23
May , 2017
Tuesday
Mulţi muncitori români şi bulgari care ajung în Germania, Olanda sau Belgia sunt obligaţi să ...
În ultimele secole, majoritatea economiștilor au căzut de acord că libertatea comerțului este un lucru ...
Editorial Mulţi compatrioţi de-ai noştri şi-au luat soarta în propriile mâini şi au emigrat în diferite ...
Întâia destinație a fostelor fabrici falimentare, lăsate în paragină sau abandonate după 1989, au fost ...
Popoarele lumii sărbătoresc 65 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. ...
A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie cu aplicarea ...
Care sunt „ingredientele” integrării cu succes a românilor care aleg să muncească în Italia? Ele ...
Europei noastre nu-i e bine, am putea parafraza cu amărăciune spusa unei glume devenită canonică. ...
Emil Părău, un om de afaceri care şi-a petrecut copilăria pe dealurile fermecate ale unui ...
ES Michael Schwarzinger - Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Austriei la Bucureşti - Distinsă personalitate, ...
De mai bine de o jumătate de secol, Carol Roman îşi distribuie creaţia prin tot ...
Majoritatea deţinătorilor actuali ai puterii în statele europene au, în viaţa personală, parteneri de cuplu ...
Interviu special acordat de preşedintele Academiei Române, acad. Ionel Haiduc -D-le preşedinte, aţi menţionat, cu prilejul ...

Archive for April, 2014

Doctrine? Ce doctrine?

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Doctrine? Ce doctrine?

Editorial

carol romanDe câtva timp, a început să se vorbească, din nou, despre apartenenţa partidelor la diferite doctrine politice. Şi anume din momentul în care s-a rupt USL, formată dintre PSD şi PNL, care au condus destinele ţării câţiva ani bunişori. Când s-a oficiat căsătoria, nimeni n-a mai catadicsit să amintească faptul că cele două formaţiuni politice se împreunau printr-o legătură „împotriva naturii”, deoarece primii erau social-democraţi, iar ceilalţi se băteau cu pumnul în piept că-s de dreapta, din moşi strămoşi. Şi iată că după divorţ, liberalii se prezintă a fi cei mai autentici reprezentanţi ai dreptei, în pofida altor partide, care şi ele îşi afirmă apartenenţa la amintita ideologie. Adevărul este că, mai de multişor, unele partide au uitat cine sunt şi de unde provin.

O privire, chiar şi sumară, ne apropie de mari descoperiri ideologice. Să o luăm cu primul partid, Partidul Democrat Liberal, care multă vreme s-a aflat la putere. După ce a îndepărtat trandafirul „socialist” din siglă, se pronunţa pentru liberalismul clasic, creştin-democraţia şi uneori, poate social-creştinism. Îţi trebuie multă răbdare pentru a putea răzbi în acest miş-maş de prezumţii politice. În nici un caz nu trebuie uitat că PD-ul din 2005 a ieşit din Partidul Socialist European şi Internaţionala Socialistă, deci din stânga eşichierului politic şi a aterizat pe centru dreapta, dar parcă mai mult pe dreapta.

Nu demult s-a înscris pe dreapta eşicherului politic Partidul Mişcarea Populară, partid parlamentar, lansat de Fundaţia Mişcarea Populară, creat la iniţiativa preşedintelui Traian Băsescu, după ce susţinătorii săi au părăsit PDL. Acest partid porneşte de la premisa că singura posibilitate de realizare a unei formaţiuni unice de dreapta cu pondere mare în Parlament trebuie să pornească de la unificarea tuturor grupărilor politice, destul de efemere, ce se declară a fi de dreapta şi care, prin ambiţii personale ale unor lideri, nu contribuie la realizarea acestui deziderat fundamental, necesar societăţii româneşti.

Aflat la putere, Partidul Social Democrat încearcă să se descurce – în condiţiile urmărilor crizei economice, ce se mai fac încă simţite în ţară – printr-o multitudine de măsuri luate în urma unui consesns cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Centrală Europeană, ce aminteşte mult de politici ale guvernării anterioare… de dreapta. Reafirmarea categorică de apartenţă la Internaţionala Socialistă induce ideea că prin politica sa se doreşte a se apropia mai mult de păturile defavorizate şi nevoiaşe. Din păcate, măsurile luate, evident cu bune intenţii, sunt doar parţiale şi par a nu ţine seama de perceptele fundamentale ale social-democraţilor. Dat fiind cine sunt unii lideri de la centru şi mai cu seamă cei din judeţe, acest deziderat ar putea fi satisfăcut mai greu.

Partidul Conservator, după un şir întreg de denumiri şi ideologii, ba la stânga, ba la dreapta, pare a se fi aliniat social-democraţilor, mai cu seama prin pronunţie. Cât priveşte PNŢCD, acesta afirmă că se mişcă în zona creştin-democraţiei, având o veche afiliere la PPE, dar fără energie, fără o structură consolidată, fără alegători şi, mai cu seamă, fără prea multe perspective. Oricâte intervenţii din exterior au venit pentru a-i reda vigoarea, frâna interioară a predominat.

Vom aminti şi de UDMR, a cărei ideologie o constituie ideea fixă că, pas cu pas, va izbuti să instituie pe teritoriul românesc un ţinut secuiesc autonom, îndreptat cu faţa spre Ungaria, ca s-o spunem pe şleau. Din nou aflată la putere, pare a fi implicată, totuşi poate ceva mai discret, în menţinerea unui climat iredentist, după ce în urmă cu ani a aplaudat la Adunarea la care preşedintele Ungariei era întâmpinat pe pământ românesc cu drapele ale Uniunii Europene şi ale Ungariei, lipsă la apel fiind cel românesc, şi s-au apucat să ponegrească statul român proferând anateme înverşunate pe care nu ar avea rost să le reproducem şi noi. Concluzia noastră este aceea că doar printr-o atitudine fermă, consecventă, de definire în permanenţă a drepturilor pe care le are poporul român asupra teritoriului său naţional se pot construi şi dezvolta fructuos relaţiile dintre cele două ţări, membre ale Uniunii Europene şi ale NATO. În acest context, se impune renunţarea la solicitarea de enclave în care şcolile pregătesc cadre doar pentru Ungaria şi nu în primul rând pentru ţara care le asigură această pregătire, bunăoară pentru Giurgiu şi Călăraşi, pentru Suceava şi Dorohoi şi, evident, pentru nevoile locale, deoarece cu toţii suntem cetăţeni români… Doar astfel se poate asigura o dezvoltare cinstită şi productivă, bazată pe sentimente de colaborare şi încredere. Aceasta ar fi o dreaptă judecată.

Alegătorul pus în faţa acestui evantai de oferte ideologice se va decide mai greu. Pentru că la noi, în practică, dreapta este puternic implantată în stânga, iar stânga, la fel, în dreapta. Cine poate alege după doctrine, cinste lui!

Carol Roman

„Avem cei mai buni aliaţi, nu suntem singuri în faţa furtunii”

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on „Avem cei mai buni aliaţi, nu suntem singuri în faţa furtunii”
  • declară domnul Iulian Fota, consilier prezidenţial

fota– Se împlinesc zece ani de când România face parte din NATO. Toţi românii apreciază în mod deosebit această poziţionare a noastră în momentul în care Europa a parcurs o perioadă de instabilitate din punct de vedere al siguranţei graniţelor.

– Într-adevăr, odată cu evenimentele din Ucraina, situaţia internaţională a intrat într-un alt context, mult mai agitat, mult mai tulbure şi cu atât mai mult contează faptul că suntem în NATO, că avem cei mai buni aliaţi şi că nu suntem singuri în faţa furtunii. În continuare, lumea speră că, totuşi, raţiunea şi diplomaţia vor da rezultate şi, într-un final, chiar într-o situaţie dificilă cum e cea din Ucraina, se va găsi un compromis care să mulţumească toate părţile.

Deşi se vorbeşte doar de zece ani, de fapt relaţia cu NATO are o vechime de 20 de ani: zece ani de pre-aderare şi zece ani de când facem parte din Alianţă.

– Este adevărat. La începutul anului 1994, România semna Parteneriatul pentru Pace, fiind prima ţară din Europa Centrală care şi-a însuşit acest document. Parteneriatul pentru Pace a fost un program foarte important, a contribuit mult la pregătirea noastră pentru aderare, pentru că Alianţa constituie o organizaţie profesionistă, cu standarde înalte şi are cerinţe pe care le-am respectat de-a lungul celor 20 de ani.

Soldaţi americani în teatrele de război.

Soldaţi americani în teatrele de război.

– Sunt multe exemple pe care le avem în faţă – între care şi cel al Turciei, care s-a dezvoltat extrem de mult în perioada intrării în NATO; au fost dotaţi cu o reţea de autostrăzi modernă, construită de americani.

– Şansa economică a existat. Şi aş mai adăuga un exemplu: între 2002 şi 2008 (aderarea noastră având loc în anul 2004), pe baza acestui semnal politic receptat pe plan internaţional, în România au intrat 60 de miliarde de euro investiţii străine directe. Deci avem cifre prin care se demonstrează şi beneficiul economic pe care România îl are prin aderarea la NATO. Orice investitor serios ştie un lucru: atunci când eşti în NATO, te afli sub o umbrelă, poate cea mai sigură din lume şi ca atare, investiţiile sunt protejate. Am câştigat nu numai beneficii de securitate din aderarea la NATO, ci şi multiple beneficii economice. Faptul că nivelul de trai este în creştere în România de astăzi se datorează şi apartenenţei noastre la NATO. Iar lipsa unor autostrăzi nu ţine de NATO, ci de „talentul” nostru de a nu şti să facem planificare pe termen lung.

Soldaţi români din Baza Dracula păzesc un pod peste Eufrat (Irak).

Soldaţi români din Baza Dracula păzesc un pod peste Eufrat (Irak).

– Prin scutul de la Deveselu căpătăm mai multă securitate. Au fost unele zvonuri că s-ar amâna această construcţie, atât la noi, cât şi în Polonia…

– Zvonurile sunt nefondate, planurile merg înainte, iar ceremonia de începere a lucrărilor la instalaţia de la Deveselu a avut loc în toamnă. O ţară întreagă a putut să vadă, prin intermediul transmisiilor de televiziune, că echipamentele din America sunt pregătite să traverseze Atlanticul şi încep să fie instalate, atât în România, cât şi în Polonia. Planurile merg înainte conform graficului. Vreau să mai spun un lucru: este important că facem parte din NATO, că avem o relaţie specială cu SUA şi, de asemeni, că America a declarat întotdeauna că va fi de partea noastră dacă România se va afla la greu; dar cea mai importantă garanţie de securitate pe care o putem da ţării stă în faptele noastre. Ceea ce noi facem pentru ţară, modul în care noi o apărăm, în care o respectăm, în care o modernizăm şi o reconstruim este la fel de important.

– Au trecut zece ani de când facem parte din structurile NATO. Şapte ţări estice au intrat atunci. Este o dată pe care nu trebuie s-o uităm şi să avem tenacitatea de a beneficia de această condiţionare favorabilă a progresului ţării.

Militari români în Afganistan.

Militari români în Afganistan.

– Nu depinde decât de noi să ne dezvoltăm. Atât timp cât eşti protejat, cât ţi se garantează securitatea, cât aceste garanţii de securitate au un efect pozitiv asupra economiei şi mai ales asupra investiţiilor de care avem nevoie, restul depinde numai de noi. Aderarea la NATO a fost o decizie istorică, de mare inteligenţă politică. Eu cred că aceeaşi inteligenţă ar trebui s-o demonstrăm şi în zona economică, pentru că avem tot ceea ce ne trebuie să dezvoltăm această ţară. Rămâne să mai facem totuşi un lucru pe care, în ultimul timp, îl întâlnesc mai rar. Mă gândesc acum la Simion Bărnuţiu care cândva spunea: „Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi”. Poate că dincolo de NATO şi de relaţiile speciale cu aliaţii noştri din Occident, este extrem de important ceea ce facem noi pentru ţară. Până la urmă, noi nu le putem cere să ne iubească ţara mai mult decât trebuie să ne-o iubim noi.

(Interviu transmis şi la radio „România Actualităţi”)

PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI – ALEXANDRU AVERESCU (10)

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI – ALEXANDRU AVERESCU (10)
1

Alexandru Averescu

Militar de carieră, legându-şi numele de marea epopee naţională a luptelor de la Mărăşeşti, în care s-a ilustrat Armata a 2-a, comandată de el, ulterior mareşal al României, Alexandru Averescu a intrat în viaţa politică târziu, la vârsta de 59 de ani. Se consemnează că în 1918 (ianuarie-martie), ca prim-ministru, negociază cu Puterile Centrale pacea de la Bucureşti, pe care avea s-o finalizeze şi s-o semneze, după el, guvernul conservator condus de Al. Marghiloman.

Pentru a profita de marea popularitate în ţară a lui Alexandru Averescu, un grup de oameni politici desprins din Partidul Conservator şi din alte formaţiuni politice îi oferă şefia Ligii Poporului, care ia fiinţă în aprilie 1918. Din acel moment începe, practic, a doua perioadă a vieţii sale – cea politică. În fruntea noii formaţiuni, devenită din 1920 Partidul Poporului, va mai exercita funcţia de prim-ministru în 1920-1921 (perioadă în care, între altele, se decretează reforma agrară şi este reprimată greva generală din octombrie 1920 a muncitorilor din România) şi în 1926-1927.

Crezul său liberal era legat de evoluţionism. El afirma că a ajuns la concluzia după care „progresul se realizează pe calea evoluţiei, pe care nu se poate păşi decât călăuziţi de judecata serioasă şi chibzuită” ... „Dacă avem posibilitatea, păşind liniştit pe calea evoluţiei, să schimbăm treptat unele din practicile noastre politice şi unele din metodele noastre economice şi cred că ar fi o adevărată nebunie să distrugem dezordonat ceea ce există, pentru a ne arunca în braţele necunoscutului”. Încă de la primii paşi ai activităţii sale politice, în Apelul „Către toţi românii”, din 2 aprilie 1918, îşi exprimase „credinţa că îndreptarea dorită se … .poate obţine fără zguduire, fără zbuciumări, pe căile consimţite de puterea legilor”, cu referinţă la evenimentele din Rusia vecină.

După ani, amintind de motivele înlocuirii sale de la guvern din vara anului 1927, el spunea, în discursul adresat majorităţilor parlamentare: „…a planat asupra mea, ca în tot timpul de când numele meu a început să fie răspîndit în ţară, … bănuiala că aş avea intenţiunea să fac dictatură, să dau lovitură de stat etc. Eu am la spatele meu un trecut şi nu cred că în trecutul meu se poate vedea cea mai mică urmă de tendinţă de aventură…”. Conştient de şansele pe care le-ar fi avut în cazul unei încercări de acest gen, generalul adăuga însă, în acelaşi discurs: „dacă eu pot să mă mândresc în trecutul meu cu ceva, nu este cu binele pe care am putut să-l fac ţării mele, … ci cu răul pe care puteam să-l fac şi nu m-am gânditt niciodată să-l fac”.

Regina Maria, Regele Ferdinand și Alexandru Averescu, anul 1920

Regina Maria, Regele Ferdinand și Alexandru Averescu, anul 1920

Fără a fi antidinastic, declaraţiile lui de la începutul anilor `30, prin care critica de fapt tendinţele dictatoriale ale lui Carol al II-lea şi nocivitatea pentru ţară a camarilei ce se forma în jurul acestuia au contribuit în mod obiectiv la denunţarea tarelor şi pericolelor politicianismului nevertebrat. Astfel, în 1931, ridicându-se împotriva chemării lui N. Iorga la „restituirea acelor drepturi ale Coroanei, care … i-au fost răpite, mai ales în anii din urmă”, Alexandru Averescu declara cu francheţe: „Eu protestez împotriva acestei afirmaţiuni… În ţara noastră nimic n-a fost răpit Coroanei. Niciodată Coroana n-a fost împiedicată de a exercita integralitatea prerogativelor sale. Iată de ce nimeni nu are a-i restitui ceva”.

Ca şi alţi oameni politici din perioada interbelică, Alexandru Averescu a ironizat cu aciditate păcatele politicianiste ale vremii. „Partidele, mai toate – declara el într-un discurs rostit în 1931 – îşi fac un ideal nu din dorinţa de a servi ţara, de a urmări o politică şi de a face sforţări pentru realizarea ei în binele ţării, ci reduc totul la o goană după putere. Pentru o bună parte din oamenii noştri politici, idealul este: un loc în parlament sau pe banca ministerială cu orice preţ, cu orice compromis”. Promisiunea făcută în 1927 de efemerul guvern Barbu Ştirbei că va organiza alegeri libere este taxată de Averescu drept „un narcotic bun pentru naivi”, pentru ca în acelaşi an, după alegerile organizate de liberali, să se întrebe dacă „este oare cu putinţă, în general vorbind, să avem la noi alegeri libere?”. În final, autorul aminteşte butada lui Petre Carp, care, cu ocazia unor validări la Senat, a spus: „După fiecare alegeri, opoziţia susţine că au fost cele mai ticăloase din câte a văzut ţara, iar guvernul că alegeri mai libere şi mai corecte nu s-au mai pomenit”. Numai că această obiectivitate se opreşte la limita propriei sale organizaţii politice, care – se susţine ori se subînţelege – nu ar fi afectată de atari metehne. Pe de altă parte, critica politicianismului avea să devină, de fapt, o respingere a parlamentarismului, ceea ce îl va duce la împăcarea cu noul rege, acceptarea şi chiar cauţionarea dictaturii acestuia, prin prezenţa bătrânului mareşal în primul guvern al dictaturii regale (februarie-martie 1938), iar apoi în calitate de consilier regal.

3

Constantin Prezan și Alexandru Averescu, Sighişoara, 1930

În virtutea configuraţiei forţelor politice, în primul deceniu interbelic, Averescu şi partidul său s-au aflat în relaţii de colaborare şi confruntare cu Partidul Naţional Liberal. În 1924, după spusele sale, ajunsese la o înţelegere cu I.I.C. Brătianu pentru a succeda la putere liberalilor. Înlăturarea intempestivă a guvernului Averescu, în iunie 1927, astfel încât iminenta încetare din viaţă a regelui Ferdinand să găsească la putere un guvern liberal, pentru a împiedica eventualele complicaţii privind succesiunea la tron, 1-a supărat pe şeful Partidului Poporului, deschizând o perioadă de ostilitate între cele două partide. De aici, criticile repetate de genul: „partidul liberal vede interesele ţării prin prisma intereselor de partid”. Averescu descria în modul următor metodele reprobabile folosite de acest partid: „părăsirea parlamentului, intrigi, calomnii, ameninţări la locul înalt, dispreţ şi zâzanii în celelalte partide, demagogie grosolană, ingerinţe şi falsuri în alegeri, nici un respect pentru legile altora, ba chiar nici pentru legile sale proprii. Terorizarea în sus, dictatura mascată în jos”.

Au existat rivalităţi politice şi între Partidul Poporului şi Partidul Naţional – Ţărănesc. „Partidul Naţional – Ţărănesc – spunea Alexandru Averescu în 1928 – nu este un partid de guvernământ, pentru că cei care-l conduc au făcut dovadă deplină că sunt lipsiţi de simţul politic şi că printre ei nu se găsesc decât agitatori, dar nici un singur om de stat… Înainte de a pretinde puterea, se cade să facă puţină şcoală cum se exercită ea, şi să nu mai încerce a-şi închide drumul spre dânsa prin metodele… desprinse din arsenalul învechit al oligarhiei”. Averescu, ca şi alte personalităţi din perioada interbelică, a respins pretenţiile unor şefi ai PNŢ de a se erija în unici înfăptuitori ai Marii Uniri a neamului din 1918. „Nu, domnilor conducători ai Partidului Naţional- Ţărănesc – spunea el – … unirea … nu este patrimoniul unui partid, nici măcar al unei generaţiuni. Este patrimoniul neamului, cu toate generaţiunile care au luptat pentru a o dobândi şi cu cele care vor lupta pentru a o menţine”.

Regele Ferdinand I şi generalii Averescu şi Văitoianu analizând situaţia frontului la Grozăveşti

Regele Ferdinand I şi generalii Averescu şi Văitoianu analizând situaţia frontului la Grozăveşti

Mareşalul Averescu şi partidul său au avut, ca şi celelalte partide de guvernământ, o poziţie deschisă conlucrării cu minorităţile naţionale, respectării drepturilor acestora. „Partidul Poporului – spunea Averescu – nu face nici o deosebire între cetăţenii ţării, oricare ai fi naţionalitatea ori confesiunea lor. Este de datoria guvernului, oricare ar fi partidul căruia aparţine, să vegheze a nu se ştirbi întru nimic stipulaţiunile din tratatele de pace în general şi deci şi cele privitoare la minorităţi. Partidul Poporului a fost constant de părere că este preferabil, atât din punctul de vedere al intereselor minoritare, cât şi al celor de stat, ca cetăţenii minoritari să-şi valorifice ideile în cadrele partidelor politice existente, totuşi… nu exclude posibilitatea închierii de acorduri cu partidele minoritare, în vederea guvernării”.

În acelaşi timp Alexandru Averescu a împărtăşit ideea consensului forţelor politice interne în materie de politică externă, considerând că în acest domeniu „opoziţia trebuie să fie întotdeauna alături cu guvernul, să nu facă nici o dificultate, şi, atât cât îi stă în putinţă, să-i dea sprijinul”.

Într-un articol publicat în anul 1932, în ziarul „Îndreptarea”, organ al Partidului Poporului, Alexandru Averescu definea în termenii următori exigenţele la care trebuie să răspundă oamenii de conducere: „Un conducător este un om de concepţii şi un om de acţiune. Înţelept şi curajos, el întruneşte în sine o imensă dragoste de ţară şi o totală lipsă de interes personal. Caracter de bronz, el urmează o singură linie dreaptă, de la care nimeni şi nimic nu-1 abate. Poate fi înfrânt, dar niciodată îngenunchiat”.

Desigur, acesta nu este un portret, ci mai curând un ideal.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).


Partidele, mai toate, îşi fac un ideal nu din dorinţa de a servi ţara, de a urmări o politică şi de a face sforţări pentru realizarea ei în binele ţării, ci reduc totul la o goană după putere. Pentru o bună parte din oamenii noştri politici, idealul este: un loc în parlament sau pe banca ministerială cu orice preţ, cu orice compromis”.

Rusia faţă cu Ucraina

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Rusia faţă cu Ucraina
Noul parlament ucrainean

Noul parlament ucrainean

La începutul acestui an, Colegiul „William & Mary” din SUA a inaugurat un program de sondare sistematică a opiniei unor specialişti în Relaţii Internaţionale, de fiecare dată în legătură cu câte trei chestiuni arzătoare ale contextului global. Una din întrebări se referea la Ucraina, cerând participanţilor să anticipeze cum va arăta această ţară peste şase luni, şi dacă Rusia va interveni în desenarea acestui peisaj. Doar 14% dintre savanţii interogaţi au prezis corect intervenţia militară a Rusiei, în vreme ce 57.5% şi-au exprimat convingerea că Rusia nu va interveni.

Orice observator mai puţin calificat decât respondenţii acestui sondaj poate jubila acum în taină pentru că mai bine de jumătate din specialiştii americani în Relaţii Internaţionale au greşit fundamental în predicţiile lor. Chiar dacă asta nu are urmări prea importante în planul deciziilor politice – ca orice administraţie, şi administraţia americană se încrede mult mai mult în propriile analize decât în opinia specialiştilor, mereu acuzaţi de lipsă de pragmatism – e totuşi o întrebare interesantă aceea care se referă la cauzele acestei miopii. Nu e aici şi acum locul unei discuţii, prin excelenţă complicate, asupra problemei în ansamblu; mă limitez la a afirma că, măcar în parte, asemenea erori de evaluare derivă din lipsa orizontului istoric în analizele care privesc contemporaneitatea.

În cazul dat, cel al relaţiei dintre Rusia şi Ucraina, orice discuţie porneşte în mod necesar măcar de la viziunea lui Petru cel Mare asupra spaţiului Mării Negre. Dacă, de exemplu, colegii americani ar şti ceva mai multe despre Războiul Crimeei, ar înţelege mai bine şi mai repede şi de ce Rusia e dispusă la mari eforturi pentru a-şi asigura controlul asupra Crimeei şi regiunilor adiacente, şi de ce Europa ar trebui să fie cu mult mai atentă la procesele care au loc în acest spaţiu.

Poate că ar fi trebuit mai multă cumpănire de ambele părţi. După ce, în urma „revoluţiilor colorate” din 2004, se ajunsese ca, în vara lui 2008, administraţia Bush să clameze energic integrarea Georgiei şi Ucrainei în NATO, situaţia avea să fie răsturnată imediat de reacţia violentă a Federaţiei Ruse în Osetia. După asta, tema aderării celor două foste republici sovietice la NATO a dispărut practic de pe agendă, iar „resetarea” iniţiată de preşedintele Obama a închis atari perspective, cel puţin pe termen mediu, dacă nu cumva chiar mai mult decât atât. Mă grăbesc să adaug că dorinţa de aderare la NATO în rândurile cetăţenilor Ucrainei nu pare a fi majoritară, spre deosebire de ideea aderării la UE. Parteneriatul estic a deschis calea unei înaintări a Ucrainei şi a Republicii Moldova către Uniunea Europeană, dar şi acestă alternativă mai degrabă paşnică a provocat nemulţumirea Moscovei, astfel că, deşi semnarea Tratatului de aderare la Vilnius părea posibilă până în ultimul moment, ea nu s-a realizat. Având în vedere relaţiile speciale dintre Federaţia Rusă şi Germania, bănuiala că Berlinul ar fi cedat de fapt în această privinţă în faţa lui Putin nu e lipsită de un anume temei; oricum, chiar preşedintele Ianukovici, care refuza semnarea documentelor de asociere la Vilnius, ar fi spus partenerilor occidentali că asta se întâmplă fiindcă l-au lăsat singur faţă în faţă cu Rusia.

Înfruntare între soldaţi ucraineni şi militari ruşi

Înfruntare între soldaţi ucraineni şi militari ruşi

Cetăţenii Ucrainei nu au acceptat această situaţie, ceea ce a dus la izbucnirea unei mari revolte populare în favoarea apropierii de UE şi împotriva regimului Ianukovici, considerat responsabil de eşecul reorientării înspre Europa. Violent reprimate mai întâi la Kiev, apoi şi în alte oraşe, manifestaţiile au concentrat forţe politice foarte diferite, de la pro-europeni la extremişti, culminând, la sfârşitul lunii februarie, cu fuga preşedintelui Ianukovici, urmată de instituirea unui compromis între forţele politice parlamentare, care s-au regrupat, instituind o preşedinţie şi un guvern interimare, sub conducerea lui Olexandr Turcinov şi, respectiv, Arsenii Iatseniuk – ambii apropiaţi ai Iuliei Timoşenko.

Răspunsul Federaţiei Ruse a urmat deîndată: sâmbătă, 1 martie, camera superioară a Dumei, Consiliul Federaţiei, vota în unanimitate să permită preşedintelui Federaţiei să trimită trupe în Ucraina; realitatea este, însă, că în Crimeea, unde este staţionată flota rusă a Mării Negre, s-au aflat tot timpul trupe ruseşti, care au acţionat cel puţin de la 26 februarie. Încercarea, deloc convingătoare, de a atribui această intervenţie exclusiv civililor din Crimeea, precum şi construcţia unor structuri autonomiste ad hoc nu au cum masca rolul Federaţiei Ruse în această intervenţie, pe care Uniunea Europeană a calificat-o drept agresiune.

Această intervenţie încalcă nu doar legea internaţională generală, ci şi, în speţă, termenii Acordului de la Budapesta, din 1994, semnat de preşedinţii SUA, Federaţiei Ruse şi Ucrainei, împreună cu primul ministru britanic. În schimbul renunţării Ucrainei la arsenalul ei nuclear – care depăşea atunci capacităţile însumate ale Marii Britanii, Franţei şi Chinei, situând Ucraina pe al treilea loc în lume în armament nuclear – aceasta primea garanţii ferme de securitate din partea celor trei state participante. Azi, Moscova pretinde că acest Acord ar fi caduc, fiind semnat de alte guverne decât cel interimar, pe care nu-l recunoaşte. În fapt, acţiunile ruse în Crimeea reprezintă o violare flagrantă a Acordului de la Budapesta. De aceea, guvernul ucrainean a cerut, pentru prima dată din 1994, consultări cu reprezentanţii ţărilor semnatare. La 5 martie, Secretarul de Stat John Kerry, ministrul britanic de Externe William Hague şi ministrul interimar de Externe al Ucrainei Andrii Deşchitsia s-au întâlnit la Paris, unde se afla şi ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov; acesta, însă, a refuzat să se întâlnească cu omologii săi. Cum scria recent un ziarist american, în 1994, Ucraina şi Rusia au făcut un târg: bombe atomice contra suveranitate. Moscova a preluat cele 1.900 de bombe ale Ucrainei; 20 de ani mai târziu, vrea să-i ia şi suveranitatea peste o parte a teritoriului său.

E greu să avem în vedere considerente ţinând de etica relaţiilor internaţionale, mai ales când e vorba de Rusia, a cărei tradiţie de realism adesea cinic nu are prea mulţi concurenţi în lumea contemporană. În termeni realişti, trebuie să vedem de ce riscă Federaţia Rusă nu atât oprobriul comunităţii internaţionale, cât sancţiunile cu care e ameninţată, şi care, chiar dacă nu sunt direct contondente, nu sunt nici neglijabile. În mod special, ameninţarea cu închiderea sistemului bancar internaţional pentru întreprinderile şi companiile ruseşti este foarte precisă şi costisitoare pentru economia Rusiei, deja pusă în dificultate de suspendarea negocierilor pentru gazoductul South Stream. Adaug, în paranteză, că România ar putea fi avantajată indirect de această situaţie. În afara pagubelor efective, această sancţiune şubrezeşte „Antanta cordială” dintre preşedintele Putin şi oligarhii ruşi, care l-au susţinut până acum nu doar de frică, ci şi fiindcă le garanta imunitatea în schimbul obedienţei. Iar survolul spaţiilor aeriene ale României şi Poloniei de către avioanele NATO ar trebui să descurajeze capetele prea înfierbântate de ambele părţi.

ucrainaTocmai de aceea, trebuie să încercăm să măsurăm cât mai exact importanţa reală, dar şi simbolică, a controlului rus în Ucraina. Această fostă mare provincie, niciodată complet asimilată, a Impreiului Rus, a nutrit mereu aspiraţii de independenţă, care au dus, în 1919, la proclamarea Ucrainei ca stat suveran; fiind apoi cucerită de Armata Roşie, şi, după războiul civil, declarată republică autonomă, Ucraina a primit, odată cu înfiinţarea ONU, un statut cvasi-suveran în plan extern – nu însă şi în plan intern, dimpotrivă, pentru a asigura URSS încă un vot în organismele Naţiunilor Unite. Una din marile teme ale raportului Hruşciov care denunţa abuzurile lui Stalin a fost cea a opresiunii din Ucraina, dar situaţia nu s-a modificat radical până în 1991, când proclamarea independenţei statului ucrainean nu a surprins pe nimeni.

În viziunea preşedintelui Putin – împărtăşită de o majoritate consistentă dintre cetăţenii Federaţiei – disoluţia URSS a fost o catastrofă politică pe care încearcă acum să o compenseze cât mai consistent; asta înseamnă în fapt că, sub cuvânt că apără minorităţile rusofone din fostele republici sovietice, Rusia îşi rezervă dreptul de a interveni pentru a împiedica orice distanţare a noilor state independente de linia sa directoare. E adevărat că facţiuni extremiste şi destul de violente s-au alăturat manifestanţilor proeuropeni de la Kiev şi că deputaţii reprezentând în Radă partide naţionaliste au jucat un rol important în reconfigurarea majorităţii parlamentare care a dus la suspendarea preşedintelui Ianukovici şi la schimbarea de guvern de la Kiev. Asta nu înseamnă, cum încearcă Ianukovici şi susţinătorii săi să pretindă, că ne aflăm în faţa unei lovituri de stat; de altfel, reprezentanţii comunităţii internaţionale au recunoscut fără ezitare legitimitatea acestor acţiuni politice care au pus capăt violenţelor.

Am putea, de altfel, înţelege imediat caracterul antidemocratic al politicilor Moscovei observând că, în Belarus, dictatura personală a lui Lukaşenko se exercită fără limite de două decenii, sub oblăduirea paternă a Moscovei. Dar asta nu diminuează importanţa strategică pe care Rusia o atribuie controlului asupra spaţiului nordic şi răsăritean al Mării Negre. Încă Gheorghe Brătianu, în marea sa sinteză istorică referitoare la aceste spaţii, sublinia pericolele pe care le-a provocat pentru toate statele riverane închiderea Pontului ca lac turcesc după căderea Constantinopolului; pacea de la Adrianopole şi tratatele care i-au urmat în 1833 au pus capăt monopolului turc în Marea Neagră şi Strâmtori, pentru ca apoi victoria – scump plătită, dar foarte importantă – pe care au obţinut-o aliaţii, Anglia, Franţa şi Turcia, în Războiul Crimeei să pună capăt şi tentaţiei de monopol al Imperiului rus în Marea Neagră. Acum, după ce în 2008 Rusia şi-a reasigurat controlul asupra porturilor din est, o anexare brutală a Crimeei de către Rusia ar putea redeschide un ciclu periculos mai ales pentru securitatea celorlalte state riverane.

Prof. dr. Zoe Petre

Paşi fermi spre Occident

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Paşi fermi spre Occident

În ultimul timp, Republica Moldova se bucură de un interes cu totul special din partea SUA şi a membrilor Uniunii Europene, o dovadă elocventă în acest sens fiind şi numărul impresionant de vizite în ambele sensuri între oficialii moldoveni şi partenerii occidentali. Cum se explică această creştere substanţială a capitalului de simpatie de care beneficiază astăzi Chişinăul în cadrul comunităţii internaţionale? Doar cu câţiva ani în urmă, Republica Moldova era considerat a fi un stat greu de înţeles, reîntors brusc cu faţa spre un trecut sub flamura roşie de care se despărţise de curând, ba chiar ca despre o gaură neagră a Europei care trebuie ocolită, mai ales datorită comportamentului sfidător al regimului separatist din regiunea transnistreană faţă de comunitatea internaţională.

La Casa Albă: preşedintele Barack Obama şi premierul Iurie Leancă

La Casa Albă: preşedintele Barack Obama şi premierul Iurie Leancă

Motivele sunt diverse, însă două dintre ele sunt mai importante. În primul rând, actuala guvernare proeuropeană de la Chişinău a stârnit admiraţie prin determinarea pentru aprofundarea reformelor şi consolidarea democratică a societăţii moldoveneşti, confirmată de parafarea Acordului de Asociere cu UE. În acelaşi timp, multiplicarea continuă a contactelor de nivel în direcţia vestului a determinat o creştere semnificativă a vizibilităţii Republicii Moldova în plan internaţional, o mai bună înţelegere a problemelor cu care se confruntă şi a nevoilor de ajutor ale fraţilor noştri de peste Prut. În planul relaţiilor directe moldo-române, au fost impulsionate proiectele demarate în cursul anului precedent, cum sunt cele privind finalizarea gazoductului Iaşi-Ungheni, concretizarea extinderii activităţilor SMURD în teritoriul din stânga Prutului sau dezvoltarea infrastructurii în reţeaua învăţământului preşcolar moldovenesc, fiecare dintre acestea fiind circumscris efortului general de racordare la structurile europene. Relevantă pentru receptivitatea mai mare a forurilor de la Bruxelles faţă de aspiraţiile Chişinăului este şi decizia Parlamentului European de liberalizare a vizelor pentru cetăţenii moldoveni deţinători de paşapoarte biometrice, a cărei intrare în vigoare ar putea coincide cu vizita în Republica Moldova a comisarului european pentru afaceri interne Cecilia Malmström, programată pentru 22-23 mai 2014. Hotărârea forurilor de la Bruxelles reprezintă un nou pas important al parcursului care să conducă la semnarea în acest an a Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu UE.

În al doilea rând, aşa cum remarcă mulţi observatori ai zonei, un factor deloc neglijabil care influenţează asupra modului în care este percepută în prezent Republica Moldova îl constituie turbulenţele din Ucraina şi efectele crizei prelungite din această ţară, precum şi posibilele urmări la nivel regional. Aceste evoluţii au sporit considerabil relevanţa strategică a Republicii Moldova, după cum semnalează numeroase publicaţii occidentale. Ziarul francez „Le Point”, spre exemplu, notează fără echivoc: „Tensiunile din Ucraina fac mai important decât oricând parteneriatul între Republica Moldova şi Europa… În contextul crizei ucrainene, această ţară uitată revine pe scena internaţională şi devine un element cheie al strategiei Uniunii Europene la graniţa de vest a fostei URSS”. Faptul cel mai semnificativ în sensul celor de mai sus îl reprezintă, cu certitudine, lansarea unui Dialog Strategic, la nivel guvernamental, între SUA şi Republica Moldova, cu ocazia vizitei istorice efectuate la Washington de către premierul Iurie Leancă, la începutul lunii martie 2014. Această vizită, încununare a unei suite de contacte de nivel în relaţiile moldo-americane, între care se detaşează prezenţa la Chişinău a vicepreşedintelui Joe Biden (martie 2011) şi a secretarului de stat John Kerry (decembrie 2013), a propulsat practic Republica Moldova pe un loc fruntaş în topul preferinţelor occidentale, statut nemaicunoscut până acum. Declaraţia preşedintelui Barack Obama, care a ţinut să salute personal prezenţa premierului Iurie Leancă la Casa Albă, este ilustrativă pentru noul nivel atins în relaţia bilaterală: „SUA susţin puternic parcursul european al Republicii Moldova, înţelegem că acest drum nu este unul uşor, susţinem integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova. Inima mea este cu voi, sprijinul meu este cu voi şi vreau să vă văd reuşind”.

Spre finalizarea Gazoductului Iaşi-Ungheni

Spre finalizarea Gazoductului Iaşi-Ungheni

Într-adevăr, puţine sunt statele desprinse din fostul imperiu sovietic care s-au bucurat de asemenea încurajări şi de suportul ferm al unui preşedinte american. Iar încurajările pentru parcursul european al Republicii Moldova, exprimate cu claritate şi de Joe Biden, John Kerry sau de alţi responsabili politici de la Washington, nu s-au limitat la declaraţii de circumstanţă, fiind dublate de angajamente guvernamentale şi susţinere financiară efectivă pentru aprofundarea reformelor şi depăşirea dificultăţilor tranziţiei. Chiar pe timpul vizitei, autorităţile americane au suplimentat fondurile guvernamentale de sprijin pentru Republica Moldova cu 2,8 milioane dolari, care, adăugate celor 4,7 milioane oferite anterior, conduc la un ajutor de 7,5 milioane dolari destinate creşterii competitivităţii, cheia dezvoltării mediului economic şi de afaceri în perioada de tranziţie. De menţionat că volumul asistenţei economice acordate Republicii Moldova de către SUA, pe parcursul celor 23 de ani de la proclamarea independenţei, se cifrează la aproape un miliard şi jumătate dolari, constituind un puternic factor de progres al economiei moldoveneşti şi, deopotrivă, un semnal concludent al angajamentului strategic american pentru sprijinirea tânărului stat din stânga Prutului.

Noua fază a Dialogului Strategic inaugurată în relaţiile moldo-americane implică, desigur, consultări strânse la nivel guvernamental în probleme de securitate şi cooperare în regiune. Oficialii americani, ca şi alţi parteneri din NATO şi UE, insistă asupra valorii de model pe care o dezvoltare democratică stabilă a Republicii Moldova, orientată ferm spre Europa, o poate exercita pentru alte state ex-sovietice, în primul rând pentru Ucraina. În acelaşi timp, temerile justificate ale Chişinăului nu pot fi ignorate. Încă de la proclamarea independenţei, Republica Moldova s-a confruntat ea însăşi cu mişcări separatiste violente, ale căror urmări se resimt şi astăzi. În plus, frontiera comună pe care Republica Moldova o are cu Ucraina, al cărei traseu se întinde pe o lungime de 1.242 km, constituie o vulnerabilitate ţinând seama de derapajele grave ale tensiunilor politico-militare din relaţiile ruso-ucrainene. „Suntem cu adevărat îngrijoraţi de evoluţiile din vecinătatea noastră, deoarece Rusia rămâne imprevizibilă în asemenea situaţii”, ne spunea recent un oficial guvernamental de la Chişinău. Nu întâmplător, secretarul de stat John Kerry şi-a exprimat regretul că „Rusia a făcut presiuni asupra Republicii Moldova pe fondul provocărilor din Ucraina”, recurgând la vechile condiţionări din domeniul resurselor energetice şi al schimburilor comerciale. Pe de altă parte, în pofida unor asperităţi evidente, guvernanţii de la Chişinău păstrează deschis dialogul cu Federaţia Rusă, care rămâne un partener economic şi comercial important al Republicii Moldova, dar şi un factor chemat să participe la reglementarea situaţiilor de conflict din regiune.

În asemenea împrejurări complicate, solidaritatea şi susţinerea internaţională rămân esenţiale pentru continuarea parcursului european de către Republica Moldova.

Ioan C. Popa

Febra electorală pe glob

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Febra electorală pe glob

Anul electoral 2014 poate fi considerat unul al premierelor. Pe lângă primele alegeri europarlamentare de după un ciclu de criză economică majoră, o premieră este alegerea directă a preşedintelui Turciei, ca şi, de pildă, primul scrutin democratic în Fiji. Per ansamblu, peste 40% din populaţia lumii va fi chemată la urne, ţările implicate reprezentând mai mult de jumătate din PIB–ul mondial.

Harta alegerilor europarlamentare

votareDupă ce mult timp opinia publică s-a arătat nemulţumită de gradul de participare la vârful decizional din Uniunea Europeană, alegerile din acest an vin cu schimbări. Astfel, pentru ca votanţii statelor membre ale Uniunii Europene să aibă un cuvânt mai greu de spus în privinţa reprezentării în Parlamentul European şi a preşedinţiei Comisiei Europene, Parlamentul European a adoptat mai multe rezoluţii ce reglementează alegerile europarlamentare şi pe cele pentru preşedinţia Comisiei, în aşa fel încât fiecare alegător să îi cunoască pe candidaţii propuşi. Una dintre cele mai importante modificări este cea care instituie ca partidele naţionale să participe la alegeri cu sigla partidului european din care fac parte pe buletinul de vot. Europarlamentarii au mai decis, de asemeni, ca toţi candidaţii la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene să îşi prezinte programele politice în toate statele UE şi să susţină o serie de dezbateri publice, iar partidele politice europene să îşi nominalizeze candidaţii la preşedinţia Comisiei cu mult înainte de alegeri, pentru a permite organizarea unei campanii pe teme europene la nivelul Uniunii. Alte recomandări ale PE vizează ca fiecare alianţă de partide politice europene să propună un candidat în cursa pentru preşedinţia Comisiei Europene, care să conducă şi campania electorală europeană din 2014 a alianţei respective. Statele membre sunt de asemenea invitate să propună doi candidaţi – un bărbat şi o femeie – pentru fiecare post de comisar, pentru a da astfel posibilitatea preşedintelui Comisiei să asigure egalitatea de gen în cadrul viitorului colegiu al comisarilor.

Alegerile pentru Parlamentul European ţin capul de afiş.

Alegerile pentru Parlamentul European ţin capul de afiş.

O scurtă trecere în revistă a calendarului europarlamentarelor arată că în două ţări alegerile vor avea loc în două zile: Cehia (23 şi 24 mai) şi Italia – 24 şi 25 mai. Primele ţări în care se vor desfăşura alegeri europarlamentare sunt Olanda şi Marea Britanie, pe 22 mai, urmate de Irlanda, pe 23 mai. Pe 24 mai, cetăţenii din Letonia, Malta şi Slovacia vor merge la vot, în timp ce restul ţărilor urmează să organizeze alegeri pentru Parlamentul European duminică, 25 mai.

În ce priveşte modalitatea de vot, în trei dintre cele 28 de state nu va fi permis votul cetăţenilor din afara ţării: Irlanda, Malta şi Slovacia. Pe de altă parte, într-o singură ţară, Estonia, cetăţenii din afara ţării pot vota prin trei modalităţi – prin poştă, la Ambasada estonă din ţara respectivă sau prin poşta electronică, aceasta din urmă fiind o altă premieră. În patru ţări – Belgia, Cipru, Grecia şi Luxemburg – votul este obligatoriu. La capitolul vârsta candidaţilor, aceasta variază între 18 ani (în 15 ţări), şi 25 de ani, în Cipru, Grecia şi Italia. România este singura ţară unde vârsta minimă a candidaţilor este de 23 de ani. De asemenea, vârsta minimă a celor care votează este de 18 ani, cu excepţia Austriei, unde este de 16 ani. Referitor la pragul electoral pentru partide, cel mai mare este de 5%, în nouă ţări, printre care şi România. În schimb, 13 ţări, printre care Bulgaria, nu prevăd un prag electoral.

În Afganistan, votanţilor li se promite alegeri în deplină siguranţă.

În Afganistan, votanţilor li se promite alegeri în deplină siguranţă.

Alegerile europarlamentare din acest an vor desemna 751 de aleşi ce vor lua loc în Parlamentul European pentru următorii cinci ani. Şi aici au intervenit modificări. În prezent există 766 de europarlamentari, de când Croaţia a devenit membru UE, pe 1 iulie 2013, însă acest număr va scădea în concordanţă cu Tratatul de la Lisabona. Drept urmare, mai multe state vor pierde locuri, în numele „proporţionalităţii degresive”, metodă de „reglare” a marilor diferenţe între numărul de locuitori pe care îi au statele membre. Pe lângă Germania, care avea numărul cel mai mare de europarlamentari şi va pierde trei locuri, ajungând la 96, alte 12 ţări, printre care şi România (care va fi reprezentată de 32 de europarlamentari, cu unul mai puţin) se vor găsi în aceeaşi situaţie.

Numeroşi analişti consideră că scrutinul din luna mai reprezintă cele mai importante alegeri europene de până în prezent, mai exact de când s-au acordat Parlamentului European noi puteri. Din aceste considerente, competiţia politică este pe măsura mizei. Studiile derulate până în prezent îi situează pe social-democraţii europeni în fruntea preferinţelor alegătorilor pentru alegerile europarlamentare, urmaţi la mică distanţă de populari, liberali şi verzi, arată „PollWatch 2014”. Dacă această tendinţă va fi confirmată la vot, Martin Schulz, actualul preşedinte al Parlamentului European, va avea prima şansă pentru a-l înlocui pe José Manuel Barroso la preşedinţia Comisiei Europene.

Una dintre cele mai dezbătute probleme „ante-alegeri” a fost creşterea partidelor eurosceptice de stânga şi de dreapta, care ar putea ajunge să-şi constituie un grup în Parlamentul European. S-a speculat că Frontul Naţional francez, Partidul pentru Libertate din Olanda, Partidul Libertăţii din Austria, Interesul Flamand din Belgia, Liga Nordului italiană şi Democraţii din Suedia ar putea să obţină împreună 38 de mandate, caz în care le va fi suficient să se alieze cu un alt partid de extremă dreapta, pentru a constitui un grup. Se pare, totuşi, că nu au fost decât alarme, întrucât chiar liderul Partidului Independenţei Regatului Unit, Nigel Farage, susţine că este puţin probabil ca euroscepticii să câştige o minoritate de blocaj de 33% din voturi la viitoarele alegeri europene, notează „The Guardian”.

Vot pe meridiane

La o secţie de votare din India.

La o secţie de votare din India.

Amplul proces al alegerilor va cuprinde în acest an aproape jumătate din populaţia lumii. Unele state vor organiza alegeri pentru preşedinţie. Aceste scrutinuri vor fi deschise de un stat de pe continetul american: Costa Rica. Alte opt ţări din America Latină îşi vor scoate cetăţenii la urne pentru desemnarea şefului administraţiei prezidenţiale, printre ele numărându-se Brazilia, Bolivia, Columbia şi Panama.

Pe continentul european, macedonenii, românii, slovacii şi lituanienii vor avea de făcut alegeri similare. Importante pentru stabilitatea regională, în special politică şi economică, sunt alegerile care se vor desfăşura în acest an în Afganistan, Israel, Algeria şi Indonezia.

Şi legislativul naţional va fi reînnoit în 26 de state de pe glob, cele mai aşteptate scrutinuri parlamentare fiind cele pentru Congresul american, Parlamentul irakian, cel din Africa de Sud (primul după dispariţia liderului Nelson Mandela) sau din al doilea stat al lumii ca număr de populaţie, India. Pentru Parlament vor fi convocaţi la urne, printre alţii, şi cetăţenii din Bosnia, Ungaria, Suedia sau R. Moldova.


Scrutinuri „problematice”

  • Alegerile prezidenţiale din Afganistan au o greutate aparte, dată fiind programata retragere a forţelor internaţionale. Cum actualul preşedinte Hamid Karzai nu mai poate avea al treilea mandat, iar talibanii încă sunt influenţi într-o mare parte din ţară, stabilitatea acestui stat va fi o sarcină dificilă.
  • Violenţele din Irak au ajuns la niveluri care le depăşesc pe cele din 2006-2007. Alegerile parlamentare din acest an ar trebui să pună în fruntea statului politicieni care să poată controla marea fractură religioasă irakiană.
  • Primele alegeri directe pentru preşedinţie în Turcia lasă loc de multe întrebări. Se speculează că premierul Recep Tayyip Erdogan ar putea candida, întrucât mandatele de prim-ministru sunt limitate la trei, iar termenul limită este iulie 2015. Suporterii săi au intenţionat chiar să modifice Constituţia, pentru a prelungi mandatele prezidenţiale. Doecamdată, în focul luptelor interne, acest deziderat a fost trecut în plan secund…

Dar unde nu sunt probleme?…

Roxana Istudor

Marea Britanie şi legalitatea europeană

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Marea Britanie şi legalitatea europeană

Londra dă din nou „bătăi de cap” Uniunii Europene, de data aceasta anunţând că opoziţia faţă de imigraţie trece la alt nivel: Guvernul britanic cere schimbarea conform propriilor interese a reglementărilor privind libera circulaţie, mai exact atacă direct unul dintre principiile fundamentale ale constructului european. Poate face acest lucru în calitatea sa de stat membru al UE, care a semnat tratatele comunitare? Care sunt evoluţiile acestui subiect atât de dezbătut şi ce ar putea costa Regatul Unit „opinia separată” de cea a partenerilor europeni ? Sunt tot atâtea întrebări fundamentale.

Război” liberei circulaţii?

Premierul britanic David Cameron „a pus tunurile” pe drepturile imigranţilor

Premierul britanic David Cameron „a pus tunurile” pe drepturile imigranţilor

Campaniile duse de autorităţile de la Londra, pe tot parcursul anului 2013, împotriva sosirii lucrătorilor români şi bugari, pentru care s-a liberalizat piaţa muncii la 1 ianuarie a.c., nu se mai limitează la ameninţări voalate, intimidări, ofense şi trucaje mass-media; au început să fie transpuse în „declaraţii de intenţie” punctuale: imigranţii din UE care ajung în Marea Britanie an nu vor primi ajutoare de şomaj în primele trei luni, aceste plăţi urmând a fi sistate după şase luni, testul prin care se stabileşte eligibilitatea la ajutoare financiare va fi mai strict, noii imigranţi nu vor putea să solicite imediat ajutor pentru locuinţă, iar cei care nu caută un loc de muncă sau nu au unde să locuiască vor fi repatriaţi şi nu vor avea posibilitatea să se întoarcă timp de 12 luni. Mai mult, membrii grupului guvernamental de lucru dedicat reglementării fluxurilor de imigranţi au propus chiar restricţionarea dreptului cetăţenilor comunitari de a imigra în Marea Britanie (!). Sunt toate acestea doar câteva exemple a ceea ce premierul britanic David Cameron numeşte „nevoia de modificări în legătură cu libera circulaţie”. Invocându-şi, ca în alte dăţi, interesul propriu, Marea Britanie face uz, pentru a-şi atinge scopurile, de un arsenal întreg de metode de convingere: avertizează că va cere renegocierea tratatelor europene, anunţă că va organiza un referendum care să pună în discuţie apartenenţa ţării la UE sau atenţionează că nu-şi va da votul pentru viitoarele extinderi ale blocului comunitar dacă nu „i se va face pe plac” în domeniul imigraţiei.

Pentru cei care se întreabă pe ce se bazează atitudinea Marii Britanii, care sfidează Tratatul de la Lisabona, potrivit căruia „tratatele şi dreptul adoptat de Uniune (…) prevalează în faţa dreptului statelor membre”, reamintim că există, în istoricul relaţiei acestei ţări cu UE, un lanţ al avantajelor britanice de tot felul. Astfel, într-un număr anterior al revistei noastre detaliam stilul de negociere din epoca premierului conservator Margaret Thatcher, care a „marcat” în dreptul Regatului Unit, în anii `70, obţinerea faimosului rebate (angajamentul Bruxelles-ului de a scuti Londra de anumite plăţi la bugetul comunitar). Guvernul conservator care a urmat a punctat, la rândul său, prin clauza de scutire opt-out (prin care Londra nu era obligată să intre în a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare şi să adopte moneda unică euro). Nu este mai puţin adevărat că nici laburistul Tony Blair nu a făcut rabat intereselor Marii Britanii. În cadrul Tratatului de la Amsterdam privind libera circulaţie, azilul şi imigraţia, ne-am asigurat dreptul absolut de a alege dacă să implementăm sau nu regulile Europei. Dacă nu optăm pentru o regulă, nu suntem afectaţi de ea. Acest lucru ne dă ce este mai bun din două lumi: avem libertatea de a nu aplica aici regulile europene şi, pe de altă parte, posibilitatea de a participa la măsuri europene pe teme punctuale, cu potenţial de a ne afecta ţara”, spunea el în anul 2004. Această declaraţie nu lasă loc de multe îndoieli vizavi de atitudinea (selectivă?) a Regatului Unit faţă de reglementările UE… Aşadar, actualul premier David Cameron nu face decât să continue o „tradiţie” a predecesorilor săi, care au avut succes deplin prin tonul inflexibil al negocierilor: „Este timpul pentru o nouă soluţie, care recunoaşte faptul că libera circulaţie este un principiu central al UE, dar nu unul complet necondiţionat”.

Cele de mai sus vin să argumenteze faptul că Marea Britanie este „obişnuită” să beneficieze de un „statut special” în interiorul UE, trecând lejer peste faptul că măsurile anti-imigraţie încalcă ostentativ regulile europene, cu care, totuşi, Londra a fost de acord în interiorul tratatelor pe care le-a semnat.

Reacţii justificate

Adoptarea în Parlamentul European a rezoluţiei privind libera circulaţie (ian. 2014)

Adoptarea în Parlamentul European a rezoluţiei privind libera circulaţie (ian. 2014)

Se pare, însă, că de data aceasta UE nu mai este dispusă să cedeze. O demonstrează reacţiile vehemente şi numeroase care avertizează Marea Britanie că dreptul la libera circulaţie nu este temă de negociere. A spus-o răspicat chiar vicepreşedintele Comisiei Europene, Viviane Reding, totodată comisar european pentru justiţie şi drepturi cetăţeneşti, care a reamintit că în piaţa unică există patru libertăţi de circulaţie – a capitalurilor, a bunurilor, a serviciilor şi a persoanelor – şi că Marea Britanie ar trebui să se decidă dacă le vrea pe toate sau nici una: „De când există Uniunea Europeană, libera circulaţie este unul dintre pilonii fundamentali ai celor patru libertăţi. Există multe afaceri, persoane, sectoare economice din Marea Britanie care profită de acest lucru. Marea Britanie este cel de-al patrulea stat din punct de vedere al cetăţenilor care pleacă din ţara lor în alte state. Deci libera circulaţie nu este negociabilă atât timp cât eşti membru al UE, cât timp eşti membru al pieţei unice. Mai exact, este timpul ca Marea Britanie să înceteze a fi „mai egală” decât celelalte state membre egale. De altfel, luările de poziţie au culminat cu adoptarea de către Parlamentul European, în luna ianuarie, a unei rezoluţii care cere statelor membre să respecte prevederile Tratatului privind libertatea de mişcare, „un drept garantat tuturor cetăţenilor europeni”. S-a făcut astfel „front comun” pentru Directiva din 2004, privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii. Aceasta prevede fără echivoc, în virtutea Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, următoarele:

– cetăţenia Uniunii conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi individual la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat şi a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia;

– libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre libertăţile fundamentale ale pieţei interne, care reprezintă un spaţiu fără frontiere interne, în care libertatea este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului;

Riscuri potenţiale

Am creionat tabloul „mişcărilor” politice de sfidare a legislaţiei europene, pe care cabinetul de la Londra le face în numele voturilor viitoare. Ce au acestea în spate? Spectrul pierderii alegerilor, notează mass-media insulare. Astfel, potrivit sondajelor, la alegerile europarlamentare din vara acestui an, conservatorii britanici ar putea ajunge abia pe poziţia a treia, iar perspectivele nu sunt îmbucurătoare nici pentru scrutinul intern din 2015. Ce ar putea genera campaniile anti-imigraţie şi atacurile la adresa principiului liberei circulaţii? Ce riscă Marea Britanie adoptând această atitudine? Serioase efecte negative. Unul dintre ele ar fi izolarea ţării în interiorul blocului comunitar, după cum avertizează „Financial Times”: „Cel mai important adversar al planurilor prim-ministrului britanic este pe cale să devină Germania, al cărei ministru de Externe, Frank-Walter Steinmeier, a acuzat guvernul de la Londra că ameninţă interesele germane prin încercarea de a obţine revizuirea politicii de liberă circulaţie”. Mai mult, o acţiune unilaterală a Marii Britanii de a restricţiona accesul la beneficiile de angajare pentru imigranţi (chiar la serviciile sociale, după cum sugera de exemplu primarul Londrei, Boris Johnson), poate fi acţionată în judecată. Nu în ultimul rând, sunt de luat în calcul consecinţe semnificative în interiorul ţării – mai exact, atenţionează specialiştii, măsurile lui Cameron i-ar putea afecta direct pe angajatorii britanici, care, dacă ar refuza să angajeze un lucrător din est, ar fi pasibili de procese costisitoare. Pe de altă parte, dacă respectă legislaţia europeană, aceiaşi patroni britanici care angajează muncitori români sau bulgari în numele dreptului lor de a primi o slujbă într-un stat membru se pot trezi cu amenzi usturătoare din partea propriilor autorităţi. La rândul lor, în numele cetăţenilor proprii discriminaţi pe piaţa muncii britanică, oficialităţile din ţările de provenienţă a acestora pot iniţia procese împotriva Marii Britanii la Curtea Europeană de Justiţie.

Şi totuşi… istoria se repetă

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Şi totuşi… istoria se repetă
Linia de fortificaţii Maginot nu a putut apăra Franţa

Linia de fortificaţii Maginot nu a putut apăra Franţa

Cu un secol în urmă, începea primul război mondial, denumit şi „al naţiunilor”. Încleştarea planetară a demolat imperii, a îngenunchiat generaţii, a ruinat un continent, a introdus în scenă maşinării de ucis în masă şi a schimbat ordinea puterilor globale. Lumea în care trăim s-a născut dintr-un dezastru care nu a avut precedent, dar învăţămintele sale n-au fost luate în seamă.

Există nenumărate cauze invocate pentru a explica izbucnirea războaielor în epoca contemporană– cursa înarmărilor, naţionalismul, erorile diplomatice, tensiunile etnice, lipsa unui „supracontrol” internaţional calificat etc. Notabil este faptul că, în realitate, nu există o opinie internaţională clară cu privire la motivele declanşării războaielor „moderne”. În spatele retoricii care abunda de cuvintele „libertate” şi „suveranitate”, folosită de unii dintre combatanţi, se aflau ambiţiile politice, rivalităţile majore, o competiţie militară acerbă şi o cursă agresivă a înarmărilor. Un lucru rămâne cert: după fiecare război s-a schimbat ierarhia puterilor mondiale, cu imense costuri umane şi materiale. Iar încheierea celui din 1919, de pildă, nu a fost socotită, din păcate, decât un început pentru „declanşarea unor violenţe şi ideologii ucigaşe, ce vor însângera planeta de-a lungul întregului secol XX, începând cu al doilea război mondial, până la conflictele coloniale şi toate confruntările războiului rece”, notează „France Presse”. De altfel, a rămas antologică fraza rostită de generalul Ferdinand Foch, comandantul forţelor armate aliate, care spunea, la încheierea primului război mondial, că „aceasta nu este pace, doar un armistiţiu pentru 20 de ani”. Ceea ce a urmat pe scena conflictelor planetare i-a confirmat spusele. Pe termen scurt, textul „Germania va plăti”, prezent în Tratatul de Pace de la Versailles, s-a dovedit plin de consecinţe: pe lângă stigmatizarea acestei ţări, conferinţa de la Londra, din 1921, fixa la 132 de miliarde de mărci nivelul „reparaţiilor” datorate aliaţilor. Evenimentele ulterioare s-au derulat în macabra cavalcadă cunoscută de toată lumea: germanii au fost incapabili să-şi achite obligaţiile, ţara s-a înglodat şi mai mult în haosul economic, toate acestea dovedindu-se teren propice pentru un agitator necunoscut, pe nume Adolf Hitler, care, două decenii mai târziu, trecea din nou Europa prin foc şi sânge. De cealaltă parte a Alpilor, fascistul Benito Mussolini implica Italia în aceleaşi vise de răzbunare care aveau s-o prăbuşească pentru a doua oară. Pe de altă parte, în Franţa şi în Marea Britanie, dimpotrivă, războiul a înrădăcinat un pacifism ce este folosit deseori pentru a explica „paralizia” democraţiilor europene în faţa celei de-a doua ascensiuni militare a Germaniei. Iar pe termen lung, revoluţia bolşevică a virat Rusia spre un totalitarism care a generat polarizarea unei mari părţi a lumii împotriva alteia timp de o jumătate de secol, după al doilea război mondial.

1939 Invadarea Poloniei

1939 Invadarea Poloniei

Aşadar, „marele război”, care nu avea precedent, devenea unul, prin simplul fapt că guvernele şi naţiunile perpetuau aceleaşi metode de a-şi stabili locul în lume. Mai exact, conflictul ar fi putut fi evitat dacă marile puteri ar fi ştiut să-şi depăşească rivalităţile şi ar fi învăţat din lecţiile trecutului – dacă Franţa şi Marea Britanie ar fi „vorbit pe aceeaşi voce” în faţa unei Germanii care „creştea” militar ameninţător, dacă s-ar fi acordat atenţie convulsiilor din Imperiul ţarist, dacă s-ar fi evaluat corect semnele conflictelor anterioare, dacă…

Am punctat faptul că multe naţiuni au pornit într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte pentru că n-au ţinut cont de învăţămintele istoriei. Din păcate, lucrurile stau la fel şi azi în multe privinţe, după ce primul război mondial a „setat” reguli care „bântuie” încă, după un secol. Iată câteva reverberaţii în timp ale „marelui război”: prăbuşirea Imperiului ţarist şi modelul cu care a fost înlocuit (nu mult deosebit faţă de un imperiu clasic) au generat o nouă confruntare mondială – de data aceasta „rece” – care a afectat o bună parte din lume după cel de-al doilea război mondial. Recentele evenimente din Crimeea (care îşi dorea, în 1991, independenţa faţă de URSS în proporţie de peste 90%, iar după nici 25 de ani doreşte „dependenţa” de aceeaşi Moscovă în aproape aceeaşi proporţie) sunt relevante pentru realitatea că lumea nu s-a schimbat prea mult când vine vorba despre revizuirea hotarelor după placul mai-marilor. În fond, intervenţia rusă în această parte dintr-un stat suveran este „justificată” prin scopul de a „proteja” populaţia rusofonă din zonă, metodă „trasă la indigo” după cea prin care Germania a invadat Polonia în 1939, cu scuza că „proteja” populaţia germană aflată în minoritate în Gdansk…

2013 Nave militare germane pentru Orientul mijlociu

2013 Nave militare germane pentru Orientul mijlociu

Tot primul război mondial prăbuşea Imperiul austro-ungar, dar naţiunile din Balcani sunt, în mare parte „un butoi cu pulbere” etnică şi azi (după alte războaie…), iar Ungaria modernă, stat membru al UE, afişează la Bruxelles hărţi cu fosta „Ungarie mare” din urmă cu un secol şi nu pierde nici o ocazie de a stârni „furtunile” autonomiei teritoriale în rândul minorităţilor maghiare în statele în care acestea trăiesc, în dispreţul tuturor tratatelor internaţionale pe care Ungaria însăşi le-a semnat. Cât despre Austria, aceasta a ales o altă cale de a-şi „reface” influenţa: aproximativ pe graniţele vechiului imperiu, mai toate ţările sunt dominate de prezenţa şi forţa băncilor şi companiilor austriece. Nu în ultimul rând, Germania, „marele învins” în două războaie devastatoare, este exemplul uluitor al unui stat care s-a ridicat din propria cenuşă direct la vârful puterii mondiale. Astfel, o regăsim astăzi dictând politica Uniunii Europene, de la egal la egal ca forţă economică, diplomatică şi militară cu cei care au „ras-o de pe faţa pământului” de două ori în secolul XX. Nici amintita intrare frontală a SUA pe marea scenă globală după primul război mondial nu a schimbat mare lucru din perspectiva învăţămintelor: Germania a mai reuşit o dată să provoace la luptă întreaga lume, „cortina de fier” impusă de Rusia a rămas „impenetrabilă” o jumătate de veac de conflict ideologic, iar „războiul mondial antiterorist” este contestat din toate părţile, fiind văzut tot ca o luptă pentru supremaţie mondială şi resurse, din moment ce „implementarea democraţiei” nu prea s-a petrecut, iar teroriştii continuă să comită atentate în toată lumea.

Demonstraţie a neo-naziştilor suedezi

Demonstraţie a neo-naziştilor suedezi

Aşadar, „semne” înspăimântătoare sunt şi azi peste tot: la fel ca Japonia anilor `30 ai secolului trecut, China îşi adjudecă tot mai multă putere, Coreea de Nord se joacă cu focul ad litteram, Iranul îşi reconsideră opţiunile geopolitice odată cu schimbarea cârmei intereselor americane către Pacific – de altfel, Orientul mijlociu, rezultat al trasărilor de graniţe de după „marele război”, fierbe neîncetat (vezi conflictul civil din Siria). Un alt mare actor global, Rusia, reface „pe faţă” Eurasia, în numele vechiului Imperiu şi sub privirile letargice ale Uniunii Europene şi Statelor Unite. „Pe scurt, suntem în faţa unui moment în care, exact ca în 1914, conflictul local riscă să se extindă până la a atrage multe naţiuni pe calea spre dezastru”, sintetizează „The Irish Times”.

Se poate observa că, la nivel planetar, care mai de care dintre marile puteri (şi nu doar ele) caută o „revanşă” ale cărei rădăcini se află în aşezările istoriei, pe care nu au putut-o potoli marile războaie şi care are aceleaşi coordonate generale: ierarhia, ambiţia politică, goana după resurse, influenţa cu orice preţ, puterea prin orice mijloace.

Din perspectiva statutului fiecărei ţări, de învingătoare sau învinsă, imaginea primului război mondial diferă notabil. Este puternică la naţiunile victorioase, mai ales în Franţa şi în Marea Britanie. Cazul german este unul opus: memoria colectivă a fost absorbită de catastrofa celui de-al doilea război mondial. În ce priveşte alte state, în opinia istoricului irlandez John Horne „Ungaria este bântuită încă de înfrângerea din 1918, care a stat la baza frontierelor sale de astăzi, fosta Uniune Sovietică refuză orice memorie pentru un «război imperialist», iar Polonia independentă a rezultat direct din «Marele Război»”. Un caz interesant este Turcia, astăzi membru NATO, care preferă să asocieze primul război mondial cu o victorie împotriva aliaţilor (Gallipoli, în 1915), pentru că acest moment a declanşat identitatea naţională a Turciei moderne, înfiinţată mai târziu de Mustafa Kemal Atatürk. „Apoi a venit al doilea război mondial, a cărui memorie a sufocat complet memoria primului”, sintetizează istoricul german Gerd Krumeich, de la Universitatea din Dusseldorf.

Semnele prevestitoare ce pot fi depistate chiar şi în aceste zile, printr-o privire lucidă, readuc în actualitate concluzia că din păcate, istoria se repetă, iar popoarele vor fi din nou cele ce vor pătimi crunt. Este suficient să privim spre Ucraina, a cărei hartă este „redesenată” cu forţa de către Rusia prin anexarea Crimeei, tot aşa cum, de pildă, în 1940, Germania nazistă anexa Alsacia şi Lorena instaurând un regim de ocupaţie militară în jumătatea de nord a Franţei, după ce făcuse acelaşi lucru cu Polonia sau Cehoslovacia. A urmat cel mai mare coşmar cunoscut de omenire…

Ţări „de aur”

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on Ţări „de aur”
1

O parte din rezerva de aur a Băncii Angliei.

Nimic nu pare să-i descurajeze pe „căutătorii de aur”: nici scăderea preţului, nici criza economică îndelungată, nici contracţiile pieţei. Câteva date: piaţa aurului a scăzut în 2013 cu 15%, la 3.756 tone, însă cererea din partea consumatorilor de retail, pentru produse precum bijuterii, lingouri sau monede, a crescut puternic şi a atins un nivel record, arată „World Gold Council”.* Aurul s-a devalorizat anul trecut pentru prima dată din 2000, preţul metalului preţios coborând cu 29%, la sub 1.200 de dolari pe uncie (31,1 grame), cel mai abrupt declin din ultimii 32 de ani. În schimb, achiziţiile de lingouri şi monede din aur au crescut cu 28%, în timp ce livrările de bijuterii, cealaltă componentă importantă a pieţei retail, au urcat cu 17%, la 2.209 tone. Şi asta pentru că „atunci când preţurile scad, vor exista întotdeauna cumpărători”, comentează „Wall Street Journal”, citând un analist chinez. Referindu-ne în continuare la China, notăm că această ţară a devenit în 2013 cea mai mare piaţă pentru aur la nivel global – cererea din partea consumatorilor a crescut cu peste o treime. Nici alte state nu se lasă mai prejos. În India a fost înregistrată o creştere de 13%, Turcia şi Tailanda au înregistrat sporuri puternice, de 60%, respectiv 73%, iar în SUA, cererea de bijuterii, lingouri şi monede din aur a urcat cu 18 procente.

Febra va continua”

2

Noua „febră a aurului” în Africa de Sud

Faptul că posesia de aur egal bogăţie reiese şi din faptul că multe bănci centrale şi-au mărit rezervele cu sute de tone în ultimele luni. O ierarhie a celor mai importante ţări din perspectiva rezervelor de aur arată astfel: pe primul loc se află SUA, cu 8.133,5 tone (71,7% din totalul rezervelor internaţionale ale statului!). De remarcat că în 1952, SUA deţineau 20.663 de tone, aşadar se constată o scădere drastică în ultima jumătate de secol. Urmează Germania, cu 3.387,1 tone (această ţară şi-a redus mult rezervele, după ce a vândut 6-7 tone de aur în fiecare an, notează „Business Insider”). Notăm că statul german face demersuri pentru repatrierea a peste 600 de tone de aur din SUA şi Franţa. Pe locul al treilea figurează Italia, care deţine 2.451,8 tone, fiind urmată de Franţa, cu 2.435,4 tone, ţară a cărei Bancă centrală este decisă să nu vândă aur, deoarece acestea „îi conferă încredere”. China figurează la mijlocul acestui „top 10”, cu rezerve de 1.054,1 tone (metalul preţios reprezentând în schimb, faţă de cazul SUA, doar 1,2% din totalul rezervelor internaţionale ale statului). Pe locul şase găsim Elveţia, care deţine 1.040,1 tone, cu menţiunea că are o atitudine mai deosebită faţă de metalul preţios: în anul 1997 au existat propuneri pentru a se vinde o parte din rezervele de aur ale ţării, deoarece acestea nu mai erau considerate „necesare în domeniul politicii monetare” (!). În anul 2000, ţara a şi început să vândă 1.300 de tone de aur, considerate un… surplus. Rusia, în schimb, aflată pe poziţia a şaptea, „vede” altfel rezervele de metal preţios. În prezent deţine 1.015,1 tone, urmare a politicii de a depăşi pentru prima dată „bariera” de 1.000 de tone. Pe poziţia a opta în lume se află Japonia. Este un caz cu o evoluţie aparte: rezervele sale de aur, astăzi însumând 765,2 tone, erau în anul 1950 de doar şase tone, prima creştere masivă a achiziţiilor de aur consemnându-se în anul 1959 (169 de tone). În 2011, Banca Japoniei a vândut mari cantităţi de aur pentru a învesti 20 de trilioane de yeni în economia ţării, cu scopul de a calma investitorii după dezastrele naturale care au lovit ţara în acel an. Ultimele două poziţii sunt ocupate de Olanda, cu 612,5 tone (care a început de curând să-şi repatrieze rezervele depozitate în proporţie de 90% în Statele Unite, Canada şi Marea Britanie) şi India, care are 557,7 tone de aur, cu care, potrivit Guvernatorului Băncii centrale, Raghuram Rajan, această ţară poate să-şi plătească datoriile acumulate. Într-un clasament mondial lărgit, România se află pe locul 35, cu 103.7 tone, mai mult decât state ca Australia, Danemarca sau Finlanda.

Nu putem încheia acest periplu internaţional fără să amintim neîncetata „goană după aur”, consacrată de cursa marilor corporaţii pentru întâietate în exploatarea zăcămintelor aurifere ale lumii, care îi include totodată şi pe „minerii” ilegali ce vin „să facă curat” în urmă. Cel mai recent caz este al Africii de Sud. Aici, după 125 de ani, o nouă febră a aurului a cuprins ţara. Zeci de mineri ilegali îşi încearcă norocul în „Main Reef”, din Johannesburg, principalul zăcământ care a declanşat acelaşi fenomen la sfârşitul secolului al XIX-lea. Bande organizate operează în mine abandonate, care, chiar dacă nu mai prezintă interes pentru marii exploatatori, generează o afacere de 450 de milioane de euro pe an, notează ziarul „ABC”. Aceste sume atrag persoane din Africa de Sud, Lesotho, Zimbabwe şi Mozambic, dar şi zeci de bande organizate care se luptă în interiorul galeriilor sau care aşteaptă înarmate la ieşirea din tunel pentru a fura aurul. „Cât timp va fi aur, febra va continua”, conchide publicaţia.

  • Fondul Monetar Internaţional are o rezervă de aur de 2.814 tone (locul trei în lume), în timp ce Banca Centrală Europeană figurează cu 502.1 tone (poziţia 12).
  • „World Gold Council” („Consiliul Mondial al Aurului”) este o organizaţie care îşi propune să fie „sursa nedisputată de conducere a industriei aurului”. Şi-a stabilit ca ţintă „să stimuleze cererea de aur” şi foloseşte, printre altele, căi de acţiune ca: „protejarea investitorilor în aur, iniţierea şi susţinerea dorinţei de achiziţie de bijuterii, accelerarea proceselor noi de folosire a aurului” etc. Consiliul de conducere al organizaţiei este alcătuit din 21 de membri, reprezentanţi ai celor mai avansate companii miniere din toată lumea.

„Spre stabilirea comuniunii între cele două biserici surori”

Reporter: editura April - 17 - 2014 Comments Off on „Spre stabilirea comuniunii între cele două biserici surori”

1Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, în vizita făcută în Franţa, la începutul anului, a vorbit despre puternicele sale convingeri ecumenice, într-un interviu acordat jurnalului La Croix”, din care preluăm fragmente:

– Ce aşteptaţi de la întâlnirea cu Papa Francisc (prevăzută pentru 24-26 mai în Ţara Sfântă n.t.), destinată să marcheze a 50-a aniversare de la întâlnirea istorică dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras?

– Nu este vorba doar de a itera un puternic angajament ecumenic făcut acum 50 de ani, ci de a intensifica întâlnirile pentru a merge mai departe către o nouă etapă spre restabilirea comuniunii depline între cele două Biserici surori. Întâlnirea nu va fi doar protocolară, căci nu ar avea nici un interes. Ne propunem ca aceasta să semnifice ca zidurile de separare construite de-a lungul istoriei să fie pe punctul de a ceda. Redescoperirea unităţii noastre se construieşte din pământul fertil al dialogului. Trebuie să dăm un semn vizibil că ecumenismul nu îşi pierde suflul şi chiar să îndrăznim să credem că această întâlnire va constitui un moment propice pentru consolidarea pelerinajului spre unitatea creştinilor şi comuniunea Bisericilor noastre.

– Cum apreciaţi starea relaţiilor ecumenice între catolici şi ortodocşi?

– Relaţiile între Biserica Catolică şi cea Ortodoxă au atins un nivel de maturitate care le permite să se întâlnească, să dialogheze şi să ia în vedere în mod concret o restabilire a unităţii lor. În 50 de ani, şi graţie deschiderii care a fost posibilă prin Conciliul Vatican II, am parcurs un drum lung împreună. Procesul continuă. Suntem chemaţi să găsim aceleaşi cuvinte pentru a descrie una şi aceeaşi istorie eclezială, plurală în formele sale, dar tinzând să fie unită în credinţa sa, precum şi în manifestarea, într-o zi, a slujirii unei euharistii comune.

– Care este starea dialogului în ortodoxie?

– Procesul conciliar panortodox este astăzi la o etapă crucială. În faţa noilor condiţii în care trăieşte Biserica ortodoxă de la sfârşitul comunismului, şi în timp ce fluxurile migratorii poartă ortodocşi pe întreaga planetă, trebuie să fim mai mult ca niciodată atenţi la unitatea de comuniune. Suntem în ajunul unei sinaxe importante a Primatelor ortodoxe.

– Roma a anunţat că Papa Francisc pregăteşte o enciclică despre ecologie. Aceasta va deschide noi căi de cooperare între Bisericile noastre?

– Nu putem decât să ne bucurăm de acest anunţ. Sunt aici adevărate perspective de solidaritate între cele două Biserici ale noastre, ale unui ecumenism practic şi solidar. Căci în urma crizei ecologice se ascunde umbra nedreptăţii. Cei mai vulnerabili îndură o dublă pedeapsă: sărăcia şi schimbările climatice, care nu fac decât să pauperizeze mai departe situaţia lor.

Manastirea Cozia

Manastirea Cozia

– Această situaţie ne îngrijorează profund. Aceste biserici sunt importante în istoria Bisericii. La Nicea a fost Sinodul din 787. Avem relaţii excelente cu Islamul, dar nu putem să lăsăm să dispară ultimile amprente ale ortodoxiei în locurile sale principale de ferment teologic şi evoluţie spirituală. Menţinerea lor ca locaşuri de cult ortodox, sau ca muzee, permite să dea o coerenţă în pluralismul ţării. Nu suntem în favoarea unei hegemonii religioase, ci pentru o cooperare în construirea unei lumi mai deschise. Aceste transformări nu par să meargă în această direcţie.

De asemenea, nu încetăm să amintim că deschiderea seminarului din Halki, închis în 1971, nu reprezintă o neîncredere din partea noastră cu privire la putere. Ci este vorba de supravieţuirea comunităţii noastre, care are nevoie de a forma propiile sale cadre de cult fără a fi obligată să le trimită în străinătate. Nu dorim să fim elemente străine, ci actori ai societăţii turce, în respectul particularităţilor noastre, al istoriei noastre şi al valorilor noastre.

– Ce părere aveţi despre „Primăvara arabă” şi revoltele din regiune?

– Am fost foarte atenţi la evenimentele din aceşti ultimi ani în lumea arabă. Împreună cu comunitatea internaţională, ne-am bucurat să vedem sfârşitul dictaturilor care constituiau încălcarea continuă a demnităţii umane şi a libertăţilor fundamentale. Diferitele reconstrucţii democratice la care asistăm nu încetează să ne interogheze asupra naturii şi identităţii puterilor care se pun în loc. Ne temem că creştinii devin victime colaterale şi sperăm că vor putea să găsească un loc peren în aceaste noi realităţi politice.

Nu încetăm să amintim: creştinii sunt constituenţi ai unei diveristăţi religioase bazate pe coabitare şi dialog. Religia nu este un vector de clivaj, ci factor de coeziune; radicalismul angajează excluziunea. Susţinem cu toate forţele procesul democratizării, care trece prin garantarea drepturilor fundamentale, dintre care face parte şi libertatea religioasă. Prezenţa creştinilor în Orientul Mijlociu este în mod strâns legată, din moment ce pacea va fi restabilită. (după „Român ortodox în Franţa”)

O lucrare document

Reporter: editura April - 17 - 2014 Comments Off on O lucrare document

Coperta carteÎn pofida existenţei unei laborioase relaţii diplomatice, istorici din România şi din Turcia au fost destul de „discreţi” faţă de relaţiile bilaterale. Cunoaşterea limbii turce i-a permis domnul Ionuţ Cojocaru să acceadă la informaţia de primă mână, edită dar mai ales inedită, existentă în istoriografia turcească şi în arhivele turceşti. Astfel că prin această teză de doctorat, puzzle-ul intitulat „România şi Turcia în perioada interbelică” este completat cu pătrăţelele turceşti.

Firul epic al acestui volum urmăreşte eforturile României şi Turciei, singure sau împreună, pentru promovarea şi apărarea intereselor lor într-un interval deschis de evenimentele politice şi militare ce au urmat primului război mondial şi încheiat de derulările din crucialul an 1940. Sunt urmărite atitudinile pe care cele două ţări le-au avut faţă de conferinţele de la Lausanne şi Montreux, faţă de problemele securităţii pe continent şi în Balcani şi faţă de deteriorarea situaţiei internaţionale şi prăbuşirea Europei în cel de-al doilea război mondial.

Graţie accesului la istoriografia şi sursele documentare turceşti, autorul a putut să ofere noi informaţii referitoare la Antanta Balcanică şi poziţia Turciei faţă de evoluţia situaţiei României la sfârşitul perioadei interbelice şi în primul an de război. Se analizează cu ajutorul aceloraşi documente limitările politicii externe desfăşurate de Turcia şi România, încercând să se găsească şi explicaţii la anumite poziţii – ca de pildă, izolarea României faţă de Uniunea Sovietică. Lucrarea domnului Ionuţ Cojocaru este o alcătuire echilibrată, scrisă îngrijit, având un discurs redactat logic.

Existau şi diferenţele majore care despărţeau România de Turcia din punctul de vedere al situaţiei geostrategice. În fond, este vorba despre un stat european, cu interese europene şi despre un stat asiatic, cu interese în bazinul est-mediteranean şi în Orientul Mijlociu. Interesele acestora nu au cum să se acomodeze! Şi această situaţie nu este proprie momentului 1939, ci apare imediat după 1918. Ar mai trebui apoi de găsit şi locul pe care decizia lui Nicolae Titulescu, din martie 1936, 1-a ocupat în „intrarea în amorţeală” a Antantei Balcanice şi a Micii Antante, atunci înregistrându-se un decalaj major între opţiunile României, de o parte, şi ale aliaţilor săi.

Prof. univ. dr. Mihai Retegan


Autorul se confesează: Ionuţ Cojocaru

De curând a apărut în librării lucrarea „România şi Turcia – Actori importanţi în sistemul de relaţii interbelice (1918 – 1940)”, de lector univ. Ionuţ Cojocaru. Stăm de vorbă cu autorul:

– Ce îşi propune această lucrare?

– Este o carte care vine să întregească şi să completeze bibliografia existentă despre relaţiile româno-turce. Este de fapt un tablou al evoluţiei legăturilor dintre statele balcanice de la începutul secolului XX. De altfel, zona balcanică a reprezentat întotdeauna un spaţiu multicultural, tumultuos în evenimente – multe imprevizibile… Nicolae Iorga remarca pe bună dreptate că nu putem înţelege istoria noastră dacă nu cunoaştem istoria vecinilor. În acest sens, împreună cu câţiva colegi din fiecare stat sud-est european, din Turcia, Serbia, Bulgaria, Bosnia-Herţegovina, Albania, Croaţia, Grecia, Macedonia, am discutat posibilitatea acestei colaborări. În ceea ce mă priveşte, am fost invitat să particip în statele respective la diferite sesiuni de comunicări ştiinţifice care m-au ajutat în realizarea acestei lucrări.

– De la ce bază de pregătire aţi pornit?

– După absolvirea Facultăţii de Istorie, în care timp m-am specializat în limba turcă, vara anului 2005 mi-am petrecut-o în Germania, în mijlocul unei comunităţi de turci. Discuţiile cu colegi turci despre diferite evenimente istorice comune m-au îndreptat spre acest subiect. Am vrut să mă documentez cum de Țara Românească, Moldova şi Transilvania au putut ţine piept unui imperiu tri-continental. Apoi am aprofundat o altă religie, o altă mentalitate, o altă civilizaţie, cât şi, mai ales, personalitatea lui Mustafa Kemal Atatürk, lider unic, care a reuşit să transforme un Imperiu într-o Republică. Aceştia au fost factorii care m-au făcut să mă aplec spre analiza istoriei acestui popor şi a relaţiilor cu ţara noastră.

– Aţi studiat în Arhivele Turciei. Am dori să ne prezentaţi în câteva cuvinte această instituţie.

– Arhivele din Turcia se află în mai multe locuri: cele ale Imperiului Otoman sunt la Istanbul, de anul trecut, într-un sediu somptuos, iar cele de la Ankara sunt dedicate Republicii Turcia – Direcţia Generală a Arhivelor Statului. Arhivele funcţionează în sistem informatizat şi sunt defalcate pe tipul subiectului, pe rapoartele oficialităţilor consultate. Din păcate, în Turcia este greu de ajuns la Arhivele Militare şi chiar mai dificil în cele ale Ministerului de Externe. Cât priveşte Arhivele Diplomatice, ele nu pot fi consultate.

– La ce lucraţi în prezent?

– Îmi propun să dezvolt cercetările mele cu privire la acest spaţiu. În noiembrie 2013 am organizat simpozionul „Diplomaţia sud-est europeană, 100 de ani de la războaiele balcanice”, împreună cu Academia Oamenilor de Ştiinţă din România şi Universitatea Europei de Sud-Est Lumina. Pe lângă comunicările profesorilor români, am reuşit să angrenez şi colaborarea a peste 20 de istorici din Turcia, care au prezentat studii inedite, completând ceea ce s-a scris despre subiect până în acest moment, cât şi câteva studii la fel de valoroase prezentate de colegii din Serbia. Aceste comunicări vor apărea într-un volum la Editura Cetatea de Scaun. De asemenea, împreună cu un valoros grup de cercetători, ne apropiem de finalul volumului al doilea de documente România – Turcia, care tratează perioada anilor 1938-1944, o perioadă dificilă pentru statele balcanice, victime ale jocurilor marilor puteri. Mai amintesc că, împreună cu doctorand Andreea Stoian Karadeli, lucrez la o monografie dedicată personalităţii lui Mustafa Kemal Atatürk.

Risipirea umbrelor

Reporter: editura April - 17 - 2014 Comments Off on Risipirea umbrelor
1

La Biblioteca „Mihail Sadoveanu”- Bucureşti, a avut loc lansarea cărţii Debut în ceaţă – Scînteia tineretului, care a reunit mai mulţi foşti redactori ai amintitului ziar de tineret. Cu acest prilej au luat cuvântul Nicolae Dragoş, Ştefan Mitroi, Neagu Udroiu, Ion Bucheru, care au evocat momente memorabile din anii petrecuţi în redacţie.

După un volum memorialistic de succes datorat în primul rând talentului şi sincerităţii, intitulat „Să te încrezi în vise”, Carol Roman ne oferă o altă carte, practic o continuare a explorării trecutului propriu care aparţine tuturor. Intitulat „Debut în ceaţă Scînteia Tineretului”, acest volum cuprinde momentele începuturilor unei cariere jurnalistice de invidiat într-o perioadă a istoriei noastre care are foarte puţine lucruri de admirat. Paginile memorialistice, scrise cu o neascunsă melancolie, dar şi o vădită amărăciune, sunt însoţite de o serie de miniaturi, portrete vii şi expresive, ale unor colegi care prin destinul lor refac imaginea unei epoci entuziaste, crude, tragice, sfâşiată de contradicţii uneori dezastruoase pentru unii, cei mai mulţi dintre actanţi.

Lumea agitată şi tulbure a anilor instalării unei orânduiri necunoscute până atunci românilor, în care multe dintre idealurile în numele cărora se acţiona violent şi autoritar se dovedeau nu doar utopice, ci şi înşelătoare, mai cu seamă pentru cei care abia intrau în societate, care erau plini de energie, avânt şi vise, această lume a anilor ‘50 este reconstituită în linii precise, capabile să sugereze şi ceea ce nu se spune pe de-a întregul, nu pentru că autorul n-ar fi vrut, ci pentru că, practic, este imposibil. În câteva rînduri, domnul Carol Roman reconstituie fenomene complexe, cărora li s-au dedicat tomuri, programe de cercetare sau Institute dotate cu buget şi demnitari. Miniatura este dedicată unei figuri de-a dreptul tragice, dispărute în malaxorul unei istorii indiferente, practic anonime, mă refer la portretul lui Valentin Câmpeanu, redactorul şef al Scînteii Tineretului pentru o scurtă perioadă, în teribila epocă. Un om normal, cu idealuri şi comportament modelat de chiar propaganda pe care o slujea şi care exact din aceste motive sfârşeşte alături de un ospiciu, un ospiciu unde internaţii strigau în deplină libertate, citez – „Moarte ruşilor asupritori”, „Împuşcaţi-ne, să nu mai trăim în groază”. Ceea ce ne spune convingător autorul este faptul că primele victime ale sistemului criminal au fost, printre alţii, chiar cei care au crezut în propaganda lui. Erau cei care nu aflaseră că în epocă, din păcate şi astăzi, una se spunea şi altceva se fuma, după cum se exprima un mare poet.

2Calitatea sa de ziarist l-a dus pe Carol Roman în contact direct cu realitatea întunecată, palpabilă, cealaltă faţă a lumii pe care ziarul o prezenta cititorilor săi – excluderea din lumea academică a profesorului Egon Weigl, întemeietorul catedrei de ştiinţe pedagogice de la Universitatea Bucureşti chiar de către propriii discipoli, alungarea din redacţie a celor care îndrăzneau să aducă în discuţie adevăratele valori ale culturii româneşti, întâmplări din viaţa unor personalităţi pedepsite pentru anticiparea evoluţiei istorice, cum a fost cazul poetului Ion Brad, care a pus în circulaţie Raportul lui Nikita Hruşciov privind crimele stalinismului, ascuns opiniei publice din România o vreme din motive de perpetuare a stalinismului românesc, ceea ce dovedeşte că e greu să învinuieşti în totalitate ocupanţii sovietici pentru infernul românesc, am avut şi mai avem şi noi diavolii noştri autohtoni.

Autorul volumului reuşeşte, cu convingere, să descrie un complicat proces de trezire interioară, de autoclarificare în confruntarea cu realitatea. Încetul cu încetul, marile idealuri lasă locul adevărurilor simple, dar trainice. Sugestivă este întâlnirea cu un fioros chiabur, una din ţintele preferate ale propagandei profesate la ziar, care se dovedeşte a fi un om normal şi necăjit, demn şi plin de bun simţ. Aceste câteva imagini fulgurante, reconstituite de talentul şi sinceritatea autorului, conving cititorul de adevărul vieţii trăite în contrast cu viaţa închipuită a ideologiei.

Luminoase, adevărate oaze ale speranţei în deşertul mediocrităţii şi cinismului epocii sunt evocările unor personalităţi ale culturii noastre pe care domnul Carol Roman le-a cunoscut – George Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Aurel Baranga, Victor Eftimiu ori Zaharia Stancu, la care se adaugă contemporanii săi apropiaţi Teodor Mazilu, Ion Băieşu ori Fănuş Neagu. Sunt amănunte preţioase, descoperiri de fapte şi caractere care fac istoria literară şi nu doar, iar autorul le redă cu discreţie şi înalt meşteşug artistic. Pagini pline de umor aduc în faţa ochilor noştri o lume dihotomică, pe de o parte strivită de teroarea ideologică, pe de altă parte plină de fapte de viaţă normale, de o dimensiune umană greu de stăpânit. Observaţii subtile, mici comentarii fac din textele sale din acest volum adevărate situaţii de caz tipice pentru epocă. Autorul poate spune în cuvinte puţine ceea ce alţii nu pot spune în volume şi tratate grele la propriu. Paginile despre Festivalul tineretului şi studenţilor din 1953, de la Bucureşti, cele despre moartea lui Stalin sunt excepţionale prin simplitatea puterii evocatoare, prin capacitatea de a descrie exact situaţia. Este punctul de întâlnire între scriitor şi ziarist, ambii stând justificat într-un rând onorabil al fiecărei bresle.

Cărţile acestea, scrise de Carol Roman, contribuie şi ele din plin la risipirea umbrei în care, cu sau fără voia noastră, mai adăstăm.

Eugen Uricaru

Remember 15 ani – din zestrea editurii noastre

Reporter: editura April - 17 - 2014 Comments Off on Remember 15 ani – din zestrea editurii noastre

Vreau să fiu ungur…

Ori autonomia Ţinutului secuiesc,

ori revizuirea Tratatului de la Trianon

cere UCM

caric 1„Meden taumazein” sau pe româneşte, tradus din greaca veche, cu înţeles de „niciodată să nu te miri de nimic”. Că aşa este, o adeveresc numeroase fapte cotidiene printre care şi cel ce urmează:

Într-o bună dimineaţă, cetăţeanul Ion Ion din Covasna s-a trezit cu noaptea-n cap şi a început să mestece gânduri. Pe măsură ce gândea, mai aprig se înroşea la faţă şi înjura. Ieşind în curte să se răcorească se aşeză pe băncuţa de lemn, din faţa gardului de mărăcini. Şi…

Se făcea că tocmai trecea pe-acolo, la acea oră, un alt covăsnean, Gheorghe Gheorghe.

Auzi, măi Gheorghe, m-am decis: mă fac ungur! Să fiu al naibi de te mint…” „Ce-ai omule? A intrat dracu-n tine?”

Ascultă tu la mine: pe-aici e mai bine să fi ungur decât român.”

Ei nu zi…”

Nu vezi că o ducem tot mai greu şi ne cam rărim… Aveai vecin pe Stan, învăţătorul copiilor tăi. Şi-a luat lumea-n cap şi a plecat! Alături, la un gard de tine, stătea Pandele, avocatul. A plecat! La capătul străzii locuia Matei, ăla cu băcănia. Şi el a plecat! Cine stă să-i mai numere, dar duşi au fost cu miile. Nu mai suportau înjosirile. în şcoli, numai ungureşte. La brutărie, la magazin, dacă vrei pâine sau slană, ţi se răspunde cu „nem tudom”… Şi apoi în casă îţi turuie radioul Budopeşt iar la televizor vezi Duna. Pe ei îi ajută ai lor cât îi ziulica de mare, iar noi rămânem de căruţă. Ca mâine ne vizităm rudele cu paşaport.”

Lasă astea… Dar dacă mori, te duci la cimitir tot lângă ai tăi, printre români.”

Ei şi tu, morţii cu morţii, viii cu viii. Dar şti ce, tot aşa, tot mai singuri, ca mâine ne bagă şi pe noi la catolici, ca ciangăii din Moldova. Şi ne îngropăm în cimitirul catolic. Ce, nu se doreşte o singură biserică creştină? Noi ne vom afla, cu morţii noştri, în primele rânduri ale unificării.”

Ce aiureli vorbeşti acolo, omule?”

Şi unde mai pui că noi, ungurii, adică ăştia mai noi, ca mine sau dintr-acei mai vechi, avem apărători tari, nu mămăligi – în guvern, în parlament, în ue… De atâta amar de vreme ai noştri unguri sunt în guvern, şi nimeni nu ne clinteşte. Toţi au nevoie de noi ca să treacă puntea, la alegeri. Şi nu numai! Şi în UE. Nu vezi că românii sunt la mâna ungurilor? Uite, ce spun eu: tot aşa, tot aşa, devenim cu toţii unguri… şi francezii, şi englezii, şi spaniolii, şi…”

Se trezi din somn, sprijinit de uluca gardului şi-şi făcu semnul crucii, ortodox, de la dreapta spre stânga. Cum a apucat din străbuni. „Nu ne lăsăm noi, îşi zise, înrurajându-se. Vis nărod…”

Stau în colţul meu şi cuget: şi dacă…


Se-ntorc vremurile…

caric 2Cineva a găsit o cărticică despre teatru „Cărăbuş” al marelui Tănase şi-mi propune câteva catrene „de mare actualitate”, zice dânsul, pentru ţara noastră. Nu pot decât să le redau, deoarece orice comentarii suplimentare sunt inutile:

D-apoi, Statul, oameni buni,

Dă mereu Deciziuni

C-a ajuns lumea nebună,

Nu mai ştie care-i bună.

Dar el dă pe veresie. Să fie!

Nu mai stă omu-n picere

De atâtea biruri, vere

Dar guvernul nesătul,

Cică tot nu e destul!

Şi-ţi mai face o bucurie… Să fie!

Toate bune, măi creştini

Perceptori sunt prea puţini

Eu aş pune, să fiu stăpân

Paisprezece pe-un român

Ca să-i vie-apoplexie… Să fie!

Doi să-i bată toba-n stradă

Trei să-i bată în ogradă

În iatac, vreo cinci, grămadă

Zece pe la ritiradă

Ca să-i facă-o melodie… Să fie!

Camerele amândouă

Scot la lefi, de parcă plouă

Ies, mă, legile din ele

Parcă ar ieşi chiftele

Bravo, mă, să nu s-abţie… Să fie!

Vii acasă, la mâncare,

Parcă-i la înmormântare,

Toţi sunt albi, parcă pe pânză,

Fiindcă n-au nimic în rânză,

Tu le-aduci de-un franc, verdeaţă,

Asta-i viaţă?!

…Dar iată că vine momentul când sărăntocul care

dimineaţă mâncă chiflă cu covrig, iar seara schimbă

„meniu”-un covrig cu chiflă, îşi face visuri

despre paradisul care îl aşteaptă…

– Ce-o să fie, ce-o să fie,

O să fie bogăţie,

Cum n-a fost, şi nu mai este,

Decât numai în poveste,

O să fie un bairam,

Ca în sânul lui Avram,

Şi de sus, mă, tam nesam,

O să plouă cu salam,

Din fântâni va curge, vere,

Numai lapte, numai miere,

Pe ogoarele bălane,

O să crească macaroane,

Şi pe oricare maidan,

O să calci pe parmezan.

Stau în colţul meu şi cuget: nu cumva, Tănase ăsta al nostru, o fi fost şi prezicător?

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult