20
August , 2017
Sunday

O carte mai mult decât necesară

Istoria Transilvaniei

Reporter: editura January - 23 - 2014

Coperta Istoria Transilvaniei TEditura EIKON, sub egida Academiei Române, Centrul de studii transilvane, a publicat, în 2013, o carte necesară, izbutită, amplu documentată şi, merit incontestabil, obiectivă, atribut rar când se vorbeşte despre lucrările pe această temă. „Istoria Transilvaniei” este realizată de doi reputaţi istorici: academicianul Ioan – Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş – Bolyai şi profesorul universitar al aceleiaşi renumite unităţi de învăţămînt superior Ioan Bolovan. Cartea este incitantă, pe măsura subiectului său, o istorie a Transilvaniei fiind întotdeauna, din diferite motive, o temă controversată. Să ne amintim că în anii `80 apărea, la Budapesta, o lucrare coordonată de Kopeczi Bela privind istoria Transilvaniei, lucrare care a stârnit ample discuţii şi chiar polemici, fapt care, în condiţiile ştiute ale epocii, a însemnat mult mai mult decît o banală gramatici certans”. Tratatul coordonat de domnul Kopeczi s-a bucurat de ediţii în limba engleză sau germană ori franceză, în Europa ori Statele Unite ale Americii, replica românească, atâta câtă a fost, neavând nici circulaţia, nici ecoul necesar.

Ori, se cuvine, pentru aflarea adevărului, să fie ascultată şi cealaltă parte. Asta nu înseamnă că partea cealaltă s-a străduit cât se cuvine. Această carte este un semn serios că problema istorică a Transilvaniei se află în centrul atenţiei istoricilor din România, că este tratată nu reactiv, ci ca o temă firească, importantă, majoră. Istoriografia românească modernă şi contemporană consemnează lucrări importante dedicate Transilvaniei – trebuie să amintim lucrările privind perioada veche ale lui Constantin Daicoviciu, ori ale academicianului Mihai Bărbulescu, apoi pe cele privind perioada medievală, realizate de Gheorghe I. Brătianu, Ştefan Pascu (Voevodatul Transilvaniei), iar referitor la perioada modernă este absolut necesar să-l amintim pe David Prodan, la care se adaugă, cu onoare, Liviu Maior. Mai vorbim aici de autorii care s-au referit la Transilvania în lucrările lor de sinteză, cum a fost C.C. Giurescu, Nicolae Iorga, A. D. Xenopol ori Vasile Pârvan, concluzionând că nu există istoric român demn de acest nume care să nu fi discutat una dintre problemele ce le ridică istoria acestei provincii. Iar problemele în discuţie sunt destule. Orice chestiune esenţială privind populaţia şi organizarea politică a provinciei a suscitat dacă nu polemici aprinse, atunci măcar contradicţii teoretice. Începând cu chestiunea formării poporului român, continuând cu problema populării Transilvaniei de către români, legată de existenţa sau non-existenţa unor formaţiuni statale sau măcar a unor forme de viaţă obştească românească înainte de cucerirea teritoriului amintit de către regii arpadieni, lista subiectelor în dispută este lungă, poate chiar exagerat de lungă. Totul, sau aproape totul din istoria românească a Transilvaniei este negat, contrazis, distorsionat de istoriografia maghiară, şi nu doar de ea. Merită să amintim comentariile lui Gheorghe I. Brătianu, în legătură cu Descălecatul Moldovei, privind teoriile abracadabrante ale unor istorici de la Budapesta referitoare la peregrinarea poporului român în jurul Carpaţilor, pentru a se reuşi, aşa, o aşezare a lor în Transilvania, după cucerirea acesteia de către unguri. O cucerire care a durat aproape două secole. Tot în această notă a interpretărilor silite se înscrie şi clasificarea Anonymului, notar al regelui Bela, în categoria fabulatorilor, pentru motivul că semnala prezenţa şi rezistenţa românilor la înaintarea cetelor armate maghiare în Ardeal. Fapt anecdotic, Gheorghe I. Brătianu, în paginile lucrării sale despre întemeierea statelor româneşti extracarpatice, demonstrează elegant inconsecvenţa în afirmaţii a unui istoric maghiar pe nume L. Makkai. A trebuit să fie un război mondial şi a mai trebuit ca Gheorghe I. Brătianu să moară în închisoare la Sighet pentru ca, peste ani, acelaşi L. Makkai să-şi reia inconsecvenţa în tratatul coordonat de Kopeczi Bela, acum tradus şi difuzat în lume. Această listă de probleme spinoase este discutată cu obiectivitate şi ştiinţă în volumul de faţă. Ceea ce nu au izbutit mulţi istorici, atraşi de iureşul polemic, izbutesc cei doi autori, găsind tonul potrivit şi argumentele necesare în lămurirea, măcar pentru cititorul interesat de adevăr, a delicatelor chestiuni, care, oricând, pot dezlănţui noi patimi, nu doar istorice sau politice, după cum s-a văzut în dureroasele evenimente ce s-au succedat în decursul evoluţiei relaţiilor interetnice din Transilvania.

Cel dintâi merit al acestei cărţi este acela că reuşeşte să nu fie partizană, în sensul privirii istoriei Transilvaniei prin optica unei singure etnii. Iar al doilea, poate la egalitate cu cel dintâi, este acela că istoria aceasta a Transilvaniei nu este o istorie polemică. Nu ignoră teoriile, interpretările, ideile fantasmagorice – dar bine ţintite, în sensul descalificării românilor din drepturile lor naturale – profesate de tot felul de istorici din preajmă sau de aiurea, dar nici nu se angajează în polemici sterile, care nu ar face altceva decât să redeschidă un nou ciclu al contrazicerii, adevărul rămânând să aştepte vremuri mai bune. Un al treilea merit este acela că autorii au ales o modalitate simplă de prezentare a materialului documentar, cu un limbaj accesibil, uneori explicând chiar termenii ce ar putea avea o oarecare dificultate la înţelegere. La aceste trei merite evidente am putea adăuga un altul, care ţine de o înţelegere subtilă a memoriei istorice, şi anume faptul că între toate componentele cadrului istoric, cultura este cel mai bine pusă în valoare. Este vorba despre cultura materială şi cea imaterială, care dau identitate unui spaţiu şi unui conglomerat etnic. Nu în ultimul rând, religiile îmbrăţişate de neamurile Transilvaniei sunt privite ca motor istoric al evoluţiei acestei societăţi atât de fragmentate şi de mozaicate cum a fost – şi este – lumea transilvană.

Autorii au reuşit ca, în discursul lor, să contureze cu linii clare poziţia majorităţii româneşti în cadrul desenat de alianţa fondată pe baze religioase de aşa-numitele naţiuni – unguri, saxoni şi secui – ce au instituit un „apartheid avant la lettre”, după scurta şi infructuoasa convieţuire a tuturor nobilităţilor, inclusiv cea românească, ce a precedat gestul lui Bogdan Vodă, declarat de Ludovic de Anjou infidelis. Diploma regală de la Bistriţa, comunicată de Şerban Papacostea, în care regele Ungariei stabilea că nu poţi deţine pământ dacă nu eşti nobil şi nu poţi fi nobil dacă nu eşti catolic, este în fapt actul legal de scoatere a românilor din scena politică a Transilvaniei. O excludere care avea să dureze până la cucerirea Transilvaniei de către Habsburgi, în zorii secolului al XVIII –lea. Iar reintrarea pe această scenă se face cu preţul acceptării Papei drept cap al Bisericii de către aripa ortodoxă ce a consimţit Unirea cu Roma: greco – catolicii. Fără îndoială, nu putem vorbi despre o poveste de succes atunci când ne referim la această reintrare în cadrul politic a naţiunii române din Transilvania, odată cu realizarea dualismului în Imperiul Habsburgic; lupta pentru câştigarea şi apărarea drepturilor românilor a devenit mult mai complexă, mai aspră, mai greu de dus.

Găsim în acest volum clarificarea unei imagini distorsionate ce a fost îndelung cultivată, mai cu seamă în ultima vreme, aceea a unui spirit de toleranţă interetnică specific Transilvaniei. Desigur, o anumită toleranţă interetnică a existat în acest principat, dar el excludea din capul locului populaţia majoritară, adică populaţia românească. Era în fapt un fel de armistiţiu, un pact de neagresiune între cele trei naţii amintite, românii devenind ţinta comună a exercitării abuzului şi suportul sentimentului de superioritate cultivat în rândul celor care o exercitau. Nu a fost tot timpul aşa, spre exemplu asistăm la o perioadă de persecuţii, violenţe chiar, exercitate şi împotriva saşilor, nu doar a românilor, la mijlocul secolului al XIX-lea. Toleranţa interetnică aşa cum este definită astăzi nu are nimic de-a face cu toleranţa interetnică din Principatul Transilvaniei de odinioară, aceasta din urmă fiind, în multe trăsături, exact contrarie. Autorii arată, însă, că, în ciuda acestei intoleranţe în fapt, etniile Transilvaniei au trăit în acelaşi spaţiu geografic, au înfruntat aceleaşi vicisitudini ale istoriei şi, prin forţa lucrurilor, s-au influenţat reciproc, şi-au creat mecanisme de convieţuire. Rezultatul a fost o soluţie de supravieţuire a tuturor, împreună. O istorie aglomerată de conflicte, revolte, segregări şi aspiraţii către o lume mai bună stă la baza dezvoltării de astăzi a unui spirit european, capabil să armonizeze sentimentele şi resentimentele tuturor. Transilvania, aşa cum este regăsită în paginile acestui excepţional volum, este un spaţiu menit convieţuirii, însă această convieţuire, calitatea ei, depinde enorm de capacitatea tuturor locuiorilor săi de a pune în practică noul spirit de toleranţă etnică şi culturală al Europei.

Impresionanta bibliografie care stă la baza redactării acestui tratat, dincolo de valoarea şi importanţa ştiinţifică, garanţie a obiectivităţii, arată oricui este interesat că istoria Transilvaniei rămâne un subiect care depăşeşte cu mult interesul local, ori chiar intersul istoricilor din România, fiind în fapt un subiect complicat şi, de aceea, ilustrativ pentru studierea evoluţiei şi înţelesului conceptului de conştiinţă naşională, de toleranţă şi convieţuire interetnică şi religioasă, dar mai cu seamă de studiu de caz asupra sistemului de relaţii politice într-o zonă de atingere a unor culturi şi civilizaţii diferite. Transilvania este regiunea europeană în care asistăm la întâlnirea directă a lumii bizantine cu lumea occidentală, la întâlnirea unor mari formaţiuni statale cu interese divirgente, la înterpătrunderea unor sfere de influenţă religioasă şi culturală care poate fi considerată un experiment primar al marelui fenomen de înterpătrundere culturală şi civilizaţională la care asistăm astăzi. Istoria Transilvaniei poate fi studiată şi ca fenomen premonitoriu la viitorul comun al Europei contemporane, observând un şir de erori tragice, dar şi de soluţii neaşteptate, care au dat rezultanta cunoscută astăzi. Mesajul autorilor este convingător – Transilvania de astăzi este o parte a României, care, la rândul său, este o parte a Europei. Nicăieri în această Europă nu vom gasi un astfel de teritoriu amalgamat, unde naţiuni şi confesiuni au generat, prin diferenţa şi opoziţia dintre ele, lungi conflicte, pentru ca, să sperăm, astăzi să-şi găsescă formula de convieţuire liniştită. Aspectul cultural al Transilvaniei te face să înţelegi că pot sta alături o obiserică ortodoxă, o catedrală catolică, o biserică greco-catolică, o alta luterană, un templu unitarian, o sinagogă şi un lăcaş de cult calvin, la care se adaugă mulţimea cultelor neoprotestante de astăzi. Pot sta alături fără a se înfrunta, fără a se exclude, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori şi prea mult timp în aceeaşi Transilvanie. Dreptul celuilalt poate fi respectat, iar respectul nu trebuie înţeles ca slăbiciune. Este un fapt extraordinar când o carte serioasă de istorie poate să-ţi transmită un astfel de mesaj. Iar această „Istorie a Transilvaniei” reuşeşte să comunice nu doar fapte, corect redate, obiectiv interpretate, ci şi o concluzie convingătoare: Transilvania nu poate exista decât cu garanţia respectului reciproc şi a asumării trecutului aşa cum a fost. Academicianul Ioan-Aurel Pop şi profesorul universitar Ioan Bolovan au realizat cu acest volum nu doar o istorie a Transilvaniei, atât de necesară, ci şi un îndreptar pentru politicienii de astăzi, la care aceştia să ia aminte – viitorul se poate construi doar evitând greşelile trecutului. Altminteri, însemnă să baţi pasul pe loc şi să te minţi că eşti în mers.

Eugen Uricaru 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult