20
August , 2017
Sunday

OLYMPUS DIGITAL CAMERADiscuţiile despre integrarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen au început brusc, la mai bine de trei ani după intrarea ambelor state în Uniunea Europeană. Nu am urmărit decât intermitent presa bulgară, dar la noi mi-a fost foarte evident că, în momentul acestui debut, destul de puţini interlocutori ştiau de fapt ce este Spaţiul Schengen şi la ce foloseşte el.

Nu se ştia – nu se ştie, pare-mi-se, nici azi cu claritate – că intrarea în spaţiul Schengen nu e un privilegiu, ci o obligaţie consemnată ca atare în Tratatul de aderare semnat la 25 aprilie 2005. Devenit parte a „acquis-ului comunitar”, Acordul de la Schengen este imperativ pentru toate statele membre UE care nu au optat explicit să rămână în afara spaţiului reglementat prin acest acord şi prin convenţia care l-a completat ulterior.

O picătură de istorie este indispensabilă: în iunie 1985, cinci state membre ale UE – Franţa, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg – au încheiat, în localitatea Schengen, din Luxemburg, un acord prin care renunţau la prerogativa tradiţională a statelor suverane de a menţine controale vamale şi vize la graniţele dintre ele. Această măsură desăvârşea stări anterioare de fapt: Belgia, Olanda şi Luxemburg formaseră de mult încă o uniune vamală cunoscută sub numele de Benelux, iar graniţa franco-germană era deschisă locuitorilor din zonă. Acum, toate aceste facilităţi erau unificate şi sistematizate într-un singur acord. Cinci ani mai târziu, Comisia Europeană propunea şi reprezentanţii statelor-membre decideau ca termenii acordului încheiat la Schengen să devină operanţi în întreg spaţiul UE, cu excepţia a două state insulare, Marea Britanie şi Irlanda de Nord, care au uzat de dreptul lor de opţiune pentru a rămâne în afara Spaţiului Schengen. În schimb, state care nu fac parte din UE – Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia – au decis, în timp, să se alăture acestui spaţiu de liberă circulaţie a bunurilor şi persoanelor.

Dintre ţările recent primite în Uniune, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia sunt obligate prin Tratatul de aderare să intre în Spaţiul Schengen, dar nu există încă o dată stabilită de organismele competente ale UE pentru ca această obligaţie să fie îndeplinită. Lăsând la o parte Croaţia, care a aderat la UE doar de câteva luni, şi Ciprul – a cărui poziţie insulară şi divizare internă ridică probleme specifice – ne putem întreba în mod legitim de ce nu se ia o decizie clară în legătură cu România (şi Bulgaria).

2În primii trei-patru ani după aderare, se putea considera că România nu e pregătită tehnic să devină parte a graniţei exterioare a UE, fiindcă, din păcate, acesta este statutul ţării noastre, cel puţin pentru o bună bucată de vreme, atât în privinţa graniţei maritime, cât şi în ce priveşte graniţa terestră de est. Recentele evenimente legate de summit-ul UE de la Vilnius par, tocmai, să amâne sine die orice perspectivă de acord între UE şi Ucraina.

Graniţa terestră răsăriteană a ţării noastre a fost, deliberat sau nu, tratată cu un laxism greu de imaginat. Nici o măsură tehnică de modernizare şi consolidare a graniţei cu R. Moldova şi Ucraina nu s-a văzut până în 1997, în timp ce un efort semnificativ de acest gen se făcea simţit, paradoxal, la hotarul cu Ungaria. Pornind de la metafora „podului de flori”, controalele la frontiera de est a României au fost, în primii ani după Revoluţie, superficiale sau chiar inexistente, în contrast cu severitatea, fie şi intermitentă şi dirijată, de la punctele de intrare în R. Moldova şi Ucraina.

Un efort important, început în anii 1998-2000, a fost reluat şi semnificativ amplificat după semnarea Tratatului cu UE, astfel încât în rapoartele UE referitoare la Spaţiul Schengen se consemnează, în ultimii doi ani, că România este pregătită tehnic pentru a-şi asuma responsabilitatea controlului la graniţa UE: o responsabilitate destul de apăsătoare dacă ne gândim că persoanele şi bunurile care trec de graniţa de est a ţării noastre nu mai au de înfruntat nici un alt control de vamă şi/sau paşaport până la Oceanul Atlantic şi la ieşirea din Islanda. Într-o epocă dominată de temeri cu privire la ameninţările neconvenţionale – de la terorism şi trafic cu substanţe nucleare la taficul de persoane, contrabandă şi comerţ cu droguri – încrederea autorităţilor, dar şi a cetăţenilor obişnuiţi din întreg spaţiul de 4.312.099 km pătraţi reglementat de acordul de la Schengen, în securitatea pe care le-o asigură graniţele externe ale Uniunii e pusă la grea încercare când aceste graniţe sunt încredinţate unor membri recent primiţi în marea familie europeană.

3Or, pentru cetăţeanul de rând din ţările cu mai mare vechime în UE, şi mai ales ai acelor state care se bucură ele însele de încrederea cetăţenilor lor, cum sunt Germania, Suedia, Finlanda sau Olanda, unde indicele de percepţie a corupţiei este foarte scăzut, încrederea în autorităţile româneşti şi bulgare e foarte redusă. Instituirea, odată cu aderarea acestor două state la UE, a unei măsuri neobişnuite, Mecanismul European de Cooperare şi Verificare (MCV), a răspuns acestei anxietăţi în cel puţin aceeaşi măsură cu unele aspecte tehnice în funcţionarea justiţiei în ambele ţări. Introdus cu titlu temporar, Mecanismul tinde să se eternizeze, devenind el însuşi, din efect al percepţiei unor disfuncţii, una din cauzele majore ale acestei percepţii. Sau, mai clar: imaginat pentru a linişti percepţia electoratului în legătură cu capacitatea UE de a controla situaţia din două ţări considerate corupte, MCV a devenit un motiv important şi o justificare perpetuată (arficial?) pentru ca electoratul din Occident să nu considere România şi Bulgaria drept membri egali în drepturi ai UE.

Amânarea admiterii în Spaţiul Schengen, prelungirea fragilităţii induse de MCV, care nu pare să mai aibă termene şi obiective precise, nu mai răspund în esenţă unor stări de fapt, ci doar unor stări de spirit. Dovadă: Olanda, de pildă, nu acceptă integrarea României în Spaţiul Schengen decât după un raport favorabil cu privire la Mecanismul de Verificare.

Românii şi bulgarii dau adesea vina pe deosebiri confesionale, dar uită ce s-a întâmplat acum un deceniu cu „instalatorul polonez”, incriminat de naţionalişti în ciuda fervorii catolice care nu i se poate nega. Avem dreptul să ne simţim discriminaţi? Poate da, poate nu, dar oricum nu avem dreptul să o facem înainte de a examina întreaga „contribuţie” a României şi a românilor la această stare de lucruri. Faptul că s-au operat câteva condamnări spectaculoase la nivelul miniştrilor – exclusiv din guvernele PSD şi PNL – nu e în măsură să ne convingă măcar pe noi, dacă nu şi pe alţii, în legătură cu diminuarea drastică a corupţiei în vămi. De ce ar trebui olandezii să nu vadă ce vedem şi noi? Faptul că, din 2002, am exportat nu doar genii, ci şi oameni fără căpătâi nu poate fi negat de nimeni. Şi, dacă asta nu are numaidecât o legătură cu admiterea în Spaţiul Schengen, nu se poate nega că i-a anticipat spectaculos efectele negative.

Sigur, nici guvernele statelor cu vechime în UE şi Schengen nu sunt inocente, cum nici Comisia Europeană nu este. Nici unii, nici ceilalţi nu au făcut vreodată vreun efort pentru a-şi convinge concetăţenii că primirea în UE a ţărilor din centrul şi estul Europei nu este un act filantropic, ci o garanţie de stabilitate, un proiect de securizare a Europei şi o extindere semnificativă a pieţei interne a UE, fără de care Occidentul ar avea probabil de două ori mai mulţi şomeri decât are azi. E interesant de observat cum toţi aceşti demnitari guvernează la ei acasă în funcţie de sondajele de opinie, dar au fost dispuşi să nesocotească rezultatul a trei scrutinuri populare succesive şi similare ca rezultat când a fost vorba de România, amintindu-ne inevitabil de morala fabulei lui Grigore Alexandrescu, „Câinele şi căţelul”.

Cum nu e drept ca toţi românii să fie judecaţi în funcţie de cei care îi dezonorează, indiferent de statutul acestora în societate, tot aşa nu avem voie să nedreptăţim întreaga Uniune Europeană pentru unii dintre reprezentanţii ei vremelnici. În vremuri de criză, soluţia cea mai facilă este să-i suspectezi pe ceilalţi, şi e clar că unii europeni – fie ei olandezi, britanici sau irlandezi – cedează acestui impuls arhaic care a generat atâtea drame în istorie. Marea majoritate a europenilor însă, şi în Occident, şi la noi, păstrează clar în minte şi obiectivele majore ale UE, şi itinerariul care ne poate duce la ele.

Prof. dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult