7
November , 2017
Tuesday

Focul dimprejur

Rusia faţă cu Ucraina

Reporter: editura April - 18 - 2014
Noul parlament ucrainean

Noul parlament ucrainean

La începutul acestui an, Colegiul „William & Mary” din SUA a inaugurat un program de sondare sistematică a opiniei unor specialişti în Relaţii Internaţionale, de fiecare dată în legătură cu câte trei chestiuni arzătoare ale contextului global. Una din întrebări se referea la Ucraina, cerând participanţilor să anticipeze cum va arăta această ţară peste şase luni, şi dacă Rusia va interveni în desenarea acestui peisaj. Doar 14% dintre savanţii interogaţi au prezis corect intervenţia militară a Rusiei, în vreme ce 57.5% şi-au exprimat convingerea că Rusia nu va interveni.

Orice observator mai puţin calificat decât respondenţii acestui sondaj poate jubila acum în taină pentru că mai bine de jumătate din specialiştii americani în Relaţii Internaţionale au greşit fundamental în predicţiile lor. Chiar dacă asta nu are urmări prea importante în planul deciziilor politice – ca orice administraţie, şi administraţia americană se încrede mult mai mult în propriile analize decât în opinia specialiştilor, mereu acuzaţi de lipsă de pragmatism – e totuşi o întrebare interesantă aceea care se referă la cauzele acestei miopii. Nu e aici şi acum locul unei discuţii, prin excelenţă complicate, asupra problemei în ansamblu; mă limitez la a afirma că, măcar în parte, asemenea erori de evaluare derivă din lipsa orizontului istoric în analizele care privesc contemporaneitatea.

În cazul dat, cel al relaţiei dintre Rusia şi Ucraina, orice discuţie porneşte în mod necesar măcar de la viziunea lui Petru cel Mare asupra spaţiului Mării Negre. Dacă, de exemplu, colegii americani ar şti ceva mai multe despre Războiul Crimeei, ar înţelege mai bine şi mai repede şi de ce Rusia e dispusă la mari eforturi pentru a-şi asigura controlul asupra Crimeei şi regiunilor adiacente, şi de ce Europa ar trebui să fie cu mult mai atentă la procesele care au loc în acest spaţiu.

Poate că ar fi trebuit mai multă cumpănire de ambele părţi. După ce, în urma „revoluţiilor colorate” din 2004, se ajunsese ca, în vara lui 2008, administraţia Bush să clameze energic integrarea Georgiei şi Ucrainei în NATO, situaţia avea să fie răsturnată imediat de reacţia violentă a Federaţiei Ruse în Osetia. După asta, tema aderării celor două foste republici sovietice la NATO a dispărut practic de pe agendă, iar „resetarea” iniţiată de preşedintele Obama a închis atari perspective, cel puţin pe termen mediu, dacă nu cumva chiar mai mult decât atât. Mă grăbesc să adaug că dorinţa de aderare la NATO în rândurile cetăţenilor Ucrainei nu pare a fi majoritară, spre deosebire de ideea aderării la UE. Parteneriatul estic a deschis calea unei înaintări a Ucrainei şi a Republicii Moldova către Uniunea Europeană, dar şi acestă alternativă mai degrabă paşnică a provocat nemulţumirea Moscovei, astfel că, deşi semnarea Tratatului de aderare la Vilnius părea posibilă până în ultimul moment, ea nu s-a realizat. Având în vedere relaţiile speciale dintre Federaţia Rusă şi Germania, bănuiala că Berlinul ar fi cedat de fapt în această privinţă în faţa lui Putin nu e lipsită de un anume temei; oricum, chiar preşedintele Ianukovici, care refuza semnarea documentelor de asociere la Vilnius, ar fi spus partenerilor occidentali că asta se întâmplă fiindcă l-au lăsat singur faţă în faţă cu Rusia.

Înfruntare între soldaţi ucraineni şi militari ruşi

Înfruntare între soldaţi ucraineni şi militari ruşi

Cetăţenii Ucrainei nu au acceptat această situaţie, ceea ce a dus la izbucnirea unei mari revolte populare în favoarea apropierii de UE şi împotriva regimului Ianukovici, considerat responsabil de eşecul reorientării înspre Europa. Violent reprimate mai întâi la Kiev, apoi şi în alte oraşe, manifestaţiile au concentrat forţe politice foarte diferite, de la pro-europeni la extremişti, culminând, la sfârşitul lunii februarie, cu fuga preşedintelui Ianukovici, urmată de instituirea unui compromis între forţele politice parlamentare, care s-au regrupat, instituind o preşedinţie şi un guvern interimare, sub conducerea lui Olexandr Turcinov şi, respectiv, Arsenii Iatseniuk – ambii apropiaţi ai Iuliei Timoşenko.

Răspunsul Federaţiei Ruse a urmat deîndată: sâmbătă, 1 martie, camera superioară a Dumei, Consiliul Federaţiei, vota în unanimitate să permită preşedintelui Federaţiei să trimită trupe în Ucraina; realitatea este, însă, că în Crimeea, unde este staţionată flota rusă a Mării Negre, s-au aflat tot timpul trupe ruseşti, care au acţionat cel puţin de la 26 februarie. Încercarea, deloc convingătoare, de a atribui această intervenţie exclusiv civililor din Crimeea, precum şi construcţia unor structuri autonomiste ad hoc nu au cum masca rolul Federaţiei Ruse în această intervenţie, pe care Uniunea Europeană a calificat-o drept agresiune.

Această intervenţie încalcă nu doar legea internaţională generală, ci şi, în speţă, termenii Acordului de la Budapesta, din 1994, semnat de preşedinţii SUA, Federaţiei Ruse şi Ucrainei, împreună cu primul ministru britanic. În schimbul renunţării Ucrainei la arsenalul ei nuclear – care depăşea atunci capacităţile însumate ale Marii Britanii, Franţei şi Chinei, situând Ucraina pe al treilea loc în lume în armament nuclear – aceasta primea garanţii ferme de securitate din partea celor trei state participante. Azi, Moscova pretinde că acest Acord ar fi caduc, fiind semnat de alte guverne decât cel interimar, pe care nu-l recunoaşte. În fapt, acţiunile ruse în Crimeea reprezintă o violare flagrantă a Acordului de la Budapesta. De aceea, guvernul ucrainean a cerut, pentru prima dată din 1994, consultări cu reprezentanţii ţărilor semnatare. La 5 martie, Secretarul de Stat John Kerry, ministrul britanic de Externe William Hague şi ministrul interimar de Externe al Ucrainei Andrii Deşchitsia s-au întâlnit la Paris, unde se afla şi ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov; acesta, însă, a refuzat să se întâlnească cu omologii săi. Cum scria recent un ziarist american, în 1994, Ucraina şi Rusia au făcut un târg: bombe atomice contra suveranitate. Moscova a preluat cele 1.900 de bombe ale Ucrainei; 20 de ani mai târziu, vrea să-i ia şi suveranitatea peste o parte a teritoriului său.

E greu să avem în vedere considerente ţinând de etica relaţiilor internaţionale, mai ales când e vorba de Rusia, a cărei tradiţie de realism adesea cinic nu are prea mulţi concurenţi în lumea contemporană. În termeni realişti, trebuie să vedem de ce riscă Federaţia Rusă nu atât oprobriul comunităţii internaţionale, cât sancţiunile cu care e ameninţată, şi care, chiar dacă nu sunt direct contondente, nu sunt nici neglijabile. În mod special, ameninţarea cu închiderea sistemului bancar internaţional pentru întreprinderile şi companiile ruseşti este foarte precisă şi costisitoare pentru economia Rusiei, deja pusă în dificultate de suspendarea negocierilor pentru gazoductul South Stream. Adaug, în paranteză, că România ar putea fi avantajată indirect de această situaţie. În afara pagubelor efective, această sancţiune şubrezeşte „Antanta cordială” dintre preşedintele Putin şi oligarhii ruşi, care l-au susţinut până acum nu doar de frică, ci şi fiindcă le garanta imunitatea în schimbul obedienţei. Iar survolul spaţiilor aeriene ale României şi Poloniei de către avioanele NATO ar trebui să descurajeze capetele prea înfierbântate de ambele părţi.

ucrainaTocmai de aceea, trebuie să încercăm să măsurăm cât mai exact importanţa reală, dar şi simbolică, a controlului rus în Ucraina. Această fostă mare provincie, niciodată complet asimilată, a Impreiului Rus, a nutrit mereu aspiraţii de independenţă, care au dus, în 1919, la proclamarea Ucrainei ca stat suveran; fiind apoi cucerită de Armata Roşie, şi, după războiul civil, declarată republică autonomă, Ucraina a primit, odată cu înfiinţarea ONU, un statut cvasi-suveran în plan extern – nu însă şi în plan intern, dimpotrivă, pentru a asigura URSS încă un vot în organismele Naţiunilor Unite. Una din marile teme ale raportului Hruşciov care denunţa abuzurile lui Stalin a fost cea a opresiunii din Ucraina, dar situaţia nu s-a modificat radical până în 1991, când proclamarea independenţei statului ucrainean nu a surprins pe nimeni.

În viziunea preşedintelui Putin – împărtăşită de o majoritate consistentă dintre cetăţenii Federaţiei – disoluţia URSS a fost o catastrofă politică pe care încearcă acum să o compenseze cât mai consistent; asta înseamnă în fapt că, sub cuvânt că apără minorităţile rusofone din fostele republici sovietice, Rusia îşi rezervă dreptul de a interveni pentru a împiedica orice distanţare a noilor state independente de linia sa directoare. E adevărat că facţiuni extremiste şi destul de violente s-au alăturat manifestanţilor proeuropeni de la Kiev şi că deputaţii reprezentând în Radă partide naţionaliste au jucat un rol important în reconfigurarea majorităţii parlamentare care a dus la suspendarea preşedintelui Ianukovici şi la schimbarea de guvern de la Kiev. Asta nu înseamnă, cum încearcă Ianukovici şi susţinătorii săi să pretindă, că ne aflăm în faţa unei lovituri de stat; de altfel, reprezentanţii comunităţii internaţionale au recunoscut fără ezitare legitimitatea acestor acţiuni politice care au pus capăt violenţelor.

Am putea, de altfel, înţelege imediat caracterul antidemocratic al politicilor Moscovei observând că, în Belarus, dictatura personală a lui Lukaşenko se exercită fără limite de două decenii, sub oblăduirea paternă a Moscovei. Dar asta nu diminuează importanţa strategică pe care Rusia o atribuie controlului asupra spaţiului nordic şi răsăritean al Mării Negre. Încă Gheorghe Brătianu, în marea sa sinteză istorică referitoare la aceste spaţii, sublinia pericolele pe care le-a provocat pentru toate statele riverane închiderea Pontului ca lac turcesc după căderea Constantinopolului; pacea de la Adrianopole şi tratatele care i-au urmat în 1833 au pus capăt monopolului turc în Marea Neagră şi Strâmtori, pentru ca apoi victoria – scump plătită, dar foarte importantă – pe care au obţinut-o aliaţii, Anglia, Franţa şi Turcia, în Războiul Crimeei să pună capăt şi tentaţiei de monopol al Imperiului rus în Marea Neagră. Acum, după ce în 2008 Rusia şi-a reasigurat controlul asupra porturilor din est, o anexare brutală a Crimeei de către Rusia ar putea redeschide un ciclu periculos mai ales pentru securitatea celorlalte state riverane.

Prof. dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult