28
June , 2017
Wednesday

Dezbateri

Constituţia: principii şi interese

Reporter: editura September - 26 - 2013

Mai mulţi cititori ne-au adresat scrisori în care se referă la dezbaterea care premerge revizuirea Constituţiei ţării. Un interes deosebit este manifestat faţă de evoluţia Legii fundamentale a României, de la apariţia sa şi până în zilele noastre şi modul în care aceasta conjugă principii şi interese.

1. Carol I în anul 1866,  adoptă prima Constituţie

Carol I în anul 1866, adoptă prima Constituţie

În zorii modernităţii, constatăm în Ţările Române explozia unor dezbateri de caracter constituţional, în forma a numeroase Memorii boiereşti, adevărate Proiecte de modernizare a statului, aşa cum le califica regretatul nostru coleg Vlad Georgescu. Astfel, în 1769, partida naţională, condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei, propunea instaurarea unei republici aristocratice conduse de 12 mari boieri; marele vistier Iordache Rosetti-Rosnovanu propunea, ceva mai târziu, ca domnia să devină un organ de supraveghere şi control, puterea efectivă trecând asupra unei Adunări Obşteşti şi a unui divan controlat de boierime.

Dacă aceste proiecte reflectau deopotrivă interesele marii boierimi, dar şi aspiraţiile de modernizare ale societăţii, proiecte încă şi mai radicale sunt susţinute de reprezentanţii boierimii mici şi mijlocii, pentru care identitatea naţională a românilor devenea un factor de unitate. Cererile norodului românesc, documentul programatic al lui Tudor Vladimirescu din 1821, anunţă o ideologie naţională în curs de elaborare. În 1822, Ionică Tăutu elaborează Constituţia cărvunarilor, iar Eufrosin Potecă propune impozitul universal pe venit, cere libertatea tiparului şi ocuparea funcţiilor administrative pe bază de merit. Ion Câmpineanu, apoi societatea secretă Frăţia (1843) revendică unirea Ţării Româneşti cu Moldova, independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Rezultă cu evidenţă modul în care interesul comun al emancipării şi unităţii naţionale se împleteşte cu interesele mai restrânse, mai ales ale orăşenilor – burghezia în curs de formare – şi ale micii boierimi, care urmăreau participarea la exercitarea puterii prin accesul la administraţie şi obţinerea de libertăţi fundamentale.

Revoluţia de la 1848 şi apoi Unirea Principatelor au marcat o etapă importantă în procesul formării instituţiilor moderne ale României. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), împreună cu Legea Electorală reprezintă un important document de caracter constituţional. Prin crearea Corpului Ponderator, care, alături de Adunarea Electivă, constituia puterea legiuitoare, era consacrată pentru prima dată în istoria noastră ideea de bicameralism. Avatarurile acestui principiu argumentează mai clar decât orice retorică importanţa lui pentru funcţionarea democratică a statului: alterat de Carol al II-lea, re-statuat în 1944 prin revenirea la constituţia democratică din 1923, desfiinţat – din voinţa puterii comuniste – prin Constituţia din 1948 şi reinstituit în 1990 prin Legea electorală şi în 1991 prin noua Constituţie democratică a României, bicameralismul se dovedeşte a fi un principiu esenţial al democraţiei mature. Prejudecata conform căreia Parlamentul trebuie să producă acte normative cât mai repede derivă din nerecunoaşterea caracterului aparte al procesului de legiferare. Numai dictaturile sunt instantanee, democraţia are nevoie de timp.

În 1866, odată cu urcarea pe tron a principelui Carol, Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie definită ca atare din istoria României, fără vreo referire la tutela marilor puteri garante şi în ciuda faptului că Principatele se aflau încă, formal, sub suzeranitatea Imperiului Otoman. România devine astfel primul stat constituţional din Balcani.

Constituţia din 1866 consacră pentru prima dată în istorie caracterul indivizibil al statului român, desemnat cu numele de România, chiar dacă marile puteri foloseau încă numele atunci oficial de „Principate Unite”. Astfel, această primă Lege fundamentală subordona toate interesele particulare interesului naţional.

Inspirată din Constituţia liberală a Belgiei, Constituţia consacra o serie de principii esenţiale: principiul suveranităţii naţionale, cel al guvernării reprezentative, al monarhiei constituţionale ereditare, responsabilitatea ministerială. De asemeni, ea garanta drepturile fundamentale: libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor, egalitatea în faţa legii, inviolabilitatea proprietăţii. Existau şi limite: dreptul la vot era limitat pe baza averii (vot censitar), chiar dacă persoanele cu studii erau asimilate colegiilor superioare; o problemă dintre cele mai spinoase se va dovedi cea a limitării drepturilor cetăţeneşti pe criteriul religiei, astfel încât acordarea drepturilor cetăţeneşti pentru israeliţi a devenit o problemă dramatică până în plină perioadă interbelică.

După Marea Unire, o nouă Constituţie devenea imperativă; ea a fost adoptată la 29 martie 1923, fiind un instrument juridic care servea explicit interesul comun al dezvoltării statului de drept şi democraţiei parlamentare, alături de interesele de grup ale burgheziei urbane şi rurale – în vreme ce moşierii tradiţionali îşi vedeau interesele proprii lezate de reforma agrară. Regatul României era caracterizat în Titlul I ca „stat naţional, unitar şi indivizibil” (art.1), cu un teritoriu inalienabil (art.2). Titlul II era consacrat reglementării drepturilor cetăţeneşti. Pentru prima dată, se afirma principiul votului universal, care avea să modifice radical evoluţia politică a ţării, chiar dacă femeile nu aveau acces decât la alegerile locale. Art. 5 prevedea că „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, învăţământ, libertatea presei, a întrunirilor, de libera asociaţie şi de toate drepturile stabilite prin legi”. Un aspect de o importanţă crucială rămâne cel al afirmării explicite a separaţiei puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată de un Parlament bicameral: textul consemna că puterea emană de la naţiune şi că Parlamentul reprezintă naţiunea.

La 20 februarie 1938, Carol al II-lea, care voia să transforme statul „individualist” în stat corporatist şi să concentreze puterea politică în mâna sa, proclamă o nouă Constituţie. Aceasta menţine formal unele principii, în realitate, însă, regele deţine principalele pârghii ale statului. Regele, definit drept „capul statului”, exercita puterea legislativă prin Parlament şi puterea executivă prin Guvern. Nu mai avea nevoie de acordul Parlamentului pentru a încheia pace, a declara război, a bate monedă. Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui şi răspundea numai în faţa acestuia.

Constituţia din 1938 deschidea, de fapt, calea Constituţiilor din 1948, 1952 şi 1965. Dacă frazeologia acestora repetă tipicul tradiţional, acesta este subvertit în fapt prin definiţii liminare: „Baza puterii in Republica Populară Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare”, sau prin consemnarea rolului de forţă conducătoare în stat a Partidului Comunist, ceea ce altera radical sensul întregului. Mai mult, este de remarcat că, înainte de Constituţia din 1965, chiar şi principiul integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului dispare din text, ceea ce aruncă o lumină cu totul aparte asupra intereselor pe care le slujea în realitate documentul şi asupra situaţiei de fapt a României ca stat cu suveranitate limitată.

Constituţia din 1965 a fost abrogată expres la 8 decembrie 1991, când a intrat în vigoare actuala Constituţie, modificată prin referendum în 2003. Principiile fondatoare ale României actuale ca stat democratic sunt clar formulate încă din primul articol, conform căruia „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”. În 1991, însă, reprezentanţii puterii au respins consacrarea constituţională a garantării proprietăţii private şi a principiului separaţiei puterilor, pe care abia textul modificat în 2003 le consemnează, împreună cu elementele de fond pe care le aduce cu sine integrarea europeană şi euro-atlantică a României.

Actuala dezbatere care premerge revizuirii Constituţiei decurge, desigur, şi din unele elemente legate de calitatea noastră de membri UE – de exemplu, de obligaţia de a consemna fără restricţii dreptul cetăţenilor din UE de a deţine proprietăţi, inclusiv funciare, pe teritoriul României. Dar dezbaterea de fond a fost declanşată, de fapt, de interpretările divergente ale textului constituţional, de-o parte de către Preşedintele ţării, care a propus şi utilizat o lectură „maximalistă” a propriilor atribuţii executive, de cealaltă parte a majorităţii membrilor Parlamentului, care au afirmat constant rolul esenţial al acestei instituţii în sistemul de putere democratică. Interpretarea maximalistă a propriului rol de garant al Tratatelor de către unii membri ai Comisiei Europene nu a făcut decât să radicalizeze aceste divergenţe.

Ne putem întreba, fireşte, în ce măsură doar textul legii fundamentale poate soluţiona aceste probleme şi e evident că, fără un comportament politic şi electoral adecvat, ele riscă să persiste. Ceea ce pare, totuşi, flagrant în urma acestor experienţe este că, în ciuda unei tradiţionale înclinaţii către favorizarea formelor autoritare de exercitare a puterii în discursul public, cetăţenii români dovedesc, inclusiv prin vot, că nu-şi doresc de fapt o Constituţie de tipul celei din 1938 şi optează mai degrabă pentru „absolutismul democratic” caracteristic statului de drept contemporan. Fie şi simplul fapt că 70% din voturile exprimate au refuzat categoric, de trei ori la rând, modelul unei preşedinţii de mână forte, de tip „putinist”, ar trebui să pună capăt pentru totdeauna acuzelor de anti-occidentalism şi de filo-rusism îndreptate tocmai împotriva acestor oponenţi ai principiului republicii prezidenţiale autoritare.

Prof. dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult