19
August , 2017
Saturday
OMUL ANULUI 2010 ILHAM HEYDAR OGLU ALIYEV Preşedinte al Republicii Azerbaidjan Una dintre cele mai proeminente personalităţi politice ...
La început de an, în Germania, la Hamburg, a fost inaugurată o nouă sală de ...
Chapeau Se caută lucrători români Angajatorii din Spaţiul Economic European oferă prin intermediul reţelei EURES sute de ...
La 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, se năștea Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, al doilea ...
Aflăm că în patruzeci şi cinci de state americane „scrisul de mână” începe să fie ...
Libera circulaţie în Uniunea Europeană a adus avantaje semnificative. În perioada 2004-2007, creşterea mobilităţii forţei ...
Comorile energetice -resursele de hidrocarburi estimate a exista în zona Polului Nord, precum şi avantajele ...
Radu Graţian Gheţea - preşedinte al Asociaţiei Bancherilor din România şi al CEC Bank - Importantă ...
Ţările din nordul Europei au pus în practică cu succes un sistem bazat pe coeziunea ...
Domnul George G. Potra, cel mai autorizat cercetător al operei și vieții lui Nicolae Titulescu, ...
În acest moment al evoluţiei sistemului mondial, nimic nu mai aparţine unui stat, unui popor ...
În ultimul timp, Republica Moldova se bucură de un interes cu totul special din partea ...
Una dintre problemele cele mai acute aflate în prim-planul dezbaterii europene este cea reprezentată de ...
Criza a lovit Spania fără milă: aproape 6 milioane de şomeri, peste 100.000 de oameni ...

Archive for November, 2013

Convergenţe…

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Convergenţe…

carol romanIstoria ultimilor ani din viaţa politică a ţării este plină de încercări, când reuşite, când parţial eşuate, de a aşeza ţara pe un făgaş care, alături de Uniunea Europeană, să aducă o viaţă tihnită şi îndestulată pentru întreaga populaţie. Numai că, din pricini uneori obiective, alteori subiective, acest ţel parcă mai mult se îndepărtează de noi decât se apropie. Adversităţile manifestate cu înverşunare neobişnuită de către forţele politice aflate ori la putere ori în opoziţie risipesc păgubos energia naţională.

Şi totuşi, atunci când apare o situaţie pe care am denumi-o a fi de „interes naţional”, înţelegerea tacită ori declarată îşi face loc. Şi, indiferent de simpatiile unora sau ale altora, va trebui să înregistrăm pozitiv afirmaţia simbolică a preşedintelui Traian Băsescu, care, aflat într-un moment important şi pentru naţiunea română, a afirmat un ţel comun: „România are o obligaţie «de sânge» în a-i sprijini pe moldoveni”.

În mod categoric, susţinerea procesului de integrare europeană a Republicii Moldova reprezintă unul dintre avantajele încheierii, la apropiatul summit al Parteneriatului Estic de la Vilnius, a Acordului de Asociere şi a Acordului de Liber Schimb Cuprinzător şi Aprofundat dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. De altfel, în timpul discuţiilor dintre preşedinţii României şi Republicii Moldova, a fost iniţiat un program de susţinere economică, socială şi politică a Moldovei, a fost afirmată disponibilitatea României de a creşte substanţial importurile de vinuri şi alte produse agricole din R. Moldova, ca urmare a deciziei de a se bloca accesul acestora pe piaţa rusească.

În această problemă, cu diferenţe de nuanţe ori de priorităţi, şi-a afirmat angajamentul de a pune umărul şi premierul Victor Ponta, care a dat asigurări că Guvernul României sprijină în totalitate parcursul european al Republicii Moldova, cu referire la terminarea gazoductului Iaşi-Ungheni, proiect eminamente european, construit din colaborarea dintre cele două ţări, cu aport financiar şi politic al Uniunii Europene. Se mai are în vedere şi reconstrucţia podurilor dintre România şi Republica Moldova, distruse în cel de-al doilea război mondial, interconectarea celor două ţări şi în domeniul electricităţii, alături de sectorul gazelor şi integrarea europeană a statului moldovean.

Şi şeful diplomaţiei române a întreprins şi iniţiat acţiuni de informare a altor state în legătură cu sprijinul pe care îl acordă România pentru integrarea Moldovei în Uniunea Europeană, contând pe reacţia solidară şi a altor state europene. Relevant este în acest sens şi comunicatul dat publicităţii după întâlnirea dintre miniştrii de Externe român si polonez, Titus Corlăţean şi Radoslaw Sikorski, prin care se cere românilor şi europenilor să susţină Republica Moldova, în accesul în Uniunea Europeană.

Cum se poate că tocmai în aceste împrejurări, (în curând Vilnius) s-au găsit cei de la „Rospotrebnadzor” (Protecţia consumatorilor) să acuze „calitatea nesatisfăcătoare a produselor moldoveneşti”?! Răspunsul este evident. O metodă asemănătoare este aplicată şi Letoniei, ţară de unde nu se vor mai importa nici un fel de lactate, în contextul în care atitudinea Guvernului de la Vilnius a fost de promovare asiduă a apropierii Ucrainei şi Republicii Moldova de Uniunea Europeană, scrie „EU Business”.

Consemnăm cu satisfacţie faptul că Republica Moldova este susţinută şi de Parlamentul European, care a adoptat o propunere comună de rezoluţie în care se atrage atenţia asupra constrângerilor alarmante ale Moscovei asupra ţărilor foste membre al URSS, printre care Ucraina şi Moldova, pentru a renunţa la asocierea cu Uniunea Europeană, în contextul apropiatului summit de la Vilnius. Parlamentul European îndeamnă Comisia şi Consiliul să prezinte măsuri concrete şi efective. Mai mult chiar, Uniunea Europeană îşi afirmă disponibilitatea de a asista ţările din Parteneriatul Estic în eforturile lor de integrare, prin sprijinirea aplicării provizorii a secţiunilor relevante din acordurile de asociere sau de liber schimb, prin deblocarea împrumuturilor suspendate şi a programelor de asistenţă.

Carol Roman

ES HUO YUZHEN, AMBASADOR AL R.P.CHINEZE: „Relaţiile chino-române au căpătat o nouă vitalitate şi putere”

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on ES HUO YUZHEN, AMBASADOR AL R.P.CHINEZE: „Relaţiile chino-române au căpătat o nouă vitalitate şi putere”

Festivitatea de la Bucureşti dedicată aniversării proclamării R.P.Chineze:

În urmă cu 64 de ani, poporul chinez a creat China nouă, nutrind dorinţa de independenţă, democraţie şi prosperitate a naţiunii. Astăzi, faţa Chinei are o nouă strălucire, datorată realizărilor obţinute.

Este de notorietate internaţională faptul că China a creat un miracol economic. După reforma şi deschiderea Chinei, timp de peste 30 de ani, economia ţării a înregistrat un proces de creştere rapidă, devenind a doua putere economică mondială şi prima ţară exportatoare din lume. În prima jumătate a acestui an, PIB-ul Chinei a crescut la 7,6%, rezultat care, în contextul nefavorabil al economiei mondiale, nu este lesne de obţinut. China va accelera reforma modelului de creştere şi restructurare economică. „Miracolul” progresului ţării noastre a intrat într-o nouă etapă, marcată prin calitate şi eficienţă, iar reperele dezvoltării chinezeşti vor fi şi mai spectaculoase în viitor.

Poza amb. ChineiDe altfel, China a realizat o ascensiune cuprinzătoare. În cadrul politicului, societăţii, economiei, culturii, în toate domeniile s-a continuat promovarea reformelor, democraţia şi statul de drept fiind într-o continuă evoluţie, iar nivelul de trai al populaţiei a crescut semnificativ.

În plan extern, China a promovat pacea şi dezvoltarea, urmărind neabătut calea contribuţiei la pacea lumii. China este o mare ţară responsabilă, în curs de dezvoltare, care răspunde în mod activ provocărilor globale, susţinând cooperarea internaţională şi implicându-se în afaceri globale şi regionale.

Conducerea chineză, după învestirea ei, îndreaptă întregul popor chinez şi eforturile lui către noul obiectiv: produsul intern brut şi venitul pe cap de locuitor din mediul urban şi rural din 2010 să se dubleze până în 2020, pentru a realiza bunăstarea decentă şi cuprinzătoare a societăţii, astfel încât, până la mijlocul acestui secolul, să se edifice o ţară socialistă modernă, bogată, puternică, democratică, avansată cultural şi armonioasă, împlinindu-se în acest fel marea renaştere a „visului chinezesc”. Acesta, prin oportunităţile pe care le oferă în exterior, este şi visul lumii. În dezvoltarea sa, China nu va fi separată de restul statelor; vor fi continuate deschiderea către exterior şi cooperarea cu beneficii reciproce, inclusiv cu România, ca partener global, pentru a lucra împreună la dezvoltarea comună, aducându-ne contribuţia la progresul omenirii.

Se cunoaşte că România este a treia ţară din lume care a recunoscut China nouă. În cei 64 de ani scurşi de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre China şi România, prietenia tradiţională dintre cele două popoare s-a aprofundat continuu. În ultimii ani, cooperarea politică reciprocă dintre cele două ţări se află în creştere constantă. Există strânse legături la toate nivelurile – autorităţi şi Parlament – precum şi în diverse domenii. S-au dezvoltat comerţul bilateral şi legăturile economice. În prima jumătate a anului, volumul schimburilor comerciale bilaterale a ajuns la 1,84 miliarde de dolari, iar cooperarea celor două părţi în domeniul energiei, infrastructurii şi altor arii de interes a înflorit semnificativ. Odată cu strângerea legăturilor Chinei cu ţările din Europa Centrală şi de Est, relaţiile chino-române au căpătat o nouă vitalitate şi putere. De asemenea, schimburile culturale dintre cele două ţări s-au amplificat. Menţionez organizarea expoziţiei „Comorile Chinei”, cu soldaţii de teracotă din vremea împăratului Qin Shi Huang, care a avut mare succes în România, devenind un important reper al legăturilor culturale în anul acesta.

Consider că, sub îndrumarea liderilor chinezi şi români şi pe baza eforturilor reciproce ale celor două popoare, cooperarea chino-română din toate domeniile va înregistra rezultate şi mai fructuoase, în aşa fel încât relaţiile bilaterale să prefigureze un viitor mai bun.

* * *

La Ambadasa Republicii Populare Chineze a avut loc festivitatea dedicată aniversării a 64 de ani de la proclamarea R.P. Chineze, la care au participat înalţi reprezentanţi ai Guvernului României, ai Parlamentului, Corpului Diplomatic etc. Cu acest prilej, ES Huo Yuzhen, Ambasador al R.P.Chineze la Bucureşti, a rostit un discurs.

„Este necesară definitivarea Strategiei Naţionale în Domeniul Tineretului 2014-2020”

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on „Este necesară definitivarea Strategiei Naţionale în Domeniul Tineretului 2014-2020”

– afirmă dl. Nicolae Bănicioiu, ministru al Tineretului şi Sportului –

România nu a avut până în prezent o strategie în politica de tineret. În condiţiile integrării în Uniunea Europeană şi armonizării structurilor instituţionale şi a legislaţiei, care sunt obiectivele strategice şi direcţiile de acţiune stabilite la nivelul Ministerului?

Nicolae Banicioiu

Nicolae Banicioiu

– Pentru a crea „Strategia Naţională în Domeniul Tineretului 2014-2020”, am decis să iniţiem o consultare largă a mediului civic în România, a ONG-urilor, structurilor de tineret, sindicatelor, structurilor studenţeşti şi a tuturor celor care se ocupă de mediul organizaţiilor neguvernamentale. Este necesară definitivarea acesteia în termen cât mai scurt, deoarece România este deficitară la acest capitol. În acest sens, am decis constituirea unui grup de lucru inter-ministerial, alcătuit din reprezentanţi ai Ministerului Tineretului şi Sportului, Ministerului Educaţiei Naţionale, Ministerului Fondurilor Europene, Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi Ministerului Sănătăţii, pentru a avea o imagine completă asupra tuturor aspectelor ce marchează evoluţia şi dezvoltarea tinerilor. Pe 12 august, cu ocazia Zilei Internaţionale a Tineretului, Ministerul Tineretului şi Sportului a lansat în dezbatere publică documentul Strategiei.

La deschiderea anului şcolar

La deschiderea anului şcolar

– Care sunt elementele principale ale Strategiei?

– Pilonii Strategiei prin care ne dorim să combatem problemele cu care se confruntă tinerii (şomajul, marginalizarea în societate şi lipsa oportunităţilor) sunt: cultură şi educaţie non-formală, participare şi voluntariat, muncă şi antreprenoriat, sănătate, sport şi recreere, toate acestea având ca obiectiv principal incluziunea socială a tinerilor. Printre obiectivele Strategiei se numără asigurarea accesului tinerilor la educaţie non-formală şi cultură, formarea unui stil de viaţă sănătos prin practicarea unui sport, crearea unui mediu favorabil voluntariatului şi creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă.

Ce ne puteţi spune despre liniile de acţiune prezente ale Ministerului pe problematica de tineret?

– Printre direcţiile de acţiune pe care Ministerul le are în vedere prin „Strategia Naţională în Domeniul Tineretului 2014-2020” se numără diversificarea ofertei de educaţie non-formală, formarea tinerilor în meserii tradiţionale, combaterea obezităţii prin consiliere şi activităţi sportive, măsuri de prevenţie în vederea reducerii consumului de tutun şi droguri, creşterea numărului orelor de sport în şcoli şi licee, reglementarea voluntariatului şi stimularea dezvoltării de start-up-uri în domeniul antreprenoriatului.

În dezbatere, Strategia Naţională în Domeniul Tineretului

În dezbatere, Strategia Naţională în Domeniul Tineretului

– Ce alte programe aveţi în derulare?

– Anul acesta, Ministerul Tineretului şi Sportului a organizat, în premieră, Tabăra Tinerelor Talente şi Tabăra Olimpicilor, proiecte la care au participat tineri din toată ţara, tineri cu talente artistice deosebite, respectiv tineri olimpici naţionali şi internaţionali. Scopul a fost de a încuraja talentul creator şi de a răsplăti reuşitele tinerilor de excepţie din România. De asemenea, am organizat tabere speciale pentru tinerii instituţionalizaţi şi tinerii cu dizabilități.

Un alt proiect apreciat de participanţi a fost „Şcoala de Vară 2013”, dedicat tinerilor cu vârste cuprinse între 18 şi 35 de ani şi care a constat în seminarii pe teme precum: dezvoltarea aptitudinilor de antreprenoriat, a competenţelor civice, interpersonale şi sociale, informarea corectă cu privire la modalităţile de obţinere a unei finanţări din fonduri europene, diferite activităţi privind protecţia mediului, creşterea toleranţei prin cunoaşterea valorilor culturale, a obiceiurilor şi tradiţiilor specifice altor etnii şi, nu în ultimul rând, promovarea unei alimentaţii sănătoase şi a mişcării fizice.

Îmi propun ca anul viitor să continuăm şi să dezvoltăm lucrurile bune pe care le-am făcut anul acesta.

Tendinţe în dezvoltarea învăţământului – Ce factori dirijează marea performanţă –

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Tendinţe în dezvoltarea învăţământului – Ce factori dirijează marea performanţă –

Educaţia este unul dintre sistemele pe care toată lumea le consideră de maximă importanţă, prima investiţie în viitorul societăţii. Acest unison are, însă, foarte multe „variabile” atunci când este observată realitatea din teren, mai exact susţinerea concretă acordată de state pentru fructificarea acestei preţioase investiţii şi metodele aplicate pentru obţinerea rezultatelor scontate.

Sistemul finlandez de învăţământ, cel mai performant din lume

Sistemul finlandez de învăţământ, cel mai performant din lume

Statele lumii oferă o multitudine de modele de învăţământ. La o privire macro, în ceea ce se numeşte generic „sistem educaţional” intră, pe de o parte, tradiţia şi datele unei naţiuni (şcolile din SUA şi Iran, de pildă, diferă semnificativ), iar, pe de altă parte, susţinerea financiară din partea statului, adesea proporţională cu gradul de dezvoltare al acestuia. La toate acestea se adaugă metodele folosite în procesul de învăţare, de la învăţatul în program de şapte zile pe săptămână practicat în Coreea de Sud până la sistemul lejer finlandez, în cadrul căruia elevii nu dau examene deloc înainte de a împlini vârsta adolescenţei. Câteva exemple sunt edificatoare: în clasele din vest, repetiţia este folosită ca un exerciţiu de memorie, în timp ce în sistemul chinez este menită căutării de noi sensuri ale noţiunii repetate; elevii occidentali percep înţelegerea unui proces prin accesul imediat la informaţie, în timp ce pentru asiatici este rezultatul unei îndelungate analize (de aici şi diferenţa între profesorii vestici, care predau, şi cei orientali, care continuă să înveţe cot la cot cu elevii lor); procesul înţelegerii prin memorare nu este o cerinţă în cazul sistemelor din Haiti sau Liban* etc.

Alocări guvernamentale pentru educaţie (procente PIB) la nivelul anului 2007

Alocări guvernamentale pentru educaţie (procente PIB) la nivelul anului 2007

Întrucât sunt mulţi cei care consideră că prima necesitate pentru performanţa şcolară este susţinerea financiară, ne propunem să lăsăm acest aspect în plan secund. Şi vom face apel la un studiu al unuia dintre cele mai importante grupuri internaţionale de cercetare în domeniu, „Pearson”, care afirmă că „banii nu sunt totul”. Mai exact, în statele care se situează cel mai bine din lume în domeniul educaţiei, acest domeniu este văzut din altă perspectivă: reprezintă una dintre preocupările majore ale elevilor şi părinţilor, profesorii beneficiind de cel mai înalt respect. Aceste societăţi îi răsplătesc cum se cuvine (şi ierarhic, şi material) pe cei cu grad înalt de educaţie. Ca urmare, apar şi rezultatele cu care toţi cei implicaţi în sistemul de învăţământ se mândresc (de exemplu, elevii sud-coreeni vorbesc limba engleză mai bine decât elevii francezi!). Aşadar, clasamentul performanţelor şcolare la nivel mondial ar putea da de gândit multor factori decizionali din state cu pretenţii. Mai exact, pe lângă amintitele Finlanda şi Coreea de Sud, aflate pe primul şi al doilea loc din zece, podiumul mondial al performanţei în domeniu este completat de state asiatice (Hong Kong, Japonia, Singapore), abia de la jumătatea listei în jos figurând Marea Britanie, Suedia, Canada sau Irlanda, iar SUA abia pe locul 17 (în urma Poloniei…). Datele Băncii Mondiale arată că aceeaşi Finlanda aloca, în 2009, 12,1% din totalul cheltuielilor guvernamentale pentru învăţământ, iar Statele Unite un procent mai mult. Reiese din clasamentul de mai sus că metodele implementate sunt cel puţin la fel de importante cum este alocarea de fonduri.

Tăieri din bugete

Studenţii chinezi vor schimba configuraţia globală a învăţământului superior

Studenţii chinezi vor schimba configuraţia globală a învăţământului superior

De altfel, veştile nu sunt foarte bune din această ultimă perspectivă: cheltuielile statelor privind educaţia au tendinţa de scădere în ultimii ani în majoritatea ţărilor Uniunii Europene, după cum arată un studiu recent al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Raportul, intitulat „O privire de ansamblu asupra educaţiei 2013”, care analizează sistemele de educaţie din 34 de ţări membre, inclusiv 21 de state din UE, concluzionează că, în ciuda declaraţiilor politice, statele dau din ce în ce mai puţini bani pentru educaţie (în medie, profesorii din ţările UE obţin circa 80% din salariile lucrătorilor cu acelaşi nivel de studii!). Tăieri mai mari de cinci procente au survenit în state ca Portugalia sau Ungaria, iar pentru unele ţări din sudul şi estul Europei (Bulgaria, Grecia, Italia, România, Slovacia), micşorarea cheltuielilor este dublată şi de un nivel scăzut de investiţii în domeniu. „Sunt vremuri dificile pentru bugetele naţionale, însă (…) dacă statele membre nu reuşesc să investească în mod corespunzător în modernizarea educaţiei, vom rămâne în urma competitorilor noştri globali…”, punctează comisarul european pentru educaţie, cultură, multilingvism şi tineret, Androulla Vassiliou.

Totuşi, multe dintre clişeele de altădată, despre diferenţele de performanţă ale sistemelor din vest faţă de cele ale educaţiei din est, par să fi dispărut (cel puţin la nivelul studiilor superioare…). O atestă faptul că un număr tot mai mare de studenţi străini se îndreaptă spre universităţi din Europa de est. Astfel, numărul de studenţi străini din Ungaria a crescut cu aproape un sfert în intervalul 2005-2011, în Polonia a existat o creştere de 80% între 2005 şi 2010, iar Cehia a raportat o dublare a numărului de studenţi străini în acelaşi interval, arată date ale UNESCO. În Slovacia, 45% dintre studenţii străini au studiat discipline legate de sănătate – prin comparaţie, în ţări precum Germania, Suedia sau Canada, numărul de studenţi străini care urmează aceste specializări nu atinge 10 procente. „Există mai multe motive ce justifică reorientarea spre Europa de est, inclusiv reputaţia în creştere a diplomelor obţinute la universităţile din această parte a continentului, care predau cursuri în limba engleză. Există însă şi alţi factori, în special faptul că taxele de şcolarizare la aceste instituţii nu sunt la fel de mari ca la universităţile de top din Occident, iar intrarea nu este la fel de dificilă”, remarcă „New York Times”, adăugând că medicii, stomatologii ori farmaciştii cu diplome obţinute la universităţi acreditate din Europa estică pot practica aproape oriunde în cadrul Uniunii Europene.

Realităţi contrastante

Statele subdezvoltate, marcate de campioane la analfabetism şi abandon şcolar

Statele subdezvoltate, marcate de campioane la analfabetism şi abandon şcolar

Alte date vin să confirme că educaţia mondială are repere diferite chiar faţă de trecutul apropiat. UNESCO atrage atenţia că, la nivelul anului 2010, peste 60 de milioane de copii au rămas în afara sistemului de învăţământ, iar în 2012, 31 de milioane de elevi au abandonat şcoala (cu alte 32 de milioane repetând anul). În Africa Sub-Sahariană şi în mare parte din Asia, alte zeci de milioane de tineri rămân cu studiile primare nefinalizate (interesant de remarcat este faptul că în aceste state, fiecare an de şcoală aduce 10 procente în plus la un viitor salariu). Net dezavantajaţi sunt şi copiii care trăiesc în zonele rurale ale lumii (de două ori mai mulţi rămân neşcolarizaţi faţă de orăşeni). Iar analfabetismul a încetat să mai fie o plagă exclusiv în ţările subdezvoltate: în zone din America de Sud sau Europa se ating rate duble faţă de unele state africane (aici putem remarca faptul că România, fostă premiantă” a sistemului educaţional nu cu multe decenii în urmă, este astăzi pe locul patru în Uniunea Europeană la abandon şcolar şi pe locul doi în Europa centrală şi de est la analfabetism, chiar dacă unii elevi de excepţie continuă să se remarce pe plan internaţional).

Aceste semnale de alarmă vin în contrast cu anumite proiecţii referitoare la viitorul învăţământului. Astfel, în cartea Making a Difference: Australian International Education”, specialistul în învăţământ superior Bob Goddard apreciază că numărul studenţilor, în orizontul anului 2025, va atinge 262 de milioane la nivel mondial (faţă de 178 de milioane în 2010). Principalele două „surse” ale acestui „boom” vor fi China şi India, care urmăresc să atingă media numărului studenţilor din statele OECD. Şi, cum populaţiile lor depăşesc, fiecare, 1 miliard de locuitori, este uşor de imaginat ce impact va avea creşterea chiar şi cu doar câteva procente a numărului de studenţi. Se mai poate remarca, la capitolul „schimbări de optică”, felul în care multe state din Asia şi America Latină au „întors” datele sistemelor proprii, în aşa fel încât, din predominant public, învăţământul superior a devenit în mare parte privat, arată Philip Altbach, director al Centrului pentru Educaţie Superioară al Colegiului din Boston, SUA. Şi exemplele ar putea continua.

Nu putem încheia acest „periplu” prin realităţile momentului în domeniul educaţiei fără a nota câteva dintre secretele performanţei sistemului finlandez, care a dus ţara în fruntea ierarhiei mondiale: elevii finlandezi au foarte puţine teme pentru acasă şi dau doar câteva examene până la vârsta adolescenţei, nefiind evaluaţi în primii şase ani de educaţie şcolară; elevii sunt introduşi în sistem indiferent de gradul de inteligenţă, iar la sfârşitul ciclului, diferenţele dintre ei sunt cele mai mici din lume; se mai poate adăuga că sistemul este subvenţionat integral de către stat, iar profesorii, care trebuie să aibă cel puţin un masterat, sunt aleşi dintre 10% cei mai buni absolvenţi, nu beneficiază de salarii de merit, dar pot câştiga, după 15 ani, aproape dublu faţă de profesorii de peste ocean, fiind cotaţi în societate la acelaşi grad de respect ca medicii sau avocaţii (este şi acesta un motiv pentru care 93% dintre elevii finlandezi termină liceul….). Toate aceste elemente (şi încă multe altele, care, după cum am arătat, nu ţin exclusiv de salarii sau alocări din PIB) fac ca elevii finlandezi să se situeze de mai bine de un deceniu pe primul loc în lume la cunoştinţele de matematică, ştiinţe etc.

* Ilene Z. Rubenstein (Universitatea New York) – „Educational Expectations: How they differ around the world” 

90 de ani de la proclamarea Republicii Turcia

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on 90 de ani de la proclamarea Republicii Turcia

Turcia aniversează 90 de ani de la declararea independenţei, la 29 octombrie 1923. Drumul parcurs de la un stat fondat pe rămăşiţele fostului Imperiu Otoman până la actuala Republică prosperă, considerată o putere regională şi mondială, a fost unul remarcabil.

Mustafa Kemal Atatürk

Mustafa Kemal Atatürk

Turcia de astăzi este o republică democrată, unitară, constituţională, cu o moştenire culturală şi istorică străveche. Aşezarea ţării la intersecţia Europei cu Asia îi conferă o mare importanţă geostrategică. Bazele parcursului său notabil de-a lungul ultimelor decenii au fost puse de un lider vizionar, Mustafa Kemal, cel considerat fondatorul Turciei moderne (supranumit şi „Atatürk” – „Tatăl tuturor turcilor”, titlu care i-a fost acordat de către Parlament, în 1934).

Născut în 1881, Mustafa Kemal a fost ofiţer în armată otomană în primul război mondial. În aprilie 1920, el devenea primul preşedinte al Marii Adunări Naţionale a Turciei, recunoscută drept noul guvern al ţării prin Tratatul de la Lausanne, din 1923. În acelaşi an, în luna octombrie, a fost proclamată Republica Turcia. Acesta a fost punctul istoric de referinţă al debutului unui amplu proces de reformă economică şi socială, care a întors ţara spre valorile occidentale. Astfel, sub conducerea lui Mustafa Kemal, Turcia a adoptat un regim laic: legea islamistă a fost separată, în premieră, de cea laică; noul cod civil a fost elaborat după cel elveţian; femeile au căpătat drepturi egale cu bărbaţii (find abolită obligativitatea ca acestea să poarte vălul Islamic), poligamia a fost interzisă, căsătoria civilă devenind obligatorie; a fost introdus un nou alfabet, cu efect direct asupra grăbirii procesului de alfabetizare a populaţiei; a fost reformat sistemul de învăţământ. Reformele au cuprins şi sectorul economic – a fost redusă fiscalitatea în cazul populaţiei rurale, s-au stabilit modele de ferme agricole, s-a modernizat reţeaua de transport, s-au edificat entităţi industriale moderne.

Introducerea alfabetului latin

Introducerea alfabetului latin

Viziunea lui „Atatürk”, de obţinere a unei independenţe totale – economică, financiară, judiciară, militară şi culturală”, a inclus şi aspectele de politică externă. Alături de calitatea de membru fondator al Naţiunilor Unite (1945) şi membru al Consiliului Securităţii Naţiunilor Unite (din 2009), Turcia a urmat linia orientării spre vest prin apartenenţa în organizaţii ca NATO, Consiliul Europei, OECD, OSCE, făcând parte şi din grupul G-20, al celor mai puternice economii ale lumii (al cărei summit din 2015 îl va prezida). Un alt aspect definitoriu al relaţiilor străine ale Turciei au fost legăturile sale strânse cu SUA. În linie cu această orientare, relaţiile cu Europa au fost o parte centrală a politicii externe a ţării. Astfel, Turcia a început negocierile de aderare la UE în 2005, fiind membru asociat al Comunităţii Economice Europene încă din anul 1963. Totodată, ţara a promovat relaţiile culturale, politice, economice şi industriale cu lumea din est, în special cu Orientul Mijlociu şi cu statele turcice ale Asiei Centrale, prin apartenenţa în organizaţii regionale ca „Islamic Conference and Economic Cooperation Organization”. La rândul lor, Balcanii sunt o parte importantă a preocupărilor politicii externe a Turciei. În acest tablou se înscriu şi relaţiile cu ţara noastră. Turcia şi România au, în mod tradiţional, relaţii bilaterale cu adânci rădăcini, bazate pe prietenie şi cooperare. Acestea au evoluat într-un ritm constant de-a lungul ultimilor ani, deschizând calea pentru extinderea cooperării în orice domeniu posibil, incluzând comerţul, energia, transporturile şi, de asemeni, cultura. Începând din anul 2011, Turcia şi România au ridicat relaţiile tradiţionale la nivel de parteneriat strategic”, arăta ES Ömür Şölendil, Ambasadorul Republicii Turcia la Bucureşti, în cadrul unui interviu acordat revistei noastre.


Principala provocare pe care o avem în faţă este să ne ridicăm naţiunea la cele mai înalte niveluri de civilizaţie şi prosperitate” (Mustafa Kemal „Atatürk” Paşa)

Prin presiune, credincioşi români au trecut la bisericile ungureşti

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Prin presiune, credincioşi români au trecut la bisericile ungureşti

– Revelaţiile lucrării Săcuizarea românilor prin religie”, publicată la Cluj, în anul 1927 –

Marea Unire de la 1918 şi formarea statului naţional unitar român, căruia i-au fost integrate vechi ţinuturi istorice, au dus, odată cu lărgirea graniţelor, la creşterea semnificativă a populaţiei, la diversificarea structurii sociale şi confesionale a ţării. În faţa oamenilor de ştiinţă şi a instituţiilor de cultură româneşti se deschidea un larg câmp de cercetare şi acţiune. „A cunoaşte ţara este cel mai bun mijloc a o servi”, afirma, la vremea respectivă, Dimitrie Gusti, fonadatorul Şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti. „Suntem în clipa cea mai însemnată a istoriei noastre naţionale şi o icoană credincioasă a pământului şi poporului României în această epocă va fi un document unic, pentru care cercetătorii viitorului ne vor fi recunoscători”, sublinia şi geograful G. Vâlsan, într-un succint, dar condensat cuvânt de deschidere ce prefaţa primul număr al unei serii de studii elaborate de Institutul de Geografie al Universităţii din Cluj, pe baza unor investigaţii de teren dedicate problemelor transilvănene. Studiul respectiv, intitulat „Săcuizarea românilor prin religie”, semnat de Sabin Opreanu, la care ne vom referi în continuare, apărea în 1927, la Institutul de arte grafice „Ardealul” din Cluj, inaugurând „Biblioteca secţiunii geografico-etnografice a „Astrei” consacrată „lămuririi pe înţelesul tuturor a problemelor importante ale pământului ţării noastre şi ale poporului românesc sau naţionalităţilor locuind împreună cu el pe acest pământ”, după cum se preciza în prefaţa amintită.

IMGÎn perioada întocmirii studiului, din componenţa ţinutului situat în mijlocul ţării româneşti, alături de români cuprindea în primul rând secui şi cetăţeni de altă origine etnică (saşi, evrei, armeni, ţigani ş.a.). În pofida acestui mozaic multietnic, cercetătorul era surprins de nivelarea existentă între oamenii ţinutului în ceea ce priveşte limba utilizată, portul şi chiar obişnuinţele. Cum a fost posibilă o asemenea omogenizare? Printr-o asiduă politică de deznaţionalizare şi asimilare, ne spune autorul: „Puterea de asimilare a Săcuilor a fost foarte mare şi se manifestă chiar şi azi (la 1927, n.red.), aproape cu aceeaşi intensitate ca şi în trecut. Românii de prin centru şi-au uitat de mult limba” (op. cit., p. 1). Pentru a aduce la lumină modul în care s-a produs acest amplu proces prin care românii şi celelalte etnii au fost aproape complet „săcuizate”, autorul se apleacă asupra confesiunilor şi datinilor religioase, pornind de la premisa că un popor nu păstrează nimic mai cu sfinţenie decât credinţa, obiceiurile şi tradiţiile religioase, iar identificarea şi studiul acestora „poate aduce preţioase indicii asupra contribuţiei făcute de poporul care le păstrează la structura etnică a populaţiei unui ţinut” (p. 3). Pe baza datelor de cercetare adunate cu migală, autorul studiului stabileşte cu destulă precizie şi structura confesională a acestui ţinut, după cum urmează: se ajunsese la 81,4% catolici, reformaţi şi unitari (secui); 16% de confesiune românească (români); 0,6% lutherani (saşi); 2% alte grupuri religioase şi etnice (evrei, armeni ş.a.). Cum s-a ajuns în anul 1927 la asemenea proporţii? Evident că printr-o politică special aplicată. Datele istorice şi statistice sunt relevante în acest sens. La Odorhei, de pildă, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, procentul credincioşilor de lege românească era de 35%, iar la jumătatea secolului al XIX-lea de 25%. „De atunci, consemnează studiul, numărul lor a scăzut treptat, ajungând în zilele noastre abia la 3 până la 4 procente. Restul a fost câştigat şi este câştigat şi azi de bisericile ungureşti” (p. 17). În mod asemănător s-au desfăşurat lucrurile şi în celelalte părţi ale aşa-zisului ţinut secuiesc. Numeroasele nume de familie româneşti cuprinse în matricolele diverselor biserici maghiare relevă că înaintaşii acestora au fost români, siliţi să-şi schimbe religia şi, odată cu aceasta, şi limba.

IMG_0001O dovadă şi mai evidentă a numărului mare de credincioşi români trecuţi la secui, consemnează studiul, „sunt numeroasele biserici româneşti părăsite azi sau ruinate complet: de exemplu, în Cristur era biserică românească. Ne mai suferind-o Săcuii din «oraş», a fost dusă în Bodogaia; bisericile româneşti, de care unii localnici bătrâni îşi mai aduc aminte, din Mărtiniş, Daia, Corund ş.a. au dispărut cu totul” (p. 19). Fenomenul de părăsire a confesiunii româneşti se poate constata şi în Trei Scaune, Ciuc şi Mureş. În arhiva parohiei ortodoxe din Micfalău există o scrisoare a protopopului greco-catolic Boer, din Olteni, către preotul român Streja, din Glăjăria Malnaşului, datată din 1813. Aşadar, pe atunci, în Olteni exista protopopiat român. De altfel, într-un „Lexicon” tipărit la Viena, în 1859, se arată că, în 1839, comuna Olteni (Oltszem) era „românească-ungurească; credincioşii români scad apoi repede, în 1910 mai erau abia 4, iar azi nu mai e nici unul. Aceeaşi situaţie e şi la Angheluş (Angyalos)” (p. 20-21). Conform mărturiilor culese de cercetător, în Ghidfalău exista, până la 1890, biserică românească. „A fost însă dărâmată, din îndemnul şi încurajarea autorităţilor, nemaiavând nici un credincios… La 1839, însă, comuna era românească-săcuiască şi era sediul unui protopop român. Aceeaşi situaţie şi în Macşa, unde s-a păstrat până în anii din urmă o căniţă pentru aghiasmă cu inscripţie românească” (p. 23).

IMG_0002Date interesante rezultă şi din procesele verbale ale comitetelor şcolare din diverse comune ale ţinutului secuiesc. De pildă, punctul 5 la unui proces verbal datat 5 ianuarie 1875 al comitetului şcolar din Comăneşti prevedea pentru predarea religiei reformate o jumătate de oră, iar pentru predarea religiei greco-catolice (româneşti) o oră şi jumătate. Concluzia firească: „aceasta e o dovadă despre preponderenţa şi influenţa elementului românesc fie între şcolari, fie în comitetul şcolar” (p. 19). Acolo unde au existat şcoli româneşti, cu timpul au fost desfiinţate, iar preoţii siliţi să facă catehizarea elevilor în limba maghiară. Preotul Cosma, din Micfalău, oprit să-i înveţe pe tineri cântări liturgice româneşti, mărturiseşte: „Nici chiar «Tatăl Nostru» nu-l mai puteau învăţa copiii de şcoală în limba strămoşilor lor” (p. 24).

IMG_0003Deznaţionalizarea şi convertirea românilor s-a înfăptuit mai uşor în satele în care nu erau preoţi români, iar în majoritatea satelor din secuime, aceştia lipseau cu desăvârşire. La Micfalău, Lăzăreni, ca şi în majoritatea satelor din Ciuc, s-a întâmplat următorul fenomen: creştinii de lege românească „au fost trecuţi cu sila la religiile ungureşti, şi Săcui au rămas până azi şi în religie, mai cu seamă în urma împrejurării că în majoritatea satelor lipsesc până azi preoţii români” (p. 22). Lăzăreni, de pildă, avea, până pe la 1848, majoritate românească, satul fiind întemeiat de români. Secuii au venit aici abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Mărturiile localnicilor vârstnici sunt încă vii: „Toţi din sat spun că Săcuii n-aveau aici parohie, nici biserică. Singură bisericuţa de lemn românească de pe deal chema, după obiceiul vechi, credincioşii la rugăciune. Nu se ştie însă prin ce împrejurări, pe la 1800, bisericuţa de lemn se aprinde şi arde, iar românii îşi zidesc, cu ajutorul contelui Lazar, una frumoasă în vale. Cam în aceeaşi vreme însă se zideşte, la câţiva paşi de cea românească, şi biserică ungurească, mare şi pompoasă cât o mănăstire; lucru mare pentru puţinii credincioşi săcui, care mergeau mai înainte să se închine în Cosmeni (Csik-Kozmas), aflat nu prea departe. Ademenirea pentru credincioşii români începe. Pe la 1860, credincioşii neromâni sunt în sat mai numeroşi decât cei români” (p. 26-27).

IMG_0004Ademenirile, presiunile sau persecuţiile nu i-au ocolit nici pe românii de la marginea acestui ţinut. De pildă, după cum rezultă din matricola din 1770 a bisericii din Boroşneul Mic, românii din acest sat au fost izgoniţi pe un deal, fiind nevoiţi să-şi ridice, cu sprijinul unor ctitori braşoveni, o nouă bisericuţă de zid. Alungaţi din vechea vatră a satului, numele lor a rămas totuşi, iar o parte a satului unguresc care le-a luat locul este numită „cătunul românesc” (Olahszeg”), deşi în el nu se mai afla nici un român. Din aceeaşi matricolă din 1770 mai rezultă că, în vremea respectivă, în două localităţi învecinate, Boroşneul Mare şi Dubolii de Sus, existau mulţi credincioşi români. „Astăzi (1927, n. red.) nu mai există niciun credincios ortodox”. În Dubolii se mai vede însă cimitirul românesc, numit de localnici „Olahtemeto”.

Exemplele ar putea continua. Concluzia cercetătorului din 1927 este deconcertantă: „Aproape nu există comună în întreg ţinutul unde să nu se fi petrecut, cu diferite variaţii locale, acelaşi fenomen: al trecerii credincioşilor români la bisericile ungureşti, desăvârşindu-se prin aceasta completa lor săcuizare. Fenomenul se poate urmări bine de pe la 1750 până azi”. Cât priveşte cauzele acestui fenomen al „maghiarizării sau săcuizării elementului românesc”, concluziile studiului sunt simple şi clare: „Intoleranţa, presiunea morală, ademeniri de ordin material, fără îndoială îşi au şi ele partea lor de influenţă, chiar foarte mare în producerea fenomenului; totuşi, cauza principală a trecerii românilor la alte religii a fost organizaţia extrem de defectuoasă a bisericilor româneşti în aceste părţi” (p. 34).

În pofida acestui amplu proces de asimilare, sunt şi alte aspecte care ilustrează prezenţa sufletului românesc pe aceste locuri. Este vorba de credinţe, obiceiuri şi datini în legătură cu viaţa bisericii, care „poartă la rândul lor timbrul românesc, chiar şi când le întâlnim în ţinuturi locuite azi exclusiv de Săcui”. De pildă, „Pluguşorul umblă şi azi prin curţile Săcuilor purtat, întocmai ca şi la Români, de vestitorii unui an mai bun…; colindătorii cutreierau în zilele ajunului de Crăciun până mai ieri-alaltăieri şi ulicioarele satelor săcuieşti, întocmai cum frământau zăpada uliţelor din satele româneşti. Iar la morţi, pomana este întocmai ca şi la Români…” (p. 37-38). Toate acestea nu pot fi explicate doar prin schimburile şi contactele culturale de la popor la popor, afirmă pe bună dreptate autorul studiului: „Le considerăm ca ultimul reziduu al unei prefaceri de veacuri, rezultat din marea mulţime de Români, care s-au topit în masele săcuieşti… Fac şi aceste obiceiuri parte din zestrea pe care au lăsat-o Românii poporului săcuiesc”. 


George Vâlsan

George Vâlsan

Savantul de renume mondială, George Vâlsan (1885- 1935), a fost un geograf român, membru titular (1920) al Academiei Române. Și-a făcut studiile la București, Berlin și Paris. A fost profesor la universitățile din Iași, Cluj și București; președinte al Societății etnografice române și director al Institutului de geografie din Cluj, pe care l-a iniţiat și în jurul căruia a înființat o școală geografică românească.

S-a ocupat de probleme de geografie generală, de geomorfologie („Câmpia Română”, 1915) de geografie umană („O fază în popularea țărilor românești”, 1912), de istorie a geografiei („Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir”, 1926, pe care a descoperit-o în Biblioteca Națională de la Paris), etc.

George Vâlsan a reprezentat România în numeroase congrese internaționale de geografie, în care a deținut funcții importante. Este considerat unul din făuritorii etnografiei moderne naționale grație operelor sale cu un caracter teoretico-metodologic precum şi activităţi privind orientarea cercetarii etnografice atât pe teren cât şi în muzee.

Este iniţiatorul „Bibliotecii secţiunii geografico – etnografice a Astrei”, în cadrul căreia, prima lucrare realizată de Sabin Opreanu, s-a numit Săcuizarea românilor prin religie”.

Prim-Miniştrii României Mari – CONSTANTIN ARGETOIANU (7)

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Prim-Miniştrii României Mari – CONSTANTIN ARGETOIANU (7)

Născut la Craiova, în 1871, după studiile efectuate în străinătate şi un stagiu în diplomaţie a intrat în viaţa politică, în 1913, făcând parte, până în 1918, din Partidul Conservator. În luna aprilie a acelui an, a intrat, împreună cu un grup de foşti conservatori, în noua organizaţie Liga Poporului, condusă de generalul Averescu. A făcut parte din primul guvern al Partidului Poporului (1920 – 1921). În decembrie 1923 a format un Partid al Poporului paralel, care, în mai 1924, fuziona cu Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga, noul partid intitulându-se Partidul Naţionalist al Poporului (PNP). Acţionând pentru unirea opoziţiei într-un mare partid opus celui liberal, a reuşit să determine o fuziune temporară a PNP cu Partidul Naţional din Transilvania (februarie 1925 – octombrie 1926). Între aprilie 1931-mai 1932 a fost ministru de Interne şi Finanţe în guvernul prezidat de Nicolae Iorga (denumit şi guvernul Iorga – Argetoianu).

Constantin Argetoianu

Constantin Argetoianu

În anul 1932 a creat din nou o formaţiune politică proprie – Uniunea Agrară (intitulată apoi Partid Agrar), iar în anul 1938 s-a raliat dictaturii personale a lui Carol al II-lea, care 1-a numit consilier regal, prim-ministru (28 septembrie – 23 noiembrie 1939) şi ministru al Afacerilor Externe în cel de-al doilea guvern Tătărăscu (între 28 iunie- 4 iulie 1940).

Constantin Argetoianu a fost, în cea mai mare parte a carierei sale politice, adept al dezvoltării capitaliste a ţării pe calea strictei respectări a liberalismului economic, a iniţiativei individuale, pronunţându-se ferm împotriva amestecului statului în economie sau a „economiei dirijate”. Încă în 1922, în referatul despre problema constituţională prezentat la congresul Partidului Poporului, pornind de la premisa că în România există un etatism exagerat, el declara că etatismul „nu e decât o formă mai elegantă a comunismului”, fiind, ca şi acesta, „opusul individualismului” şi cerea „să facem tot ce ne va sta în putinţă pentru deşteptarea iniţiativei individuale… să moderăm pe cât se va putea pornirea spre etatism…”.

Pronunţându-se, într-un discurs rostit în decembrie 1923, împotriva măsurilor etatiste promovate de guvernul liberal de atunci, el formula, însă, cu prudenţă, şi unele rezerve, avertizându-şi auditoriul: „Am vrut numai să spun că toate măsurile care s-au luat pentru împiedicarea evoluţiei naturale a fenomenelor economice au dat greş. Legile economice sunt ineluctabile şi, oricât ne-am strădui noi să le falsificăm rezultatele, nu izbutim. O politică de simplă libertate ar fi însă tot atât de neraţională… Curentele naturale nu pot fi stăvilite şi a încerca stăvilirea lor este curată nebunie. Ele pot fi însă canalizate şi o asemenea operaţiune de reglare a fenomenelor economice apare ca o datorie imperioasă pentru orice guvern conştient de răspunderea sa”.

Constantin Argetoianu , Ministrul de finanţe, în anul 1932

Constantin Argetoianu , Ministrul de finanţe, în anul 1932

La sfârşitul anului 1932, într-o vreme când greaua criză economică mondială îi făcea pe mulţi să se îndoiască de viabilitatea sistemului capitalist, iar „economia dirijată” era o teză şi o practică la modă în multe ţări europene, C. Argetoianu spunea adepţilor săi din nou creata Uniune Agrară: „Mulţi şi-au pus întrebarea dacă nu cumva asistăm la ultimele zvârcoliri ale regimului capitalist. Oricât ar fi de gravă criza prin care trece acest regim, eu unul nu cred în prăbuşirea lui, fiindcă nu văd prin ce l-am înlocui. Comunismul? Experienţa de peste Nistru cred că a vindecat omenirea pentru totdeauna de ademenitoarele miraje ale utopiilor lui Karl Marx. Socialismul aplicat şi integral? Nu cred că ar soluţiona întru nimic subproblemele producţiei şi ale schim­burilor produselor, care sunt tocmai punctele nevralgice în criza regimului capitalist. Am adânca convingere că regimul capitalist îşi va regăsi echilibrul şi liniştea numai prin liberul joc al ineluctabilelor legi economice care au determinat în deceniile trecute dezvoltarea lui. Orice măsură care stânjeneşte liberul joc al acestor legi economice îngreunează restabilirea echilibrului urmărit. Aşa-zisa economie dirijată, metodă de constrângere împrumutată regimului socialist, nu poate duce la rezultate pozitive sub regimul capitalist, care este prin esenţa lui un regim de libertate şi de concurenţă. Dacă vrem să ajutăm jocul legilor economice în regimul sub care trăim, trebuie să eliberăm, prin măsuri radicale, factorii esenţiali ai acestui regim: pământul, capitalul şi munca”.

La tratativele precedând Pacea de la Buftea (foto: Ziarul financiar)

La tratativele precedând Pacea de la Buftea (foto: Ziarul financiar)

Constantin Argetoianu a fost adversar declarat al curentelor social-politice de stânga. A recurs la măsuri represive împotriva mişcării socialiste şi a acuzat Partidul Ţărănesc că promovează teza luptei de clasă, căutând să determine izolarea acestuia în viaţa politică a ţării din primul deceniu interbelic.

Încercând chiar o fundamentare teoretică a poziţiei pe care se situa în această privinţă, el declara, în martie 1924: „În etapa prin care trece statul nostru, să nu ne încurcăm pe potecile unei ideologii inutile… Pentru a ajunge la nivelul celorlalte ţări civilizate, România, abia ieşită din faza feudală, trebuie să treacă printr-o fază intens capitalistă şi numai după aceea va putea să intre în perioada preocupărilor pur umanitare. Oricare ar fi nerăbdarea unora faţă de inegalităţile şi nedreptăţile sociale, să avem curajul să o spunem”.

În acelaşi timp, înclinaţiile sale către autoritarism l-au condus la simpatizarea mişcării fasciste. Urmând moda generală încetăţenită în România de la începutul deceniului patru, aceea de a denunţa tarele politicianismului, încă în 1923 avertiza că „spiritul de separatism al partidelor”, „prin care ne găsim mai despărţiţi astăzi ca înainte de Unire”, este un fenomen extrem de periculos. „Să încetăm – cerea el – cu frământările izvorâte numai din patimi personale sau din cultivarea exclusivă a intereselor materiale colec­tive”. „Cred – afirma Argetoianu – că suntem… greu atinşi de boala demagogiei şi că, în această privinţă, remedii radicale se impun”. Remediul propus atunci de el avea deja un caracter nedemocratic. Considerând că „ţara noastră nu a ajuns încă la o stare de dezvoltare socială care să-i îngăduie luxul echipelor multiple în materie de sport politic” şi că „răzleţirea forţelor şi fărâmiţarea partidelor este o mare cauză de slăbiciune pentru gospodăria noastră naţională”, el spunea: „Idealul ar fi ca toţi oamenii cumsecade, cu experienţa treburilor publice şi cu voinţă de muncă, să se strângă la un loc şi să lucreze împreună pentru propăşirea ţării. Idealul este însă prin definiţie inaccesibil şi poate că un partid unic ar avea şi unele inconveniente: pe calea progresului, concurenţa este un preţios imbold spre mai bine. Fără să urmărim, deci, contopirea tuturor partidelor într-unul, să ne mulţumim cu formula: cât mai puţine partide”.

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

Reluând, la altă intensitate, această temă, Argetoianu declara, în 1936: „De ani de zile, ţara aceasta nu mai este guvernată”. De vină erau „numai grupurile de interese personale, care, sub numele de partide – mască înşelătoare – iau succesiv cu arendă disponibilităţile statului şi se gonesc succesiv de la putere. Sistemul se numeşte «rotativă», iar operaţiunea se face sub auspiciile democraţiei in­tegrale. Democraţia e o noţiune variabilă după ţări: la noi ea înseamnă să faci discursuri în opoziţie, să critici, să ţipi şi să făgăduieşti, pentru ca, odată ajuns la guvern, să-ţi uiţi şi criticile şi făgăduielile, să-ţi umpli repede buzunarele şi să-ţi satisfaci par­tizanii în vederea următoarei lupte în opoziţie. Adevăratul democrat iese din guvern cel puţin cu o casă, iar recăzut în opoziţie înjură şi tratează de hoţ, adică de tovarăş de idei, pe adversarul său mai norocos… O mână de paraziţi… au copleşit ţara şi au pus stăpânire pe toate izvoarele de producţie, pe care le sleiesc. Dacă operaţiunea de deparazitare – oricum şi cu orice preţ – nu se va desăvârşi repede, izvoarele vor seca şi întreaga naţie se va duce de râpă”. Formulând cerinţa: „să ne debarasăm de boala politicianisnmlui, care ne duce dacă nu la o completă dezagregare naţională, cu siguranţă la o progresivă istovire a puterilor noastre ca popor şi la o continuă scădere a autorităţii noastre de stat”, Argentoianu a expus şi felul în care vedea soluţia: „Răspunsul – spunea el în 1932 – nu e uşor de dat. S-a vorbit şi se vorbeşte mult de dictatură. E mai uşor de vorbit decât de făcut… Fără acţiunea comunistă şi anarhică din Italia îndată după război, reacţiunea fascistă nu ar fi atins puterea pe care o are, cu tot geniul organizator al lui Benito Mussolini… La noi nu văd acţiunea care ar putea determina reacţiunea. Şi totuşi, ne trebuie ceva”. Şi propunea… o descentralizare politică cu accent pe regiuni.

Constantin Argetoianu este autor al unor importante volume de memorii

Constantin Argetoianu este autor al unor importante volume de memorii

Reafirmănd că „din fericire sau nefericiredupă placnu avem la îndemână nici omul providenţial, nici contigentele politice speciale prielnice unei dictaturi” şi, deci, „suntem siliţi să rămânem mai departe ţară constituţională parlamentară”, C. Argetoianu spunea, la sfârşitul anului 1936, la amintitul congres al partidului său: „ Năzuinţele mele nu merg către o dictatură, ci către o organizaţie autoritară şi cinstită a statului, pe care o cred din ce în ce mai necesară. Nu urmăresc schimbarea instituţiilor noastre fundamentale, doresc numai să le văd curăţite de rugina vremii… Nu vreau moartea partidelor, ci numai îndrumare a opiniunii publice şi educare naţională a tineretului, cu un guvern de oameni cinstiţi… România noastră ar putea face faţă cu succes oricăror greutăţi şi… adversităţi”. În aceste propuneri se întrevăd cu uşurinţă unele din măsurile luate deja, ori care vor fi introduse sub regimul dictaturii personale a lui Carol al II- lea.

Ca ministru de Externe în cel de-al doilea guvern Tătărăscu, C. Argetoianu a fost pus în faţa necesităţii dureroase de a accepta, împreună cu Consiliul de coroană convocat de Carol al II-lea, ultimatumul sovietic privitor la cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Explicând, în şedinţa din 2 iulie 1940 a comisiilor de politică externă, motivele hotărârii adoptate, C. Argetoianu spunea că altfel am fi fost siliţi „să luptăm spre răsărit cu forţe covârşitoare faţă de ale noastre fără să avem în spate siguranţă de linişte absolută pe celelalte graniţe. În lupta pe care am fi întreprins-o nu puteam conta pe nici un ajutor. În asemenea condiţii, un război ar fi însemnat mistuirea întregii noastre armate, fără ca statul român să mai păstreze vreo apărare împotriva altor eventuale atacuri”.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).


Dacă vrem să ajutăm jocul legilor economice în regimul sub care trăim, trebuie să eliberăm, prin măsuri radicale, factorii esenţiali ai acestui regim: pământul, capitalul şi munca”.(Constantin Argetoianu)

Democraţia e o noţiune variabilă după ţări: la noi ea înseamnă să faci discursuri în opoziţie, să critici, să ţipi şi să făgăduieşti, pentru ca, odată ajuns la guvern, să-ţi uiţi şi criticile şi făgăduielile, să-ţi umpli repede buzunarele şi să-ţi satisfaci partizanii în vederea următoarei lupte în opoziţie”. (Constantin Argetoianu)

Tur balcanic cultural

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Tur balcanic cultural

Viaţa politică agitată, conflictele interetnice şi religioase, întârzierea reformelor şi nu în ultimul rând efectele acute ale crizei economice nu au împiedicat ţările Peninsulei Balcanice să aibă o viaţă culturală vie, bogată şi originală. Ne vom referi în continuare la câteva evenimente din Balcanii vecini nouă, neincluzând viaţa culturală din România în acest spaţiu familiar şi totuşi exotic pentru noi. S-ar cuveni o analiză serioasă privind apartenenţa noastră la lumea balcanică, dacă ea este substanţială şi reală sau este doar un reflex al unei păreri superficiale occidentale care nu este sensibilă decât la nuanţele proprii ale identităţilor şi operează cu numere mari şi grăbite când este vorba de oricine altcineva.

Afiş „Parada” în regia lui Srdan Dragojevici

Afiş „Parada” în regia lui Srdan Dragojevici

Dacă începem cu vecinul nostru de la sud-vest, Serbia, nodul vital al fostului spaţiu iugoslav, este o ţară a cărei identitate a fost tot atât de confuză pe cât de violentă a fost definirea ei. O definire care s-a petrecut în urma unui cumplit război civil şi a unei aventuri statale nefericite, în urma „divorţului” de Muntenegru, fără a fi siguri că formula actuală este fericită şi sigură. Kosovo este o chestiune aproape încheiată, dar totuşi neîncheiată, însă la aceasta se adaugă nelinişti, deocamdată neluate în seamă, dinspre Voivodina. Serbia se grăbeşte, mai cu seamă din dorinţa de a-şi asigura o stabilitate generală, să parcurgă anevoiosul drum către integrarea în spaţiul Uniunii Europene. Intrarea Croaţiei în UE a dat semnalul mobilizării tuturor forţelor naţiunii pentru atingerea acestui scop – nici apropiat şi nici uşor de realizat. În acest context, semnalăm succesul de care se bucură, în continuare, o originală realizare cinematografică intitulată „Parada”, în regia lui Srdan Dragojevici, un film care reprezintă în sine un efort de apropiere faţă de standadele libertăţilor europene. Subiectul e insolit – un ex combatant din războiul civil iugoslav este implicat, încetul cu încetul, în organizarea primei parade gay din Serbia. Un paradox simbolic. Libertatea de a fi ceea ce vrei să fii este apărată de un om care a luptat cu ferocitate împotriva celor care voiau să fie ceea ce erau… Tot la Belgrad a apărut un excepţional volum de proză, semnat de Duşan Velicikovici, intitulat „Serbia însăşi”, al cărui leitmotiv se poate sintetiza în expresia „trecutul care nu a trecut”, după expresia autorului. Trecutul care nu a trecut este peretele de sticlă care desparte prezentul de viitor. Viitorul există, poate fi văzut, dar nu poate fi atins.

Festivalul Internaţional de Film de la Sarajevo

Festivalul Internaţional de Film de la Sarajevo

Dacă în Serbia se duce o adevărată înfruntare cu trecutul, un trecut care trebuie înţeles în adevăratele sale dimensiuni şi valori pentru a putea fi lăsat în urmă, în Bosnia – Herţegovina lucrurile, se pare, au alte caracteristici. Aici nu trecutul e problema, trecutul a fost extrem de dureros, plin de suferinţe şi injustiţii, a fost înţeles pentru că a fost trăit exact în aceste dimensiuni, în mod tragic de majoritatea populaţiei, indiferent de religie şi etnie. În Bosnia şi Herţegovina, chestiunea arzătoare o constituie prezentul. Prezentul ca premisă a unui viitor palpabil. Dacă la Sarajevo Festivalul Internaţional de Film există ca un punct de reper al construcţiei culturale al unei ţări ce doreşte să-şi câştige o recunoaştere ca spaţiu de umanitate normal, participările româneşti, fie la concurs, fie în juriu fiind o constantă pe deplin apreciată, o polemică aprinsă a născut intervenţia publică a unui scriitor extrem de prestigios, Abdullah Sidran, intervenţie intitulată „20 de ani după asediu”. Sidran spune tăios: violenţa nu vine de nicăieri! Ea a venit de la vecinii noştri din est, dar şi, în mare parte, din vest. Patru – cinci ani de zile, comunitatea internaţională a privit cu indiferenţă la ceea ce se întâmpla! Acest avertisment, pentru că, în esenţa sa, luarea de poziţie a lui Sidran aşa ceva este, continuă, referindu-se la faptul că nimeni din Europa nu ia atitudine, nimeni nu intervine astăzi împotriva faptului că în Bosnia şi Herţegovina, naţionalismul şi xenofobia sunt legitimate oficial. Sidran vorbeşte despre măsurile de separare a comunităţilor, despre faptul că şcolile, grădiniţele sunt organizate pe criterii de deosebiri entice sau religioase, că există o politică oficială de segregare a tineretului, a femeilor, că există inegalitate de şanse şi discriminare negativă pe criterii religioase şi naţionale într-un stat ce se află în Europa secolului al XXI-lea. Vocea acestui intelectual, acestui mare scriitor, nu este singulară, ea dă o speranţă în reuşita procesului de integrare a Bosniei şi Herţegovinei în lumea comună a Europei.

Grădina Deliciilor- opera artistului Mladen Milijanovici

Grădina Deliciilor- opera artistului Mladen Milijanovici

Bienala de la Veneţia a avut în componenţa sa, după 10 ani, un Pavilion al Bosniei şi Herţegovinei, intitulat „Grădina Deliciilor”- operă a artistului Mladen Milijanovici. Instalaţia artistului din Sarajevo constă într-un ansamblu de pietre funerare specifice care au încrustate în ele simbolul celei mai mari dorinţe a defunctului. Un ecou de la Săpânţa, am putea adăuga noi. Dincolo de succesul de public de care s-a bucurat, „Grădina deliciilor” este un succes de afirmare a unei republici ex-iugoslave care a traversat o perioadă extrem de întunecată şi al cărei prezent rămâne destul de neclar, dacă nu tulbure de-a binelea.

La Skopje, în FYROM, Macedonia de astăzi, este în plină desfăşurare proiectul „Skopje 2014”, lansat în 2010 şi care cuprinde, între altele, realizarea unui monument uriaş al lui Alexandru cel Mare. Doi arhitecţi, Katharina Urbanek şi Milan Mijalkovici, au prezentat proiectul care cuprinde, pe lângă sistematizarea centrului oraşului (un centru pitoresc ce include vehea cetate turcească refăcută şi un cartier oriental încă în suferinţă), amplasarea unui mare număr de complexuri statuare. Între acestea, cel care a stârnit controverse, uneori polemici, priveşte o gigantescă statuie a Ţarului Samuil, una din marile figuri ale istoriei timpurii a bulgarilor balcanici. Ambele complexuri, dedicate lui Alexandru cel Mare şi Ţarului Samuil, pe lângă chestiunile urbanistice pe care le ridică, poartă o mare încărcătură polemică – fie istorică, fie politică. Şi aici trecutul este invocat ca un posibil viitor.

În Grecia vecină, un motiv de ample reflecţii, speculaţii şi divagaţii îl constituie aducerea în prim-plan a unei modeste plăci inscripţionate, aşezată la o răscruce. Este vorba de piatra care aminteşte trecătorului că la răscrucea drumurilor către Daulis, Theba şi Delphi, Oedip s-a găsit în faţa unei alegeri. Chestiunea care se punea atunci – şi acum – era aceea a curajului de a alege. Grecia se află încă la răspântie şi trebuie să facă o alegere: pe ce drum va merge. Iar alegerea este grea, dacă nu imposibilă, deoarece neprevăzutul aşteaptă pe fiecare dintre ele. Tragedia lui Oedip a revenit în viaţa de zi cu zi a grecilor, victime ale celei mai teribile crize financiare din istoria ţării. Ziariştii, intelectualii, creatorii dezbat impasul, însă nimeni nu e capabil încă să-şi asume decizia alegerii.

Fanfara Tirana din Albania

Fanfara Tirana din Albania

În Croaţia, ultima perioadă a fost dominată de problema inscripţiilor bilingve, în croată şi sârbă (diferenţa este dată doar de scrierea cu caractere latine sau slavone), o chestiune care readuce la suprafaţă trecutul ce nu a fost depăşit. Este o temă care a trezit reacţii diverse – la Vukovar, inscripţiile slavone au fost distruse de grupuri ale veteranilor din războiul civil, în vreme ce la Udbina, Consiliul local a votat amplasarea lor, votul dat venind şi de la Uniunea Democrată Croată, partidul naţionalist care a adoptat linia dură în chestiunea prezenţei sârbe în Croaţia. O prezenţă deloc de neglijat şi care dă măsura respectării normelor europene de convieţuire interetnică. Ori, Croaţia tocmai a fost admisă în Uniunea Europeană. Că este o problemă serioasă, ce ţine de mentalul colectiv traumatizat de anii de confruntări armate, o dovedeşte faptul că Ministerul Învăţământului de la Zagreb a deschis o discuţie publică privind educaţia tinerilor, în acest moment înrâurită de un spirit militarist, războinic, concretizat în tirajul foarte mare pe care îl au publicaţiile cu caracter militar, dedicate armelor de foc, cluburilor extrem de numeroase de practicare a artelor marţiale ori deprinderilor paramilitare. O ciudăţenie care ascunde resorturi periculoase este faptul că revista cu cel mai mare tiraj din Croaţia, dedicată armamentului uşor, de uz individual, se numeşte „Kalibar” şi este editată la… Belgrad.

Pentru că am pomenit de arme şi Belgrad, în luna iunie 2013 a fost demolată în acest oraş clădirea denumită „Topovska Supe” („Gura Tunului”), unde, din august până în decembrie 1942, a funcţionat primul lagăr de concentrare nazist din sud –estul Europei. Deţinuţii erau evrei şi ţigani. Demolarea a avut drept scop crearea spaţiului necesar ridicării unui… shopping center.

Albania consemnează un succes cultural de prestigiu: editarea de către mai mult decât prestigioasa casă de discuri londoneză „Transgobal Underground” a creaţiei muzicale produse de formaţia Fanfara Tirana. Este lansarea mondială a unui nou stil muzical, provenit dintr-o combinaţie ingenioasă de reggae cu muzica tradiţională din sudul Albaniei denumită „kaba”. Drumul deschis de Goran Bregović duce departe…

Tot în domeniul muzical, presa din Turcia consemnează succesul mondial al primei cântăreţe de muzică pop, autoare de muzică şi versuri, Sezer Aksu. În contextul unei ofensive discrete, dar tenace a fundamentalismului islamic în această ţară (marile demonstraţii de la Istanbul şi Ankara ale tinerilor se circumscriu ca o opoziţie declarată la acest process), afirmarea muzicienei turce este un semn bun. Mai ales că nu rămâne singur ca gest de afirmare a laicităţii şi deschiderii spre libertăţi individuale.

Încheiem acest incomplet tur cultural pentru a semnala lansarea unui talk – show tv. simultan în cinci ţări balcanice, toate ex – iugoslave, denumit „Okruzenie”„Vecinătate”. Credem că este cel mai bun semn de restabilire a unui spaţiu armonic, de bună vecinătate, la alţi parametri, consolidat de valorile democraţiei. Balcanii, aşa cum se văd de la noi, sunt o vecinătate încă nesigură. Stabilitatea lor va aduce în circuit, cel puţin din punct de vedere cultural, valori inestimabile. În acel moment, şi noi ne vom vedea mai bine, cu valorile noastre, capabile să concureze şi să atragă. Marele succes al Festivalului „George Enescu” din acest an ne dă multă încredere în viitorul probabil al prezenţei noastre ca mare putere culturală. Trebuie doar să-l facem şi posibil.

Eugen Uricaru

CENTENAR MARIA TĂNASE

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on CENTENAR MARIA TĂNASE

Acum câteva zile, când am început să redactez textul care urmează, închinat memoriei celei mai mari interprete de muzică populară din istoria recentă a României, Maria Tănase, am aflat că Festivalul de muzică sud-est europeană „Balkanik”, având în inima sa celebrul cvartet anglo-român „Bălănescu”, şi-a dedicat contribuţia memoriei aceleiaşi mari artiste, pe care apoi avea să o evoce şi într-un concert la Londra.

Maria Tănase

Maria Tănase

Maria Tănase a fost încă şi mai celebră în timpul vieţii, atât în România, cât şi în străinătate, faima ei ducând-o până la marea Expoziţie Universală de la New York, din 1939, unde avea să cânte în faţa unui public de excepţie – francezii au o expresie foarte nimerită, un „parterre de rois”, („o sală plină de regi”) – între care fostul preşedinte american Herbert Clark Hoover, scriitorul francez André Gide, dar mai ales George Enescu şi marii violoniştiYehudi Menuhin şi Jascha Heifetz.

La data Expoziţiei, Maria Tănase era deja o legendă: i se atribuia o aventură cu marele sculptor Constantin Brăncuşi – şi multe altele -, se şoptea că a trebuit să revină în ţară de la New York, întrucât cântase versuri nu îndeajuns de cuviincioase la adresa preşedintelui american etc. Fiica florarului Ion Tănase din mahalaua Cărămidarilor devenise o mare vedetă, şi aşa va rămâne în memoria publicului care a adorat-o şi o celebrează. Dar asta nu s-a datorat faptului că ar fi fost un fel de Mata Hari locală, ci extraordinarului ei har muzical şi artistic.

Înzestrată cu o voce de contralto neobişnuit de profundă, moştenind poate din partea celor doi părinţi – mama origonară din ţinutul Făgăraşului şi tatăl oltean – o diversitate de tradiţii folclorice de mare forţă şi subtilitate – şi o inteligenţă muzicală de excepţie, Maria Tănase şi-a folosit aceste înzestrări naturale, dar a avut nu doar o inteligenţă foarte vie, ci şi o mare capacitate de perfecţionare a propriului talent: a învăţat parcă din zbor să purifice până la esenţă propriul act muzical, evitând orice urmă de banalitate şi transformând fiecare cântec într-un diamant perfect şlefuit, de o autenticitate imposibil de depăşit.

Maria-Tănase şi Constantin-Brâncuşi

Maria-Tănase şi Constantin-Brâncuşi

A debutat încă din copilărie, la serbarea de sfârşit de an a Şcolii primare nr. 11, Tăbăcari, în 1921, pe scena Căminului Cultural „Cărămidarii de Jos”, apoi şi pe scena Liceului „Ion Heliade Rădulescu”, pe care l-a frecventat. Multiple experienţe artistice îi dau prilejul de a deprinde cele mai rafinate mijloace de expresie scenică: în 1934, este descoperită de Sandu Eliad, cunoscut publicist şi regizor de teatru, care o introduce in cercurile literare şi intelectuale ale vremii, se angajează la Teatrul „Cărăbuş”, unde apare în spectacolul de revistă „Cărăbuş-Express” (cu pseudonimul Mary Atanasiu, ales de Constantin Tănase). În acelaşi an înregistrează pentru prima dată, sub îndrumarea compozitorului Mişu Iancu, romanţa „Mansarda”, de Nello Manzatti, care s-a bucurat de un succes extraordinar.

O experienţă decisivă va fi însă înregistrarea de cântece populare cu acompaniamentul tarafului Costică Vraciu, din Gorj, la casa de discuri „Columbia”. Ea interpretează aici multe dintre cântecele care o vor face celebră, între care „Cine iubeşte şi lasă” şi „M-am jurat de mii de ori”, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu, întemeietorul „Arhivei Internaţionale de Folclor” de la Geneva şi a discipolului lui Brăiloiu, Harry Brauner, fratele marelui pictor suprarealist Victor Brauner. Ambii i-au recunoscut talentul şi au încurajat-o să-şi aleagă repertoriul direct de la izvoare.

Împreună cu Mihail Sadoveanu, în anul 1956

Împreună cu Mihail Sadoveanu, în anul 1956

Am avut norocul de a-l cunoaşte personal pe Harry Brauner, care ne-a vorbit în familie de multe ori despre anii de formare ai Mariei Tănase, despre marea ei inteligenţă muzicală şi despre felul în care sezisa ea esenţialul din explicaţiile şi sfaturile lui (de altfel, Harry a repetat această experienţă în mod fericit şi cu alţi interpreţi deveniţi celebri, printre care Gheorghe Zamfir).

În 1938, Maria Tănase cântă la Restaurantul „Neptun”, din Piaţa Buzeşti. Vin aici să o asculte potop de oameni, dar şi scriitorii Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Ion Pillat. La 20 februarie 1938, Maria Tănase debutează şi la radio, acompaniată de un taraf din Argeş, la „Ora satului”. În vara aceluiaşi an, cântă la încheierea cursurilor de vară ale Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, apoi la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu. Aici lansează piesele de mare succes „Mi-am pus busuioc în păr”, pe versurile lui Nicolae Vladoianu, şi „Habar n-ai tu”, pe un text de Eugen Mirea, ambele compuse de Ion Vasilescu.

În 1939, cum aminteam, Maria Tănase câştigă concursul organizat pentru reprezentarea României la Expoziţia Universală de la New York, unde cântă împreună cu orchestra lui Grigoraş Dinicu şi cu naistul Fănică Luca. Între timp, devenise iubita lui Maurice Negre, jurnalist al agenţiei Havas, care era presupus a fi agent al Serviciului de spionaj francez. Numele Mariei Tănase a fost legat adesea de diferite cercuri de stânga. Ea a apărut şi într-un spectacol în beneficiul refugiaţilor republicani spanioli din Franţa.

Printre cei care au încercat să o cucerească s-a numărat şi Ben Smith, un american considerat „Regele aluminiului”, care o cere în căsătorie. Era în iunie 1940, îşi aminteşte G. Michăilescu, impresarul Mariei Tănase; plecarea ar fi însemnat fuga de război. Maria a ajuns doar până în Italia. Acolo, lovită de „amorul de ţară”, cum spunea, lasă totul baltă şi se întoarce în România. Avea să se căsătorească cu Clery Sachelarie, moşier şi magistrat.

4În octombrie 1940, sub pretextul unui pictorial discutabil, regimul legionar i-a interzis Mariei Tănase orice activitate artistică, distrugându-i-se toate discurile de la Radio, ba chiar şi matriţele de la casele de discuri. După doar câteva luni însă, regimul antonescian îi elimină pe legionari de la putere şi vocea ei atât de populară e din nou auzită la posturile de radio, este inclusă în turneul de propagandă românească din Turcia, din martie 1941, organizat de Nicolae Kiriţescu şi Ion Aurel Maican. La Istanbul, Maria Tanase e ovaţionată pe scena Teatrului din Piaţa Taksim. Istanbulul era la acea vreme locul de întâlnire al agenţilor secreţi, astfel că, la întoarcerea în ţară, Maria Tănase devine ţinta Abwehrului (serviciu german de informaţii), care încearcă, pe cât se pare, s-o recruteze, însă fără succes. Cristian Troncotă, istoric al Siguranţei şi Securităţii, presupune că Maria Tanase l-a ajutat pe Cristescu în schimburi de informaţii cu o serie de diplomaţi americani. La Istanbul, ea fusese văzută şi în compania lui Alfred de Chastelain, ofiţer în serviciile secrete britanice. Acasă, ea este arestată pentru legături cu spionajul britanic. Probele sunt totuşi insuficiente, iar artista este eliberată. În decembrie 1943, Maria Tanase participă la serbarea Pomului de Crăciun de la Regimentul de Gardă Călare, la care au fost prezenţi Majestătile Lor Regele Mihai şi Regina Mamă Elena.

Dupa 23 august 1944, Maria Tănase începe să fie suspectată de către sovietici ca urmare a relaţiilor ei cu anglo-americanii. Celebră şi imprudentă, ea era şi foarte supărată că nepoţii ei erau daţi afară din şcoli şi nu se sfia să povestească peste tot că tatăl ei îşi rugase pe patul de moarte un prieten „să sărute pământul ţării când se va elibera de comunişti şi din partea lui”. Este filată permanent, i s deschide un dosar de urmărire informativă, dar e apărată de imensa ei popularitate în rândul publicului din care fac parte acum şi cei mai puternici oameni ai zilei.

Interpretează câteva cântece la inaugurarea noii Fundaţii a Societăţii Române de Radiodifuziune din 28 octombrie 1946, alături de Ion Voicu şi violoncelistul Ion Fotino. Odată cu înfiinţarea TVR, va fi o vedetă de excepţie a noilor medii. În amintirea ei, se găsesc acum pe canalul YouTube şi pagina de Facebook ale Arhivei TVR materiale de arhivă cu Maria Tănase.

În 1952 se înfiinţează special pentru ea o catedră de cânt popular la Şcoala de Muzică nr. 1 din Bucureşti. Continuă să înregistreze discuri, să cânte la Radio şi să facă turnee în ţară şi în străinătate, având un repertoriu de peste 400 de melodii din diverse zone. În aprilie 1945 primeşte la Teatrul Municipal rolul Maşei, cântăreaţa din drama lui Tolstoi „Cadavrul viu”, avându-l ca partener pe maestrul Ion Manolescu, ale cărui cursuri la clasa de tragedie le urma şi ea, de altfel. Mai tărziu, va juca şi în „Opera de trei parale”, a lui Brecht, în rolul Jeny Spelunca. După un debut cinematografic în 1939, apare acum în „România” (1947), „Ciulinii Bărăganului” (1958) şi în scurt-metrajul „Amintiri din Bucureşti” (1958). Artista este recompensată cu Premiul de Stat în 1955, iar în 1957 cu titlul de Artist Emerit.

Unul dintre marii muzicieni români, regretatul Johnny Răducanu, îşi amintea: „Coana Maria era ca o regină”. Aşa mi-o amintesc şi eu, într-o amiază însorită din toamna lui 1962, când am avut bucuria de a o vedea la o masă la Athenée Palace împreună cu un nepot de vreo nouă ani. Eram cu câteva cupluri de membri ai Academiei, din ţară şi din afară, dar de departe cea mai distinsă doamnă din restaurant era Maria Tănase, divină într-o rochie imaculată, de o puritate asemenea cântecelor ei.

Prof. Dr. Zoe Petre

Credinţă şi legitimitate

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Credinţă şi legitimitate

Exact la doi ani fără o lună, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii s-a aflat din nou în fosta republică sovietică, ajunsă acum la 22 de ani de independenţă. Ce motive au stat la baza noii vizite a înaltului ierarh rus pe pământurile moldoveneşti la o distanţă în timp atât de scurtă? În mod evident, mesajele transmise de Patriarhul Kiril au fost sugestive pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestui eveniment.

Primire la Chişinău a Patriarhului Kiril

Primire la Chişinău a Patriarhului Kiril

Onoruri şi contestaţii la Chişinău. Primit cu fast, dar şi cu proteste încă de la sosirea la Chişinău, înaltul prelat rus a avut întâlniri cu toţi reprezentanţii puterii şi ai forţelor politice moldoveneşti – şi în primul rând cu preşedintele Nicolae Timofti, cu şeful guvernului şi cel al Parlamentului. Organizată de Mitropolia Moldovei, subordonată canonic Patriarhiei ruse, vizita a fost motivată oficial de marcarea a 200 de ani de la înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi a Hotinului, după anexarea Basarabiei de către Imperiul ţarist, în 1812. O scurtă incursiune istorică este concludentă. Astfel, un an mai târziu, după anexare, în 1813, în Basarabia era instalat un guvernator militar care a condus introducerea legislaţiei ruse în noua provincie. Tot atunci, Biserica Ortodoxă Rusă a înfiinţat în Basarabia Eparhia Chişinăului şi a Hotinului, pe care a trecut-o în subordinea sa. Profitând, aşadar, de ocupaţia politico-militară a teritoriului dintre Prut şi Nistru, Biserica Ortodoxă Rusă, printr-un act de forţă, contrar dreptului canonic, deci ilegitim, a rupt în două Mitropolia Moldovei, subordonată canonic Patriarhiei Constantinopolului, şi a impus întreruperea legăturilor acesteia cu Moldova din dreapta Prutului. În fruntea noii eparhii a fost numit mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni (1746-1821), un prelat din partea locului cu vechi state de serviciu în slujba împărătesei Ekaterina a II-a şi apoi a ţarului Alexandru I, care încercaseră în mai multe rânduri să treacă Muntenia şi Moldova sub oblăduirea religioasă a Rusiei.

Mănăstirea Căpriana- veche construcţie voievodală românească

Mănăstirea Căpriana- veche construcţie voievodală românească

Respectând memoria documentelor, încă de la început trebuie să ne întrebăm: la ce fel de celebrare a ţinut să participe Patriarhul Kiril în Republica Moldova? „Evenimentele de acum 200 de ani – a afirmat Sanctitatea Sa la festivitatea organizată în prima zi a vizitei la Palatul Naţional din Chişinău – au însemnat o nouă etapă în organizarea Bisericii Ortodoxe din Moldova, după zeci de ani de dezorganizare şi de pierdere a structurii bisericeşti. În Moldova lipseau şcolile şi instituţiile culturale atât de necesare pentru dezvoltarea vieţii spirituale şi duhovniceşti a poporului moldovenesc. Eparhia Chişinăului a fost creată inclusiv din dorinţa fierbinte a moldovenilor de a fi împreună cu popoarele Sfintei Rusii”. Aşadar, în trei propoziţii, înaltul prelat rus a spus practic tot ce avea de spus despre momentul celebrat şi despre motivele noii sale prezenţe în mijlocul enoriaşilor din Basarabia. De fapt, din ceea ce a mai rămas din Basarabia de odinioară, acea jumătate de Moldovă înstrăinată şi preluată sub „protecţia” Rusiei. Iar Sanctitatea Sa evită diplomatic să vorbească despre acest lucru, eliminând pur şi simplu din discurs orice referire la Hotin, pentru că acest oraş şi întreaga regiune românească din jurul său se află din 1940 (cu o întrerupere de trei ani în timpul războiului), printr-un alt act de forţă comis de această dată de Stalin şi Hruşciov, în componenţa Ucrainei, având un destin separat de cel al Basarabiei. Declaraţia Patriarhului Kiril nu se deosebeşte cu nimic de tezele istoriografiei ţariste şi apoi ale celei sovietice, care nu conteneau să sublinieze rolul eliberator al Rusiei în Basarabia. Un rol pe care nu demult l-a evocat şi preşedintele Vladimir Putin, când afirma că „istoria Moldovei a început la 1812, odată cu alipirea la Imperiul ţarist”.

Tocmai de aceea, amendarea declaraţiilor înaltului ierarh rus nu a întârziat să apară chiar pe timpul vizitei. Într-un Comunicat de presă, Primăria Chişinăului arăta că, prin afirmaţiile făcute, „Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii a lăsat să se înţeleagă că marcăm şi 200 de ani de la înfiinţarea bisericii creştin-ortodoxe în Moldova. Or, creştinismul a existat pe teritoriul Republicii Moldova de astăzi şi până la 1812-1813”. Considerăm, se mai sublinia în Comunicatul menţionat, inadmisibil ca minciuna şi propaganda sovieto-comunistă să fie continuată astăzi prin intermediul bisericii”. La rândul lor, o serie de istorici din Republica Moldova au precizat că „Mitropolia Moldovei era foarte bine organizată încă din secolul al XV-lea, iar Bodoni însuşi recunoştea că a preluat peste 700 de parohii, majoritatea având şcoli. Mănăstirile erau adevărate centre culturale, unde se editau cărţi. Eparhia înfiinţată de ruşi doar a preluat întreaga structură”. Directorul şi editorialistul ziarului Timpul, Constantin Tănase, atrăgea şi el, recent, atenţia că Patriarhul rus „a venit să serbeze ruperea în două a Moldovei lui Ştefan” şi că nu a găsit de cuviinţă să vorbească niciodată despre „genocidul organizat de Moscova împotriva românilor moldoveni după 1940!”. O mare parte a opiniei publice a contestat oportunitatea prezenţei Patriarhului Kiril în Moldova: „Vizita exprimă politica rusească… a venit cu misiunea Moscovei, nu cu suflet bisericesc”, s-a spus.

Vizită cu tâlc în Transnistria

Vizită cu tâlc în Transnistria

Altă faţă a vizitei în Transnistria. După întâlnirile de la Chişinău şi o slujbă de pomenire la mormântul mitropolitului G. Bănulescu Bodoni, la Mănăstirea Căpriana, Patriarhul Kiril s-a deplasat în regiunea transnitreană, unde 9 septembrie a fost declarată zi liberă pentru toţi locuitorii, pentru a conferi vizitei conotaţii cu totul speciale. Pentru regimul separatist de la Tiraspol, prezenţa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse a reprezentat un balon de oxigen şi un prilej de a se face mai bine cunoscut, lucru pe care liderii transnistreni l-au relevat în mod deschis. „Cel mai mult sperăm să fim recunoscuţi ca un stat, la fel cum sunt şi alte state,” a subliniat presa tiraspoleană. „Este prima vizită a unui patriarh rus în ultimii 500 de ani, iar acest lucru ne va ajuta la unirea cu Rusia”, a fost semnalul pe care l-a comunicat mass-media din Transnistria.

Mesajele Patriarhului au fost şi ele diferite de cele exprimate la Chişinău, deoarece la 1812 ruşii ajunseseră deja la Nistru, iar actuala regiune transnistreană era considerată pământ rusesc. „Transnistria – a spus Sanctitatea Sa într-un discurs ţinut în piaţa Suvorov din Tiraspol – se confruntă cu mai multe probleme şi provocări, care trebuie rezolvate… Cunoaştem bine că Transnistria a trecut prin multe încercări pe parcursul istoriei. Aici s-a decis nu doar soarta Moldovei, a ruşilor şi ucrainenilor, dar şi a întregii creştinătăţi”. Înaltul prelat a evocat pe rând luptele din veacul al XVIII-lea de pe malurile Nistrului „pentru eliberarea Moldovei, care au deschis „o perspectivă absolut nouă pentru traiul credincioşilor de pe aceste meleaguri”. Nu a uitat nici de „operaţiunea Iaşi-Chişinău”, din timpul ultimului război mondial. Patriarhul Kiril a vizitat apoi Cetatea Tighina şi Mănăstirea Chiţcani (Noul Neamţ), două obiective de pe malul drept al Nistrului, intrate în zona administrată de separatişti după conflictul violent din 1992.

Va trebui totuşi să concluzionăm că, în pofida declaraţiilor repetate privind lipsa caracterului politic al vizitei, organizarea acesteia în preajma unor importante decizii privind viitorul european al Republicii Moldova a demonstrat contrariul. Vizita Patriarhului Kiril a avut în mod evident două etape distincte: una basarabeană (Chişinău şi Căpriana) şi una transnistreană (Tiraspol, Tighina, Chiţcani). În ultima zi, Patriarhul a revenit la Chişinău, de unde a plecat spre Moscova. Mesajul său final pentru gazdele moldovene, chiar dacă nu a fost formulat în termeni expliciţi, nu lasă loc vreunui echivoc: integritatea Republicii Moldova, incluzând cele două maluri ale Nistrului, poate fi realizată şi asigurată doar sub bagheta şi protectoratul Rusiei, iar Biserica Ortodoxă Rusă este parte în acest proces.

Ioan C. Popa

Premii ciudate

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Premii ciudate

carol romanSe pare că în anumite cercuri ziaristice s-a ivit o întrebare: de ce numai cei înţelepţi şi dotaţi să primească premii înalte, cum ar fi, de pildă, Premiul Nobel? N-ar fi oare cazul ca, premii internaţionale să încununeze şi studii ciudate, trăznite şi, cel mai ades, inutile, al căror număr este, oricum, covârşitor şi care să poarte, de asemeni, un nume celebru, ca de pildă „Premii Ig Nobel”?! Aceste premii s-ar înscrie în logica epocii pe care o trăim şi care acceptă şi chiar susţine şi aşa ceva, după cum se va vedea!

După cum era de aşteptat, şi în acest caz au intervenit americanii! Aflăm că Universitatea „Harvard” a decernat şi în acest an aşa numitele „Premii Ig Nobel”, sponsorizate de revista „Annals of Improbable Research”. Să derulăm acum incredibilul devenit… credibil.

Un important studiu, după cum este recomandat, a primit „Premiul probabilităţii”, pentru că a arătat că „cu cât o vacă rămâne lungită mai mult timp, cu atât este mai probabil ca ea să se ridice în curând”. Autorii săi – cercetători din Marea Britanie, Olanda şi Canada – după multe ore de studii, după cum afirmă aceştia, au mai adăugat o descoperire senzaţională: „dacă o vacă se ridică, nu este uşor să ştii când se va culca din nou”. Într-adevăr, impresionant!

La categoria biologie şi astronomie, premiul a fost atribuit unei alte echipe internaţionale de cercetători, din Suedia, Africa de Sud, Germania, care au demonstrat, cu hărţi şi grafice, că „gândacii de bălegar – când se rătăcesc – îşi regăsesc drumul privind Calea Lactee”. Excepţională descoperire! Şi mai cu seamă utilă! Iar Premiul IgNobel la chimie a recompensat o echipă japoneză, care a descoperit că „procesul prin care cepele provoacă lăcrimarea este mai complicat decât credeau oamenii de ştiinţă până acum”. Într-adevăr, incredibil! În medicină, premiul a fost atribuit unei echipe sino-japoneze, care a studiat „efectul muzicii de operă asupra şoarecilor cărora li s-a făcut un transplant cardiac”. Pe drept, o asemenea descoperire era strict necesară omenirii! Nici cei din domeniul psihologiei nu s-au lăsat mai prejos: echipa de cercetători condusă de Laurent Begue (Universitatea Pierre Mendes, din Grenoble, Franţa) şi-a adjudecat premiul, pentru un studiu care demonstrează influenţa pozitivă a băuturii asupra frumuseţii fizice”, intitulat sugestiv „Beauty is in the eye of the beer holder” („Frumuseţea este în ochii deţinătorului de bere”) şi care susţine că, cu cât bei mai multă bere, cu atât te consideri a fi mai frumos. Cercetarea acestui subiect a fost realizată după o îndelungată cooperare dintre Universităţile Paris-Descartes şi Universitatea de Stat din Ohio, iar constatările au fost publicate anul trecut până şi în „British Journal of Psychology.” Oare nu şi-or fi băgat codiţa magnaţii berii? Asta da reclamă! Ne întrebăm doar, precauţi…

Şi alte studii premiate fascinează, la rândul lor, prin actualitatea problematicii acestor timpuri. Astfel, Premiul Ig Nobel 2013 pentru Pace i-a fost decernat preşedintelui din Belarus, Aleksandr Lukaşenko, care susţine că, în ţara sa, aplauzele în public încălcă legile in vigoare, iar cel în fizică a revenit unor cercetători din Italia (Universitatea din Milano), care au susţinut că „unele persoane ar fi capabile fizic să alerge pe suprafaţa unui lac dacă acesta se află sub influenţa lunii”.

Câştigătorii care au călătorit pe cheltuiala proprie spre a-şi ridica înaltele distincţii au avut la dispoziţie două minute pentru discursul de mulţumire, aflaţi fiind sub supravegherea intransingentă a unei fetiţe de opt ani. Iar universitatea americană se mândreşte cu faptul că premiile au fost remise câştigătorilor lor de cinci autentici laureaţi ai premiului Nobel: Dudley Herschbach (chimie, 1986), Roy Glauber (fizică, 2005), Eric Maskin (economie, 2007), Sheldon Glashow (fizică, 1979) şi Frank Wiczek (fizică, 2004).

Şi o ultimă informaţie concludentă: pentru prima dată, câştigătorii Premiilor Ig Nobel au primit şi bani – 10 trilioane de dolari! Însă… dolari din Zimbabwe, adică aproximativ patru dolari americani. Mai pe româneşte tradus, nu au dat nici „doi bani” pe ei!

Şi totuşi, criză, ne-criză, lumea se amuză! Iar noi am captat, justificaţi, cele susţinute mai sus, în cadrul rubricii noastre „Mai în glumă, mai în serios…”

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult