16
December , 2017
Saturday

– Revelaţiile lucrării Săcuizarea românilor prin religie”, publicată la Cluj, în anul 1927 –

Marea Unire de la 1918 şi formarea statului naţional unitar român, căruia i-au fost integrate vechi ţinuturi istorice, au dus, odată cu lărgirea graniţelor, la creşterea semnificativă a populaţiei, la diversificarea structurii sociale şi confesionale a ţării. În faţa oamenilor de ştiinţă şi a instituţiilor de cultură româneşti se deschidea un larg câmp de cercetare şi acţiune. „A cunoaşte ţara este cel mai bun mijloc a o servi”, afirma, la vremea respectivă, Dimitrie Gusti, fonadatorul Şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti. „Suntem în clipa cea mai însemnată a istoriei noastre naţionale şi o icoană credincioasă a pământului şi poporului României în această epocă va fi un document unic, pentru care cercetătorii viitorului ne vor fi recunoscători”, sublinia şi geograful G. Vâlsan, într-un succint, dar condensat cuvânt de deschidere ce prefaţa primul număr al unei serii de studii elaborate de Institutul de Geografie al Universităţii din Cluj, pe baza unor investigaţii de teren dedicate problemelor transilvănene. Studiul respectiv, intitulat „Săcuizarea românilor prin religie”, semnat de Sabin Opreanu, la care ne vom referi în continuare, apărea în 1927, la Institutul de arte grafice „Ardealul” din Cluj, inaugurând „Biblioteca secţiunii geografico-etnografice a „Astrei” consacrată „lămuririi pe înţelesul tuturor a problemelor importante ale pământului ţării noastre şi ale poporului românesc sau naţionalităţilor locuind împreună cu el pe acest pământ”, după cum se preciza în prefaţa amintită.

IMGÎn perioada întocmirii studiului, din componenţa ţinutului situat în mijlocul ţării româneşti, alături de români cuprindea în primul rând secui şi cetăţeni de altă origine etnică (saşi, evrei, armeni, ţigani ş.a.). În pofida acestui mozaic multietnic, cercetătorul era surprins de nivelarea existentă între oamenii ţinutului în ceea ce priveşte limba utilizată, portul şi chiar obişnuinţele. Cum a fost posibilă o asemenea omogenizare? Printr-o asiduă politică de deznaţionalizare şi asimilare, ne spune autorul: „Puterea de asimilare a Săcuilor a fost foarte mare şi se manifestă chiar şi azi (la 1927, n.red.), aproape cu aceeaşi intensitate ca şi în trecut. Românii de prin centru şi-au uitat de mult limba” (op. cit., p. 1). Pentru a aduce la lumină modul în care s-a produs acest amplu proces prin care românii şi celelalte etnii au fost aproape complet „săcuizate”, autorul se apleacă asupra confesiunilor şi datinilor religioase, pornind de la premisa că un popor nu păstrează nimic mai cu sfinţenie decât credinţa, obiceiurile şi tradiţiile religioase, iar identificarea şi studiul acestora „poate aduce preţioase indicii asupra contribuţiei făcute de poporul care le păstrează la structura etnică a populaţiei unui ţinut” (p. 3). Pe baza datelor de cercetare adunate cu migală, autorul studiului stabileşte cu destulă precizie şi structura confesională a acestui ţinut, după cum urmează: se ajunsese la 81,4% catolici, reformaţi şi unitari (secui); 16% de confesiune românească (români); 0,6% lutherani (saşi); 2% alte grupuri religioase şi etnice (evrei, armeni ş.a.). Cum s-a ajuns în anul 1927 la asemenea proporţii? Evident că printr-o politică special aplicată. Datele istorice şi statistice sunt relevante în acest sens. La Odorhei, de pildă, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, procentul credincioşilor de lege românească era de 35%, iar la jumătatea secolului al XIX-lea de 25%. „De atunci, consemnează studiul, numărul lor a scăzut treptat, ajungând în zilele noastre abia la 3 până la 4 procente. Restul a fost câştigat şi este câştigat şi azi de bisericile ungureşti” (p. 17). În mod asemănător s-au desfăşurat lucrurile şi în celelalte părţi ale aşa-zisului ţinut secuiesc. Numeroasele nume de familie româneşti cuprinse în matricolele diverselor biserici maghiare relevă că înaintaşii acestora au fost români, siliţi să-şi schimbe religia şi, odată cu aceasta, şi limba.

IMG_0001O dovadă şi mai evidentă a numărului mare de credincioşi români trecuţi la secui, consemnează studiul, „sunt numeroasele biserici româneşti părăsite azi sau ruinate complet: de exemplu, în Cristur era biserică românească. Ne mai suferind-o Săcuii din «oraş», a fost dusă în Bodogaia; bisericile româneşti, de care unii localnici bătrâni îşi mai aduc aminte, din Mărtiniş, Daia, Corund ş.a. au dispărut cu totul” (p. 19). Fenomenul de părăsire a confesiunii româneşti se poate constata şi în Trei Scaune, Ciuc şi Mureş. În arhiva parohiei ortodoxe din Micfalău există o scrisoare a protopopului greco-catolic Boer, din Olteni, către preotul român Streja, din Glăjăria Malnaşului, datată din 1813. Aşadar, pe atunci, în Olteni exista protopopiat român. De altfel, într-un „Lexicon” tipărit la Viena, în 1859, se arată că, în 1839, comuna Olteni (Oltszem) era „românească-ungurească; credincioşii români scad apoi repede, în 1910 mai erau abia 4, iar azi nu mai e nici unul. Aceeaşi situaţie e şi la Angheluş (Angyalos)” (p. 20-21). Conform mărturiilor culese de cercetător, în Ghidfalău exista, până la 1890, biserică românească. „A fost însă dărâmată, din îndemnul şi încurajarea autorităţilor, nemaiavând nici un credincios… La 1839, însă, comuna era românească-săcuiască şi era sediul unui protopop român. Aceeaşi situaţie şi în Macşa, unde s-a păstrat până în anii din urmă o căniţă pentru aghiasmă cu inscripţie românească” (p. 23).

IMG_0002Date interesante rezultă şi din procesele verbale ale comitetelor şcolare din diverse comune ale ţinutului secuiesc. De pildă, punctul 5 la unui proces verbal datat 5 ianuarie 1875 al comitetului şcolar din Comăneşti prevedea pentru predarea religiei reformate o jumătate de oră, iar pentru predarea religiei greco-catolice (româneşti) o oră şi jumătate. Concluzia firească: „aceasta e o dovadă despre preponderenţa şi influenţa elementului românesc fie între şcolari, fie în comitetul şcolar” (p. 19). Acolo unde au existat şcoli româneşti, cu timpul au fost desfiinţate, iar preoţii siliţi să facă catehizarea elevilor în limba maghiară. Preotul Cosma, din Micfalău, oprit să-i înveţe pe tineri cântări liturgice româneşti, mărturiseşte: „Nici chiar «Tatăl Nostru» nu-l mai puteau învăţa copiii de şcoală în limba strămoşilor lor” (p. 24).

IMG_0003Deznaţionalizarea şi convertirea românilor s-a înfăptuit mai uşor în satele în care nu erau preoţi români, iar în majoritatea satelor din secuime, aceştia lipseau cu desăvârşire. La Micfalău, Lăzăreni, ca şi în majoritatea satelor din Ciuc, s-a întâmplat următorul fenomen: creştinii de lege românească „au fost trecuţi cu sila la religiile ungureşti, şi Săcui au rămas până azi şi în religie, mai cu seamă în urma împrejurării că în majoritatea satelor lipsesc până azi preoţii români” (p. 22). Lăzăreni, de pildă, avea, până pe la 1848, majoritate românească, satul fiind întemeiat de români. Secuii au venit aici abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Mărturiile localnicilor vârstnici sunt încă vii: „Toţi din sat spun că Săcuii n-aveau aici parohie, nici biserică. Singură bisericuţa de lemn românească de pe deal chema, după obiceiul vechi, credincioşii la rugăciune. Nu se ştie însă prin ce împrejurări, pe la 1800, bisericuţa de lemn se aprinde şi arde, iar românii îşi zidesc, cu ajutorul contelui Lazar, una frumoasă în vale. Cam în aceeaşi vreme însă se zideşte, la câţiva paşi de cea românească, şi biserică ungurească, mare şi pompoasă cât o mănăstire; lucru mare pentru puţinii credincioşi săcui, care mergeau mai înainte să se închine în Cosmeni (Csik-Kozmas), aflat nu prea departe. Ademenirea pentru credincioşii români începe. Pe la 1860, credincioşii neromâni sunt în sat mai numeroşi decât cei români” (p. 26-27).

IMG_0004Ademenirile, presiunile sau persecuţiile nu i-au ocolit nici pe românii de la marginea acestui ţinut. De pildă, după cum rezultă din matricola din 1770 a bisericii din Boroşneul Mic, românii din acest sat au fost izgoniţi pe un deal, fiind nevoiţi să-şi ridice, cu sprijinul unor ctitori braşoveni, o nouă bisericuţă de zid. Alungaţi din vechea vatră a satului, numele lor a rămas totuşi, iar o parte a satului unguresc care le-a luat locul este numită „cătunul românesc” (Olahszeg”), deşi în el nu se mai afla nici un român. Din aceeaşi matricolă din 1770 mai rezultă că, în vremea respectivă, în două localităţi învecinate, Boroşneul Mare şi Dubolii de Sus, existau mulţi credincioşi români. „Astăzi (1927, n. red.) nu mai există niciun credincios ortodox”. În Dubolii se mai vede însă cimitirul românesc, numit de localnici „Olahtemeto”.

Exemplele ar putea continua. Concluzia cercetătorului din 1927 este deconcertantă: „Aproape nu există comună în întreg ţinutul unde să nu se fi petrecut, cu diferite variaţii locale, acelaşi fenomen: al trecerii credincioşilor români la bisericile ungureşti, desăvârşindu-se prin aceasta completa lor săcuizare. Fenomenul se poate urmări bine de pe la 1750 până azi”. Cât priveşte cauzele acestui fenomen al „maghiarizării sau săcuizării elementului românesc”, concluziile studiului sunt simple şi clare: „Intoleranţa, presiunea morală, ademeniri de ordin material, fără îndoială îşi au şi ele partea lor de influenţă, chiar foarte mare în producerea fenomenului; totuşi, cauza principală a trecerii românilor la alte religii a fost organizaţia extrem de defectuoasă a bisericilor româneşti în aceste părţi” (p. 34).

În pofida acestui amplu proces de asimilare, sunt şi alte aspecte care ilustrează prezenţa sufletului românesc pe aceste locuri. Este vorba de credinţe, obiceiuri şi datini în legătură cu viaţa bisericii, care „poartă la rândul lor timbrul românesc, chiar şi când le întâlnim în ţinuturi locuite azi exclusiv de Săcui”. De pildă, „Pluguşorul umblă şi azi prin curţile Săcuilor purtat, întocmai ca şi la Români, de vestitorii unui an mai bun…; colindătorii cutreierau în zilele ajunului de Crăciun până mai ieri-alaltăieri şi ulicioarele satelor săcuieşti, întocmai cum frământau zăpada uliţelor din satele româneşti. Iar la morţi, pomana este întocmai ca şi la Români…” (p. 37-38). Toate acestea nu pot fi explicate doar prin schimburile şi contactele culturale de la popor la popor, afirmă pe bună dreptate autorul studiului: „Le considerăm ca ultimul reziduu al unei prefaceri de veacuri, rezultat din marea mulţime de Români, care s-au topit în masele săcuieşti… Fac şi aceste obiceiuri parte din zestrea pe care au lăsat-o Românii poporului săcuiesc”. 


George Vâlsan

George Vâlsan

Savantul de renume mondială, George Vâlsan (1885- 1935), a fost un geograf român, membru titular (1920) al Academiei Române. Și-a făcut studiile la București, Berlin și Paris. A fost profesor la universitățile din Iași, Cluj și București; președinte al Societății etnografice române și director al Institutului de geografie din Cluj, pe care l-a iniţiat și în jurul căruia a înființat o școală geografică românească.

S-a ocupat de probleme de geografie generală, de geomorfologie („Câmpia Română”, 1915) de geografie umană („O fază în popularea țărilor românești”, 1912), de istorie a geografiei („Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir”, 1926, pe care a descoperit-o în Biblioteca Națională de la Paris), etc.

George Vâlsan a reprezentat România în numeroase congrese internaționale de geografie, în care a deținut funcții importante. Este considerat unul din făuritorii etnografiei moderne naționale grație operelor sale cu un caracter teoretico-metodologic precum şi activităţi privind orientarea cercetarii etnografice atât pe teren cât şi în muzee.

Este iniţiatorul „Bibliotecii secţiunii geografico – etnografice a Astrei”, în cadrul căreia, prima lucrare realizată de Sabin Opreanu, s-a numit Săcuizarea românilor prin religie”.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult