28
June , 2017
Wednesday

La 1 ianuarie 2014 se împlinesc 10 ani de când, alături de alte şase state din centrul şi estul Europei, România a devenit membru NATO, şi 7 ani de când România şi Bulgaria au devenit state membre al Uniunii Europene, cu drepturi aproape depline. Ambele ţări erau monitorizate în privinţa funcţionării justiţiei şi încă supuse unor restricţii de circulaţie a mâinii de lucru în câteva state europene. De asemeni, nici una dintre ele nu intra nici în zona euro şi nici în Spaţiul Schengen – care, formal, nu este direct legat de UE, dar este reprezentat majoritar de state membre ale Uniunii – dar ambele îşi luau obligaţia de a adera la aceste două acorduri în termene previzibile. Restricţiile de circulaţie a mâinii de lucru vor înceta la începutul anului următor, dar soarta mecanismului de monitorizare a justiţiei e mai puţin certă. De asemeni, nici una dintre cele două ţări nu pare a avea acces prea curând la Spaţiul Schengen. Intrarea în zona euro a devenit cu mult mai complicată din cauza crizei globale, în condiţiile în care această criză a pus chiar problema – teoretic şi fără perspective reale, dar cel puţin la nivel retoric – renunţării la euro.

1

Studenţii români beneficiază de Programul european Erasmus

Toate acestea sunt, însă, elemente de detaliu, a căror importanţă nu are a fi nici subestimată, dar nici subliniată în exces. România este de 7 ani membru UE şi această schimbare majoră de statut politic rămâne, alături de calitatea de membru NATO, dobândită integral în 2004, o cotitură esenţială în istoria naţională şi un mare proiect politic – cel al integrării europene şi euro-atlantice – pe care cetăţenii României l-au realizat după 150 de ani de strădanii, de sacrificii şi de speranţe. Alături de Marea Unire – celălalt priect major pe care generaţiile succesive şi l-au transmis din etapă în etapă – aderarea la NATO şi acceptarea ca membru UE au încheiat cu succes o vastă etapă istorică şi au deschis perspective cu totul noi de dezvoltare politică, economică şi de civilizaţie pentru poporul român.

La 7 ani de la aceste evenimente istorice, putem evalua cu destulă seriozitate efectele pe termen scurt şi mediu ale acestei însemnate etape de integrare europeană. Este o certitudine faptul că un mare număr de cetăţeni români au beneficiat şi continuă să beneficieze direct de efectele aderării: de la fermierii care au obţinut finanţări europene – poate nu în proporţia aşteptată, dar totuşi, dintre programele de finanţare, cele adresate fermierilor au fost cele mai numeroase ca pondere naţională – la tinerii doctori în diferite ramuri ale ştiinţelor, care au putut studia, graţie proiectelor de perfecţionare a resurselor umane, în mari universităţi şi biblioteci din Europa şi au obţinut titluri ştiinţifice în ritm acelerat. Deocamdată, blocajul la care au fost supuse angajările din pricina programelor de austeritate creează o perspectivă cu totul nedorită – şi chiar paradoxală – a unor tineri şomeri cu diplomă de doctor în ştiinţe.

Nu voi insista asupra acestor beneficii, la care, desigur, trebuie să adăugăm multe altele, ţinând de libera circulaţie în interiorul Uniunii, de reprezentarea în organismele UE, de la comisari la înalţi funcţionari europeni şi mai ales la parlamentari europeni. Acest din urmă aspect impune, de altfel, o analiză de sine stătătoare, mai ales în perspectiva apropiată a unor noi alegeri în Parlamentul European.

2

Subvenţiile europene au creat noi orizonturi fermierilor români

După opinia mea, o lacună importantă în procesul de asumare a identităţii europene, pe care nu părem prea grăbiţi în a-l parcurge, o reprezintă absenţa unei ample dezbateri. Şi aici nu e vorba doar de cetăţenii obişnuiţi, ci şi de o proporţie semnificativă dintre decidenţi, atât la nivelul politicului – unde retorica apartenenţei la Uniune nu poate acoperi mereu absenţa unor valori europene internalizate care să se traducă în concepţii, principii şi atitudini politice – cât şi la cel al administraţiei publice centrale şi locale, unde principii europene fundamentale – subsidiaritatea sau ideea că administraţia este în slujba cetăţeanului, nu invers – par adesea de neconceput.

Vizibil cotidian, în exerciţiul curent al atribuţiilor sale, deficitul de „europenitate” al administraţiei noastre a generat, la nivel naţional, rateuri succesive în necesara operaţie de descentralizare şi mai ales în ipostaza, devenită imperativă, a regionalizării. Legea funcţionarului public, în fine votată în 2000, ar fi trebuit să pună bazele profesionalizării unei birocraţii moderne şi eficiente, asigurându-i stabilitatea şi progresul în carieră, independent de fluctuaţiile opţiunilor politice. Din nefericire, lucrurile nu au evoluat deloc în această direcţie. Povara unei birocraţii al cărei grad de politizare este invers proporţional cu gradul ei de competenţă apasă tot mai mult asupra administraţiei centrale şi locale.

3

Cetăţenii români lucrează liber în interiorul UE

Necesitatea descentralizării, crucială începând cu Proclamaţia de la Timişoara, e departe de a fi dintre cele mai simple. Este drept că în anii 1996-2000 s-au făcut unele progrese, cum ar fi de exemplu Legea bugetelor locale, prin care administraţiile locale, alese liber începând din 1992, dobândeau în fine şi resursele materiale necesare acţiunii lor; tot atunci au fost legiferate progrese importante în descentralizare şi drepturi esenţiale ale minorităţilor în administrarea propriei comunităţi. După 2000, însă, tocmai aceste progrese au generat fenomenul „baronilor locali” – profitori prin diferite mijloace ai puterii sporite a elitelor locale.

O experienţă interesantă şi în mare măsură pozitivă – dar, din păcate, căzută în desuetudine – a fost cea a euro-regiunilor transfrontaliere din vestul României, care au dus la cooperarea fructuoasă a unor departamente şi judeţe din Ungaria, România şi chiar Serbia. S-a încercat extinderea acelui model şi la cooperarea pe plan local cu Ucraina şi Republica Moldova, dar s-a întâmpinat o rezistenţă compactă a autorităţilor locale din cele două ţări vecine, mult mai refractare la temele cooperării decât administraţia din România.

Dosarul regiunilor e încă deschis: în 1997-1998 s-au înfiinţat 8 regiuni de dezvoltare, dar, lipsite de capacitate administrativă, ele nu sunt suficient de funcţionale, mai ales în condiţiile integrării în UE. În acest cadru, în care competiţia pentru fondurile structurale se dă între regiuni, coaliţiile de judeţe sunt mult prea conjuncturale pentru a avea vreo şansă în faţa unor regiuni cu tradiţie, ca Lombardia sau Bavaria, pentru a da doar două exemple. Valorificarea tradiţiilor istorice de solidaritate, care ar putea da consistenţă procesului, suscită temeri, nu lipsite de un oarecare temei, legate de revendicările de autonomie ale vechilor ţinuturi secuieşti.

Centrele „Europe Direct” conectează populaţia României la Uniunea Europeană

Centrele „Europe Direct” conectează populaţia României la Uniunea Europeană

Poate că ar fi necesar să regândim complet identitatea însăşi a României ca membră a Uniunii Europene: fără complexe de inferioritate, fără vanitate arogantă, trebuie să construim o viziune strategică a României europene, atât în administraţia publică la toate nivelurile, cât şi în politică, fie ea internă sau internaţională. Conjunctura europeană a unei atari redefiniri nu e dintre cele mai favorabile, căci, aşa cum au dovedit-o complexele evenimente din ultimii ani, efectele crizei globale asupra statelor membre ale UE şi asupra Uniunii în ansamblul ei generează o stare de fapt care pare uneori să limiteze progresele politice obţinute după Tratatul de la Maastricht.

Criza politică din România, rezolvată în 2012 cu mijloace strict constituţionale, pe care procese electorale succesive le-au confirmat pe deplin, a evidenţiat faptul că, dincolo de deficienţe în diferite direcţii, unele semnalate chiar în aceste pagini, construcţia democratică din ţara noastră este solidă şi rezilientă.

Efect al crizei, manifestare a unei atitudini latent nedemocratice, rezultantă a complicităţii dintre lumea marilor companii şi a marii finanţe cu diferite oligarhii locale, criza politică din România a depăşit cu mult graniţele ţării şi nu are cum fi minimizată la nivelul unui accident de parcurs într-un stat recent integrat în Uniune. Criza trimite, dimpotrivă, la tensiuni mai mult sau mai puţin vizibile în însăşi temelia construcţiei europene. Un beneficiu important al acestui complex de împrejurări ar putea fi tocmai acela de a evidenţia aceste puncte de tensiune şi de a înlesni o lucidă corecţie, care să aşeze pe un nou plan nu doar România europeană, ci şi Europa însăşi.

Prof. dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult