4
November , 2017
Saturday
Ioan C. Popa – cunoscut publicist În acest an, redacţia revistei noastre a primit numeroase corespondenţe ...
Pe harta Europei, în partea de lume cea mai bătută de pasul omului, cu cea ...
Primii miniştri ai statelor balcanice oferă un tablou extrem de variat când vine vorba despre ...
În ziua de 1 noiembrie 1922, Marea Adunarea Naţională a Turciei vota, cu o majoritate ...
Acad. Răzvan Theodorescu Cu decenii în urmă, într-un timp al neuitatei liberalizări a regimului comunist din ...
Protecţie Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate, republicată 2009 Capitolul I - ...
Însemnări de Ion Brad În ziua de 23 mai, în Aula mare, membrii Academiei Române şi ...
Etnicii români din Serbia îşi unesc forţele pentru păstrarea nealterată a identităţii româneşti şi a ...
Costul securităţii Lumea cheltuieşte în prezent aproape trei procente din Produsul Brut la nivel mondial pentru ...
În ultimul secol, s-a întâmplat de mai multe ori ca o invenţie să schimbe datele ...

Archive for January, 2014

Tezaur de înţelepciune

Reporter: editura January - 26 - 2014 Comments Off on Tezaur de înţelepciune

carol romanLa început de an, ne permitem ca editorialul nostru să se refere la o seamă de deficienţe ale vieţii noastre politice de altădată – ca şi de acum – apelând la tezaurul de experienţă pe care-l furnizează înaintaşii, urmaşilor lor. Înainte de toate, istoria ţării noastre ne atestă că, pe parcursul unei etape istorice de mari frământări – ne referim la anii de după 1918 – au existat oameni de stat de anvergură, vizionari, pregătiţi profesional şi cu o statură politică dintre cele mai înalte. Este vorba despre biografii de excepţie ale Prim-Miniştrilor României Mari. Înţelepciunea şi calmul acestor oameni politici au fost puse în slujba interesului naţional, trecând, adesea, peste orice disensiuni şi încrâncenări şi ajungând la un consens benefic pentru poporul român.

Îl amintim pe primul ministru Vintilă I.C. Brătianu. Promotor înflăcărat al politicii „prin noi înşine”, şi-a afirmat în permanenţă ideea că problemele naţionale şi sociale trebuie rezolvate prin prisma interesului naţional, realizat de partide cu o gândire matură. În acest sens, spunea: „… lipsa de pregătire a unor partide politice şi a unora dintre conducătorii lor pentru a servi interesele complexe ale statului, preocuparea frământărilor interne înlăturând pe aceea a intereselor generale sunt principala cauză a crizelor prin care am trecut şi a tendinţelor de a se permanentiza şi spori”. La rândul său, Ion I.C. Brătianu, unul dintre făuritorii României Mari, un adept al dezvoltării regimului constituţional în deplină ordine şi legalitate, avertiza, în legătură cu viaţa politică parlamentară: „Dar ticăloşia sau vrednicia actualelor clase conducătoare îi pot îngreuia sau uşura (poporului român – n.r.) mersul ascendent. Dacă din patimă sau din nepricepere, ele nu vor înţelege datoria ce le incumbă astăzi şi unica condiţiune în care, prin inteligenţă şi prin solidarizare, se pot menţine în fruntea poporului, vor face un păcat mare, a cărui urmare va fi propria lor nimicire”. Ne amintim apoi că prim-ministrul Take Ionescu, stăruind asupra necesităţii obiective a sistemului partidist, semnala, în acelaşi timp, inconvenientele funcţionării acestuia. „Cusururile partidelor – spunea el – le cunoaşteţi cu toţii: de multe ori, prin jocul partidelor, oameni mai puţin capabili se suie deasupra celor mai capabili; de multe ori (…) interese generale se sacrifică interesului partidului; de multe ori, prin jocul partidelor, unitatea sufletească a naţiunii în chestiunile mari este împiedicată de a se manifesta”. Completând, parcă, cele de mai sus, prim-ministrul George G. Mironescu, comentând problemele dezvoltării României interbelice, afirma: „Avem faţă de noi, avem faţă de omenire o datorie mare de îndeplinit: aceea de a închega definitiv şi trainic ceea ce, după atâta trudă, am dobândit, pentru ca urgia vremurilor să nu mai poată niciodată distruge ceea ce s-a clădit şi pentru ca neamul nostru să joace în lume rolul ce merită”.

În alte vremuri, primul ministru I.G. Duca a subliniat răspicat că ordinea în stat reprezintă o antiteză a dezordinii, a anarhiei, premisă esenţială a stabilităţii social – statale. „Azi, mai mult ca oricând, ordinea, ordinea materială, ca şi cea morală constituie condiţiunea esenţială a oricărei rodnice înfăptuiri. Suntem, deci, hotărâţi, tocmai pentru a ne putea aplica programul şi salva ţara, să menţinem cu orice preţ şi împotriva oricui ordinea publică. Agitaţiunile sterile, dăunătoare consolidării interne, ca şi prestigiul nostru în afară vor găsi în noi stavila reclamată de înseşi interesele superioare ale statului (…) Toate partidele noastre de guvernământ sunt de acord asupra directivelor generale ale politicii noastre externe”, apreciind că „în toate marile chestiuni naţionale, este bine să ne prezentăm în faţa străinătăţii ca un front unic”. Un alt prim-ministru, Armand Călinescu, referindu-se la problemele interne ale ţării, se ridica împotriva hipertrofierii, din raţiuni politicianiste, a aparatului funcţionăresc, dăunătoare propăşirii statului. „Funcţionarismul – afirma el – a devenit o adevărată formă de asistenţă socială (…) şi eu cred că am face un real serviciu economiei naţionale dacă i-am reda o sumă de energii care lâncezesc neproductive în numeroasele birouri ale serviciilor statului. De aceea (…) va trebui să ne îngrijim (…) de o reorganizare a serviciilor publice, cu suprimarea funcţionarilor sinecurişti, cu raţionalizarea muncii celorlalţi şi cu o salarizare corespunzătoare”. Îl pomenim apoi prim-ministrul Constantin Argetoianu, care, şi el, a acordat atenţie modului în care se desfăşura viaţa politică în ţară. La sfârşitul anului 1932, relua afirmaţile sale din 1923, prin care denunţa tarele politicianismului, avertizând că „spiritul de separatism al partidelor, prin care ne găsim mai despărţiţi astăzi ca înainte de Unire, este un fenomen extrem de periculos”. „Să încetăm – cerea el – cu frământările izvorâte numai din patimi personale sau din cultivarea exclusivă a intereselor materiale colective. Cred că suntem (…) greu atinşi de boala demagogiei şi că, în această privinţă, remedii radicale se impun”.

Cuvinte în plus nu mai avem a adăuga. Toate acestea s-au întâmplat ieri sau … azi?! Din tezaurul de înţelepciune al poporului, îndrăznim să reamintim doar un proverb: „Bate şaua, să priceapă iapa”…

Carol Roman

(În paginile revistei noastre din anul 2013 se găsesc ample articole dedicate prim-miniştrilor evocaţi în aceste rânduri)

PREMIILE REVISTEI „BALCANII ŞI EUROPA”

Reporter: editura January - 26 - 2014 Comments Off on PREMIILE REVISTEI „BALCANII ŞI EUROPA”

AÎn preajma trecerii în cel de-al 15-lea an al existenţei revistei „Balcanii şi Europa”, au fost acordate Premiile revistei noastre pe anul 2013. Şi de această dată, conform tradiţiei, aceste Premii au încununat o acţiune apreciată atât în ţară, cât şi peste hotare, şi au adus o nouă certificare a faptului că distincţiile noastre răsplătesc „Vocaţia” şi „Virtutea”, performanţele obţinute în diverse domenii, dorinţa de progres şi înţelegere între oameni bucurându-se de apreciere, susţinere şi respect.

Festivitatea s-a bucurat şi de această dată de un mare număr de participanţi, sala dovedindu-se neîncăpătoare faţă de solicitări. Printre oaspeţi s-au aflat înalţi demnitari ai statului român, ambasadori şi alţi membri de vază ai Corpului Diplomatic din România (din Ambasade, Misiuni, Consulate, Reprezentanţe permanente etc.), în sală aflându-se, totodată, valoroşi oameni de cultură, ştiinţă, din mediul de afaceri ş.a.m.d.

Şi la această ediţie, mass-media a arătat un mare interes pentru eveniment, mijloacele de informare – audio, video, tipărite, online – prezentându-l pe larg. Mai multe cotidiane din Serbia, Turcia şi Moldova, precum şi agenţii internaţionale de presă au relatat despre Gala Premiilor revistei „Balcanii şi Europa” 2013, ducând în acest fel şi peste hotare ecourile unei manifestări menite să confere o binemeritată recunoaştere valorii şi aportului unor importante personalităţi ale vieţii publice la progresul general.

EVENIMENT ÎN LUMEA DIPLOMATICĂ

Reporter: editura January - 26 - 2014 Comments Off on EVENIMENT ÎN LUMEA DIPLOMATICĂ

balcanii-europaÎnmânarea premiilor revistei „Balcanii şi Europa”- 2013 a prilejuit susţinerea unor importante discursuri din partea laureaţilor noştri, din care redăm fragmente:

E.S. Titus Corlăţean

Ministru al Afacerilor Externe

Vocaţia Continuităţii Diplomaţiei Româneşti”

Un sprijin deosebit de binevenit. De 13 ani, Premiile apreciatei reviste de consemnări şi atitudini „Balcanii şi Europa” au devenit deja o tradiţie însemnată a vieţii noastre culturale, politice şi diplomatice.

An de an, în toată această perioadă, o serie impresionantă de personalităţi ale lumii diplomatice, politicieni şi oameni de cultură români şi străini au fost răsplătiţi pentru contribuţiile lor deosebite în diverse domenii esenţiale pentru bunul mers al societăţii noastre şi al comunităţii internaţionale, pentru o colaborare regională şi internaţională armonioasă, pentru o mai bună percepţie a României peste hotare. Este o galerie deosebit de selectă, căreia, prin generozitatea revistei şi a comitetului ei de selecţie, sunt onorat astăzi să mă alătur. Primiesc cu multă bucurie distincţia inspirat intitulată „Vocaţia Continuităţii Diplomaţiei Româneşti” tocmai pentru că menţionează un element esenţial al politicii noastre externe – continuitatea, exprimată prin principiile ei de bază: constanţa, coerenţa şi perseverenţa.

Cunosc „Balcanii şi Europa” încă din anul 2003, de pe vremea prezenţei mele la conducerea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, când am început să urmăresc cu interes această publicaţie care, prin grija neobositei echipe conduse de dl. Director general Carol Roman, a reuşit întotdeauna să selecteze cu discernământ şi să prezinte publicului succint, dar percutant, evenimentele cele mai însemnate ale scenei noastre politice şi sociale.

Am apreciat întotdeauna interesul deosebit acordat de revistă românilor de peste hotare, cărora li se adresează constant, prin suplimentele ei, cu informaţii vitale, pertinente şi oportune. Ministerul Afacerilor Externe este permanent preocupat de soarta comunităţilor de români din afara graniţelor ţării, de aceea, sprijinul pe care „Balcanii şi Europa” ni-l acordă prin diseminarea acestor informaţii este deosebit de binevenit.

Daţi-mi voie, în încheiere, să-i felicit pe toţi cei premiaţi şi să urez revistei „Balcanii şi Europa” mulţi ani de frumoase realizări.

 

E.S. Oleg S. Malginov

Ambasador al Federaţiei Ruse

Vocaţia Cooperării Multilaterale”

Împreună conlucrăm. Pentru mine, Premiul acordat de revista „Balcanii şi Europa” este foarte special, ţinând cont de faptul că mă aflu în România doar de un an şi nouă luni.

Care a fost prima impresie pe care am avut-o când am sosit în România? Că aceasta este o ţară a viitorului. Într-adevăr, istoria este deosebit de bogată – în orice parte a ţării se află vestigiile şi monumentele milenare ale istoriei unui mare popor. Iar când întâlneşti oamenii, din generaţia tănără sau matură, îţi dai seama de esenţa poporului român. Aceasta a fost prima idee pe care am avut-o când am sosit în România – să caut aici viitorul; viitorul României, al Federaţiei Ruse, al relaţiilor noastre bilaterale.

Într-adevăr, istoria noastră comună este, la rândul ei, bogată. Am traversat momente bune, am traversat momente dificile şi lucrul de care avem nevoie este să construim viitorul naţiunilor noastre. Şi consider că deja facem primii paşi în această direcţie.

Doresc să mulţumesc autorităţilor române, Guvernului, Preşedinţiei, Ministerului Afacerilor Externe, pentru sprijinul acordat transpunerii în fapt a acestei idei de a construi un viitor comun.

Subliniez şi suportul pe care l-am primit din partea reprezentanţilor societăţii civile – împreună conlucrăm pentru acest viitor frumos al României şi al Federaţiei Ruse şi îmi permit ca în acest context să amintesc şi de revista „Balcanii şi Europa”.

 

E.S. Ömür Şölendil

Ambasador al Republicii Turcia

Vocaţia Colaborării Regionale”

Strânse legături de prietenie. De-a lungul istoriei, Balcanii au fost o regiune deosebit de importantă iar România, este şi ea, de asemenea, o ţară remarcabilă a acestei regiuni.

De-a lungul timpului, Turcia şi România au avut relaţii strânse, apropiate, diversificate. Şi în prezent, între Turcia şi România există relaţii excelente. În decembrie 2011, preşedintele României, E.S. dl. Traian Băsescu şi E.S. dl. Abdullah Gül, preşedintele Turciei au semnat importantul document al Parteneriatului Strategic dintre cele două ţări. De asemenea, între cei doi miniştri de Externe, respectiv dl. Corlăţean şi dl. Davutoğlu a fost semnat, Planul de actiune a Parteneriatului Strategic dintre cele două ţări. Mai amintesc că în luna iunie a acestui an, preşedintele Marii Adunări Naţionale a Republicii Turcia a întreprins o vizită deosebit de fructuoasă în România. Ţin să menţionez că în ultimele luni, primul ministru al României, dl. Victor Ponta, a vizitat de două ori Turcia. Între miniştrii din guvernele ţării noastre ca şi între reprezentanţii autorităţilor din cele două ţări există relaţii deosebit de strânse, relaţii intense. Pe ordinea de zi se află vizita preşedintelui Camerei Deputaţilor, domnul Valeriu Zgonea, în Turcia.

Mi se pare a fi binemeritat acest Premiu, deoarece corespunde relaţiilor dintre ţările noastre situate pe o temelie foarte trainică. Afirm aceasta deoarece premiul redacţiei „Balcanii şi Europa” confirmă legăturile strânse de prietenie şi colaborare dintre popoarele noastre, relaţii atât de frumoase.

Doresc ca pacea, stabilitatea şi relaţii de colaborare să se afirme tot mai mult în zona în care trăim.

 

E.S. Ambasador Liviu Bota

Secretar General adjunct al ONU

Vocaţia Promovării Valorilor Europene”

Un preţios imbold. Decizia redacţiei revistei „Balcanii şi Europa” de a-mi acorda Premiul „Vocaţia Promovării Valorilor Europene” pentru anul 2013 mă onorează. Mulţumesc juriului pentru propunerea făcută. Mulţumesc, de asemeni, „Niro Investment Group”, datorită căruia acest proiect există.

„Balcanii şi Europa”, revistă de consemnări şi atitudini, ocupă un loc aparte în evantaiul publicaţiilor din România. Ea s-a distins prin sobrietate şi profunzime, ceea ce dă Premiilor acordate de redacţie o semnificaţie deosebită. Includerea numelui meu în lista ilustrelor personalităţi care au fost distinse până acum cu Premiile revistei este un privilegiu. Faptul că Premiul ce mi se acordă este legat de promovarea valorilor europene ţine să-mi reamintească marile schimbări are au avut loc în România în ultimele două decenii. România este membră a Uniunii Europene, realizând astfel un vis al mai multor generaţii de români.

În anul 1999, la iniţiativa preşedintelui României şi a ministrului de Externe, am demisionat din ONU şi am intrat în Serviciul diplomatic român, ca Ambasador, reprezentant permanent al României la organizaţiile internaţionale de la Viena, inclusiv la Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa. În anul 2001 am prezidat Consiliul Permanent al OSCE în numele României. Succesul preşedinţiei române a Organizaţiei a atras elogiile Consiliului Ministerial al OSCE, întrunit la Bucureşti, în decembrie 2001.

Premiul ce mi se acordă astăzi consider că se datorează, în bună parte, modului în care am exercitat preşedinţia Consiliului Permanent al OSCE, organizaţie care are la bază şi principiile pe care Uniunea Europeană le promovează. Timp de 27 de ani am servit Organizaţia Naţiunilor Unite. Am făcut-o cu convingerea profundă că astfel servesc cele mai nobile aspiraţii ale poporului meu. În acelaşi timp, acordarea Premiului „Vocaţia Promovării Valorilor Europene” este, din punctul meu de vedere, nu numai o recunoaştere a activităţii trecute, ci, în special, un imbold de a mă implica, în continuare, pe măsura puterilor mele, în construcţia proiectului european, pentru ca valorile sale să devină o realitate în fiecare ţară.

 

Alexandru Bantoş

Director al „Casei Limbii Române” din Chişinău

Vocaţia Menţinerii Spiritului Românesc”

Destin comun. Prestigioasa revistă „Balcanii şi Europa”, publicaţie ce reuneşte, mai mulţi ani la rând, sub cupola cuvântului scris distinse personalităţi ale vieţii social – politice a intuit şi remarcat aspectul, ca să zic aşa, misionar al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu” din Chişinău. Concepută din start ca o instituţie cu influenţă benefică asupra climatului lingvistic şi interetnic, Casa Limbii Române găzduieşte de 15 ani sub acoperişul ei pe toţi cei care au ales un destin comun pe nume Republica Moldova şi care doresc să participe la edificarea unui stat cu aspiraţii europene, conştientizând că limba şi cultura română ne uneşte şi ne face mai tari, mai rezistenţi în acest dificil, complex şi lung itinerar. Este şi motivul ce ne-a determinat să dăm prioritate cursurilor de limba română pentru alogeni, astfel că în prezent lunar circa 300 de cetăţeni de etnie rusă, ucraineană, bulgară, găgăuză etc. încearcă să pătrundă tainele limbii şi ale civilizaţiei române. Aş dori, de asemenea, să mai menţionez că mulţi reprezentaţi ai misiunilor diplomatice la Chişinău (circa 50 de persoane) au învăţat sau învaţă limba română călăuziţi de profesorii noştri. Este fructuoasă colaborarea cu Delegaţia Consiliului Europei, cu Ambasada Germaniei în Republica Moldova, cu Ambasadele Poloniei, Suediei, Ungariei, Turciei, Italiei ş.a.

Folosindu-mă de prilej şi având în vedere istoricul Summit de la Vilnius, doresc să subliniez asistenţa manifestă, constantă şi încurajatoare, acordată de România Republicii Moldova în drumul ei spre Europa. Republica Moldova, stat cu certe aspiraţii democratice, îşi propune să construiască noi punţi de legătură cu Occidentul, păstrând cu vecinii relaţii echitabile, bazate pe respectul trecutului, al prezentului şi care lasă loc pentru veritabila noastră independenţă şi pentru dreptul legitim de a gândi un alt viitor, european, teritoriului dintre Prut şi Nistru.

Premiul „Vocaţia menţinerii spiritului românesc” îl atribui în totalitate distinşilor mei colegi Nicolae Mătcaş, Ana Bantoş, Ion Ciocanu, Viorica – Ela Caraman, Oxana Bejan, Tatiana Curmei, Veronica Rotaru, Constantin Şchiopu, Violeta Crudu, Rodica Cerga, Vera Ţurcanu, Cristina Vulpe ş.a. (de la Casa Limbi Române şi de la revista de ştiinţă şi cultură „Limba Română”, fondată în 1991), care îşi îndeplinesc cu pasiune şi responsabilitate datoria de ostaşi ai culturii şi civilizaţiei româneşti intr-un spaţiu pândit încă de multiple şi imprevizibile derapaje.

PRIMII 20 DE ANI ÎMPREUNĂ

Reporter: editura January - 26 - 2014 Comments Off on PRIMII 20 DE ANI ÎMPREUNĂ

logo-niro-1Se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea primei firme din componenţă NIRO GROUP. Pornită ca o mică afacere, pe parcursul a două decenii, NIRO INVESTMENT GROUP, printr-un proces de evoluţie organică s-a transformat într-un grup de peste 20 de firme. Companiile cele mai importante ale acestuia, NIRO INVESTMENT SA şi DRAGONUL ROŞU SA – avându-l în frunte în toţi anii, pe preşedintele Nicolae Dumitru, important om de afaceri, posedând spirit de iniţiativă şi de credibilitate, strâns legat de oamenii cu care lucrează – au derulat programe de investiţii în valoare de peste 250 milioane de euro şi au fost declarate de Ministeul Finanţelor ca Mari Contribuabili la Bugetul de Stat. Afacerile derulate de grupul de firme NIRO s-au dovedit a fi durabile şi cu un potenţial mare de dezvoltare chiar şi în perioadă de criză economică.

Toate aceste reuşite au fost dobândite cu multe eforturi, respectând întotdeauna oamenii şi promisiunile făcute.

China în Europa de Est

Reporter: editura January - 26 - 2014 Comments Off on China în Europa de Est
Lucrările Summitului China - Europa Centrală şi de Est

Lucrările Summitului China – Europa Centrală şi de Est

Summitul China – Europa Centrală şi de Est a fost, pe parcursul desfăşurării lui, un eveniment internaţional urmărit cu mare interes şi dezbătut pe larg. Nu întâmplător, întrucât a constituit o îmbinare fructuoasă între prima vizită a unui premier chinez în România în ultimii 19 ani, un Forum Economic şi Comercial promiţător şi întâlniri româno-chineze de bun augur la nivel înalt.

Ofertă bogată

China a venit în întâmpinarea statelor din Europa Centrală şi de Est cu ceea ce poate fi considerat a fi un obiectiv clar de a lărgi cooperarea cu această parte a continentului european. Un accent special a fost pus pe impulsionarea colaborării cu România, şi asta din mai multe considerente. În primul rând, în 2014 se împlinesc 65 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări (România fiind al treilea stat care saluta, în 1949, proclamarea Republicii Populare Chineze). Această aniversare subliniază statutul special al ţării noastre printre partenerii de tradiţie ai Chinei, aspect reliefat de cele două părţi cu mai multe ocazii. În al doilea rând, China modernă, aflată în plină expansiune economică, vede România ca pe un „fanion” în relaţia cu statele din această zonă a Europei. Nu în ultimul rând, dezvoltarea relaţiilor cu ţara noastră, membră a Uniunii Europene, ar da posibilitatea statului asiatic să-şi consolideze prezenţa în Europa pe calea contribuţiei la progresul economic.

Având în vedere toate aceste coordonate, Summitul de la Bucureşti, în cadrul căruia a avut loc Forumul Economic şi Comercial China – Europa Centrală şi de Est, s-a constituit în evenimentul internaţional major desfăşurat în România anul trecut. Şi, ca întotdeauna când vine vorba despre manifestări de o asemenea anvergură, au existat unele voci care au văzut în reuniunea din capitala noastră o semnificativă oportunitate pentru viitoarea dezvoltare a României, dar şi altele, care au pus la îndoială încărcătura şi proiecţiile evenimentului. Indiferent, însă, de poziţionări, un aspect s-a detaşat, şi anume intenţia clară – şi declarată ca atare – a Chinei de a relansa relaţiile cu statele central şi est-europene. Concret, oficialităţile de la Beijing s-au arătat pregătite să „consolideze cooperarea cu ţările din regiune în domeniul drumurilor, porturilor, telecomunicaţiilor, energiei nucleare, al căilor ferate de mare viteză şi, de asemenea, în domeniul lansării proiectelor la scară mare, toate acestea ducând la investiţii masive”, după cum a transmis premierul Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze, Li Keqiang. Aşadar, mesaj limpede, susţinut de cifre: valorificarea unei linii speciale de credit de 10 miliarde de dolari, crearea reciprocă de sucursale ale instituţiilor financiare, dublarea volumului comercial între parteneri în următorii cinci ani, semnarea unui acord-cadru privind investiţiile industriale, înfiinţarea unei platforme pentru schimburi la nivelul IMM-urilor. Acestea sunt doar câteva repere ale unui plan care poate aduce nenumărate beneficii ambelor părţi.

Şi din nou comentatori interni şi externi s-au întrebat dacă aceste oferte au o bază reală şi ar putea fi urmate de semnarea unor documente cu valoare contractuală…

Memorandumuri şi promisiuni

Parcă pentru a veni în întâmpinarea unor asemenea îndoieli, partea chineză nu doar a iniţiat o ofertă pentru dezvoltarea statelor din Centrul şi Estul Europei, ci a făcut şi pasul următor, semnând mai multe acorduri-cadru. Dacă ne referim la România, acestea se referă la proiecte realizate în parteneriat româno-chinez în domenii de interes major, cum ar fi energia, infrastructura, transporturile. Astfel, de exemplu, cele cinci miliarde de euro estimate a fi investite de companiile din China în energia românească ar acoperi circa jumătate din valoarea proiectelor energetice mari pe care România vrea să le dezvolte (reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă fiind cel mai important proiect în acest sens). Totodată, partea chineză şi-a exprimat interesul de a participa la construcţia de autostrăzi şi poduri, precum şi pentru agricultură, produse agroalimentare, utilaje şi echipamente industriale. Estimările arată că fermierii români ar putea exporta în China milioane de capete de animale anual, pe lista produselor cerute figurând şi vinul, cerealele sau mierea românească de albine. Agricultura şi industriile uşoară şi constructoare de maşini vor fi câştigătoare la capitolul schimburi comerciale”, apreciază Mihai Ionescu, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Exportatorilor şi Importatorilor din România. Alte acorduri semnate de partea română şi cea chineză au vizat segmentul tehnologiei informaţiei, înfiinţarea în comun a unui parc tehnologic, promovarea schimburilor de cercetători şi experţi, precum şi impulsionarea relaţiilor culturale.

2

Discuţii guvernamentale româno-chineze

Aşadar, reprezentanţii statului chinez au venit la Bucureşti cu planuri ambiţioase, pe care şi-au pus şi semnătura, într-o primă fază. Dar ce perspective reale au acestea de a fi transpuse în fapt? Cât optimism poate justifica semnarea lor? În termeni pragmatici, aceste aranjamente înseamnă îndeplinirea unor condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru ca banii din China să transforme în realitate propunerile respective. Un memorandum nu este un contract, iar scrisorile de intenţie au grade de angajare mai mici decât contractele comerciale. Referindu-ne la cazul României, ar fi greşit să se considere că banii Chinei se vor revărsa într-un şuvoi către ţara noastră dacă nu vor fi pregătite proiecte viabile. În plus, trebuie să ţinem cont de apartenenţa noastră la Uniunea Europeană, implicit de prevalenţa normelor UE. Dar asta nu înseamnă respingerea parteneriatului extins româno-chinez, care se poate vădi, în condiţiile respectării regulilor comunitare, o oportunitate de dezvoltare. „Cele două ţări au un palmares solid în domeniul legăturilor economice. Este tot mai evident că a sosit timpul – şi de o parte şi de alta – pentru a depăşi retorica şi a trece la realizarea unor proiecte concrete majore în domeniile infrastructurii, exploatării eficiente a resurselor de energie, ale mediului înconjurător, comunicaţiilor, IT şi altele, inclusiv prin constituirea de societăţi şi firme economice mixte pentru materializarea proiectelor bilaterale. Prezenţa la Bucureşti a premierului chinez Li Keqiang în marja reuniunii şefilor de guvern din Europa Centrală şi de Est reprezintă un moment prielnic pentru a a da un impuls hotărâtor în privinţa convenirii unei strategii pe termen scurt şi mediu realizării unor proiecte comune majore între ţările noastre”, sintetizează domnul Nicolae Dumitru, Secretar general al „Casei Româno-Chineze”, preşedinte al „Niro Investment Group”.

Şi nu este vorba doar despre România. Preocuparea pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu China a reieşit din prezenţa la Bucureşti a aproximativ 1.000 de reprezentanţi ai sectorului de stat, public, privat din Bulgaria, Polonia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Slovenia, Serbia, Muntenegru, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Estonia, Albania, Letonia, Lituania, Macedonia. Cu toţii au discutat cu partea chineză modalităţi de impulsionare a cooperării şi au avut motive să privească cu optimism spre viitorul relaţiilor cu China. Un singur exemplu: Ungaria şi Serbia au stabilit că vor coopera cu parteneri chinezi la proiectul unei căi ferate între Budapesta şi Belgrad.

De altfel, aspectul relaţiilor economice chino-europene depăşeşte cadrul zonal, fiind analizat cu atenţie şi la Bruxelles. Cu doar câteva zile înaintea Summitului de la Bucureşti a avut loc o întâlnire China-UE, la Beijing, în cadrul căreia cele două părţi au anunţat că au convenit să încheie un acord bilateral. Astfel, se are în vedere creşterea schimburilor comerciale la 1.000 miliarde de dolari până în 2020, mai exact o dublare a cifrei actuale, Europa fiind cea mai mare piaţă de export a Chinei, în timp ce China este pentru livrările externe ale UE a doua piaţă ca mărime. Conducerea UE vizează, în relaţia cu China, şi progresul pe segmentul investiţiilor bilaterale, care sunt încă reduse (mai puţin de 1% din investiţiile străine directe în UE sunt chinezeşti, iar cele ale UE în China reprezintă 2-4% din investiţiile totale realizate de europeni în afara spaţiului comunitar). De asemeni, China şi UE intenţionează să studieze un posibil acord de liber schimb, arată publicaţia „Financial Times”. „Problema comerţului şi cea a investiţiilor rămân prioritare pe agenda noastră şi am făcut un important pas înainte”, anunţa, la momentul întâlnirii respective, preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy.

Aşadar, interesul european pentru lărgirea cooperării cu marele stat asiatic se manifestă şi la nivel comunitar, şi la nivel regional, reuniunile de la Beijing şi Bucureşti având, practic, o direcţie comună: dezvoltarea relaţiilor cu China.

Diverse reacţii

Tot în luna noiembrie 2013 a avut loc întâlnirea China - UE, la Beijing.

Tot în luna noiembrie 2013 a avut loc întâlnirea China – UE, la Beijing.

În acest context, au existat voci care au enunţat temerea că oficialităţile chineze ar avea intenţia să negocieze cu două Europe: cea de est şi cea de vest, implicit cu măsuri diferite pentru cazuri diferite. Însuşi comisarul european pentru Comerţ, Karel De Gucht, consideră că europenii „au datoria să îşi apere interesele”. La rândul său, şi preşedintele României, Traian Băsescu, a manifestat o atitudine rezervată vizavi de optimismul generat de discuţiile din cadrul Summitului de la Bucureşti. Şeful statului român a subliniat faptul că Uniunea Europeană este principalul punct de sprijin şi prima referinţă de progres pentru ţara noastră, recomandând „prudenţă şi profesionalism” în noul cadru al relaţiilor cu China: „Trebuie atenţie, respectarea normelor europene şi un parteneriat cât mai profesionalizat. Dacă Guvernul va prezenta proiecte realiste şi convingătoare, România nu poate decât să câştige”.

Din păcate, departe de pragmatism şi obiectivitate s-au situat poziţiile publice ale unor comentatori de pe la noi, care s-au încăpăţânat să conteste până în pânzele albe şi vizita premierului chinez, şi importanţa Summitului de la Bucureşti, şi intenţia limpede a Chinei de a maximiza cooperarea cu România şi ceilalţi parteneri central şi est-europeni. Unii amestecă lucrurile într-un mod păgubos pentru România, considerând că al doilea gigant economic al lumii trăieşte în trecut, iar actuala conducere chineză are aceeaşi înfăţişare cu cea a vechiului regim comunist. Se uită, însă, că în acest an se împlinesc, aşa cum aminteam, 65 de ani de bune relaţii între cele două ţări şi popoare, care au continuat şi s-au consolidat indiferent de regimurile şi orânduirile succedate în acest răstimp. În mod cert, este important pentru noi, ca naţiune, să respectăm realitatea aşa cum este în prezent: cu o Chină puternică, decisă să-şi dezvolte relaţiile europene şi să-şi plaseze imensul capital aflat în bănci şi restul continentului, aşa cum face în cazul Germaniei, Marii Britanii, Franţei, unde investiţiile chineze sunt la ordinea zilei. Cu atât mai mult cu cât statele din centrul şi estul Europei au evidentă nevoie de finanţare, de tehnologie şi echipamente. Dacă luăm în considerare, de pildă, că suma totală a investiţiilor din China în ţările din această parte a continentului este mai mică decât a celor realizate numai în Suedia, devine limpede, cu date exacte, că anumite atitudini sunt cel puţin depăşite. O confirmă aprecierile şi interesul manifestat şi în ţară şi peste hotare faţă de Summitul de la Bucureşti (stabilit încă din anul 2012, de la ediţia din Varşovia), care a fost evaluat la justa valoare de către toţi cei ce interpretează lucid istoria timpurilor pe care le traversăm.

casetă

Relaţii comerciale

China –Europa Centrală şi de Est

– saltul înregistrat în colaborarea dintre China şi statele central şi est-europene: de la trei miliarde de dolari în anul 2000, la peste 40 de miliarde în 2010;

– investiţiile central şi est-europene în China sunt mai mici decât ale Austriei;

România – China

Schimburi comerciale în primele 10 luni din 20133,27 miliarde de dolari

Investiţii româneşti în China – 280 milioane de dolari

Investiţii chineze în România – 160 milioane de dolari

Exporturi româneşti în China (2012) – 1 miliard de dolari

De ce nu suntem agreaţi în Spaţiul Schengen?

Reporter: editura January - 26 - 2014 Comments Off on De ce nu suntem agreaţi în Spaţiul Schengen?

OLYMPUS DIGITAL CAMERADiscuţiile despre integrarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen au început brusc, la mai bine de trei ani după intrarea ambelor state în Uniunea Europeană. Nu am urmărit decât intermitent presa bulgară, dar la noi mi-a fost foarte evident că, în momentul acestui debut, destul de puţini interlocutori ştiau de fapt ce este Spaţiul Schengen şi la ce foloseşte el.

Nu se ştia – nu se ştie, pare-mi-se, nici azi cu claritate – că intrarea în spaţiul Schengen nu e un privilegiu, ci o obligaţie consemnată ca atare în Tratatul de aderare semnat la 25 aprilie 2005. Devenit parte a „acquis-ului comunitar”, Acordul de la Schengen este imperativ pentru toate statele membre UE care nu au optat explicit să rămână în afara spaţiului reglementat prin acest acord şi prin convenţia care l-a completat ulterior.

O picătură de istorie este indispensabilă: în iunie 1985, cinci state membre ale UE – Franţa, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg – au încheiat, în localitatea Schengen, din Luxemburg, un acord prin care renunţau la prerogativa tradiţională a statelor suverane de a menţine controale vamale şi vize la graniţele dintre ele. Această măsură desăvârşea stări anterioare de fapt: Belgia, Olanda şi Luxemburg formaseră de mult încă o uniune vamală cunoscută sub numele de Benelux, iar graniţa franco-germană era deschisă locuitorilor din zonă. Acum, toate aceste facilităţi erau unificate şi sistematizate într-un singur acord. Cinci ani mai târziu, Comisia Europeană propunea şi reprezentanţii statelor-membre decideau ca termenii acordului încheiat la Schengen să devină operanţi în întreg spaţiul UE, cu excepţia a două state insulare, Marea Britanie şi Irlanda de Nord, care au uzat de dreptul lor de opţiune pentru a rămâne în afara Spaţiului Schengen. În schimb, state care nu fac parte din UE – Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia – au decis, în timp, să se alăture acestui spaţiu de liberă circulaţie a bunurilor şi persoanelor.

Dintre ţările recent primite în Uniune, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia sunt obligate prin Tratatul de aderare să intre în Spaţiul Schengen, dar nu există încă o dată stabilită de organismele competente ale UE pentru ca această obligaţie să fie îndeplinită. Lăsând la o parte Croaţia, care a aderat la UE doar de câteva luni, şi Ciprul – a cărui poziţie insulară şi divizare internă ridică probleme specifice – ne putem întreba în mod legitim de ce nu se ia o decizie clară în legătură cu România (şi Bulgaria).

2În primii trei-patru ani după aderare, se putea considera că România nu e pregătită tehnic să devină parte a graniţei exterioare a UE, fiindcă, din păcate, acesta este statutul ţării noastre, cel puţin pentru o bună bucată de vreme, atât în privinţa graniţei maritime, cât şi în ce priveşte graniţa terestră de est. Recentele evenimente legate de summit-ul UE de la Vilnius par, tocmai, să amâne sine die orice perspectivă de acord între UE şi Ucraina.

Graniţa terestră răsăriteană a ţării noastre a fost, deliberat sau nu, tratată cu un laxism greu de imaginat. Nici o măsură tehnică de modernizare şi consolidare a graniţei cu R. Moldova şi Ucraina nu s-a văzut până în 1997, în timp ce un efort semnificativ de acest gen se făcea simţit, paradoxal, la hotarul cu Ungaria. Pornind de la metafora „podului de flori”, controalele la frontiera de est a României au fost, în primii ani după Revoluţie, superficiale sau chiar inexistente, în contrast cu severitatea, fie şi intermitentă şi dirijată, de la punctele de intrare în R. Moldova şi Ucraina.

Un efort important, început în anii 1998-2000, a fost reluat şi semnificativ amplificat după semnarea Tratatului cu UE, astfel încât în rapoartele UE referitoare la Spaţiul Schengen se consemnează, în ultimii doi ani, că România este pregătită tehnic pentru a-şi asuma responsabilitatea controlului la graniţa UE: o responsabilitate destul de apăsătoare dacă ne gândim că persoanele şi bunurile care trec de graniţa de est a ţării noastre nu mai au de înfruntat nici un alt control de vamă şi/sau paşaport până la Oceanul Atlantic şi la ieşirea din Islanda. Într-o epocă dominată de temeri cu privire la ameninţările neconvenţionale – de la terorism şi trafic cu substanţe nucleare la taficul de persoane, contrabandă şi comerţ cu droguri – încrederea autorităţilor, dar şi a cetăţenilor obişnuiţi din întreg spaţiul de 4.312.099 km pătraţi reglementat de acordul de la Schengen, în securitatea pe care le-o asigură graniţele externe ale Uniunii e pusă la grea încercare când aceste graniţe sunt încredinţate unor membri recent primiţi în marea familie europeană.

3Or, pentru cetăţeanul de rând din ţările cu mai mare vechime în UE, şi mai ales ai acelor state care se bucură ele însele de încrederea cetăţenilor lor, cum sunt Germania, Suedia, Finlanda sau Olanda, unde indicele de percepţie a corupţiei este foarte scăzut, încrederea în autorităţile româneşti şi bulgare e foarte redusă. Instituirea, odată cu aderarea acestor două state la UE, a unei măsuri neobişnuite, Mecanismul European de Cooperare şi Verificare (MCV), a răspuns acestei anxietăţi în cel puţin aceeaşi măsură cu unele aspecte tehnice în funcţionarea justiţiei în ambele ţări. Introdus cu titlu temporar, Mecanismul tinde să se eternizeze, devenind el însuşi, din efect al percepţiei unor disfuncţii, una din cauzele majore ale acestei percepţii. Sau, mai clar: imaginat pentru a linişti percepţia electoratului în legătură cu capacitatea UE de a controla situaţia din două ţări considerate corupte, MCV a devenit un motiv important şi o justificare perpetuată (arficial?) pentru ca electoratul din Occident să nu considere România şi Bulgaria drept membri egali în drepturi ai UE.

Amânarea admiterii în Spaţiul Schengen, prelungirea fragilităţii induse de MCV, care nu pare să mai aibă termene şi obiective precise, nu mai răspund în esenţă unor stări de fapt, ci doar unor stări de spirit. Dovadă: Olanda, de pildă, nu acceptă integrarea României în Spaţiul Schengen decât după un raport favorabil cu privire la Mecanismul de Verificare.

Românii şi bulgarii dau adesea vina pe deosebiri confesionale, dar uită ce s-a întâmplat acum un deceniu cu „instalatorul polonez”, incriminat de naţionalişti în ciuda fervorii catolice care nu i se poate nega. Avem dreptul să ne simţim discriminaţi? Poate da, poate nu, dar oricum nu avem dreptul să o facem înainte de a examina întreaga „contribuţie” a României şi a românilor la această stare de lucruri. Faptul că s-au operat câteva condamnări spectaculoase la nivelul miniştrilor – exclusiv din guvernele PSD şi PNL – nu e în măsură să ne convingă măcar pe noi, dacă nu şi pe alţii, în legătură cu diminuarea drastică a corupţiei în vămi. De ce ar trebui olandezii să nu vadă ce vedem şi noi? Faptul că, din 2002, am exportat nu doar genii, ci şi oameni fără căpătâi nu poate fi negat de nimeni. Şi, dacă asta nu are numaidecât o legătură cu admiterea în Spaţiul Schengen, nu se poate nega că i-a anticipat spectaculos efectele negative.

Sigur, nici guvernele statelor cu vechime în UE şi Schengen nu sunt inocente, cum nici Comisia Europeană nu este. Nici unii, nici ceilalţi nu au făcut vreodată vreun efort pentru a-şi convinge concetăţenii că primirea în UE a ţărilor din centrul şi estul Europei nu este un act filantropic, ci o garanţie de stabilitate, un proiect de securizare a Europei şi o extindere semnificativă a pieţei interne a UE, fără de care Occidentul ar avea probabil de două ori mai mulţi şomeri decât are azi. E interesant de observat cum toţi aceşti demnitari guvernează la ei acasă în funcţie de sondajele de opinie, dar au fost dispuşi să nesocotească rezultatul a trei scrutinuri populare succesive şi similare ca rezultat când a fost vorba de România, amintindu-ne inevitabil de morala fabulei lui Grigore Alexandrescu, „Câinele şi căţelul”.

Cum nu e drept ca toţi românii să fie judecaţi în funcţie de cei care îi dezonorează, indiferent de statutul acestora în societate, tot aşa nu avem voie să nedreptăţim întreaga Uniune Europeană pentru unii dintre reprezentanţii ei vremelnici. În vremuri de criză, soluţia cea mai facilă este să-i suspectezi pe ceilalţi, şi e clar că unii europeni – fie ei olandezi, britanici sau irlandezi – cedează acestui impuls arhaic care a generat atâtea drame în istorie. Marea majoritate a europenilor însă, şi în Occident, şi la noi, păstrează clar în minte şi obiectivele majore ale UE, şi itinerariul care ne poate duce la ele.

Prof. dr. Zoe Petre

Prim-miniştrii României Mari – NICOLAE IORGA (8)

Reporter: editura January - 24 - 2014 Comments Off on Prim-miniştrii României Mari – NICOLAE IORGA (8)

Nicolae Iorga a fost una din cele mai remarcabile personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti – istoric, scriitor, publicist şi om politic, profesor universitar, membru al Academiei Române şi a numeroase academii şi societăţi ştiinţifice străine.

1

Nicolae Iorga

A fost prim-ministru al ţării între 18 aprilie 1931 şi 31 mai 1932, formând un guvern aşa-zis de „tehnicieni”, fără bază de partid, împreună cu C. Argetoianu. Ulterior a făcut parte din Parlament, ca senator de drept, iar în perioada dictaturii personale a lui Carol al II-lea a fost consilier regal şi preşedinte al Senatului. Nicolae Iorga a definit corpusul de bază al ideilor şi credinţelor sale politice drept „doctrina naţionalistă” sau „naţionalist-democrată”. În esenţă, el prezenta această doctrină ca o resuscitare a concepţiei politice a lui Mihail Kogălniceanu şi a reformiştilor moldoveni de la 1840. Iar adeziunea la universalitate nu justifică tendinţele de ignorare a personalităţii propriei naţiuni, care este una din celulele acestei universalităţi. În acest sens, Iorga exprima convingerea că „în mersul general al omenirii, trebuie ca fiecare naţie, elementul organic constitutiv, să se cunoască, să se definească şi să se servească pe sine”. Punerea în valoare a propriei identităţi nu oferea, însă, temei pentru concepţii şi practici de izolare naţională. Cu toate că „am avut şi eu toată viaţa o credinţă naţionalistă – spunea el în 1922 – …îmi dau samă de un lucru: că a trecut vremea când fiecare popor putea trăi fără legături cu alte popoare. Suntem prinşi, cu voie sau fără voie, în marea mişcare în care, cu cât vom căuta să ne asigurăm un mai bun loc, cu atât şi noţiunea pe care o avem despre rolul propriei noastre vitalităţi va fi mai clară”.Iorga aprecia că nu se referă la un marş idilic, ci conţine şi stânci submarine, care trebuie ocolite cu grijă, pentru a evita lezarea intereselor naţiunii respective. În această perspectivă, avertiza, în lucrarea autobiografică „Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost”, despre „pericolul capitalului străin, care nu vine niciodată într-o ţară fără ca aceia care-l aduc să ceară pentru ei, în politică, drepturi corespunzătoare cu serviciul, cum, dealtfel, s-a şi întîmplat, pînă la primirea, astăzi, a controlului financiar al Genevei…”.

Obiectivul politic principal care a inspirat gândurile şi faptele lui Nicolae Iorga de la sfârşitul secolului trecut şi până în 1918 a fost realizarea unirii tuturor românilor în statul lor naţional. Aşa cum spunea în noiembrie 1917, „ideea unităţii naţionale m-a preocupat toată viaţa”.

La Camera Deputaţilor - Nicolae Iorga împreună cu Nicolae Titulescu

La Camera Deputaţilor – Nicolae Iorga împreună cu Nicolae Titulescu

Iorga suspecta majoritatea clasei politice de incapacitatea de a se situa la înălţimea momentului. Iată ce scria el mai târziu despre gândurile ce-l frământau în perioada neutralităţii: „Luptasem atâţia ani contra unei clase politice de uzurpaţie, împărţită de formă în partide prin care se putea plimba în voie orice ambiţie şi orice interes. Ascultasem de la tribuna parlamentului aproape un deceniu fraza răsunătoare şi goală. Îmi putusem da samă că adeseori cel mai focos e cel mai puţin gata să facă pentru ţara şi neamul său cel mai simplu sacrificiu. Căpătasem credinţa profundă că, oricât de puternic ar fi nelipsitul instinct naţional şi patriotic, cei mai mulţi din aceşti oameni nu sunt capabili să-l transforme într-o adevărată credinţă, din care să plece o acţiune serioasă, dintre acelea care, orice ar fi, merg până la moarte”.

Mediul social căruia s-a adresat, de pe aceste poziţii de principiu, Nicolae Iorga şi partidul său, l-a constituit îndeosebi ţărănimea, dar şi diverse categorii de intelectuali şi funcţionari. „Naţionalist – spunea el – înseamnă cine iubeşte poporul său, în partea cea mai densă a acestui popor, în partea muncitoare, în partea cea mai onestă; dar şi părţile celelalte el le iubeşte. Însă, pe lângă toate, naţionalist este acela care iubeşte din corpul naţiunii sale partea care doare mai rău, care sângerează mai mult”. Aceasta era considerată ţărănimea, dar şi intelectualii şi elementele sărace de la oraşe – „cele mai nenorocite din toate”.

Regele Carol al – II-lea şi Nicolae Iorga

Regele Carol al – II-lea şi Nicolae Iorga

Iorga a exprimat, atât înainte de 1918, cât şi în perioada interbelică, serioase rezerve cu privire la autenticitatea democraţiei existente în România. În contextul epocii antebelice, el vorbea de „oportunismul şi imoralitatea clasei dominante”, pe care o considera „moleşită de parazitism şi fără cea mai mică încredere în ea însăşi”, iar după război aprecia că „trecem într-o formă democratică pe care o credem că este democratică, dar nu este”.Înseptembrie 1932, probabil încă supărat pentru îndepărtarea sa de la guvern în luna mai a aceluiaşi an, Iorga avea să declare – desigur, exagerând – că „ţara pe care am apucat-o eu în copilărie şi cea de azi e tot aceeaşi. Nu s-a făcut nici un progres esenţial. Aceeaşi falsă intelectualitate, aceiaşi oameni fără nici un fel de solidaritate morală, aceeaşi clasă de sus fără nici o legătură cu sufletul naţiei”. „Câteva sute de oameni interesaţi, aceasta înseamnă partidele noastre – spunea el, cu amărăciune. Ele nu sunt ieşite din adâncul naţiei, ele nu corespund unei ideologii deosebite şi unor realităţi sociale netăgăduite”.

Iorga a ridiculizat şi denunţat o serie de metode nedemocratice, condamnabile, utilizate în lupta politică din România interbelică. Despre invocarea gălăgioasă a voinţei naţiunii în cadrul unor adunări ce urmăresc de fapt, inclusiv prin cultivarea violenţei colective, mobiluri personale ale unor şefi de partide, el spunea, în 1935: „Ce sunt apelurile acestea la naţiune? Şi dacă întrebi ce este «naţiunea», fiecare îşi închipuie că sunt cei care s-au adunat în sala lui de întruniriAceasta nu mai este politică, este isterie politică. Toţi domnii aceştia sufără de isterie contagioasă, de grandomanie în ce priveşte persoana lor şi de isterie în ce priveşte felul de manifestare a acestei grandomanii”. Tot instinctul meu de ordine, toată iubirea mea faţă de o ţară care nu trebuie primejduită prin înguste scopuri de partid şi pentru satisfacerea unor trufii personale, tot simţul meu de critică şi de decenţă în manifestările publice se ridică împotriva acestei periculoase arlechiniade”, scria Iorga.

Iorga a dezaprobat cu hotărâre moda neparticipării ori retragerii reprezentanţilor unor partide din Parlament, inaugurată în 1919 de Take Ionescu şi generalul Averescu şi aplicată apoi, succesiv, de liberali şi de naţional-ţărănişti. „Eu cred – spunea el – că trebuie să se sfârşească odată” cu acest sistem: „Este parlamentar şi constituţional ca toate partidele să vorbească aicea, ca să-i audă ţara… şi pentru ca orice criză să se rezolve constituţional”.

Nu poate fi ignorată valabilitatea de principiu pe care o au cuvintele în favoarea conlucrării dintre forţele politice, rostite de Nicolae Iorga în Parlament în februarie 1921: „Noi ne găsim astăzi – spunea el – înaintea unor probleme a căror şoluţiune durabilă nu poate fi dată decât prin înţelegerea tuturor factorilor politici vii, cinstiţi şi patrioţi ai acestei ţări. Aceasta este părerea mea personală, în această posibilitate… trebuie să înţelegem că nu poate exista o crimă mai mare faţă de ţară decât aceea pe care ar comite-o orice partid… care îşi închipuie că această ţară poate fi salvată şi îndrumată de forţele unei singure grupări şi care ar socoti că a distruge pe cele care se găsesc în faţă prin teroare sau prin corupţia care se numeşte uneori fuziune ar putea aduce un serviciu ţării. Nu, domnilor, ţara nu poate fi salvată decât prin o colaborare în jurul unui program minim de reforme adoptat de toată lumea şi numai cu ajutorul energiilor oneste, care să înţeleagă că această ţară a devenit România Mare, tocmai ca să nu o poată confisca nici un buzunar mic”.

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

În 1935, el considera că ideea unei dictaturi, adusă în ţară pe filieră fascistă, nu se potriveşte condiţiilor din România, deoarece „noi nu avem o clasă muncitoare care să ameninţe cu o bolşevizare a statului român”.El atrăgea atenţia, în cuvântarea rostită în acel an în faţa Comitetului Executiv al Partidului Naţionalist-Democrat, asupra pericolului grav pe care-l reprezintă dictaturile fasciste, şi îndeosebi cea hitleristă din Germania, care „reprezintă dictatura fără merit, fără capacitate, fără estetică, dictatura instalată grosolan, brutal, care culege tot ce este ură şi invidie în clasele populare şi tot ce este curăţire de rămăşiţe în cugetarea politică a Europei contimporane”.

Iorga a ajuns la acceptarea şi sprijinirea directă a dictaturii regale şi datorită atitudinii sale monarhiste, dinastice, afirmate de-a lungul întregii vieţi, ceea ce, însă, nu înseamnă lipsa oricăror critici: dimpotrivă, el a exprimat adeseori critici – uneori foarte virulente – la adresa unor poziţii ori fapte concrete ale unuia ori altuia din cei trei regi sub care a trăit. Cu toate că a colaborat o vreme cu A. C. Cuza, în cadrul aceluiaşi partid, Nicolae Iorga nu a împărtăşit poziţiile antisemite extremiste ale acestuia şi ale celorlalţi propovăduitori ai fascismului în România.

Iorga a avut o atitudine de „dezaprobare făţişă, publică, hotărâtă” faţă de mişcările fasciste şi îndeosebi faţă de Garda de Fier, ca şi faţă de acei oameni politici din alte partide care le-au încurajat, în speranţa de a le pune în serviciul lor propriu, ca masă de manevră. „Să mi se ceară socoteală – exclama el, cu mânie – că nu fac naţionalism românesc cu Hitler, care are ca bază sfărâmarea tratatelor şi reconstituirea Ungariei în drepturile sale? Să tratez de trădători pe anume români şi să dau tot sprijinul unor mişcări care au drept ţintă să anarhizeze România, plimbând steaguri străine… şi aclamând pe şeful unui stat străin… Ce aberaţie şi ce impertinenţă!”. În acelaşi timp, într-o vreme în care curentele fasciste şi revizionismul inter şi naţional aţâţau intens tensiunile naţionale, Nicolae Iorga a publicat, în 1932, broşura „Contra duşmăniei dintre naţii. Români şi unguri”. „Ura – constata cu satisfacţie omul politic român – este numai în straturile de sus, hrănită de ziare, cărţi şi cultivată prin şcoli. Jos, oamenii care depun aceeaşi muncă se pot înţelege între dânşii..”. Apelul la înţelegere şi hotărârea de a o promova nu-l puteau face însă a ignora realitatea, constatată de el în 1922, că şoviniştii din Ungaria „caută arme împotriva noastră. În această privinţă – avertiza Iorga – să nu ne înşelăm… oamenii aceia trăiesc filtrând ura cea mai cumplită împotriva noastră. În orice loc vom fi atacaţi, orice declaraţii vor fi făcute, ei vor fi acolo ca să ceară ceia ce nu li se cuvine şi ceia ce nu le putem da în ruptul capului, căci este şi în contra dreptăţii”.

Iorga a combătut cu vigoare, în anii dinaintea războiului, „absurdul” revizionism maghiar, cum îl califica el, a ripostat pretenţiilor revanşarde ale Ungariei horthyste şi ale sprijinitorilor ei, Italia fascistă şi Germania hitleristă. În mod deosebit se cuvine relevată respingerea de către el a principiului dreptului la intervenţie în treburile interne ale unui stat sub pretextul apărării intereselor unei minorităţi naţionale. „Germania – scria Iorga în 1939 – strecoară, un… principiu care, dacă ar rămânea la Berlinul supraâncălzit, nu ne-ar îngrijora, dar el e recunoscut de Cehoslovacia, contra căreia s-a ridicat şi tinde, cu asentimentul factorilor hotărâtori în politica lumii, să aibă o consacrare internaţională. E acela al dreptului de intervenţie din partea unui stat oriunde se află un număr de conaţionali ai săi pentru a cere o viaţă osebită a acestora”.

Din nefericire, istoria avea să confirme, în anul de doliu 1940, care a fost şi anul asasinării sale de către legionari, avertismentul lui Nicolae Iorga, atât în privinţa intenţiilor Germaniei, cât şi ale URSS. Spre onoarea marelui nostru savant patriot, istoria acelui an a consemnat şi poziţia fermă exprimată de el în consiliile de coroană ce au avut a se pronunţa asupra ultimatumului sovietic şi a dictatului de la Viena: îndemnul său de a nu ceda, de a ne apăra cu orice risc pământul sacru al ţării, poziţie în deplină continuitate cu cea exprimată regelui Ferdinand, într-o altă nefericită conjunctură de acelaşi gen, la începutul anului 1918. Fireşte, condiţiile concrete şi raportul de forţe nu legitimau o asemenea decizie, dar sentimentul naţional o înţelegea.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).

BAKU – pe harta Europei

Reporter: editura January - 23 - 2014 Comments Off on BAKU – pe harta Europei

1La sfârşitul anului trecut m-am aflat în capitala Azerbaidjanului, Baku, oraş care îşi capătă tot mai mult un loc deosebit pe harta marilor evenimente europene: în anul 2012, aici s-a desfăşurat ediţia cu nr. 57 a Eurovisionului, iar acum, oraşul se pregăteşte intens pentru desfăşurarea Jocurilor Europene din anul 2015, după ce candidase pentru organizarea Olimpiadei din anul 2020. Baku, pe care l-am cunoscut în urmă cu puţini ani, se află într-o continuă modernizare şi extindere. Numeroase blocuri, altădată doar schele, erau terminate, altele în plină construcţie, înconjurate de ample zone verzi, deja amenajate. Traseele de circulaţie din interiorul oraşului, mult lărgite, pot concura uşor cu cele din Los Angeles sau Chicago. Bunăoară, bulevardul Heydar Aliyev ce străbate oraşul are şase benzi pe sens şi ar putea provoca invidia multor capitale occidentale. Toate clădirile vechi, masive, din epoca sovietică, au fost renovate, iar în plin centru s-au ridicat noi construcţii futuriste, de dimensiuni incredibile. Nu ar avea rost să mai amintim că pe aceste meleaguri sunt desfăşurate magazine moderne, de talia celor londoneze sau pariziene, care pot fi întâlnite şi în jumătatea nouă a oraşului, construite de la zero. Continuând o tradiţie, azerii îşi pun în valoare trecutul, mândrindu-se cu istoria lor; pretutindeni, statui sau monumente istorice luminate, împrejmuite de ample zone verzi, bine îngrijite.

Amintim că oraşul modern se întinde până către golful Baku, de unde pot fi văzute câteva insuliţe pitoreşti, iar ceva mai departe, o insulă construită pe piloni, în Marea Caspică. Evident, se simte sosirea unor importante investiţii, mai cu seamă din occident, odată cu dezvoltarea exploatărilor masive de petrol şi de gaze.

Mai amintesc că în zilele când m-am aflat în capitala azeră avea loc Adunarea de coordonare a Comitetului Organizator al Jocurilor Europene de la Baku, la care, alături de Spyros Kapralos, se afla doamna Mehriban Aliyeva, soţia preşedintelui ţării, la rândul său un important om politic pe scena azeră.

3În perioada 31 octombrie – 1 noiembrie 2013, s-a desfăsurat la Baku cea de-a III-a ediție a Forumului Internațional Umanitar, care a reunit elita culturală şi academică mondială. Participarea la această reuniune a fost impresionată: şapte foști președinți de stat, 13 laureați ai Premiului Nobel, peste 100 de personalități publice și politice de talie internaţională, în total 800 de participanți din 65 de țări și reprezentanți a cinci organizații internaționale. Au fost dezbătute numeroase probleme umanitare, perspective şi provocări ale secolului XXI în realităţile unei lumi globalizate. Reprezentând vârfuri ale unor domenii importante din cadrul ştiinţelor sociale şi ale naturii, organizatorii şi participanţii la acest Forum au reuşit să atingă o ţintă ambiţioasă, şi anume să alcătuiască o nouă agendă umanitară ce ar urma sa fie luată în considerare la scară internaţională.

În cadrul Forumului au fost organizate mese rotunde pe teme arzătoare ale contemporaneităţii. Amintim câteva: tehnologii convergente și conturul viitorului, aspecte umanitare ale dezvoltării economice, inovațiile științifice și transferul lor în educație, multiculturalism și originalitate; identitate națională în postmodernism, dezvoltare durabilă și civilizație ecologică; probleme actuale ale mass-media în contextul globalizării rețelelor de informare.

Pentru participanți au fost pregătite o serie întreagă de programe cu scopul de a le face cunoscută moștenirea culturală și artistică a Azerbaidjanului și de a-i familiariza cu orașul Baku și alte regiuni ale țării.

Remarcam în mod special prezenţa preşedintelui Ilham Aliyev, care, în deschiderea lucrărilor, a marcat necesitatea reorganizării sistemului instituţiilor internaţionale, în sensul creşterii autorităţii şi puterii de acţiune a acestora.

România a participat la lucrările celui de al treilea Forum Internaţional Umanitar de la Baku cu o agendă inovatoare. În cuvântul său rostit în sesiunea plenară a Formului umanitar, fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, şi-a exprimat regretul faţă de marginalizarea ştiinţelor umaniste şi a criticat orientarea către „rentabilizarea cunoaşterii”. S-a făcut remarcată şi participarea activă la lucrări a prof. dr Anton Caragea, direcor al Institutului de Relaţii Internaţionale şi Cooperare Economică, precum şi a domnului Alexandru Giboi, director general al Agerpres. Revista „Balcanii şi Europa”, pe care am reprezentat-o, a avut convorbiri şi a realizat interviuri cu dr. Rene H.M. van der Linden, senator olandez, cu prof. Joseph Mifsud, director al „Academiei de Diplomaţie” din Londra, cu Ellie Haworth, director de proiecte la „BBC”, cu David Parry, director al companiei de producţii culturale „Allting ” din Londra, cu Teodora Peeva, redactor şef al ziarului „Sega” din Sofia.

Carol Roman

Istoria Transilvaniei

Reporter: editura January - 23 - 2014 Comments Off on Istoria Transilvaniei

Coperta Istoria Transilvaniei TEditura EIKON, sub egida Academiei Române, Centrul de studii transilvane, a publicat, în 2013, o carte necesară, izbutită, amplu documentată şi, merit incontestabil, obiectivă, atribut rar când se vorbeşte despre lucrările pe această temă. „Istoria Transilvaniei” este realizată de doi reputaţi istorici: academicianul Ioan – Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş – Bolyai şi profesorul universitar al aceleiaşi renumite unităţi de învăţămînt superior Ioan Bolovan. Cartea este incitantă, pe măsura subiectului său, o istorie a Transilvaniei fiind întotdeauna, din diferite motive, o temă controversată. Să ne amintim că în anii `80 apărea, la Budapesta, o lucrare coordonată de Kopeczi Bela privind istoria Transilvaniei, lucrare care a stârnit ample discuţii şi chiar polemici, fapt care, în condiţiile ştiute ale epocii, a însemnat mult mai mult decît o banală gramatici certans”. Tratatul coordonat de domnul Kopeczi s-a bucurat de ediţii în limba engleză sau germană ori franceză, în Europa ori Statele Unite ale Americii, replica românească, atâta câtă a fost, neavând nici circulaţia, nici ecoul necesar.

Ori, se cuvine, pentru aflarea adevărului, să fie ascultată şi cealaltă parte. Asta nu înseamnă că partea cealaltă s-a străduit cât se cuvine. Această carte este un semn serios că problema istorică a Transilvaniei se află în centrul atenţiei istoricilor din România, că este tratată nu reactiv, ci ca o temă firească, importantă, majoră. Istoriografia românească modernă şi contemporană consemnează lucrări importante dedicate Transilvaniei – trebuie să amintim lucrările privind perioada veche ale lui Constantin Daicoviciu, ori ale academicianului Mihai Bărbulescu, apoi pe cele privind perioada medievală, realizate de Gheorghe I. Brătianu, Ştefan Pascu (Voevodatul Transilvaniei), iar referitor la perioada modernă este absolut necesar să-l amintim pe David Prodan, la care se adaugă, cu onoare, Liviu Maior. Mai vorbim aici de autorii care s-au referit la Transilvania în lucrările lor de sinteză, cum a fost C.C. Giurescu, Nicolae Iorga, A. D. Xenopol ori Vasile Pârvan, concluzionând că nu există istoric român demn de acest nume care să nu fi discutat una dintre problemele ce le ridică istoria acestei provincii. Iar problemele în discuţie sunt destule. Orice chestiune esenţială privind populaţia şi organizarea politică a provinciei a suscitat dacă nu polemici aprinse, atunci măcar contradicţii teoretice. Începând cu chestiunea formării poporului român, continuând cu problema populării Transilvaniei de către români, legată de existenţa sau non-existenţa unor formaţiuni statale sau măcar a unor forme de viaţă obştească românească înainte de cucerirea teritoriului amintit de către regii arpadieni, lista subiectelor în dispută este lungă, poate chiar exagerat de lungă. Totul, sau aproape totul din istoria românească a Transilvaniei este negat, contrazis, distorsionat de istoriografia maghiară, şi nu doar de ea. Merită să amintim comentariile lui Gheorghe I. Brătianu, în legătură cu Descălecatul Moldovei, privind teoriile abracadabrante ale unor istorici de la Budapesta referitoare la peregrinarea poporului român în jurul Carpaţilor, pentru a se reuşi, aşa, o aşezare a lor în Transilvania, după cucerirea acesteia de către unguri. O cucerire care a durat aproape două secole. Tot în această notă a interpretărilor silite se înscrie şi clasificarea Anonymului, notar al regelui Bela, în categoria fabulatorilor, pentru motivul că semnala prezenţa şi rezistenţa românilor la înaintarea cetelor armate maghiare în Ardeal. Fapt anecdotic, Gheorghe I. Brătianu, în paginile lucrării sale despre întemeierea statelor româneşti extracarpatice, demonstrează elegant inconsecvenţa în afirmaţii a unui istoric maghiar pe nume L. Makkai. A trebuit să fie un război mondial şi a mai trebuit ca Gheorghe I. Brătianu să moară în închisoare la Sighet pentru ca, peste ani, acelaşi L. Makkai să-şi reia inconsecvenţa în tratatul coordonat de Kopeczi Bela, acum tradus şi difuzat în lume. Această listă de probleme spinoase este discutată cu obiectivitate şi ştiinţă în volumul de faţă. Ceea ce nu au izbutit mulţi istorici, atraşi de iureşul polemic, izbutesc cei doi autori, găsind tonul potrivit şi argumentele necesare în lămurirea, măcar pentru cititorul interesat de adevăr, a delicatelor chestiuni, care, oricând, pot dezlănţui noi patimi, nu doar istorice sau politice, după cum s-a văzut în dureroasele evenimente ce s-au succedat în decursul evoluţiei relaţiilor interetnice din Transilvania.

Cel dintâi merit al acestei cărţi este acela că reuşeşte să nu fie partizană, în sensul privirii istoriei Transilvaniei prin optica unei singure etnii. Iar al doilea, poate la egalitate cu cel dintâi, este acela că istoria aceasta a Transilvaniei nu este o istorie polemică. Nu ignoră teoriile, interpretările, ideile fantasmagorice – dar bine ţintite, în sensul descalificării românilor din drepturile lor naturale – profesate de tot felul de istorici din preajmă sau de aiurea, dar nici nu se angajează în polemici sterile, care nu ar face altceva decât să redeschidă un nou ciclu al contrazicerii, adevărul rămânând să aştepte vremuri mai bune. Un al treilea merit este acela că autorii au ales o modalitate simplă de prezentare a materialului documentar, cu un limbaj accesibil, uneori explicând chiar termenii ce ar putea avea o oarecare dificultate la înţelegere. La aceste trei merite evidente am putea adăuga un altul, care ţine de o înţelegere subtilă a memoriei istorice, şi anume faptul că între toate componentele cadrului istoric, cultura este cel mai bine pusă în valoare. Este vorba despre cultura materială şi cea imaterială, care dau identitate unui spaţiu şi unui conglomerat etnic. Nu în ultimul rând, religiile îmbrăţişate de neamurile Transilvaniei sunt privite ca motor istoric al evoluţiei acestei societăţi atât de fragmentate şi de mozaicate cum a fost – şi este – lumea transilvană.

Autorii au reuşit ca, în discursul lor, să contureze cu linii clare poziţia majorităţii româneşti în cadrul desenat de alianţa fondată pe baze religioase de aşa-numitele naţiuni – unguri, saxoni şi secui – ce au instituit un „apartheid avant la lettre”, după scurta şi infructuoasa convieţuire a tuturor nobilităţilor, inclusiv cea românească, ce a precedat gestul lui Bogdan Vodă, declarat de Ludovic de Anjou infidelis. Diploma regală de la Bistriţa, comunicată de Şerban Papacostea, în care regele Ungariei stabilea că nu poţi deţine pământ dacă nu eşti nobil şi nu poţi fi nobil dacă nu eşti catolic, este în fapt actul legal de scoatere a românilor din scena politică a Transilvaniei. O excludere care avea să dureze până la cucerirea Transilvaniei de către Habsburgi, în zorii secolului al XVIII –lea. Iar reintrarea pe această scenă se face cu preţul acceptării Papei drept cap al Bisericii de către aripa ortodoxă ce a consimţit Unirea cu Roma: greco – catolicii. Fără îndoială, nu putem vorbi despre o poveste de succes atunci când ne referim la această reintrare în cadrul politic a naţiunii române din Transilvania, odată cu realizarea dualismului în Imperiul Habsburgic; lupta pentru câştigarea şi apărarea drepturilor românilor a devenit mult mai complexă, mai aspră, mai greu de dus.

Găsim în acest volum clarificarea unei imagini distorsionate ce a fost îndelung cultivată, mai cu seamă în ultima vreme, aceea a unui spirit de toleranţă interetnică specific Transilvaniei. Desigur, o anumită toleranţă interetnică a existat în acest principat, dar el excludea din capul locului populaţia majoritară, adică populaţia românească. Era în fapt un fel de armistiţiu, un pact de neagresiune între cele trei naţii amintite, românii devenind ţinta comună a exercitării abuzului şi suportul sentimentului de superioritate cultivat în rândul celor care o exercitau. Nu a fost tot timpul aşa, spre exemplu asistăm la o perioadă de persecuţii, violenţe chiar, exercitate şi împotriva saşilor, nu doar a românilor, la mijlocul secolului al XIX-lea. Toleranţa interetnică aşa cum este definită astăzi nu are nimic de-a face cu toleranţa interetnică din Principatul Transilvaniei de odinioară, aceasta din urmă fiind, în multe trăsături, exact contrarie. Autorii arată, însă, că, în ciuda acestei intoleranţe în fapt, etniile Transilvaniei au trăit în acelaşi spaţiu geografic, au înfruntat aceleaşi vicisitudini ale istoriei şi, prin forţa lucrurilor, s-au influenţat reciproc, şi-au creat mecanisme de convieţuire. Rezultatul a fost o soluţie de supravieţuire a tuturor, împreună. O istorie aglomerată de conflicte, revolte, segregări şi aspiraţii către o lume mai bună stă la baza dezvoltării de astăzi a unui spirit european, capabil să armonizeze sentimentele şi resentimentele tuturor. Transilvania, aşa cum este regăsită în paginile acestui excepţional volum, este un spaţiu menit convieţuirii, însă această convieţuire, calitatea ei, depinde enorm de capacitatea tuturor locuiorilor săi de a pune în practică noul spirit de toleranţă etnică şi culturală al Europei.

Impresionanta bibliografie care stă la baza redactării acestui tratat, dincolo de valoarea şi importanţa ştiinţifică, garanţie a obiectivităţii, arată oricui este interesat că istoria Transilvaniei rămâne un subiect care depăşeşte cu mult interesul local, ori chiar intersul istoricilor din România, fiind în fapt un subiect complicat şi, de aceea, ilustrativ pentru studierea evoluţiei şi înţelesului conceptului de conştiinţă naşională, de toleranţă şi convieţuire interetnică şi religioasă, dar mai cu seamă de studiu de caz asupra sistemului de relaţii politice într-o zonă de atingere a unor culturi şi civilizaţii diferite. Transilvania este regiunea europeană în care asistăm la întâlnirea directă a lumii bizantine cu lumea occidentală, la întâlnirea unor mari formaţiuni statale cu interese divirgente, la înterpătrunderea unor sfere de influenţă religioasă şi culturală care poate fi considerată un experiment primar al marelui fenomen de înterpătrundere culturală şi civilizaţională la care asistăm astăzi. Istoria Transilvaniei poate fi studiată şi ca fenomen premonitoriu la viitorul comun al Europei contemporane, observând un şir de erori tragice, dar şi de soluţii neaşteptate, care au dat rezultanta cunoscută astăzi. Mesajul autorilor este convingător – Transilvania de astăzi este o parte a României, care, la rândul său, este o parte a Europei. Nicăieri în această Europă nu vom gasi un astfel de teritoriu amalgamat, unde naţiuni şi confesiuni au generat, prin diferenţa şi opoziţia dintre ele, lungi conflicte, pentru ca, să sperăm, astăzi să-şi găsescă formula de convieţuire liniştită. Aspectul cultural al Transilvaniei te face să înţelegi că pot sta alături o obiserică ortodoxă, o catedrală catolică, o biserică greco-catolică, o alta luterană, un templu unitarian, o sinagogă şi un lăcaş de cult calvin, la care se adaugă mulţimea cultelor neoprotestante de astăzi. Pot sta alături fără a se înfrunta, fără a se exclude, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori şi prea mult timp în aceeaşi Transilvanie. Dreptul celuilalt poate fi respectat, iar respectul nu trebuie înţeles ca slăbiciune. Este un fapt extraordinar când o carte serioasă de istorie poate să-ţi transmită un astfel de mesaj. Iar această „Istorie a Transilvaniei” reuşeşte să comunice nu doar fapte, corect redate, obiectiv interpretate, ci şi o concluzie convingătoare: Transilvania nu poate exista decât cu garanţia respectului reciproc şi a asumării trecutului aşa cum a fost. Academicianul Ioan-Aurel Pop şi profesorul universitar Ioan Bolovan au realizat cu acest volum nu doar o istorie a Transilvaniei, atât de necesară, ci şi un îndreptar pentru politicienii de astăzi, la care aceştia să ia aminte – viitorul se poate construi doar evitând greşelile trecutului. Altminteri, însemnă să baţi pasul pe loc şi să te minţi că eşti în mers.

Eugen Uricaru 

„Titulescu. După 50 de ani, din nou acasă”

Reporter: editura January - 23 - 2014 Comments Off on „Titulescu. După 50 de ani, din nou acasă”

La capătul unor ani de cercetări în ţară şi străinătate, istoricul George G. Potra, autorul acestei lucrări, reconstituie dosarul tragediei marelui om politic şi diplomat român. Este un binecunoscut istoric, ziarist şi autor al unui mare număr de lucrări ştiinţifice. Un loc aparte l-au avut şi îl au preocupările pentru personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu, George Potra fiind coordonatorul Colecţiei de documente politico-diplomatice Nicolae Titulescu, sub egida „Fundaţiei Europene Titulescu”. Activitatea sa susţinută în domeniul cercetării i-a adus o largă recunoaştere. Este laureat al Premiului revistei „Balcanii şi Europa” 2012.

  • Se cunoaşte că o mare parte a cercetărilor dumneavoastră, în calitate de istoric, au fost dedicate exilului obligatoriu la care a fost supus…
  • De la început, am să fac o afirmaţie: Nicolae Titulescu a murit de două ori. Prima dată la 29 august 1936. Atunci când, nedrept, duşmanii din ţară şi străinătate l-au scos pentru totdeauna din viaţa politică activă. A doua oară, la 17 martie 1941. Atunci când, prematur, a cedat suferinţei fizice şi morale, abandonându-se în braţele lui Thanatos.
Rămăşiţele pământeşti ale marelui dipolmat înfăşurate în tricolorul românesc, depuse în Biserica „Sf. Mihail“, Cannes (24 martie 1941). La ceremonia înmormântării s-a aflat şi Joseph Paul-Boncour, fost prim-ministru şi ministru de Externe al Franţei.

Rămăşiţele pământeşti ale marelui dipolmat înfăşurate în tricolorul românesc, depuse în Biserica „Sf. Mihail“, Cannes (24 martie 1941). La ceremonia înmormântării s-a aflat şi Joseph Paul-Boncour, fost prim-ministru şi ministru de Externe al Franţei.

Proscris, Titulescu a fost obligat să ia calea exilului. Timp de 1.660 zile, Titulescu a parcurs însingurat drumul Golgotei, care l-a dus implacabil spre Ţara Drepţilor. A rămas însă devotat fără rezerve Ţării. Înfrângând boala, ostilitatea, izolarea politică şi fizică, a pus în slujba Neamului şi a Lumii epocii sale un univers de Idei şi Acţiune. A încercat şi a reuşit să depăşească limitele posibilului. Faţă de ascensiunea forţelor revanşarde şi de accentuarea pretenţiilor privind modificarea geografiei politice a continentului, Titulescu a chemat la un efort de stimulare a proceselor de solidarizare şi coagulare a tuturor forţelor progresiste şi democratice împotriva dictaturilor şi dictatorilor. Lucid şi curajos, Titulescu a respins toate dictaturile, afirmând că nu există deosebiri de fond între acestea, că în esenţă dictaturile sunt identice, că nazism=fascism=comunism. A somat democraţiile europene să abandoneze definitiv lumea himerelor şi a compromisurilor, conciliatorismul cu regimurile totalitare, cu promotorii revizionismului şi revanşismului. Din nefericire, a avut destinul Casandrei.

Celor care-l acuză, nedrept, de prăbuşirea României şi dezagregarea sistemului de securitate europeană li se opun realitatea şi logica faptelor istorice. Titulescu a trăit întreaga tragedie a sfârtecării României – la Est prin pierderea Basarabiei şi a Bucovinei, la Nord-Vest prin pierderea unei mari părţi a Transilvaniei, la Sud prin pierderea părţii de sud a Dobrogei („Cadrilaterul“). Prin mintea acestuia n-a trecut niciodată, dar absolut niciodată, un alt gând decât acela în legătură cu interesele Ţării şi ale Neamului Românesc. „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele. Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea“.

Îndurerat că nu şi-a putut servi în continuare Patria, pe care o reprezentase de-a lungul anilor cu atâta strălucire şi căreia i se dedicase cu tot devotamentul, Titulescu s-a stins din viaţă prematur, la Cannes, în Franţa. Regimul hitlerist s-a opus categoric înmormântării lui Titulescu în România, impunând această hotărâre generalului Ion Antonescu. În circumstanţele complexe ale respectivului moment politic, familia a decis, în cele din urmă, ca Titulescu să fie înmormântat provizoriu la Cannes, urmând ca, ulterior, rămăşiţele pământeşti ale marelui diplomat să fie aduse în România, potrivit dorinţei sale testamentare.

  • Nici după încetarea din viaţă nu a fost cruţat…
  • Nedreptatea ce i s-a făcut în viaţă l-a urmărit şi după moarte. Ion Antonescu a interzis unei delegaţii române a Partidului Naţional Ţărănesc să participe la funeraliile lui Nicolae Titulescu. Ştirea morţii lui Titulescu avea să fie inserată în presa română într-un mod mai mult decât straniu. Foarfecele cenzurii antonesciene nu a fost nici prima şi nici ultima nedreptate făcută lui Titulescu. Academia Română a sfidat consemnul şi l-a elogiat sub arcadele sale pe ilustrul om politic şi diplomat român.
Mormântul lui Nicolae Titulescu situat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Mormântul lui Nicolae Titulescu situat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Au fost mulţi ani de tăcere, după înlăturarea nedreaptă, la 29 august 1936, şi cu atât mai mulţi după moartea sa prematură, la 17 martie 1941. „Tăcerea“ a îngheţat cu frigul său câteva decenii de istorie românească. Dictaturilor carlistă şi antonesciană le-a urmat dictatura comunistă. De la un moment dat, regimul de la Bucureşti a înţeles că evocarea operei lui Nicolae Titulescu poate fi utilă în efortul României de a se elibera de orice tutelă, de orice constrângere, de a urma o politică independentă, de a-şi afirma şi prezerva suveranitatea naţională şi integritatea teritorială. Pas cu pas, manifestările publice dedicate lui Nicolae Titulescu (comemorări/aniversări) au fost deturnate de oficialităţi, confiscând, dincolo de limitele înţelegerii şi suportabilităţii, aproape întreg spaţiul public de comunicare. Deşi s-au folosit de numele lui Nicolae Titulescu pentru a-şi urmări interesele specifice, deşi i-au confiscat personalitatea şi opera, ascunzând opiniei publice adevărata sa dimensiune intelectuală şi morală, gândirea sa politică, adevăratele imbolduri şi linii de forţă ale acţiunii sale, autorităţile de la Bucureşti au reuşit să păcălească opinia publică internă şi internaţională – cel puţin o parte din ea – acreditând pentru cei naivi ideea unei alese receptivităţi şi a unui profund respect pentru opera înaintaşilor. Nu este mai puţin adevărat că demersul Bucureştilor s-a dorit şi un test, nu atât faţă de Occident, cât mai ales faţă de Răsărit, dorind să se cunoască reacţia acestuia faţă de preluarea şi promovarea ideilor lui Nicolae Titulescu privind independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială etc.

  • Cum a ajuns, în cele din urmă, în panteonul recunoaşterii naţionale?
  • Urmărind un câştig de imagine, în perioada 1963–1982, liderii de partid şi de stat din România au indicat unor instituţii de primă mărime – în primul rând Ministerului Afacerilor Externe – să facă, direct şi indirect, demersuri pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu. Toate aceste demersuri s-au lovit de un refuz. Pentru a reveni Acasă, Nicolae Titulescu a aşteptat 50 de ani. Din varii motive şi din diverse părţi i s-a ignorat dorinţa de a fi aşezat în pământul Ţării. Până la trecerea sa în nefiinţă, Ecaterina Titulescu a refuzat categoric aducerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu în România, invocând statornic existenţa regimului comunist de la Bucureşti. Ecaterina Titulescu nu i-a respectat, deci, ultima dorinţă. După moartea acesteia, pe o poziţie la fel de intransigentă s-au plasat soţii Marie Yvonne şi Gheorghe Antoniade. Macabru, aceşti posesori de rămasuri titulesciene au revendicat pentru ei dreptul de a negocia locul depunerii rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu. Cât de trist ar putea fi considerat, ei rămân nişte traficanţi de cadavre. Dincolo de raţiuni ideologice, aceştia sunt animaţi de interese patrimoniale. De ani de zile, urmaşul acestora se judecă cu statul român pentru a intra în posesia Casei Titulescu, societatea românească riscând astfel abstragerea ei din rostul firesc – intelectual, diplomatic, ştiinţific – şi transferul ei într-o afacere comercială.

Lungul drum al lui Titulescu către casă s-a încheiat în 7 martie 1992. Readucerea sa în ţară după 50 de ani de la aşezarea sa în cripta Bisericii Sf. Mihail din Cannes a încheiat un efort de câteva decenii, în care s-au vehiculat mari principii şi s-au consumat interese meschine, în care serenitatea a lăsat loc pasiunilor şi intrigilor, confruntărilor şi acuzelor. Dincolo de nume şi date notabile, din acest demers rămâne realitatea că în 1992, în efortul final de readucere a lui Nicolae Titulescu s-au regăsit solidare toate forţele politice majore ale ţării. Titulescu a fost readus Acasă de Ţara însăşi, care şi l-a revendicat ca fiu şi care l-a primit cu braţele deschise, dându-i loc în inima fiecăruia dintre noi. Obosit de atâta aşteptare, a venit să se odihnească Acasă, în inima Transilvaniei, la Braşov. Din suflet, a devenit simbol. De iubire de Ţară şi Neam. Cu ochii roată spre toate zările, Titulescu ne cheamă în armata marilor idei pe care le-a imaginat şi condus, cu speranţa că ele pot constitui temeiul tuturor întreprinderilor de conlucrare şi pace, hrănite cu dreptate, adevăr, umanism, încredere.

Chiar dacă la 7 martie 1992, când a fost adus Acasă, n-a fost trecut pe sub Arcul de Triumf, Titulescu rămâne pentru noi un Erou. În Panteonul recunoştinţei naţionale, el s-a aşezat alături de făuritorii de Ţară, de cei ce au servit-o şi apărat-o, fără ostenire şi rezervă, proiectând deopotrivă un vizionar şi precursor, efigia unui om care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a aduce România în Europa şi Europa în România.

C.R.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult