentru o ţară, la prestigiul său în lume.

La o privire mai atentă, putem constata că, din păcate, România nu a prea avut răgaz să-şi poată clădi un capital de prestigiu pe termen lung. După crearea României Mari, în Europa bântuiau campanii de presă antiromâneşti întreţinute de Ungaria, Bulgaria şi Rusia sovietică. Şi în perioada celui de-al doilea război mondial prestigiul nostru a suferit. Chiar valul de simpatie apărut în anul 1989, odată cu ieşirea românilor în stradă, a fost întrucâtva răstălmăcit prin publicarea a tot felul de scenarii denigratoare, care au culminat cu faptul, real de astă dată, al împuşcării celor doi soţi Ceauşescu.

Şi în zilele noastre prestigiul şi imaginea ţării nu sunt ferite de duhuri rele, răuvoitoare. Intrarea României în Uniunea Europeană, după ce nu a fost prea bine văzută de cei cu o mentalitate retrogradă din Occident, a continuat prin permanenta suspiciune a folosirii frauduloase a fondurilor europene, fiind categorisiţi drept „cea mai coruptă ţară din Europa”, în timp ce Marea Britanie, Italia, Spania primeau amenzi imense pentru declararea unor false terenuri agricole (417 milione euro doar într-un an)! Ca să nu mai pomenim de scandalul cărnii de cal din UE, în care, deşi Franţa şi Olanda erau responsabile de păcălirea consumatorilor, s-a creat impresia că, în ciuda tuturor dovezilor, noi am fi făptaşii.

Dar ar trebui să ne întrebăm ce se face la noi în ţară pentru a corecta denaturările făcute prestigiului şi imaginii ţării. Afişăm copios în presă tot felul de întâmplări cu iz senzaţional, ce sunt preluate deîndată de către o bună parte a presei occidentale. Nu ar avea rost să mai pomenim ce s-a scris în multe publicaţii şi posturi tv din occident despre „odiseea regilor ţigani”, prezentată cu lux de amănunte. Fotografii mari ale „regilor” ce se înfruntă între ei, spre deliciul unor cercuri ce nu ne simpatizează deloc ţara şi care în permanenţă îi arată pe romii sosiţi din România a fi făptaşii tuturor relelor ce se petrec pe acolo. De asemeni, toate detaliile confruntării dintre „colaborarea” preşedinţie-guvern, cuvinte rostite uneori necugetat, atitudini reproşabile sunt vânturate spre deliciul aceloraşi binevoitori de peste hotare.

Nimeni nu spune să ne ascundem petele în faţa lumii ori gunoiul sub preş. Dar când avem ceva de spus, avem performanţe în domeniul politic, social, cultural etc. şi avem cu ce ne mândri, e cazul să o facem din toată inima. Se cunoaşte că, bunăoară, în Olanda, pe lângă Consiliul Capitalei există o echipă de specialişti formată din analişti şi ziarişti care se ocupă în mod special de modul în care este prezentată imaginea ţării în străinătate. Atunci când apar diverse calomnii, echipa ripostează rapid şi profesionist la orice prezentare tendenţioasă, incorectă sau denigratoare a ţării. Evident, nimeni nu-şi propune să acopere actele de corupţie sau grave încălcări ale legii date în vileag, dar trebuie să existe şi preocuparea pentru înfăţişarea peste hotare a feţei curate, normale, a ţării care încearcă în mod eroic să depăşească situaţia economico-socială pe care suntem obligaţi să o parcurgem.

Carol Roman

„România are planuri de apărare împotriva inundaţiilor”

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on „România are planuri de apărare împotriva inundaţiilor”

declară d-na Lucia Varga, ministru delegat pentru Ape şi Păduri

Doamnă ministru, aţi făcut, la nivel naţional, o radiografie, pentru a cunoaşte când s-au făcut ultima dată lucrări de îndiguire, de apărare împotriva inundaţiilor în zonele vulnerabile, despre care ştim că în fiecare an, cel puţin de două ori, se inundă?

D-na Lucia Varga, ministru delegat pentru Ape şi Păduri

D-na Lucia Varga, ministru delegat pentru Ape şi Păduri

Sunt 300 de astfel de investiţii în Minister, unele dintre ele începute chiar de pe vremea comunismului. Eu am făcut o prioritizare: lucrările care sunt cu grad de realizare 80% trebuie finalizate, iar celelalte, care sunt cu grad de finalizare 50%, trebuie, şi ele, finanţate, astfel încât în doi, trei ani, să le putem finaliza. Mai avem, totodată, o listă cu investiţii care trebuie promovate pentru punctele critice. Dar am luat o decizie şi pe termen mediu, de schimbare radicală de politică, şi anume: nu mai facem lucrări doar punctual, acolo unde, într-adevăr, sunt situaţii din acestea critice în caz de ape mari, ci trebuie să facem amenajări strategice ale bazinelor hidrografice, începând de la împăduriri, începând de la combaterea torenţilor, acolo sus, la munte, acumulări, baraje, în care să ţinem apa în caz de ape mari şi, apoi, zone umede şi îndiguiri, astfel încât să-i apărăm pe cetăţeni.

Întâlnire de lucru cu primarii din judeţul Tulcea

Întâlnire de lucru cu primarii din judeţul Tulcea

Conform strategiei de management a riscului la inundaţii, pentru a asigura un grad de apărare pentru cetăţeni de 70%, până în 2020 ne-ar trebui 17 miliarde de euro pentru aceste lucrări, un necesar investiţional foarte mare. De aceea, pregătim proiectele pentru a lua o parte din bani în perioada 2014 – 2020, din fonduri europene, şi ceilalţi vor fi finanţări de la bugetul de stat şi din alte surse.

Din păcate, s-a acţionat numai la efect. Îndiguim cursuri de apă, decolmatăm, facem lucrările din acestea de consolidare ale cursurilor de apă, dar trebuie să umblăm la cauze. Şi cauza este aceea că s-a despădurit o bună parte din suprafaţa României, s-au făcut tăieri ilegale, s-au făcut defrişări necontrolate – 80 de milioane de metri cubi au fost tăiaţi ilegal în perioada 1990-2011, România pierzând 5 miliarde de euro pentru aceste tăieri ilegale. Principala cauză a inundaţiilor, a alunecărilor de teren, a colmatării lacurilor şi cursurilor de apă sunt tăierile ilegale de păduri.

Un alt motiv, pe lângă tăierile acestea necontrolate, sunt construcţiile în zone inundabile şi România acum are planuri de apărare împotriva inundaţiilor şi în acele planuri de apărare sunt trecute extensiile de inundabilitate, dar sunt trecute oarecum ca urmare a unor situaţii trecute în care au avut loc inundaţii, nu după nişte calcule precise. Am demarat nişte studii în toată România pentru a face aceste zone inundabile. Studiile sunt finalizate şi pe baza lor trebuie făcute hărţile de risc. Apoi, noi, ca autorităţi, trebuie să punem pe fiecare casă o etichetă că este zonă inundabilă sau nu.

Verificând lucrările de regularizare a râului Coşuştea, Mehedinţi

Verificând lucrările de regularizare a râului Coşuştea, Mehedinţi

Va fi din ce în ce mai greu să stăpânim fenomenele acestea meteorologice extreme. Ce putem însă să facem este să intervenim rapid pentru limitarea efectelor acestora. Pentru lucrări de apărare împotriva inundaţiilor, investiţiile sunt majore. Ce putem să facem este, pe de o parte, să fim vigilenţi şi să acţionăm rapid, iar pe de altă parte, să delimităm foarte clar aceste zone supuse riscului, prin acele hărţi de inundabilitate şi hărţi de risc.

Autorizaţii de construcţii se dau cu toate că zonele, cum ziceţi dvs, sunt inundabile. Controale se fac la tăieri de lemne, cu toate acestea ne-aţi oferit o cifră de 80 de milioane de metri cubi…

Prin modificarea Codului Silvic, vom schimba radical modul de gestionare a pădurilor din România. Vom înăspri pedepsele, vom introduce reguli stricte, astfel încât să nu se mai permită jaf naţional asupra pădurilor. Principala modificare a Codului Silvic se referă la interzicerea vânzării lemnului «pe picior», cu alte cuvinte, se trece de la vânzarea lemnului estimat la vânzarea lemnului măsurat. Din păcate, am constatat în teritoriu că există situaţii în care angajaţii silvici la ocoale private sau de stat păzeau ziua pădurea, iar după cele opt ore de program aveau firme de exploatare de transport a lemnului şi, practic, tăiau pădurea. Eu îmi asum acest risc, dar sunt decisă să duc această bătălie pentru că avem copii şi trebuie să ne pese de viaţa lor, de condiţiile în care trăiesc şi, de asemenea, de bunurile oamenilor. De felul în care gestionăm pădurile depinde, până la urmă, calitatea vieţii noastre.

Constituţia: principii şi interese

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Constituţia: principii şi interese

Mai mulţi cititori ne-au adresat scrisori în care se referă la dezbaterea care premerge revizuirea Constituţiei ţării. Un interes deosebit este manifestat faţă de evoluţia Legii fundamentale a României, de la apariţia sa şi până în zilele noastre şi modul în care aceasta conjugă principii şi interese.

1. Carol I în anul 1866,  adoptă prima Constituţie

Carol I în anul 1866, adoptă prima Constituţie

În zorii modernităţii, constatăm în Ţările Române explozia unor dezbateri de caracter constituţional, în forma a numeroase Memorii boiereşti, adevărate Proiecte de modernizare a statului, aşa cum le califica regretatul nostru coleg Vlad Georgescu. Astfel, în 1769, partida naţională, condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei, propunea instaurarea unei republici aristocratice conduse de 12 mari boieri; marele vistier Iordache Rosetti-Rosnovanu propunea, ceva mai târziu, ca domnia să devină un organ de supraveghere şi control, puterea efectivă trecând asupra unei Adunări Obşteşti şi a unui divan controlat de boierime.

Dacă aceste proiecte reflectau deopotrivă interesele marii boierimi, dar şi aspiraţiile de modernizare ale societăţii, proiecte încă şi mai radicale sunt susţinute de reprezentanţii boierimii mici şi mijlocii, pentru care identitatea naţională a românilor devenea un factor de unitate. Cererile norodului românesc, documentul programatic al lui Tudor Vladimirescu din 1821, anunţă o ideologie naţională în curs de elaborare. În 1822, Ionică Tăutu elaborează Constituţia cărvunarilor, iar Eufrosin Potecă propune impozitul universal pe venit, cere libertatea tiparului şi ocuparea funcţiilor administrative pe bază de merit. Ion Câmpineanu, apoi societatea secretă Frăţia (1843) revendică unirea Ţării Româneşti cu Moldova, independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Rezultă cu evidenţă modul în care interesul comun al emancipării şi unităţii naţionale se împleteşte cu interesele mai restrânse, mai ales ale orăşenilor – burghezia în curs de formare – şi ale micii boierimi, care urmăreau participarea la exercitarea puterii prin accesul la administraţie şi obţinerea de libertăţi fundamentale.

Revoluţia de la 1848 şi apoi Unirea Principatelor au marcat o etapă importantă în procesul formării instituţiilor moderne ale României. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), împreună cu Legea Electorală reprezintă un important document de caracter constituţional. Prin crearea Corpului Ponderator, care, alături de Adunarea Electivă, constituia puterea legiuitoare, era consacrată pentru prima dată în istoria noastră ideea de bicameralism. Avatarurile acestui principiu argumentează mai clar decât orice retorică importanţa lui pentru funcţionarea democratică a statului: alterat de Carol al II-lea, re-statuat în 1944 prin revenirea la constituţia democratică din 1923, desfiinţat – din voinţa puterii comuniste – prin Constituţia din 1948 şi reinstituit în 1990 prin Legea electorală şi în 1991 prin noua Constituţie democratică a României, bicameralismul se dovedeşte a fi un principiu esenţial al democraţiei mature. Prejudecata conform căreia Parlamentul trebuie să producă acte normative cât mai repede derivă din nerecunoaşterea caracterului aparte al procesului de legiferare. Numai dictaturile sunt instantanee, democraţia are nevoie de timp.

În 1866, odată cu urcarea pe tron a principelui Carol, Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie definită ca atare din istoria României, fără vreo referire la tutela marilor puteri garante şi în ciuda faptului că Principatele se aflau încă, formal, sub suzeranitatea Imperiului Otoman. România devine astfel primul stat constituţional din Balcani.

Constituţia din 1866 consacră pentru prima dată în istorie caracterul indivizibil al statului român, desemnat cu numele de România, chiar dacă marile puteri foloseau încă numele atunci oficial de „Principate Unite”. Astfel, această primă Lege fundamentală subordona toate interesele particulare interesului naţional.

Inspirată din Constituţia liberală a Belgiei, Constituţia consacra o serie de principii esenţiale: principiul suveranităţii naţionale, cel al guvernării reprezentative, al monarhiei constituţionale ereditare, responsabilitatea ministerială. De asemeni, ea garanta drepturile fundamentale: libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor, egalitatea în faţa legii, inviolabilitatea proprietăţii. Existau şi limite: dreptul la vot era limitat pe baza averii (vot censitar), chiar dacă persoanele cu studii erau asimilate colegiilor superioare; o problemă dintre cele mai spinoase se va dovedi cea a limitării drepturilor cetăţeneşti pe criteriul religiei, astfel încât acordarea drepturilor cetăţeneşti pentru israeliţi a devenit o problemă dramatică până în plină perioadă interbelică.

După Marea Unire, o nouă Constituţie devenea imperativă; ea a fost adoptată la 29 martie 1923, fiind un instrument juridic care servea explicit interesul comun al dezvoltării statului de drept şi democraţiei parlamentare, alături de interesele de grup ale burgheziei urbane şi rurale – în vreme ce moşierii tradiţionali îşi vedeau interesele proprii lezate de reforma agrară. Regatul României era caracterizat în Titlul I ca „stat naţional, unitar şi indivizibil” (art.1), cu un teritoriu inalienabil (art.2). Titlul II era consacrat reglementării drepturilor cetăţeneşti. Pentru prima dată, se afirma principiul votului universal, care avea să modifice radical evoluţia politică a ţării, chiar dacă femeile nu aveau acces decât la alegerile locale. Art. 5 prevedea că „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, învăţământ, libertatea presei, a întrunirilor, de libera asociaţie şi de toate drepturile stabilite prin legi”. Un aspect de o importanţă crucială rămâne cel al afirmării explicite a separaţiei puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată de un Parlament bicameral: textul consemna că puterea emană de la naţiune şi că Parlamentul reprezintă naţiunea.

La 20 februarie 1938, Carol al II-lea, care voia să transforme statul „individualist” în stat corporatist şi să concentreze puterea politică în mâna sa, proclamă o nouă Constituţie. Aceasta menţine formal unele principii, în realitate, însă, regele deţine principalele pârghii ale statului. Regele, definit drept „capul statului”, exercita puterea legislativă prin Parlament şi puterea executivă prin Guvern. Nu mai avea nevoie de acordul Parlamentului pentru a încheia pace, a declara război, a bate monedă. Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui şi răspundea numai în faţa acestuia.

Constituţia din 1938 deschidea, de fapt, calea Constituţiilor din 1948, 1952 şi 1965. Dacă frazeologia acestora repetă tipicul tradiţional, acesta este subvertit în fapt prin definiţii liminare: „Baza puterii in Republica Populară Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare”, sau prin consemnarea rolului de forţă conducătoare în stat a Partidului Comunist, ceea ce altera radical sensul întregului. Mai mult, este de remarcat că, înainte de Constituţia din 1965, chiar şi principiul integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului dispare din text, ceea ce aruncă o lumină cu totul aparte asupra intereselor pe care le slujea în realitate documentul şi asupra situaţiei de fapt a României ca stat cu suveranitate limitată.

Constituţia din 1965 a fost abrogată expres la 8 decembrie 1991, când a intrat în vigoare actuala Constituţie, modificată prin referendum în 2003. Principiile fondatoare ale României actuale ca stat democratic sunt clar formulate încă din primul articol, conform căruia „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”. În 1991, însă, reprezentanţii puterii au respins consacrarea constituţională a garantării proprietăţii private şi a principiului separaţiei puterilor, pe care abia textul modificat în 2003 le consemnează, împreună cu elementele de fond pe care le aduce cu sine integrarea europeană şi euro-atlantică a României.

Actuala dezbatere care premerge revizuirii Constituţiei decurge, desigur, şi din unele elemente legate de calitatea noastră de membri UE – de exemplu, de obligaţia de a consemna fără restricţii dreptul cetăţenilor din UE de a deţine proprietăţi, inclusiv funciare, pe teritoriul României. Dar dezbaterea de fond a fost declanşată, de fapt, de interpretările divergente ale textului constituţional, de-o parte de către Preşedintele ţării, care a propus şi utilizat o lectură „maximalistă” a propriilor atribuţii executive, de cealaltă parte a majorităţii membrilor Parlamentului, care au afirmat constant rolul esenţial al acestei instituţii în sistemul de putere democratică. Interpretarea maximalistă a propriului rol de garant al Tratatelor de către unii membri ai Comisiei Europene nu a făcut decât să radicalizeze aceste divergenţe.

Ne putem întreba, fireşte, în ce măsură doar textul legii fundamentale poate soluţiona aceste probleme şi e evident că, fără un comportament politic şi electoral adecvat, ele riscă să persiste. Ceea ce pare, totuşi, flagrant în urma acestor experienţe este că, în ciuda unei tradiţionale înclinaţii către favorizarea formelor autoritare de exercitare a puterii în discursul public, cetăţenii români dovedesc, inclusiv prin vot, că nu-şi doresc de fapt o Constituţie de tipul celei din 1938 şi optează mai degrabă pentru „absolutismul democratic” caracteristic statului de drept contemporan. Fie şi simplul fapt că 70% din voturile exprimate au refuzat categoric, de trei ori la rând, modelul unei preşedinţii de mână forte, de tip „putinist”, ar trebui să pună capăt pentru totdeauna acuzelor de anti-occidentalism şi de filo-rusism îndreptate tocmai împotriva acestor oponenţi ai principiului republicii prezidenţiale autoritare.

Prof. dr. Zoe Petre

Megastructuri geopolitice

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Megastructuri geopolitice

Pol economic gigant euroatlantic

UE şi SUA pregătesc o mişcare economică de amploare: un acord de liber schimb cu numeroase beneficii bilaterale, ale cărui efecte se vor resimţi din plin pe ambele pieţe, având, în acelaşi timp, urmări majore pentru comerţul din întreaga lume.

Vicepreşedintele american Joe Biden şi preşedintele PE Martin Schulz, în consens pentru acordul de liber schimb

Vicepreşedintele american Joe Biden şi preşedintele PE Martin Schulz, în consens pentru acordul de liber schimb

Acordul de liber-schimb UE-SUA este un proiect considerat „ambiţios” de către specialişti, menit să elimine tarifele pentru comerţ şi să armonizeze reglementările pentru mai multe industrii, facilitând comerţul transatlantic şi investiţiile. Mai mult, este considerat de importanţă strategică, în special din perspectivă europeană, fiind perceput între altele drept o modalitate de a contracara influenţa în creştere a Chinei şi a Indiei în economia globală. Se preconizează că exporturile statelor BRICS (Brazilia, Rusia, India, China) către semnatarii viitorului accord ar putea scădea cu până la o treime. Este de notorietate şi faptul că cei doi mari jucători economici mondiali vor putea stabili repere de reglementare pentru restul lumii. De altfel, iniţiativa porneşte de la realitatea că statele UE şi SUA adună peste 40% din PIB-ul mondial şi circa o treime din comerţul global (comerţul bilateral între Statele Unite şi cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene a ajuns la 646 miliarde de dolari în 2012).

Ca în orice altă iniţiativă de o asemenea anvergură, sunt preconizate şi dificultăţi. În primul rând, este vorba despre durata discuţiilor, estimate a se prelungi cu cel puţin doi ani, răstimp în care viitoarele alegeri europarlamentare ar putea schimba algoritmul la vârful UE. Pe lângă segmentul politic, există puncte nevralgice în domeniul economic, cu poziţii divergente ale celor două părţi în privinţa reglementărilor financiare, protecţiei datelor cu caracter privat, supravegherii comunicaţiilor electronice, organismelor modificate genetic, siguranţa auto, produsele farmaceutice etc. „Partida nu este câştigată încă. Este necesară o atitudine prudentă, progresele nefiind considerate dobândite din start”, notează publicaţia franceză „Le Monde”, luând în calcul faptul că negocierile vor acoperi numeroase sectoare economice, inclusiv produsele industriale, agricole şi serviciile. Totuşi, ambele părţi au convenit să depună eforturi pentru încheierea acestui aşa-numit „Parteneriat Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii” şi se speră, la nivelul oficialităţilor, ca acest acord să fie încheiat până în noiembrie 2014.

Estimări de creştere a exporturilor SUA către UE

Estimări de creştere a exporturilor SUA către UE

Câştig pe toată linia

Care ar fi beneficiile şi cine beneficiarii? Ceilalţi, punctează presa de pe cele două maluri ale Atlanticului. „Pentru David Cameron, Parteneriatul UE-SUA este mai mult decât un simplu acord de liber-schimb. Este un element cheie în campania sa vizând reconcilierea Marii Britanii cu statutul ei de membru al Uniunii Europene. În acelaşi timp, partenariatul este un mijloc acceptabil din punct de vedere politic de a replasa Marea Britanie în inima Europei”, notează publicaţia americană „Wall Street Journal”. În Germania, în schimb, „Die Welt” consideră că acordul privind zona de liber-schimb între UE şi Statele Unite ale Americii „ar folosi mai ales americanilor” şi argumentează cu un studiu al Institutului de sondaje „Ifo”, care analizează consecinţele unei astfel de zone pentru 126 de ţări, concluzionând că punerea acesteia în aplicare ar permite crearea de 1,1 milioane de locuri de muncă în SUA şi creşterea PIB-ului real pentru fiecare american cu 13,4%. Per ansamblu, se estimează că economia europeană va beneficia de o creştere de a veniturilor 119 miliarde euro anual, în timp ce economia americană va creşte cu aproximativ 95 miliarde euro.

Unul dintre cele mai importante segmente vizate este, cum era de aşteptat, cel al exporturilor. Cele europene ar putea spori semnificativ, în contextul în care în prezent unele produse alimentare, de pildă, sunt interzise pe piaţa americană (cum ar fi merele, unele brânzeturi), iar altele fac subiectul unor taxe vamale foarte mari (carne 30%, băuturi 22-23%, brânzeturi până la 139%). Alte estimări se referă la schimburile comerciale dintre Germania şi SUA, care s-ar putea dubla, ca şi cifra de afaceri totală a schimburilor comerciale între Statele Unite şi Italia, Grecia sau Portugalia. Concomitent, însă, acest aspect ar putea deveni o provocare pentru piaţa unică europeană, în condiţiile în care unul dintre efectele viitorului acord ar putea fi o scădere a schimburilor comerciale intracomunitare (-23% pe relaţia Germania – Franţa şi chiar o reducere cu 40% a celor dintre Germania şi Marea Britanie!).

3

Produsele tradiţionale europene, libere pe piaţa americană

Deşi se subînţelege, pe de o parte, că ţările care vor profita cel mai mult de acest acord vor fi cele care întreţin în mod tradiţional relaţii comerciale privilegiate cu SUA, precum Marea Britanie sau Irlanda, pe de altă parte, nici economiile sudice, mai marcate de criză, cum ar fi ale Spaniei şi Italiei, nu vor avea de ce să se plângă – importurile lor costisitoare din alte ţări ale Uniunii Europene ar putea fi parţial înlocuite cu produse relativ mai ieftine venite de peste ocean.

Tot din perspectivă comercială poate fi şi România considerată un potenţial câştigător al acordului de liber schimb, dat fiind faptul că de acesta vor beneficia nu numai companiile multinaţionale, ci şi întreprinderile mici şi mijlocii, care vor exporta direct. Creşterea accesului pe piaţa americană, prin reducerea barierelor tarifare, va conduce la creşterea exporturilor româneşti, în special la produse agricole, autovehicule şi componente auto, produse chimice, echipamente şi utilaje”, explică Manuel Donescu, secretar de stat în Ministerul Economiei.

 

Uniunea Eurasiatică, o nouă piaţă comună

Realizarea Uniunii Eurasiatice – din Scoţia până în Noua Zeelandă – este unul din dezideratele strategice ale preşedintelui rus Vladimir Putin. Viitoarea construcţie are mize politice şi economice, iar paşii pentru înfăptuirea ei continuă neîntrerupt.

Trei lideri ai Uniunii Eurasiatice: Dmitri Medvedev, Alexander Lukaşenco şi Nursultan Nazarbayev (2011)

Trei lideri ai Uniunii Eurasiatice: Dmitri Medvedev, Alexander Lukaşenco şi Nursultan Nazarbayev (2011)

Integrarea euroasiatică este menită a deveni o punte de legătură între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. Rusia a întreprins deja paşi concreţi, reuşind să coaguleze în jurul ei câteva state din fosta Uniune Sovietică. Astfel, la 1 ianuarie 2010 intra în vigoare Uniunea Vamală dintre Belarus, Kazakhstan şi Rusia. Apoi, în 2011, premierul Kîrgîzstanului şi-a manifestat, la rându-i, intenţiile de a adera la proaspăt creata entitate economică, alături de Tadjikistan. De altfel, anul 2011 a fost cel mai prolific pentru creionarea proiectului preşedintelui rus Vladimir Putin, atât din punct de vedere declarativ, cât şi al acţiunilor întreprinse: pe 19 noiembrie, Belarus, Kazakhstan şi Rusia au format o comisie mixtă pentru a duce la îndeplinire planul de realizare a Uniunii Eurasiatice până în 2015. Apoi, în 2012 a intrat în vigoare Comisia Economică Eurasia, primul organism supranaţional al viitoarei Uniuni Eurasiatice. Iar în luna iulie a acestui an, preşedintele Putin, a reluat îndemnurile adresate Ucrainei – care încearcă să se apropie de Europa – de a se integra cu Rusia din punct de vedere economic, făcând apel la „legăturile spirituale dintre cele două ţări ortodoxe”.

Ce îşi propune Uniunea Eurasiatică? Scopul este „crearea unui spaţiu cu o piaţă comună de aproximativ 200 de milioane de consumatori, adoptarea unei legislaţii economice comune, asigurarea liberei circulaţii a capitalului, a serviciilor şi a forţei de muncă”, notează interfax.by. Ca întotdeauna când este vorba despre proiecte de o asemenea anvergură, mizele politice nu lipsesc – este ţintită şi ajutarea Europei să iasă din recesiune, Rusia şi statele partenere având în vedere crearea unei comisii mixte care să includă reprezentanţi ai Comisiei Economice Eurasiatice şi ai Uniunii Europene. Acesta ar putea fi un fundament pentru crearea unui spaţiu economic unic de la Atlantic până la Oceanul Pacific, din Scoţia până în Noua Zeelandă şi a formării unei pieţe continentale comune. Rusia merge chiar mai departe cu viziunea, proiectând în perspectivă crearea unor structuri supranaţionale ale pieţei continentale, cum ar fi Comisia Continentală, Banca Continentală, chiar şi o monedă unică, reguli comune atât pentru Uniunea Eurasiatică, cât şi pentru Uniunea Europeană. Acest sistem de parteneriat dintre Uniunea Eurasiatică şi Uniunea Europeană poate da naştere premiselor necesare creării unei schimbări a configuraţiei geopolitice şi geo-economice ale întregului continent Eurasia, cu consecinţe pozitive clare la nivel global”, îşi sintetizează viziunea Vladimir Putin.

Un vis vechi…

Preşedintele rus Vladimir Putin contemplând un vis vechi de o jumătate de secol

Preşedintele rus Vladimir Putin contemplând un vis vechi de o jumătate de secol

Intenţiile actuale ale lui Vladimir Putin se trag din ideile geopolitice din perioada sovietică, preluate de către reprezentanţii curentului politico-ideologic cunoscut sub denumirea de „eurasianism”. Acest curent s-a format în anii ‘20 ai secolului trecut, în cercurile ruseşti de peste hotare. Esenţa ideii eurasianiste rezidă în faptul că Rusia ocupă spaţiul central între Asia şi Europa şi reprezintă o lume socio-culturală aparte. Aşadar, Uniunea Eurasiatică are în centrul său… Rusia, care, în opinia eurasianiştilor, trebuie să se constituie ca o cultură eurasiatică centrală. Etnologul rus Lev Gumiliov (1912-1992) a stabilit şi hotarele megacontinetului Eurasia: Asia de Sus – Mongolia, Giungaria, Tuva şi Zabaikal; Regiunea de Sud – Kazahstan şi Asia de Mijloc; Regiunea de Vest, care include Europa de est.

În timp, eurasianismul a provocat interes în toată lumea. Oameni de ştiinţă ruşi, dar şi geopoliticieni americani au devenit adepţii ideii. Nu în ultimul rând, Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui american Jimmy Carter, s-a arătat interesat de ideea eurasiatică. Iar acest interes nu a dispărut nici la începutul secolului al XXI-lea – în 2001, adepţii ideilor eurasianiste au fondat „mişcarea social-politică a tuturor ruşilor Eurasia”. Ideea centrală? Opoziţia faţă de atlantism. Se poate observa că, la scară mare, este vorba despre intenţia creării, de către Uniunea Eurasitică şi Uniunea Europeană, a unei megastructuri geopolitice şi economice care să stea în faţa SUA şi NATO. Cu Rusia în prim-plan…

…în haine geopolitice noi

Preşedintele rus Vladimir Putin (ales cu 64% din voturi în 2012!) menit a reda Rusiei strălucirea de altădată, şi-a asumat rolul de a coordona proiectul de realizare al Uniunii Eurasiatice. În spatele declaraţiilor despre Rusia spirituală, care va putea da lumii şansa unui viitor pozitiv, se află aceleaşi mize geopolitice dintotdeauna ale Moscovei: supremaţia pe podiumul mondial, statutul de superputere care să aibă nu numai drept de veto în cadrul organizaţiilor internaţionale, ci şi putere de decizie deplină. Cu Rusia în postura de „creier” al structurii şi cu aliaţi care dispun, la rândul lor, de resurse naturale importante, lucru esenţial în susţinerea şi dezvoltarea economiei unui organism de asemenea dimensiuni, Uniunea Eurasiatică (chiar dacă nu neapărat împreună cu Uniunea Europeană…) se prefigurează tot mai aproape. Un singur exemplu pentru ilustrarea mizei viitoarei construcţii zonale: în situaţia în care proiectul Uniunii Eurasiatice ar ajunge la un stadiu complet de dezvoltare (având drept membri state precum Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Moldova, Ucraina etc.), va controla 33% din rezervele mondiale de gaze naturale!

La rândul lor, partenerii actuali ai Kremlinului subscriu: „Nu trebuie să ne oprim la această integrare. Uniunea Eurasiatică o văd ca pe o parte indispensabilă a integrării europene atotcuprinzătoare. De aici reiese propunerea de a interacţiona cu Uniunea Europeană, care ar duce într-un final la crearea unui spaţiu economic unic de la Lisabona până la Vladivostoc. Noi propunem «integrarea integrărilor»”, consideră preşedintele Belarusului, Alexandr Lucaşenco.

Cursă cu obstacole

Element grafic (Uniunea Eurasiatică pe harta lumii)

Element grafic (Uniunea Eurasiatică pe harta lumii)

Am arătat că Uniunea Eurasiatică ar urma să ia fiinţă în mai puţin de doi ani – ianuarie 2015. Modelul economic în baza căruia se va constitui va fi cel european, adaptat la algoritmul de funcţionare a actualei Comunităţi a Statelor Independente (chiar dacă acest lucru nu va fi uşor, întrucât statele membre au interese diferite, unele dintre ele fiind angrenate în alte angajamente sau „oscilând între două lumi”, cum este cazul Ucrainei). Aşa încât privirea Moscovei a sărit peste vecinătatea geografică imediată, susţinută şi de conjunctura economică mondială. Astfel, Ciprul a fost constrâns să ia în calcul o eventuală aderare la Uniunea Eurasiatică. Rusia a propus autorităţilor cipriote, în calitate de plan de salvare a sistemului bancar, să se gândească la eventualitatea aderării la Comunitatea Economică Eurasiatică, pentru a putea avea acces la resursele financiare ale Federaţiei Ruse: „Am putea să soluţionăm problemele Ciprului dacă acesta ar fi sub jurisdicţia noastră – dacă, să presupunem, Ciprul ar fi în Comunitatea Economică Eurasiatică. Atunci Ciprul ar putea obţine credite ca şi Tadjikistanul, Kîrghîzstanul, Belarus, din Fontul Anticriză al Comunităţii Economice Eurasiatice,” a arătat fără echivoc consilierul preşedintelui rus, Serghei Glaziev. Şi Iranul vede posibilitatea de a colabora cu Uniunea Eurasiatică drept o idee bună, mai ales în contextul izolării sale actuale pe scena internaţională (această ţară deţine locul doi în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaze naturale şi este al patrulea exportator de petrol din lume, alăturarea cu Rusia putând genera un pol energetic major).

În acest moment, totuşi, Uniunea Eurasiatică şi primele sale instrumente – Uniunea Vamală (Rusia – Belarus – Kazahstan), Spaţiul Economic Unic sau Comunitatea Economică Eurasiatică răspund mai mult intereselor Federaţiei Ruse, ceea ce poate duce la apariţia unor neînţelegeri. Amintim că procedura de vot din interiorul Uniunii Economice Eurasiatice nu va fi consensul, ci fiecare ţară va deţine puterea unui vot proporţional cu puterea sa economică. Iar dintre toţi membrii, Rusia este cel mai puternic stat… Mai mult, Europa va fi nevoită să negocieze cu state precum Belarus sau Kazakhstan în mare parte prin intermediul Rusiei, care poate ajunge să controleze toate procesele şi tranzacţiile interne şi externe ale Uniunii Eurasiatice. „Există discrepanţe şi nemulţumiri, dar aceste aspecte vor fi abordate pe parcurs. Principalul lucru este că există voinţă politică”, arată Nursultan Nazarbaev, preşedintele Kazahstanului, adăugând, prudent, că Uniunea Eurasiatică este „o problemă complexă”. Dar, prin dimensiunile şi posibilele efecte geostrategice, precum şi dată fiind ambiţia Rusiei de a-l realiza, proiectul rămâne unul deosebit de important pentru viitorul statelor din spaţiul ex-sovietic.

Prim-Miniştrii României Mari – VINTILĂ I.C. BRĂTIANU

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Prim-Miniştrii României Mari – VINTILĂ I.C. BRĂTIANU

Şef al Partidului Naţional-Liberal (1927-1930), prim-ministru al ţării între 1927-1928, Vintilă I.C. Brătianu (fiu al lui I.C, Brătianu şi frate al lui Ionel I.C. Brătianu) a rămas în istorie mai cu seamă ca promotor înflăcărat şi stăruitor al politicii „prin noi înşine”, manifestare a luptei pentru afirmarea independenţei economice a României după Marea Unire. A adus contribuţii importante la modernizarea statului român şi întărirea lui economică, la organizarea şi conducerea Partidului Naţional-Liberal.

Vintilă I.C. Brătianu

Vintilă I.C. Brătianu

Gândirea lui politică este structurată în jurul conceptului fundamental al cerinţelor şi intereselor naţionale, de stat. Doctrina politică a lui Vintilă Brătianu a fost denumită „naţionalism integral”, care porneşte de la premisa că problemele naţionale şi sociale trebuie rezolvate prin prisma interesului naţional, iar expresia cea mai concentrată a acestui „naţionalism” trebuia să fie statul român. Proiectat în relaţiile sale externe, statul trebuia să fie liber, suveran şi independent, ferit de orice imixtiune străină, participând pe picior de egalitate cu celelalte state – mari sau mici – la viaţa internaţională.

Proiectată spre interior, concepţia sa despre stat l-a condus la promovarea unei viziuni etatiste (statul să fie apărătorul şi îndrumătorul întregii activităţi economice, sociale şi culturale), la susţinerea necesităţii intervenţiei statului în economie, care să realizeze controlul asupra tuturor întreprinderilor, datoare să se integreze în acţiunea generală a statului. Resorturile acestor idei se găsesc în eforturile de industrializare a ţării în condiţiile unei concurenţe sufocante din partea capitalului străin.

Exproprierea – scria Vintilă Brătianu în 1913 – se impune … pentru rezolvarea definitivă a unei chestiuni arzătoare şi primejdioase care ţine în loc mersul statului nostru şi care, în acelaşi timp, este chemată să sporească energia naţională, prin îmbunătăţirea traiului a trei pătrimi din poporul nostru”. Reforma agrară şi cea electorală erau „chemate să desăvârşească opera de consolidare naţională. Prin distrugerea ultimelor bariere ale privilegiilor de clasă, statul nostru îşi va dobândi, după o luptă de mai bine de o jumătate de veac, aşezământul său definitiv şi sigur temeinic pentru apărarea şi dobândirea revendicărilor noastre naţionale, un aşezămînt de fapt nu numai de formă, democratic”.

Semnătura lui Vintilă Brătianu

Semnătura lui Vintilă Brătianu

Reluând această idee într-un articol scris în 1914 şi intitulat: „Colegiul unic este o nevoie naţională”, Vintilă Brătianu sublinia: „7.500.000 de români, în hotarele statului român, au de apărat interesele unui neam întreg, împrăştiat în patru părţi ale Orientului Europei … În dezvoltarea întregului popor românesc liber pot vedea toţi românii subjugaţi care poate fi viitorul lor. Ei îl văd într-o zare strălucită, dacă situaţia poporului român liber este bună, cu deznădejde când aud plângerile unui popor asuprit sau revoltele lui contra nedreptăţii. Trebuie să avem grijă de a fi mereu soarele către care priveşte cu râvnă toată suflarea românească, focarul de lumină şi de căldură care să întărească conştiinţa naţională a unui întreg neam”.

Corelarea reformelor democratice interne cu cauza realizării unităţii naţionale este şi mai explicit formulată într-o conferinţă rostită de Vintilă Brătianu în 1920, în care se poate citi: „… dreptul egal de vot pentru toţi era mai întâi o nevoie izvorâtă din situaţia primejdioasă creată de zbuciumatul nostru trecut. Apoi, şi tot atât de necesar, el era pentru înfăptuirea idealului nostru naţional. Cum se putea crede că am fi putut fi focarul de atracţie a românilor robiţi de străini, când ei nu ar fi găsit în regatul cel vechi ceea ce cereau sau în parte chiar obţinuseră, ca în Bucovina, de la cotropitorii lor? Unirea Basarabiei, izvorâtă din revoluţia rusească, căpătase, odată cu autonomia, şi acest vot. Actele Unirii, în care reformele erau cerute deodată cu alipirea de ţara mumă, sunt o probă de prevedere a celor ce înainte de 1914 considerau reformele ca legate de un mare interes naţional. Nu mai insist asupra situaţiei ce ne-ar fi creat lipsa lor la Conferinţa de la Paris, când vântul general al democraţiei influenţa hotărîrile ei”.

Podul de la Cernavoda la 1900

Podul de la Cernavoda la 1900

Răspunsul pe care-l dădea atunci – înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale – a fost completat ulterior cu preconizarea unei politici sociale adecvate în ceea ce priveşte problemele muncitorimii de la oraşe. În acest sens, el sublinia, în 1923, că, pentru asigurarea armoniei sociale şi economice, se impune aplicarea formulei „respect proprietăţii, respect capitalului, dar şi munca trebuie respectată şi consolidată. Conexiunea dintre aspectul social, de clasă şi cel naţional, general, al acestei probleme era mereu prezentă în preocupările omului de stat. „Consolidarea României Mari – aprecia el în 1920 – nu se va putea face fără manifestarea unei solidarităţi naţionale şi cetăţeneşti puternice, care să înlesnească perioada … necesară pentru ca unificarea conştiinţei naţionale să fie asigurată prin unitatea conştiinţei cetăţeneşti ieşite din votul obştesc”.

Cea mai cunoscută şi mai semnificativă contribuţie adusă de Vintilă Brătianu pe plan teoretic şi practic la afirmarea principiului naţional în primii ani postbelici a constituit-o politica „prin noi înşine”. Ideea de bază în judecarea complexei probleme a dezvoltării economice a ţării, pe care Vintilă Brătianu a susţinut-o toată viaţa, ar putea fi rezumată în felul următor: România dispune de condiţii naturale prielnice pentru dezvoltarea ei, dar nu are suficiente capitaluri spre a pune în valoare bogăţiile ţării, munca poporului. De aceea, trebuie apelat la capitalul străin, dar prin asocierea acestuia cu întreprinzătorii români, astfel ca rezultatele dezvoltării să nu fie profitabile numai străinilor, ci şi ţării, inclusiv capitalului românesc.

Manufactura de tutun a Regiei Monopolurilor Statului

Manufactura de tutun a Regiei Monopolurilor Statului

O ţară cu condiţii lăsate de Dumnezeu – scria el cu amărăciune în 1927, după ce încercase fără prea mult succes să aplice politica preconizată – are multe foloase, dar, dacă nu va şti să le apere şi să le folosească, este ameninţată de multe primejdii. Foloasele pentru propăşire şi primejdiile de robire, prin care am trecut din cauza bogatului nostru pământ, din cauza situaţiei noastre excepţionale de ţară a gurilor Dunării şi din cauza petrolului au influenţat puternic istoria României moderne”.

La începutul acestui drum, în mai 1905, când Vintilă Brătianu publica articolul intitulat chiar „Prin noi înşine”, tonul era, evident, mult mai optimist. El exprima „convingerea nestrămutată că prin noi înşine putem să ne dezvoltăm pe toate căile” şi cerea „să nu dăm elementului străin decât strictul necesar”, astfel ca „Ţara românească să păşească prin propriile ei puteri” şi „elementele ei să participe într-o măsură lărgită şi în toate ramurile de activitate”. „Capitalurile străine – se sublinia în alt context – să vie asociate cu partea care o poate da elementul naţional, cu munca noastră, cu capitalul, unde se poate”.

Politica economică – spunea Vintilă Brătianu în cuvântul rostit în Adunarea Deputaţilor, la 3 decembrie 1903 – nu mai poate fi astăzi decât o politică naţională, mai cu seamă într-o ţară mică, ca a noastră”. Era formulat astfel unul din principiile de bază ale neoliberalismului, care preconiza intervenţia statului în economie, prin abandonarea preceptului clasic al liberalismului – „laissez faire”. O semnificaţie care nu ar putea fi limitată la timpul respectiv are, de asemenea, argumentul avansat de el atunci: în adunarea capitalurilor străine, trebuie să ne gîndim întotdeauna ca, atunci când ele vin, să rămână după ele şi altceva decât un beneficiu momentan”.

Titlu de stat din Renta Împroprietăriri din anul 1922. Este semnat de Vintilă Brătianu ca ministru de finanţe

Titlu de stat din Renta Împroprietăriri din anul 1922. Este semnat de Vintilă Brătianu ca ministru de finanţe

În numele acestor principii, Vintilă Brătianu critica cu asprime, în 1930, politica economică a guvernării naţional-ţărăniste, acuzată de „continua înstrăinare a avuţiilor statului şi concesionare a diferitelor lui monopoluri şi regii în condiţii extrem de oneroase, anticonstituţionale, dăunătoare chiar apărării naţionale şi pe care numai state în faliment sunt silite să le accepte”.

Logica politicii „prin noi înşine” viza, într-o strânsă conexiune, atât aspectul naţionalităţii ori cetăţeniei proprietarilor de capital, cât şi orientarea cu precădere a acestuia spre dezvoltarea industriei, ca ramură modernă, de perspectivă, a economiei. „Fără o industrie proprie naţională – aprecia, pe bună dreptate, Vintilă Brătianu – viitorul statului nu poate fi asigurat. Toate naţiunile s-au ridicat prin dezvoltarea industrială, căci industria în special pune în valoare la maximum bogăţiile naţionale şi dă muncii naţionale posibilitatea unei retribuţiuni mai rentabile”. În sprijinul ideii industrializării, în care vedea „un mijloc puternic de potenţare a energiei latente a poporului român”, în lucrările sale sunt concentrate argumente de ordin istoric, economic, social, politic, de apărare etc. În articolul „Acţiunea de stat în politica industrială”, publicat în 1912, erau deja invocate într-o concepţie integratoare cele mai multe din ele. „Suntem – spunea Vintilă Brătianu în acest articol – un stat cu caracter naţional, pierdut în mijlocul unor popoare mai numeroase de neamuri deosebite, unele mai înaintate în civilizaţie ca noi. În vechime ne-am păstrat naţionalitatea prin vitejia armatelor şi prin religie; în viaţa modernă, aceşti factori necesari nu mai sunt suficienţi pentru ocrotirea unui stat naţional. Azi, când activitatea popoarelor a sporit, naţionalitatea se păstrează în primul rând printr-o cultură naţională şi prin participarea elementului naţional la toate ramurile de activitate care formează viaţa chiar a statului…”.

După cum este cunoscut, Vintilă Brătianu s-a implicat şi direct, ca iniţiator, într-o serie de societăţi cu caracter industrial (tramvaiele bucureştene, transportul pe Dunăre ş.a.). În 1914 lansa chiar ideea legăturii Capitalei printr-un canal fluvial cu Dunărea.

Vechiul sediu al Primăriei Capitalei din Casa Hagi Moscu situat pe strada Colţei.

Vechiul sediu al Primăriei Capitalei din Casa Hagi Moscu situat pe strada Colţei.

În contextul preocupărilor pentru problema muncitorească, se cuvine menţionat că în 1929 a luat poziţie, în calitate de şef al Partidului Naţional-Liberal, împotriva reprimării armate de către guvernul naţional-ţărănesc a grevei din Valea Jiului, denunţând „crima sîngeroasă” care a fost „asasinatul în masă al muncitorilor de la Lupeni”.

Remarca: scăderile vieţii politice, crizele ce intervin se datoresc atitudinilor iresponsabile ale unor partide, lipsei lor de pregătire şi maturitate. „Această lipsă de pregătire a unor partide politice şi a unora dintre conducătorii lor pentru a servi interesele complexe ale statului, preocuparea frământărilor interne înlăturând pe aceea a intereselor generale sunt principala cauză a crizelor prin care am trecut şi a tendinţelor de a se permanentiza şi spori”. Dacă ele „nu vor înţelege să vie la o altă concepţie a rolului lor în stat, la o conştiinţă clară a marilor probleme ce se pun azi, valul va trece peste ele”, pentru că „nevoia de un trai sănătos şi moral a unui popor… este mai puternică decât aceea a existenţei unui partid politic, oricare ar fi trecutul sau vechimea lui”. (sublinierile aparţin redacţiei)


În adunarea capitalurilor străine, trebuie să ne gîndim întotdeauna ca, atunci când ele vin, să rămână după ele şi altceva decât un beneficiu momentan”.(Vintilă I.C. Brătianu)


Această lipsă de pregătire a unor partide politice şi a unora dintre conducătorii lor pentru a servi interesele complexe ale statului, preocuparea frământărilor interne înlăturând pe aceea a intereselor generale, sunt principala cauză a crizelor prin care am trecut şi a tendinţelor de a se permanentiza şi spori”(Vintilă I.C. Brătianu)


Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).

Identitate culturală în era globalizării

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Identitate culturală în era globalizării
Conferinţa internaţională cu tema „Întărind excepţia culturală în Europa de mâine”, Cannes 2013

Conferinţa internaţională cu tema „Întărind excepţia culturală în Europa de mâine”, Cannes 2013

Asistăm, cu mulţumire sau nu, la o ofensivă mondială a aşa-numitei globalizări în domenii care nu au decât de câştigat din reglementări: economie, producţie de bunuri, servicii ori comerţ, în general, la îndepărtarea din practică a barierelor restrictive. Fără îndoială că există şi vor exista şi pierderi, marile capitaluri sau marii producători îşi vor impune propriile reguli care nu neapărat vor proveni din strictul lor interes subiectiv, ci, de cele mai multe ori, vor fi impuse din specificul lor cantitativ – sunt mari! Produc mult! Ocupă piaţa! Sunt competitivi datorită preţurilor! Rezultatul va fi îmbucurător din punctul de vedere al necesităţilor umanităţii. Sunt şanse ca pe această cale să asistăm, cel puţin statistic, la o îmbunătăţire a nivelului de trai al unei majorităţi a populaţiei planetei. Dar totul se plăteşte, totul are un cost; un consum global mai mare, chiar dacă va fi însoţit de o repartiţie ceva mai echitabilă, va duce la dispariţia unor forme mai mult sau mai puţin artizanale de producţie a bunurilor, va modifica, în sensul reducerii, spectrul agricol, va accentua problemele ecologice şi va avea consecinţe imprevizibile asupra biosferei. O bunăstare generală va însemna pentru anumite grupuri mari o degradare a standardelor de viaţă, pentru altele chiar adevărate convulsii economice, iar aceste fapte pot provoca – mai întotdeauna se întâmplă aşa – conflicte militare, rasiale etc. Însă cea mai mare ameninţare contemporană o reprezintă conflictul ideologico-religios. Ultimele decenii au fost dominate de violenţa provocată de grupuri religioase care se opun unor forme de… globalizare, dorind să impună, la rândul lor, alte forme de globalizare. Lupta pentru apărarea – dar şi pentru impunerea – democraţiei are ca rezultat direct reacţia pentru apărarea şi impunerea altor forme de înţelegere a lumii, de la „sharia” la „terorismul dezagregant” al mişcărilor anti-sistem. În cele din urmă, vom constata că lumea contemporană se află în plin conflict al modelelor, fie economice, fie de orice alt tip.

Dar cele mai vizibile, cele mai acute conflicte, într-o multitudine de forme şi acţiuni, sunt conflictele de ordin cultural. De la simple cutume la sofisticate expresii artistice, cultura specifică unui grup uman a făcut diferenţa între sfera de influenţă a modelului de acţiune şi gândire a respectivului grup şi restul lumii. Este vorba de felul de a fi. Întrebarea se pune inevitabil: orice mod de a fi trebuie neapărat păstrat? Răspunsul este la fel de simplu: desigur! Aşa cum considerăm că drepturile şi libertăţile fiecărei fiinţe umane trebuie respectate, tot aşa culturile specifice ale grupurilor umane, oricât de mici sau oricât de diferite ar fi, au dreptul la existenţă. De ce oare? Pentru că toate fiinţele umane alcătuiesc umanitatea în toată diversitatea şi grandoarea sa, iar toate diferenţele culturale alcătuiesc uriaşa, inepuizabila resursă spirituală şi de creativitate a omenirii.

2Mai greu este să găseşti căile prin care diversitatea să nu alimenteze conflictele, ci să definească armonia existenţei umane. O observaţie la îndemână este aceea că pe măsură ce se relaxează şi se armonizează reglementările care privesc producţia şi comerţul de bunuri materiale, se înmulţesc şi se rigidizează reglementările care privesc valorile imateriale. Convenţiile şi legile care privesc dreptul de autor şi folosirea acestuia sunt în acest moment câmpul de confruntare a puterilor mari şi mici, o zonă de interes general care ţine mai mult de retractilitate decât de expansiune. Fiecare actant al jocului global se străduieşte să-şi apere valorile proprii, valori care privesc în primul rând sfera creaţiei şi apoi pe cea a producţiei. Revoluţia tehnologică a transformat producţia, ceva ce era în apanajul statelor dezvoltate, într-o activitate la dispoziţia aproape oricărei naţiuni, mijloacele de producţie devenind vectorii globalizării. Spre exemplu, Thailanda şi Malaezia produc memorie pentru computerele folosite în lumea întreagă. Asta nu înseamnă că respectivele ţări deţin vreo pârghie de control în rândul celor care folosesc computerele. Cei care lucrează în fabricile de memorii sunt foşti ţărani, cultivatori de orez şi tot atât de bine ar fi putut produce obiecte din plastic. Adevărata putere aparţine celor care au creat şi deţin dreptul de autor asupra generării respectivelor produse. De aici până la produsul cultural propriu-zis, cel care exprimă identitatea spirituală a unei colectivităţi, e o cale foarte scurtă, de fapt, nu este decât o extindere a domeniului. Creaţia tehnologică este considerată, pe bună dreptate, parte a culturii. De fapt, nu este o parte, ci produsul acestei culturi, cu tot specificul ei. Mai cu seamă un produs condiţionat de acest specific. Iată că, dacă vom accepta acest raţionament, există toate motivele ca naţiunile să lupte pentru apărarea specificului lor cultural, generatorul atâtor valori materiale şi imateriale, hotărâtoare pentru bunăstarea lor. E un punct de vedere. Cert este faptul că statele avansate iau măsuri de protecţie şi stimulare a culturii, care se concretizează în măsuri legislative şi administrative foarte ferme şi foarte precise. Uniunea Europeană are în componenţă state de acest fel. Spre exemplu, Franţa a adoptat decizii de protecţie şi sprijinire a creaţiei culturale proprii, prin regulamente privind difuzarea la radio şi televiziune ce prevăd o pondere importantă a produselor culturale autohtone. Tot Franţa alocă răspândirii limbii franceze şi culturii sale scrise o atenţie specială şi fonduri importante. Două mari organizaţii internaţionale, Alianţa Franceză şi Comunitatea Francofonă, sunt căile de răspândire a culturii franceze, iar răspândirea, în acest caz, înseamnă opţiuni politice şi economice. De ce îşi apără Franţa, prin lege, propria cultură? O apără pentru că propria cultură este motorul progresului său, mediul în care apar şi se dezvoltă marile invenţii şi descoperiri care îi asigură instrumentele necesare de a avea o poziţie importantă în orice domeniu de activitate, în concurenţă cu alte state, care procedează mai mult sau mai puţin la fel. Din acest punct de vedere, România, deşi este în aceeaşi familie de interese şi în acelaşi model civilizaţional şi cultural, face mai puţin, cu toate că pentru statele mici şi mijlocii se impune să facă mai mult, deoarece ele se confruntă cu dificultăţi de comunicare şi de impunere a propriului produs cultural. Reducerea vizibilă a ponderii culturii scrise în România, haosul multor programe de radio şi televiziune, aplicarea unor reguli de economie de piaţă în domeniul cultural – toate acestea – şi încă destul de multe altele – reprezintă inconveniente din punctul de vedere al protejării şi dezvoltării culturii naţionale. Este de apreciat, însă, faptul că România s-a alăturat demersului înaintat de alte 12 state europene care cer ca sectorul audiovizual să fie exclus din acordul de liber schimb care urmează a fi negociat de Uniunea Europeană şi Statele Unite. Este o decizie de a face front comun în faţa efectelor nivelatoare ale globalizării.

Este aceasta calea sigură şi fără întoarcere de a ne transforma dintr-o naţiune participantă la ansamblul global într-o populaţie dependentă de globalizare. Nu vom aduce nimic nou, nici reguli, nici valori şi din această cauză vom fi tot mai marginalizaţi, mai neimportanţi. Avertismentul domnului George Friedman, din conferinţa susţinută la Banca Naţională a României, în luna mai 2013, este foarte serios. El spunea că suntem o ţară ofertabilă, dar nu suntem o naţiune care mai crede în propriile valori. Răspunsul nu este uşor de dat, dar este simplu: încrederea în valori este dată doar de exerciţiul acestora din partea celor care le deţin. Altă soluţie de supravieţuire, în perspectiva unei globalizări iminente, nu este. Sau, cel puţin, aşa pare să fie astăzi.

Eugen Uricaru

Revolte contemporane

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Revolte contemporane

Ca întotdeauna pe parcursul istoriei omenirii, nu a fost nevoie decât de o scânteie pentru a se aprinde unele dintre cele mai importante, mai rezonante şi mai violente revoluţii ale lumii contemporane.

intifadaIntifada” (1987-1993, 2000-2004). Conflictul interminabil dintre Israel şi Palenstina, centrat pe dorinţa palestinienilor de a avea un stat propriu, a avut două puncte culminante. Primul a constat în nesupunerea civică a acestora faţă de autorităţile israeliene. Demonstraţiile s-au transformat în conflicte şi au generat violenţe. Israelul a „dat replica” iniţiativelor teroriste prin sancţiuni economice şi acţiuni militare. Un mare număr de victime s-a înregistrat de ambele părţi, astfel încât, în 1993, s-a semnat un prim acord de pace. Dar aceasta nu a durat. Nemulţumiţi, palestinienii au cerut din nou control asupra unor teritorii, iar „scenariul” celei de-a doua părţi a conflictului a fost asemănător: terorism, violenţă şi, în final, 30.000 de morţi. În această vară, după mai bine de şase decenii de conflict, cele două părţi au repornit un dialog direct, în încercarea de a încheia un acord de pace final.

revolutia cecenaRevoluţia cecenă (1994-1996). Prăbuşirea URSS a avut efect, printre altele, şi asupra evoluţiei Ceceniei, stat cu o îndelungată istorie a revoltelor. Declaraţia de independenţă faţă de colosul sovietic a trecut iniţial în planul doi al preocupărilor Kremlinului, dar în 1994, Federaţia Rusă a invadat cu brutalitate Cecenia. Grupurile rebele din această ţară au continuat seriile de lovituri, până în 1996, când s-a convenit ca ţara să fie suverană, dar în interiorul Federaţiei Ruse.

Cei trei ani de conflict au dus la moartea a peste 40.000 de oameni, în majoritate civili ceceni şi s-au înregistrat mai bine de 300.000 de refugiaţi. Războiul de gherilă continuă şi azi.

KosovoRevolta din Kosovo (1997-1999). Unul dintre cele mai complicate „dosare” ale revoltelor contemporane este Kosovo. Având ca punct central tensiunile entice dintre sârbi şi albanezi, acest conflict major a pornit de la acţiunile albanezilor kosovari împotriva unor ţinte sârbeşti. Ca răspuns, sârbii au încercat să-i extermine practic pe albanezi. Rezultatul? Peste 600.000 de albanezi relocaţi, mii de morţi şi o escaladare continuă a conflictului. Brutalitatea forţelor sârbe a determinat Naţiunile Unite să intervină pentru a curma genocidul. NATO a desfăşurat operaţiuni militare şi, după alte mii de victime şi violenţe care au însângerat inima Europei, conflictul s-a încheiat, iar Kosovo a rămas o zonă sub observaţia ONU.

BosniaRăzboiul civil din Bosnia (1992-1995). Aceeaşi turbulentă zonă a Balcanilor a fost scena unei revolte sângeroase, apărută, ca şi în cazul fostei URSS, ca urmare a dezintegrării unui stat federal. Este vorba despre Bosnia, un mozaic etnic alcătuit din musulmani, sârbi şi croaţi. În vidul creat de prăbuşirea fostei Iugoslavii, forţele sârbe au preluat controlul asupra unei mari părţi a acestei ţări, ceea ce a generat riposta bosniacilor. Sârbii au folosit această conjunctură pentru a lansa o masivă epurare etnică, cu atrocităţi care au umplut de groază o lume întreagă (crime, execuţii, aglomerări în tabere de concentraţi etc) şi care au cumulat peste 200.000 de victime. Şi de această dată, intervenţiile ONU şi NATO au izbutit să pună capăt războiului. Astăzi, ţara este parte a unei federaţii numite Bosnia şi Herţegovina, mozaic multietnic care poate fi model de convieţuire sau focar de conflict.

egiptRevoluţia din Egipt (2011). Mult timp, Egiptul condus de Hosni Mubarak a părut o oază de stabilitate într-o zonă frământată. De aceea, revolta masivă din 2011 i-a surprins pe mulţi, fiind în acelaşi timp şi factorul declanşator al fenomenului numit „primăvara arabă” (un val de înlăturare de la putere a dictaturilor). Revoluţia a avut ca punct central

răsturnarea de la putere a unui lider relativ bine văzut în occident, dar care nu avea o imagine bună în interiorul ţării, unde „domnea” discreţionar din 1981. Cele câteva acţiuni de gherilă derulate în anii regimului Mubarak s-au transformat într-o mişcare naţională amplu reflectată de mass-media în întreaga lume. Presat din toate părţile, Mubarak s-a retras. Dar apele nu s-au liniştit. Rezultatele alegerilor care au urmat sunt din nou contestate, iar Egiptul fierbe în continuare, guvernat periodic de armată.

IranRevoluţia iraniană (1978-1979). Ca şi în cazul Balcanilor, Orientul mijlociu a fost dintotdeauna un focar de revolte. Din acestă parte a lumii vine „dosarul iranian”. În anii `70, această ţară era scena unei „Revoluţii albe”, proces de reforme iniţiat de şeful statului, Mohammad Reza Pahlavi. Unul dintre aspectele acestor reforme era restrângerea masivă a autorităţii religioase. Evenimentele care au aurmat au arătat că ţara nu era pregătită să-şi schimbe obiceiurile. Liderii religioşi au devenit disidenţi, condamnând influenţa SUA, iar revoluţia nu a mai fost decât o chestiune de timp; în 1978, demonstraţiile degenerau în violenţe şi în atacuri asupra semnelor prezenţei occidentului. Tot mai mulţi iranieni au aprins scânteia revoltelor până când, în 1979, Pahlavi a părăsit ţara, care a rămas „pe mâna” liderului religios Ayatollah Komeini. Urmările acelor evenimente se pot vedea şi în evoluţia curentă a Iranului, stat care a rămas o sursă de inflamare a violenţelor zonale.

LibanRăzboiul civil libanez (1975-1990). Rămânem în Orientul mijlociu pentru a consemna un conflict de o mare gravitate, care a durat 15 ani: revoluţia din Liban. Ca în cazurile anterioare, intoleranţa etnică şi religioasă a fost şi în acest caz factorul declanşator. La momentul declanşării războiului civil au intrat în conflict creştinii, minoritari, dar situaţi în poziţii centrale cheie în autorităţile guvernamentale şi militare şi musulmanii, majoritari, dar ţinuţi departe de putere. Apariţia unei miliţii bine înarmate care acţiona de partea musulmanilor a dus la represalii din partea conducătorilor creştini, iar războiul civil a izbucnit imediat. În cei 15 ani în care s-au desfăşurat ostilităţile, peste 200.000 de oameni au murit şi toate statele din regiune s-au „amestecat” (Iordania, Siria, Israel, Iran), fiecare în funcţie de interesul propriu. În numele obţinerii de către majoritatea musulmană a unui număr de pârghii de control al puterii, Libanul rămas până astăzi o „colecţie” de oraşe ruinate într-un stat aflat în echilibru etnic fragil, cu o economie cvasi-inexistentă.

CubaRevoluţia cubaneză (1952-1958). Anii `60 ai secolului trecut au fost o perioadă turbulentă aproape în toată lumea. Unul dintre principalele pericole pe care le combăteau SUA era comunismul. De aceea, apariţia unui stat comunist – Cuba – în imediata vecinătate a americanilor a generat un val de tensiuni bilaterale cu multe puncte culminante. Dar şi Cuba comunistă a fost tot rezultatul unei revoluţii. Odată răsturnat dictatorul Fulgencio Batista, puterea a fost preluată de Fidel Castro, conducătorul unui grup de rebeli care acţionaseră eficient împotriva regimului prin acţiuni de gherilă. Suficient de abil încât să-şi asigure simpatia internaţională, Castro s-a instalat în fruntea Cubei făcând o tranziţie lentă şi discretă către comunism, pentru ca, odată consolidat la vârful statului, să „taie” legăturile cu „marele vecin”, lichidând totodată şi interesele americane de afaceri în Cuba. Abia în ultimii ani, după decenii de sărăcie şi înapoiere şi după retragerea de la putere a lui Fidel Castro, ţara se reorientează spre capitalism.

Muzeul Tezaurului de la Mănăstirea Tismana

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Muzeul Tezaurului de la Mănăstirea Tismana

Biserica şi Banca Naţională, două instituţii fundamentale pentru poporul român, şi-au dat mâna pentru a edifica un Muzeu al Tezaurului la Mănăstirea Tismana, lăcaş de cult încărcat de semnificaţii care a adăpostit tezaurul României pe parcursul celui de-al doilea război mondial, între anii 1944-1947.

Manastirea TISMANA

Manastirea TISMANA

Locul stabilit are şi o simbolistică specială: Mănăstirea Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească (1378) şi unul dintre reperele primordiale în menţinerea credinţei ortodoxe de-a lungul a sute de ani. Mănăstirea reprezintă un monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei strămoşeşti, precum şi un edificiu de artă străveche. În acelaşi timp, Mănăstirea Tismana este locul în care s-au petrecut evenimente importante din biografia poporului nostru: aici a fost adăpostit în vreme de urgie tezaurul ţării şi, se asemeni, este locul în care Tudor Vladimirescu s-a apărat împotriva invadatorilor. Într-un cuvânt, răsfoind filele istoriei, vom constata că la Tismana s-au plămădit, la ceas de taină, independenţa naţională, rezistenţa ortodoxă în faţa prozelitismului catolic şi a fost un post de apărare a ţării în vremuri de război.

În cei 133 de ani de existenţă, Banca Naţională a României şi-a pus amprenta asupra istoriei moderne a ţării. Una dintre recentele iniţiative a fost proiectul menit să pună în valoare simbolistica istorică a Tismanei – Muzeul Tezaurului.

Pestera din stanca Starminei in care a fost ascuns tezurul Romaniei

Pestera din stanca Starminei in care a fost ascuns tezurul Romaniei

În cel de-al doilea război mondial, BNR a decis să pună la adăpost stocul său de aur, în condiţii crâncene pentru existenţa statului român. În anul 1944, tezaurul se afla sub foc încrucişat: pe de o parte, armata germană, în retragere, pe de alta Armata Roşie, care înainta spre graniţa noastră răsăriteană. În aceste condiţii, în acord cu guvernul, Banca Naţională a decis să transporte aurul, în cel mai deplin secret, la Mănăstirea Tismana, unde a fost depus într-o peşteră de lângă stânca Stârminei. Este vorba, aşadar, despre operaţiunea cunoscută în istorie sub numele de „Tismana” (sau „Neptun”), în cadrul căreia cele 242 de tone de aur de la BNR au fost adăpostite şi apărate cu preţul vieţii de către armată, localnici şi monahi. Operaţiunea a fost desfăşurată şi încheiată cu succes: în anul 1947, tezaurul BNR, ce cuprindea şi cele trei tone de aur polonez pe care Tismana le-a găzduit alături de comoara românească, s-au întors la Bucureşti în deplină siguranţă. „Documentele păstrate în arhiva BNR, completate cu o bogată ilustraţie, ne vor prezenta toate momentele importanrte din perioada 1944-1947. Ne referim la la proiectarea Acţiunii Tismana de către guvernatorul Alexandru Ottulescu, împreună cu Guvernul român, la adăpostirea aurului la Tismana, în timpul Guvernatorului Constantin Angelescu şi, în final, aducerea acestuia înapoi la Bucureşti, în timpul Guvernatorului Tiberiu Moşoiu”, a arătat Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, cu ocazia depunerii Actului de fundaţie şi a demarării lucrărilor la Muzeul Tezaurului, în prezenţa ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei, Marian Slivilescu, primarul oraşului Tismana ş.a.

Discursul muzeistic va releva interdependenţa dintre aur, politică şi destine individuale, reconstituind un fragment de istorie şi transmiţând mesajele şi lecţiile unei epoci dramatice publicului larg, în mod special tinerilor.

Popas pe malurile Nistrului

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Popas pe malurile Nistrului

Din piaţa centrală a Chişinăului pleacă din oră în oră microbuze către Tiraspol şi Bender, Transnistria. Un lucru ce pare straniu pentru o regiune cunoscută de mai bine de 20 de ani ca „zonă de conflict”. Oamenii nu arată speriaţi, se vede că fac drumul acesta des: se urcă în microbuz cu copii, cu bagaje, unii cu o servietă sau un rucsac pe umăr. Mulţi se întorc acasă de la muncă – fie din Chişinău, fie din localităţile dimprejur – alţii îşi vizitează rudele. De la Chişinău până la Bender sunt 66 km, iar până la Tiraspol 80 km, nu mai mult de două ore de mers, cu tot cu controlul de la vamă. Şi totuşi, mergând de la Chişinău la Tiraspol, ai impresia unei lungi călătorii, timpul şi spaţiul căpătând parcă alte valenţe odată ce treci hotarul

2.Cetatea Tighina

Cetatea Tighina

Floreni, Chetrosu, Ţînţăreni, Bulboaca, Hîrbovăţ…. Satele se înşiruie domol printre pajiştile înverzite. Pe marginea drumului apare deodată indicatorul de vamă, semn că ne apropiem de graniţă. Nu după mult, coborâm în faţa primului Punct de control, unde ne sunt verificate paşapoartele. După circa 50 de metri, sunt invitaţi să coboare din microbuz numai cei care nu deţin paşaport transnistrean. Am ajuns la locul unde se face reghistraţia… Pasagerii completează un formular, cu care se vor înregistra la miliţia transnistreană dacă stau mai mult de 12 ore. Odată formularul completat, ne putem considera intraţi pe teritoriul unui alt stat. Peisajul nu se schimbă: aceleaşi sate sărace, adăpostite de o natură generoasă, doar că nu vom mai întâlni nici un indicator în limba română pe acest teritoriu moldovean cât timp ne vom afla pe teritoriul Transnistriei. Totul este în limba rusă, iar denumirile româneşti, atâtea câte mai există, sunt scrise în grafie chirilică.

Un singur loc din Tiraspol își mai păstrează denumirea scrisă în limba română, cu alfabet latin: liceul de limba română “Lucian Blaga”. În fața liceului ne întâmpină zâmbitor directorul Iov Iovcev, care conduce instituția de învățământ de mai bine de 20 de ani, din 1992. Mulți şi diverşi i-au călcat pragul de atunci: generații întregi de elevi plini de emoție la începutul anului școlar, oaspeți de peste hotare, ca şi soldați trimiși de autoritățile separatiste să-i închidă școala, părinți temători pentru soarta copiilor lor… Este încă bucuros de oaspeți. Și dornic să-și spună povestea. „În ce limbă vreți să vă povestesc, în română sau în rusă?” Alegem rusă, pentru oaspeții din Rusia. În 1991, etnicii moldoveni reprezentau 17% din populația Tiraspolului. Pentru că tineretul vorbea limba română, Ministerul Educației a fost nevoit să înființeze liceul de limba română.

1.Cu Iov Iovcev, director Lucian Blaga

În vizită la Liceul „Lucian Blaga”, împreună cu dl. Iov Iovcev, directorul liceului

În anul 2000, la liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol învățau 900 de copii. În anul 2013, liceul mai are doar 170 de absolvenţi. Cu aceeași situație se confruntă și celelalte licee de limba română din Transnistria: liceul teoretic „Alexandru cel Bun” din Bender, liceul „Evrika” din Rîbnița, liceul „Mihai Eminescu” din Dubăsari și liceul „Ștefan cel Mare” din Grigoriopol.

Ca turişti, suntem sfătuiţi să vorbim cât mai puţin româneşte între noi, la fel engleză, cel mai bine este să vorbim doar ruseşte. Oamenii sunt rari pe stradă, la fel şi maşinile. Case ce par pustii, imobile vechi ce poartă amprenta timpurilor sovietice. Singurele clădiri noi (câteva sedii de bănci, hoteluri, restaurante) aparţin investitorilor ruşi sau elitei locale… proruse. Întregul oraş pare părăsit şi, din discuţiile cu localnicii, înţelegem că nu este doar o impresie: populaţia Transnistriei s-a redus dramatic în ultimii 20 de ani. Dacă la începutul anilor ’90 în Transnistria trăiau aproximativ 750.000 de locuitori, astăzi populaţia de pe malul stâng al Nistrului nu depăşeşte 509.000 şi continuă să scadă. Pe lângă o rată a natalităţii foarte scăzută (-0,4 în 2012), anual circa 2.000 de locuitori părăsesc regiunea definitiv, plecând în căutarea unei vieţi mai bune. Numărul pensionarilor depăşeşte cu mult numărul celor care reprezintă forţa de muncă – 138.000 de pensionari, faţă de 104.000 angajaţi – o povară pentru economia Transnistriei, care nu ar reuşi să susţină sistemul de pensii şi asigurări sociale fără ajutor din afară, primit din partea Rusiei. Aceasta contribuie lunar cu câte 15 dolari în plus la fiecare pensie.

Criza demografică provocată de exodul masiv al locuitorilor Transnistriei în ultimele două decenii a fost însoţită şi de schimbarea componenţei etnice. Recensământul din 1989 indica următoarea structură a populaţiei: 40% etnici moldoveni, 24% ruşi, 28% ucraineni. În 2010, etnicii moldoveni reprezentau 32%, ruşii 30,4%, iar ucrainenii 28,8%.

Prezenţa românilor în regiuni întinse din stânga Nistrului şi felul în care au reuşit să-şi păstreze identitatea etnică şi culturală constituie adevărate pagini de rezistenţă. Aceasta în ciuda izolării lor şi a tentativelor repetate de asimilare, cu ajutorul istoriografiei sovietice, preocupată să demonstreze ponderea covârşitoare a elementului slav în configuraţia etnică a acestor teritorii, precum şi deosebirea categorică dintre moldoveni şi români. De altfel, propaganda separatistă pomeneşte tot timpul de pericolul unirii Republicii Moldova cu România şi, ca urmare, incertitudinea care paşte soarta cetăţenilor transnistreni în cazul unui astfel de scenariu. În încercarea lor de a-şi legitima aciunile, separatiştii încearcă crearea unei noi identităţi – cea nistreană – unul dintre fundamentele existenţei autoproclamatei republici. Copleşiţi de prezent, oamenii renunţă la lupta „buneilor” (bunicilor) lor şi acceptă preţul supravieţuirii în schimbul recunoaşterii noii identităţi. Puţini mai vorbesc astăzi de românii de dincolo de Nistru. Puţini trecători prin aceste locuri se opresc să asculte povestea urmaşilor celor ce stăteau odată de strajă la marginea Europei…

Luiza Popa

Miracolul lui „Carol Roman”

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Miracolul lui „Carol Roman”

De mai bine de o jumătate de secol, Carol Roman îşi distribuie creaţia prin tot felul de jurnale, după care, precum un bun gospodar, o culege şi o cerne între coperţile câte unei cărţi.

În acest fel el dovedeşte că efemeritatea articolului de ziar poate căpăta contracarată, căpătând greutate şi perenitate atunci când e adăpostită într-un volum.

Coperta MIRACOLECarol Roman este jurnalistul care duce mereu în cârcă scriitorul. El nu crează cu resemnarea celui care acceptă fatalitatea dizolvării paginii de ziar în neantul informaţional. El scrie cu un ochi la actualitate şi cu altul la eternitate, fără ca acest „strabism” să pricinuiască vreo vătămare a acestui simţ fundamental. Creierul său setat pe acest dualism îl ajută să selecteze, din noianul de amănunte, pe cele cu adevărat semnificative. Şi pe care le dezvoltă că măiestria depusă încă de pe când ucenicea în ale găzetăriei cu cărţile lui Zoscinko, Romanov şi Ilf&Petrov sub pernă. Pentru că de acolo, de la acel miracol “proletcultist” al gazetăriei literare îşi trage el seva creaţiei umoristico-satirice, a cărei vână transpare din mai fiecare text.

Cu „Miracole – Carte de râs, de ei şi de noi”, recent apărut, Carol Roman pune în circulaţie cel de-al zecelea volum încredinţat tiparului în ultimii ani. Doar 68 dintre sutele de texte semnate în felurite publicaţii în acest interval au primit paşaport pentru „eternitatea” raftului de bibliotecă, într-o selecţie pe cât de inspirată, pe atât de sugestivă. Carol Roman cultivă cu nedisimulată plăcere paradoxul, alăturarea şocantă de termeni, ironia fină şi aparenta obiectivitate în tratarea unor fragmente existenţiale în care întâmplarea – şi poate nu doar ea – presară doza de savoare ce face din aceste clipe de viaţă, episoade memorabile.

Ceea ce mi se pare extrem de particular şi valoros în scriitura lui Carol Roman este, însă, absenţa violenţei şi a veninului ce impregnează opera perisabilă a multor contemporani. El este atent la derapajele actualităţii, le sancţionează ca un agent de circulaţie exigent, fără să le transforme în instrumente de eradicare a “pacientului”.

În asta constă şi valoarea exemplară a abordărilor sale în care îmbină decent satira cu autoironia, cu convingerea că nimeni nu e mai presus – sau mai prejos – de ridicol.

Miracolele lui Carol Roman – fie că se numesc „Dilema producătorului de izmene”,Bun venit, frate extraterestru” sau „Ioane, vrei să fii nevasta mea?” – se citesc cu uşurinţă şi se asumă cu voioşie de către lectorul care nu a pierdut nici obişnuinţa şi nici plăcerea de a ţine o carte în mână.

P.S. N-am nici o îndoială că succesul acestei cărţi se va datora, într-o apreciabilă măsură şi inspiratei ilustraţii, în legătură cu care îmi permit să nu insist.

Prezenţa aromânilor în Peninsula Balcanică

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Prezenţa aromânilor în Peninsula Balcanică

interviu cu profesorul Tănase Bujduveanu, cercetător şi realizator al unor importante studii în acest domeniu

1Publicistul, istoricul şi profesorul Tănase Bujduveanu şi-a dedicat numeroşi ani studiului civilizaţiei şi culturii aromânilor. Pe linia unor preocupări constante se înscriu lucrările sale, pentru cei interesaţi de problema extrem de serioasă şi pasionantă a prezenţei aromânilor în Peninsula Balcanică, din cele mai vechi timpuri până în prezent. Demersul acestuia este lăudabil nu doar pentru consecvenţa cu care îşi caută identitatea între volutele nebuloase ale istoriei neamurilor din preistoria Peninsulei Balcanice, ci şi pentru invitaţia pe care o face fiecare carte a sa la aprofundarea unei dimensiuni a spiritualităţii noastre arhaice, puţin cunoscute şi cel mai adesea neglijate.

– Ce aţi creat în ultima vreme?

– În perioada anilor 2012-2013 am realizat şi publicat patru studii referitoare la Peninsula Balcanică. „Tradiţii alimentare la aromâni şi meglenoromâni” dezvoltă o temă din activitatea pastorală a aromânilor şi meglenoromânilor. Cartea prezintă mărturii referitoare la tradiţii alimentare din perioada veche şi până în zilele noastre, cu referire la tradiţia creşterii animalelor, cultivării pământului, alimentaţiei. Facem precizarea că vocabularul din acest domeniu este majoritar latin, având în vedere originea acestor populaţii în romanitatea orientală la fel cu a românilor din nordul Dunării.

2.ibrahim-themoAl doilea studiu se intitulează „Ibrahim Themo, personalitate a lumii balcanice” şi este conceput pentru a oferi date despre viaţa şi activitatea unui politician revoluţionar şi om de cultură. Tematica lucrării atinge diferite planuri, având ca scop cunoaşterea evoluţiei acestui patriot balcanic, influenţa exercitată în plan spiritual, politic, social, posibilităţile de adaptare la noile conjuncturi şi dorinţa aplicării unor schimbări majore.

Un simbol al credinţei creştine – Crucea în frunte” este cel de-al treilea studiu. În straie cusute cu fireturi din aur şi argint, cu părul strâns în frizuri înalte sau cu cosiţe împletite, mers vioi, legănat, femeile aromânce au un semn distinct, anume semnul crucii, realizat între sprâncene ca o insignă de foc.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea până după primul război mondial – când Imperiul Otoman se retrage din Balcani – obiceiul tatuării crucii în frunte scade în intensitate. Fetele aflate în zonele rurale îl fac ca semn de podoabă, iar astăzi este întâlnit mai rar, la femeile în vârstă. După cel de-al doilea război mondial, datorită noilor condiţii sociale, obiceiul tatuări crucii în frunte nu se mai practică.

Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor” prezintă aromânii din Peninsula Balcanică, formarea şi evoluţia lor istorică în acestă zonă sud-europeană. Aromânii, ca parte integrantă a spaţiului românesc carpato-danubiano-pontico-balcanic, urmaşi ai tracilor romanizaţi, au supravieţuit vicisitudinilor istoriei (războaie, năvăliri barbare, formarea şi prăbuşirea unor imperii), deseori sprijiniţi de românii din stânga Dunării.

Aceste studii beneficiază de versiuni în limbile franceză şi engleză, iar cartea referitoare la Ibrahim Themo are versiuni şi în albaneză şi turcă.

– Ce aveţi pe masa de lucru?

– Lucrez la două studii referitoare la legăturile României cu lumea scandinavă, despre prezenţa suedezilor şi a finlandezilor în zona spaţiului carpato-danubiano-pontic şi chiar în Balcani, dar şi despre prezenţa românilor în aceste ţări. Legăturile complexeromâno-scandinave – economice, politice şi culturale – reprezintă un argument al relaţiilor permanente existente între popoare care au luptat pentru valori umane eterne – libertatea, independenţa, democraţia – şi între care au existat şi există multiple conexiuni.

3Prezentăm vechi şi profunde legături între naţiuni atât de îndepărtate geografic, dar atât de apropiate prin valorile culturale şi de civilizaţie pe care le promovează. Reprezentanţii lor au conferit, de-a lungul timpului, entităţilor cărora le aparţin acea dimensiune europeană mai mult decât oricând şi care înseamnă un spaţiu şi un sistem comun de valori.

Lucrările în limba română au versiuni în limbile franceză şi engleză, accesibile cercetătorilor străini specializaţi în cultura, civilizaţia scandinavă şi a legăturilor cu Europa de sud-est.

– Proiecte?

– Am primit invitaţia de la Departamentul de limbi şi literaturi romanice de la Facultatea de Filologie „Blaze Koneski”, din Skopje, Macedonia, de a participa la realizarea unui volum aniversar dedicat unui mare lingvist balcanic şi european, meglenoromân, cu numele Petar Atanasov, de altfel prieten al poporului român. Voi onora acest volum cu o temă adecvată, balcanică.

Cipul minune

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Cipul minune

carol romanAi dracului mai sunt şi americanii ăştia! Cu ştiinţa lor, în care pompează miliarde de dolari au ajuns să se bage până şi în creierul omenesc. Deşi pare de necrezut, dar acesta este adevărul. Astfel,aflăm că, cei de la International Business Machines (IBM) au dezvăluit cipul care gândeşte asemenea creierului uman. Proiectul a început în 2011 şi se află încă în perioada de lucru, de probe, de perfecţionarea aplicaţiilor. Performanţele sunt cu adevărat uimitoare. Să ne gândim că doar într-o singură încercare au reuşit să simuleze, în anul trecut, 530 de miliarde de neuroni, folosind cel mai rapid calculator din lume, după cum afirmă “Engadget”. Sunt folosite legăturile neurosinaptice care au loc în creier.

Cu alte cuvinte un cip din acesta miraculous ar putea potenţa inteligenţele şi i-ar aduce pe posesorii cipului instalat în cap în postura de giganţi creatori. Vorba aceia, miliarde de neuroni în ticvă, e ceva! Un bleg şiret din aceia cu mulţi bani va putea introduce în capul său un asemenea cip valoros şi din prost va deveni foarte deştept. Numai că lucrurile nu merg chiar atât de liniar! Depinde de ce anume întâlnişte cipul în creierul individului. Un asemenea bleg-şiret cu ajutorul acestei piese diabolice va putea ajunge la fel de dezastruos cât o gaură neagră din spaţiile interstelare.Un deştept ,prin amplasare de cip va putea grăbi mersul omenirii apropiind-o de lumea spaţiilor stelare cu câteva mii de ani.

Şi în politică ar avea multe de spus acest cip miraculous, prin gura cuiva. Dacă, din pornire un politician este un tip mărinimos, cu gândul şi la cei din jur, se va putea construi “utopia lui Thomas Morus”, în care toată lumea va trăi ca în Paradisul lui Adam. Nu tu belea cu plata întreţinerilor, cu taxele şi impozitele, cu…, cu…, cu multe. De va fi plasat în capul unuia care în viscerele sale ascunde un monstru, va fi vai şi amar de cei din jurul lui. Taxe peste taxe, incesturi, arme de distrugere tot mai sofisticate, etc., etc.

Nu aş îndrazni să mă bag cu acest cip în stupul veninos al oamenilor politici de pe la noi deoarece aş fi refuzat şi chiar gonit deoarece… “noi ştim şi singuri că doar avem cap pe umeri”, iar de prea deştepţi nu avem nevoie doarece atâţia câţi avem sunt destui.

Numai că, la drept vorbind, dacă ar fi să îi prezint pe toţi cei din lumea politică ce ar avea nevoie de o infuzie din acest cip miraculous, cu nominalizări şi indicaţii de defecte de funcţionare m-aş pune rău cu toată schema autorităţilor de stat, a Parlamentului, etc., etc.,; dar şi aşa mă tem că am dat prea mult din gură sau, mai bine spus din condei.

O concluzie se trage: cipul acesta miraculous nu este pentru noi, să îl cumpere alţii ce au nevoie, noi suntem deştepţi de la Mama Natură. Dar, mai ştii, poate că pe baza parteneriatului strategic va trebui să îl aducem pe tărâmurile noastre, alături de inteligentele avioane americane F16. Evident, o simplă ipoteză…

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult