25
June , 2017
Sunday

Nicolae Iorga a fost una din cele mai remarcabile personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti – istoric, scriitor, publicist şi om politic, profesor universitar, membru al Academiei Române şi a numeroase academii şi societăţi ştiinţifice străine.

1

Nicolae Iorga

A fost prim-ministru al ţării între 18 aprilie 1931 şi 31 mai 1932, formând un guvern aşa-zis de „tehnicieni”, fără bază de partid, împreună cu C. Argetoianu. Ulterior a făcut parte din Parlament, ca senator de drept, iar în perioada dictaturii personale a lui Carol al II-lea a fost consilier regal şi preşedinte al Senatului. Nicolae Iorga a definit corpusul de bază al ideilor şi credinţelor sale politice drept „doctrina naţionalistă” sau „naţionalist-democrată”. În esenţă, el prezenta această doctrină ca o resuscitare a concepţiei politice a lui Mihail Kogălniceanu şi a reformiştilor moldoveni de la 1840. Iar adeziunea la universalitate nu justifică tendinţele de ignorare a personalităţii propriei naţiuni, care este una din celulele acestei universalităţi. În acest sens, Iorga exprima convingerea că „în mersul general al omenirii, trebuie ca fiecare naţie, elementul organic constitutiv, să se cunoască, să se definească şi să se servească pe sine”. Punerea în valoare a propriei identităţi nu oferea, însă, temei pentru concepţii şi practici de izolare naţională. Cu toate că „am avut şi eu toată viaţa o credinţă naţionalistă – spunea el în 1922 – …îmi dau samă de un lucru: că a trecut vremea când fiecare popor putea trăi fără legături cu alte popoare. Suntem prinşi, cu voie sau fără voie, în marea mişcare în care, cu cât vom căuta să ne asigurăm un mai bun loc, cu atât şi noţiunea pe care o avem despre rolul propriei noastre vitalităţi va fi mai clară”.Iorga aprecia că nu se referă la un marş idilic, ci conţine şi stânci submarine, care trebuie ocolite cu grijă, pentru a evita lezarea intereselor naţiunii respective. În această perspectivă, avertiza, în lucrarea autobiografică „Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost”, despre „pericolul capitalului străin, care nu vine niciodată într-o ţară fără ca aceia care-l aduc să ceară pentru ei, în politică, drepturi corespunzătoare cu serviciul, cum, dealtfel, s-a şi întîmplat, pînă la primirea, astăzi, a controlului financiar al Genevei…”.

Obiectivul politic principal care a inspirat gândurile şi faptele lui Nicolae Iorga de la sfârşitul secolului trecut şi până în 1918 a fost realizarea unirii tuturor românilor în statul lor naţional. Aşa cum spunea în noiembrie 1917, „ideea unităţii naţionale m-a preocupat toată viaţa”.

La Camera Deputaţilor - Nicolae Iorga împreună cu Nicolae Titulescu

La Camera Deputaţilor – Nicolae Iorga împreună cu Nicolae Titulescu

Iorga suspecta majoritatea clasei politice de incapacitatea de a se situa la înălţimea momentului. Iată ce scria el mai târziu despre gândurile ce-l frământau în perioada neutralităţii: „Luptasem atâţia ani contra unei clase politice de uzurpaţie, împărţită de formă în partide prin care se putea plimba în voie orice ambiţie şi orice interes. Ascultasem de la tribuna parlamentului aproape un deceniu fraza răsunătoare şi goală. Îmi putusem da samă că adeseori cel mai focos e cel mai puţin gata să facă pentru ţara şi neamul său cel mai simplu sacrificiu. Căpătasem credinţa profundă că, oricât de puternic ar fi nelipsitul instinct naţional şi patriotic, cei mai mulţi din aceşti oameni nu sunt capabili să-l transforme într-o adevărată credinţă, din care să plece o acţiune serioasă, dintre acelea care, orice ar fi, merg până la moarte”.

Mediul social căruia s-a adresat, de pe aceste poziţii de principiu, Nicolae Iorga şi partidul său, l-a constituit îndeosebi ţărănimea, dar şi diverse categorii de intelectuali şi funcţionari. „Naţionalist – spunea el – înseamnă cine iubeşte poporul său, în partea cea mai densă a acestui popor, în partea muncitoare, în partea cea mai onestă; dar şi părţile celelalte el le iubeşte. Însă, pe lângă toate, naţionalist este acela care iubeşte din corpul naţiunii sale partea care doare mai rău, care sângerează mai mult”. Aceasta era considerată ţărănimea, dar şi intelectualii şi elementele sărace de la oraşe – „cele mai nenorocite din toate”.

Regele Carol al – II-lea şi Nicolae Iorga

Regele Carol al – II-lea şi Nicolae Iorga

Iorga a exprimat, atât înainte de 1918, cât şi în perioada interbelică, serioase rezerve cu privire la autenticitatea democraţiei existente în România. În contextul epocii antebelice, el vorbea de „oportunismul şi imoralitatea clasei dominante”, pe care o considera „moleşită de parazitism şi fără cea mai mică încredere în ea însăşi”, iar după război aprecia că „trecem într-o formă democratică pe care o credem că este democratică, dar nu este”.Înseptembrie 1932, probabil încă supărat pentru îndepărtarea sa de la guvern în luna mai a aceluiaşi an, Iorga avea să declare – desigur, exagerând – că „ţara pe care am apucat-o eu în copilărie şi cea de azi e tot aceeaşi. Nu s-a făcut nici un progres esenţial. Aceeaşi falsă intelectualitate, aceiaşi oameni fără nici un fel de solidaritate morală, aceeaşi clasă de sus fără nici o legătură cu sufletul naţiei”. „Câteva sute de oameni interesaţi, aceasta înseamnă partidele noastre – spunea el, cu amărăciune. Ele nu sunt ieşite din adâncul naţiei, ele nu corespund unei ideologii deosebite şi unor realităţi sociale netăgăduite”.

Iorga a ridiculizat şi denunţat o serie de metode nedemocratice, condamnabile, utilizate în lupta politică din România interbelică. Despre invocarea gălăgioasă a voinţei naţiunii în cadrul unor adunări ce urmăresc de fapt, inclusiv prin cultivarea violenţei colective, mobiluri personale ale unor şefi de partide, el spunea, în 1935: „Ce sunt apelurile acestea la naţiune? Şi dacă întrebi ce este «naţiunea», fiecare îşi închipuie că sunt cei care s-au adunat în sala lui de întruniriAceasta nu mai este politică, este isterie politică. Toţi domnii aceştia sufără de isterie contagioasă, de grandomanie în ce priveşte persoana lor şi de isterie în ce priveşte felul de manifestare a acestei grandomanii”. Tot instinctul meu de ordine, toată iubirea mea faţă de o ţară care nu trebuie primejduită prin înguste scopuri de partid şi pentru satisfacerea unor trufii personale, tot simţul meu de critică şi de decenţă în manifestările publice se ridică împotriva acestei periculoase arlechiniade”, scria Iorga.

Iorga a dezaprobat cu hotărâre moda neparticipării ori retragerii reprezentanţilor unor partide din Parlament, inaugurată în 1919 de Take Ionescu şi generalul Averescu şi aplicată apoi, succesiv, de liberali şi de naţional-ţărănişti. „Eu cred – spunea el – că trebuie să se sfârşească odată” cu acest sistem: „Este parlamentar şi constituţional ca toate partidele să vorbească aicea, ca să-i audă ţara… şi pentru ca orice criză să se rezolve constituţional”.

Nu poate fi ignorată valabilitatea de principiu pe care o au cuvintele în favoarea conlucrării dintre forţele politice, rostite de Nicolae Iorga în Parlament în februarie 1921: „Noi ne găsim astăzi – spunea el – înaintea unor probleme a căror şoluţiune durabilă nu poate fi dată decât prin înţelegerea tuturor factorilor politici vii, cinstiţi şi patrioţi ai acestei ţări. Aceasta este părerea mea personală, în această posibilitate… trebuie să înţelegem că nu poate exista o crimă mai mare faţă de ţară decât aceea pe care ar comite-o orice partid… care îşi închipuie că această ţară poate fi salvată şi îndrumată de forţele unei singure grupări şi care ar socoti că a distruge pe cele care se găsesc în faţă prin teroare sau prin corupţia care se numeşte uneori fuziune ar putea aduce un serviciu ţării. Nu, domnilor, ţara nu poate fi salvată decât prin o colaborare în jurul unui program minim de reforme adoptat de toată lumea şi numai cu ajutorul energiilor oneste, care să înţeleagă că această ţară a devenit România Mare, tocmai ca să nu o poată confisca nici un buzunar mic”.

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

În 1935, el considera că ideea unei dictaturi, adusă în ţară pe filieră fascistă, nu se potriveşte condiţiilor din România, deoarece „noi nu avem o clasă muncitoare care să ameninţe cu o bolşevizare a statului român”.El atrăgea atenţia, în cuvântarea rostită în acel an în faţa Comitetului Executiv al Partidului Naţionalist-Democrat, asupra pericolului grav pe care-l reprezintă dictaturile fasciste, şi îndeosebi cea hitleristă din Germania, care „reprezintă dictatura fără merit, fără capacitate, fără estetică, dictatura instalată grosolan, brutal, care culege tot ce este ură şi invidie în clasele populare şi tot ce este curăţire de rămăşiţe în cugetarea politică a Europei contimporane”.

Iorga a ajuns la acceptarea şi sprijinirea directă a dictaturii regale şi datorită atitudinii sale monarhiste, dinastice, afirmate de-a lungul întregii vieţi, ceea ce, însă, nu înseamnă lipsa oricăror critici: dimpotrivă, el a exprimat adeseori critici – uneori foarte virulente – la adresa unor poziţii ori fapte concrete ale unuia ori altuia din cei trei regi sub care a trăit. Cu toate că a colaborat o vreme cu A. C. Cuza, în cadrul aceluiaşi partid, Nicolae Iorga nu a împărtăşit poziţiile antisemite extremiste ale acestuia şi ale celorlalţi propovăduitori ai fascismului în România.

Iorga a avut o atitudine de „dezaprobare făţişă, publică, hotărâtă” faţă de mişcările fasciste şi îndeosebi faţă de Garda de Fier, ca şi faţă de acei oameni politici din alte partide care le-au încurajat, în speranţa de a le pune în serviciul lor propriu, ca masă de manevră. „Să mi se ceară socoteală – exclama el, cu mânie – că nu fac naţionalism românesc cu Hitler, care are ca bază sfărâmarea tratatelor şi reconstituirea Ungariei în drepturile sale? Să tratez de trădători pe anume români şi să dau tot sprijinul unor mişcări care au drept ţintă să anarhizeze România, plimbând steaguri străine… şi aclamând pe şeful unui stat străin… Ce aberaţie şi ce impertinenţă!”. În acelaşi timp, într-o vreme în care curentele fasciste şi revizionismul inter şi naţional aţâţau intens tensiunile naţionale, Nicolae Iorga a publicat, în 1932, broşura „Contra duşmăniei dintre naţii. Români şi unguri”. „Ura – constata cu satisfacţie omul politic român – este numai în straturile de sus, hrănită de ziare, cărţi şi cultivată prin şcoli. Jos, oamenii care depun aceeaşi muncă se pot înţelege între dânşii..”. Apelul la înţelegere şi hotărârea de a o promova nu-l puteau face însă a ignora realitatea, constatată de el în 1922, că şoviniştii din Ungaria „caută arme împotriva noastră. În această privinţă – avertiza Iorga – să nu ne înşelăm… oamenii aceia trăiesc filtrând ura cea mai cumplită împotriva noastră. În orice loc vom fi atacaţi, orice declaraţii vor fi făcute, ei vor fi acolo ca să ceară ceia ce nu li se cuvine şi ceia ce nu le putem da în ruptul capului, căci este şi în contra dreptăţii”.

Iorga a combătut cu vigoare, în anii dinaintea războiului, „absurdul” revizionism maghiar, cum îl califica el, a ripostat pretenţiilor revanşarde ale Ungariei horthyste şi ale sprijinitorilor ei, Italia fascistă şi Germania hitleristă. În mod deosebit se cuvine relevată respingerea de către el a principiului dreptului la intervenţie în treburile interne ale unui stat sub pretextul apărării intereselor unei minorităţi naţionale. „Germania – scria Iorga în 1939 – strecoară, un… principiu care, dacă ar rămânea la Berlinul supraâncălzit, nu ne-ar îngrijora, dar el e recunoscut de Cehoslovacia, contra căreia s-a ridicat şi tinde, cu asentimentul factorilor hotărâtori în politica lumii, să aibă o consacrare internaţională. E acela al dreptului de intervenţie din partea unui stat oriunde se află un număr de conaţionali ai săi pentru a cere o viaţă osebită a acestora”.

Din nefericire, istoria avea să confirme, în anul de doliu 1940, care a fost şi anul asasinării sale de către legionari, avertismentul lui Nicolae Iorga, atât în privinţa intenţiilor Germaniei, cât şi ale URSS. Spre onoarea marelui nostru savant patriot, istoria acelui an a consemnat şi poziţia fermă exprimată de el în consiliile de coroană ce au avut a se pronunţa asupra ultimatumului sovietic şi a dictatului de la Viena: îndemnul său de a nu ceda, de a ne apăra cu orice risc pământul sacru al ţării, poziţie în deplină continuitate cu cea exprimată regelui Ferdinand, într-o altă nefericită conjunctură de acelaşi gen, la începutul anului 1918. Fireşte, condiţiile concrete şi raportul de forţe nu legitimau o asemenea decizie, dar sentimentul naţional o înţelegea.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult