28
June , 2017
Wednesday
1

Alexandru Averescu

Militar de carieră, legându-şi numele de marea epopee naţională a luptelor de la Mărăşeşti, în care s-a ilustrat Armata a 2-a, comandată de el, ulterior mareşal al României, Alexandru Averescu a intrat în viaţa politică târziu, la vârsta de 59 de ani. Se consemnează că în 1918 (ianuarie-martie), ca prim-ministru, negociază cu Puterile Centrale pacea de la Bucureşti, pe care avea s-o finalizeze şi s-o semneze, după el, guvernul conservator condus de Al. Marghiloman.

Pentru a profita de marea popularitate în ţară a lui Alexandru Averescu, un grup de oameni politici desprins din Partidul Conservator şi din alte formaţiuni politice îi oferă şefia Ligii Poporului, care ia fiinţă în aprilie 1918. Din acel moment începe, practic, a doua perioadă a vieţii sale – cea politică. În fruntea noii formaţiuni, devenită din 1920 Partidul Poporului, va mai exercita funcţia de prim-ministru în 1920-1921 (perioadă în care, între altele, se decretează reforma agrară şi este reprimată greva generală din octombrie 1920 a muncitorilor din România) şi în 1926-1927.

Crezul său liberal era legat de evoluţionism. El afirma că a ajuns la concluzia după care „progresul se realizează pe calea evoluţiei, pe care nu se poate păşi decât călăuziţi de judecata serioasă şi chibzuită” ... „Dacă avem posibilitatea, păşind liniştit pe calea evoluţiei, să schimbăm treptat unele din practicile noastre politice şi unele din metodele noastre economice şi cred că ar fi o adevărată nebunie să distrugem dezordonat ceea ce există, pentru a ne arunca în braţele necunoscutului”. Încă de la primii paşi ai activităţii sale politice, în Apelul „Către toţi românii”, din 2 aprilie 1918, îşi exprimase „credinţa că îndreptarea dorită se … .poate obţine fără zguduire, fără zbuciumări, pe căile consimţite de puterea legilor”, cu referinţă la evenimentele din Rusia vecină.

După ani, amintind de motivele înlocuirii sale de la guvern din vara anului 1927, el spunea, în discursul adresat majorităţilor parlamentare: „…a planat asupra mea, ca în tot timpul de când numele meu a început să fie răspîndit în ţară, … bănuiala că aş avea intenţiunea să fac dictatură, să dau lovitură de stat etc. Eu am la spatele meu un trecut şi nu cred că în trecutul meu se poate vedea cea mai mică urmă de tendinţă de aventură…”. Conştient de şansele pe care le-ar fi avut în cazul unei încercări de acest gen, generalul adăuga însă, în acelaşi discurs: „dacă eu pot să mă mândresc în trecutul meu cu ceva, nu este cu binele pe care am putut să-l fac ţării mele, … ci cu răul pe care puteam să-l fac şi nu m-am gânditt niciodată să-l fac”.

Regina Maria, Regele Ferdinand și Alexandru Averescu, anul 1920

Regina Maria, Regele Ferdinand și Alexandru Averescu, anul 1920

Fără a fi antidinastic, declaraţiile lui de la începutul anilor `30, prin care critica de fapt tendinţele dictatoriale ale lui Carol al II-lea şi nocivitatea pentru ţară a camarilei ce se forma în jurul acestuia au contribuit în mod obiectiv la denunţarea tarelor şi pericolelor politicianismului nevertebrat. Astfel, în 1931, ridicându-se împotriva chemării lui N. Iorga la „restituirea acelor drepturi ale Coroanei, care … i-au fost răpite, mai ales în anii din urmă”, Alexandru Averescu declara cu francheţe: „Eu protestez împotriva acestei afirmaţiuni… În ţara noastră nimic n-a fost răpit Coroanei. Niciodată Coroana n-a fost împiedicată de a exercita integralitatea prerogativelor sale. Iată de ce nimeni nu are a-i restitui ceva”.

Ca şi alţi oameni politici din perioada interbelică, Alexandru Averescu a ironizat cu aciditate păcatele politicianiste ale vremii. „Partidele, mai toate – declara el într-un discurs rostit în 1931 – îşi fac un ideal nu din dorinţa de a servi ţara, de a urmări o politică şi de a face sforţări pentru realizarea ei în binele ţării, ci reduc totul la o goană după putere. Pentru o bună parte din oamenii noştri politici, idealul este: un loc în parlament sau pe banca ministerială cu orice preţ, cu orice compromis”. Promisiunea făcută în 1927 de efemerul guvern Barbu Ştirbei că va organiza alegeri libere este taxată de Averescu drept „un narcotic bun pentru naivi”, pentru ca în acelaşi an, după alegerile organizate de liberali, să se întrebe dacă „este oare cu putinţă, în general vorbind, să avem la noi alegeri libere?”. În final, autorul aminteşte butada lui Petre Carp, care, cu ocazia unor validări la Senat, a spus: „După fiecare alegeri, opoziţia susţine că au fost cele mai ticăloase din câte a văzut ţara, iar guvernul că alegeri mai libere şi mai corecte nu s-au mai pomenit”. Numai că această obiectivitate se opreşte la limita propriei sale organizaţii politice, care – se susţine ori se subînţelege – nu ar fi afectată de atari metehne. Pe de altă parte, critica politicianismului avea să devină, de fapt, o respingere a parlamentarismului, ceea ce îl va duce la împăcarea cu noul rege, acceptarea şi chiar cauţionarea dictaturii acestuia, prin prezenţa bătrânului mareşal în primul guvern al dictaturii regale (februarie-martie 1938), iar apoi în calitate de consilier regal.

3

Constantin Prezan și Alexandru Averescu, Sighişoara, 1930

În virtutea configuraţiei forţelor politice, în primul deceniu interbelic, Averescu şi partidul său s-au aflat în relaţii de colaborare şi confruntare cu Partidul Naţional Liberal. În 1924, după spusele sale, ajunsese la o înţelegere cu I.I.C. Brătianu pentru a succeda la putere liberalilor. Înlăturarea intempestivă a guvernului Averescu, în iunie 1927, astfel încât iminenta încetare din viaţă a regelui Ferdinand să găsească la putere un guvern liberal, pentru a împiedica eventualele complicaţii privind succesiunea la tron, 1-a supărat pe şeful Partidului Poporului, deschizând o perioadă de ostilitate între cele două partide. De aici, criticile repetate de genul: „partidul liberal vede interesele ţării prin prisma intereselor de partid”. Averescu descria în modul următor metodele reprobabile folosite de acest partid: „părăsirea parlamentului, intrigi, calomnii, ameninţări la locul înalt, dispreţ şi zâzanii în celelalte partide, demagogie grosolană, ingerinţe şi falsuri în alegeri, nici un respect pentru legile altora, ba chiar nici pentru legile sale proprii. Terorizarea în sus, dictatura mascată în jos”.

Au existat rivalităţi politice şi între Partidul Poporului şi Partidul Naţional – Ţărănesc. „Partidul Naţional – Ţărănesc – spunea Alexandru Averescu în 1928 – nu este un partid de guvernământ, pentru că cei care-l conduc au făcut dovadă deplină că sunt lipsiţi de simţul politic şi că printre ei nu se găsesc decât agitatori, dar nici un singur om de stat… Înainte de a pretinde puterea, se cade să facă puţină şcoală cum se exercită ea, şi să nu mai încerce a-şi închide drumul spre dânsa prin metodele… desprinse din arsenalul învechit al oligarhiei”. Averescu, ca şi alte personalităţi din perioada interbelică, a respins pretenţiile unor şefi ai PNŢ de a se erija în unici înfăptuitori ai Marii Uniri a neamului din 1918. „Nu, domnilor conducători ai Partidului Naţional- Ţărănesc – spunea el – … unirea … nu este patrimoniul unui partid, nici măcar al unei generaţiuni. Este patrimoniul neamului, cu toate generaţiunile care au luptat pentru a o dobândi şi cu cele care vor lupta pentru a o menţine”.

Regele Ferdinand I şi generalii Averescu şi Văitoianu analizând situaţia frontului la Grozăveşti

Regele Ferdinand I şi generalii Averescu şi Văitoianu analizând situaţia frontului la Grozăveşti

Mareşalul Averescu şi partidul său au avut, ca şi celelalte partide de guvernământ, o poziţie deschisă conlucrării cu minorităţile naţionale, respectării drepturilor acestora. „Partidul Poporului – spunea Averescu – nu face nici o deosebire între cetăţenii ţării, oricare ai fi naţionalitatea ori confesiunea lor. Este de datoria guvernului, oricare ar fi partidul căruia aparţine, să vegheze a nu se ştirbi întru nimic stipulaţiunile din tratatele de pace în general şi deci şi cele privitoare la minorităţi. Partidul Poporului a fost constant de părere că este preferabil, atât din punctul de vedere al intereselor minoritare, cât şi al celor de stat, ca cetăţenii minoritari să-şi valorifice ideile în cadrele partidelor politice existente, totuşi… nu exclude posibilitatea închierii de acorduri cu partidele minoritare, în vederea guvernării”.

În acelaşi timp Alexandru Averescu a împărtăşit ideea consensului forţelor politice interne în materie de politică externă, considerând că în acest domeniu „opoziţia trebuie să fie întotdeauna alături cu guvernul, să nu facă nici o dificultate, şi, atât cât îi stă în putinţă, să-i dea sprijinul”.

Într-un articol publicat în anul 1932, în ziarul „Îndreptarea”, organ al Partidului Poporului, Alexandru Averescu definea în termenii următori exigenţele la care trebuie să răspundă oamenii de conducere: „Un conducător este un om de concepţii şi un om de acţiune. Înţelept şi curajos, el întruneşte în sine o imensă dragoste de ţară şi o totală lipsă de interes personal. Caracter de bronz, el urmează o singură linie dreaptă, de la care nimeni şi nimic nu-1 abate. Poate fi înfrânt, dar niciodată îngenunchiat”.

Desigur, acesta nu este un portret, ci mai curând un ideal.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).


Partidele, mai toate, îşi fac un ideal nu din dorinţa de a servi ţara, de a urmări o politică şi de a face sforţări pentru realizarea ei în binele ţării, ci reduc totul la o goană după putere. Pentru o bună parte din oamenii noştri politici, idealul este: un loc în parlament sau pe banca ministerială cu orice preţ, cu orice compromis”.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult