24
September , 2017
Sunday
Ediţia de faţă a monumentalei crestomaţii avându-l ca subiect pe Nicolae Titulescu, apărută la Editura ...
Ascensiunea femeilor în toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice a încetat de mult să ...
Klaus Iohannis, președinte al României, la întâlnirea cu diaspora română din Franța „Românii dau valoare Europei ...
- Bratislava, în conştiinţa europeană- Ori de câte ori ne aflăm în faţa unor probleme speciale ...
ne declară dl. Cseke Attila, ministrul Sănătăţii, în cadrul interviului special acordat revistei noastre. - Sunteţi ...
La originile sale, în Grecia antică, democrația a reprezentat, fără nici o îndoială, un triumf ...
Numeroşi britanici nu văd cu ochi buni impactul imigraţiei asupra societăţii şi economiei în ultimul ...
La 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti (sau la Botoşani), se năştea cel de-al şaptelea copil ...
[caption id="attachment_3996" align="alignleft" width="300"] Conferinţa internaţională cu tema „Întărind excepţia culturală în Europa de mâine”, ...
Apărarea aliaţilor, restabilirea democraţiei, înlăturarea regimurilor dictatoriale periculoase pentru regiuni şi continente întregi sunt comandamente ...
Chapeau Se caută lucrători români Angajatorii din Spaţiul Economic European oferă prin intermediul reţelei EURES sute de ...
Carei, 1944 La 23 august 1944, România ieşea din alianţa cu Puterile Axei, înceta unilateral războiul ...

Archive for June, 2014

O replică gravă…

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on O replică gravă…

Editorial

carol romanEste ceva putred în Danemarca” era replica lui Marcellus, un ofiţer din garda regelui, în urmă cu 400 de ani, potrivit marelui Shakespeare. Replică de mare rezonanţă, care indică un pericol ori o situaţie gravă şi care a fost folosită adesea de-a lungul timpului, în cancelarii renumite.

Şi iată că ne aflăm în situaţia de a rosti amintita replică după aflarea rezultatelor recentelor alegeri euro-parlamentare din Europa, care au adus cea mai importantă victorie de până acum a partidelor eurosceptice, extremiste, chiar şi rasiste.

Ascensiunea extremei drepte şi intrarea unui puternic grup eurosceptic în Parlamentul European n-a reprezentat chiar o surpriză, însă victoriile înregistrate de Frontul Naţional din Franţa şi Partidul Independenţei în Marea Britanie în faţa marilor partide moderate arată că Uniunea Europeană încă nu a ieşit din declinul adânc de încredere izbucnit în timpul crizei economice începută în urmă cu şase ani, iar vechea replică shakespiriană îşi arată, mai mult ca oricând, actualitatea. Ca să mai amintim că grupări eurosceptice au ieşit pe primul loc şi în Italia, Germania, Polonia, Austria, Ungaria, Grecia, Danemarca, Lituania, Finlanda şi Suedia. Aceştia, împreună, reprezintă în prezent a treia forţă politică în Parlamentul European, cu 118 mandate, depăşiţi doar de Popularii Europeni, care au câştigat 212 mandate, şi de Socialişti-Democraţi, cu 186 de mandate. O explicaţie a acestei ascensiuni periculoase pentru destinele Uniunii Europene a fost întrevăzută mai demultişor: economii în faliment, biruri suprapuse pentru populaţie, un şomaj imens, care i-a afectat îndeosebi pe cei tineri, inegalităţi flagrante pe drumul evoluţiei comune; cu toate, la un loc, au creat o psihoză periculoasă, potrivit căreia Uniunea Europeană ar trebui înlocuită cu altceva, iar acest altceva n-ar putea fi decât un drum către anarhie, inerţie economică, cu ravagii dintre cele mai grave.

Dacă ar fi să judecăm atent, şi România a avut de suferit de pe urma crizei pornită în întreaga Europă, în primul rând de la „cei mari”, a căror economie dă tonul şi care s-a revărsat mai abitir asupra ţărilor limitrofe, aflate pe cale de a-şi găsi un ritm în construcţia europeană. Deşi nu suntem sceptici şi credem în revigorare, nu putem să uităm desele inegalităţi de tratament la care a fost supusă şi ţara noastră, de plidă în legătură cu intrarea în Spaţiul Schengen, greutăţile birocraţiei de la Bruxelles, care, alături de neîndemânarea noastră, nu au putut îndrepta spre România, numeroşi ani, importante fonduri ce ni s-ar fi cuvenit… şi altele.

Totuşi, ne încredem în redresarea economică şi politică a Uniunii Europene, care ne-a adus pe un drum al dezvoltării, al dobândirii unei vieţi civilizate şi a unor perspective tot mai palpabile pentru bunăstarea românilor.

Nu putem uita că 633 de europarlamentari din cei 751, o imensă majoritate, provin din rândurile partidelor tradiţionale europene, care au depus toată energia pentru această construcţie europeană, care, încă, nu şi-a arătat pe deplin marile sale potenţe de dezvoltare şi care pentru noi, ca şi pentru celelalte ţări, reprezintă viitorul şi speranţa într-o lume mai bună. Ne încredem în faptul că perfecţionarea construcţiei europene, care va retuşa marile neajunsuri scoase la iveală cu prilejul ultimelor alegeri europarlamentare, va ţine seama mai mult decât până acum de solicitările şi intervenţiile eurodeputaţilor români sosiţi la Bruxelles, de întărire a deciziilor salutare pentru toţi şi care pot să solicite – chiar să impună atunci când va fi cazul – acele soluţii ce sunt benefice şi pot sprijini evoluţia viitoare a României.

Carol Roman

„Proiectul meu european este promovarea incluziunii sociale”

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on „Proiectul meu european este promovarea incluziunii sociale”

foto Damian Draghici– declară domnul Damian Drăghici, europarlamentar român

Se cunoaşte că, în ultimii ani, aţi preferat muzicii acţiunea politică, în sensul participării la viaţa publică a României. Din ce considerente şi cu ce rezultate?

– Este adevărat că, la un moment al carierei mele muzicale, care mi-a adus nenumărate satisfacţii şi prin intermediul căreia am dus în lumea întreagă specificul românesc, am decis să renunţ şi să intru în viaţa publică. Motivul care a stat la baza acestei decizii este cel care m-a animat dintotdeauna: dorinţa de a participa la îmbunătăţirea vieţii sociale a cât mai multor cetăţeni şi de a mă implica mai intens în rezolvarea problemelor cu care se confruntă categoriile defavorizate ale societăţii. Palierul politic mi-a dat posibilitatea de a analiza care sunt cu adevărat problemele cu care se confruntă comunităţile rome şi în general comunităţile dezavantajate. Într-o primă etapă din postura de Consilier de Stat, ulterior din dubla calitate de reprezentant ales în Senatul României şi cea de Consilier al primului ministru pe problema integrării romilor, am căutat soluţii concrete pentru probleme dintre cele mai diverse şi mai acute care privesc diferite categorii sociale defavorizate. Am întreprins peste 300 de vizite în ţară, în comunităţi rurale şi urbane, familiarizându-mă cu priorităţile unor oameni care au nevoie de sprijinul autorităţilor nu doar punctual şi pe moment, ci şi de politici eficiente pe termen mediu şi lung. Şi pot să menţionez în dreptul rezultatelor un proiect major, intitulat „Fundaţia Proiect Ferentari”, direcţionat către comunităţile de romi, menit să-i transforme pe aceştia în cetăţeni activi şi care porneşte de la piloni fundamentali ca şcoala, sănătatea, locurile de muncă.

1– Care consideraţi că sunt mijloacele care pot determina integrarea acestora cu succes?

– Este vorba în primul rând despre conştientizarea realităţii că problema romilor este una a întregii Europe. Încercările unor ţări de a pasa responsabilitatea acestei problematici exclusiv în sarcina statelor de origine s-a dovedit o strategie superficială şi ineficientă – dificultăţile nu se rezolvă prin expulzări în masă, stimulente financiare sau închiderea graniţelor. Vorbim despre o sumă de comunităţi din multe state, de un cumul de specificităţi, de eforturile acestei etnii de a-şi defini şi promova identitatea, atât cea culturală, cât şi cea etnică, în multe zone ale Europei. Toate acestea în condiţii de discriminare, lipsă a educaţiei, izolare, excluziune. La nivel intern, mijloacele de integrare rezultă limpede: acces la şcolarizare, drepturi egale, participare la viaţa comunităţilor, cu punct de plecare eradicarea sărăciei. În plan extern, la nivelul statelor occidentale, există un element care rămâne îngrijorător şi care trebuie combătut: romii sunt folosiţi în continuare ca pretext pentru escaladarea discursului xenofob şi eurosceptic, pentru încercările de a limita libertatea de circulaţie pentru toţi migranţii şi astfel, prin efectele produse, clişeele vehiculate la adresa etnicilor romi periclitează asigurarea unora dintre cele mai importante drepturi ale cetăţenilor români şi în acelaşi timp europeni. Pe acest palier, mijloacele de integrare ţin de conştientizarea faptului că problema romilor, aşa cum am arătat, este una pan-europeană, deci necesită o gestionare cu mijloace şi instrumente europene adecvate. Avem politici, avem fonduri europene care se adresează comunităţii rome din toată Europa şi care pot contribui la o integrare eficientă. Aşa cum sintetiza comisarul european pentru Justiţie Viviane Reding, progrese există în toate ţările, iar România este „parte a soluţiei, nu a problemei”.

– Care au fost motivele care v-au determinat să candidaţi pentru un loc în Parlamentul European, ceea ce aţi reuşit pe deplin? Vă felicităm!

-În acest context îmi permit să adresez mulţumirile mele domnului vicepremier Gabriel Oprea, preşedinte al Uniunii Naţionale pentru Progresul României pentru încrederea pe care mi-a acordat-o în vederea apărării interesului naţional în structurile Uniunii Europene.

După o perioadă de eforturi interne, am considerat că intrarea în Parlamentul European era pasul firesc următor pe linia demersurilor pe care le-am amintit. Nu întâmplător, întreaga activitate internă pe care am depus-o a fost dublată de numeroase acţiuni externe. Am avut o prezenţă activă pe lângă organismele internaţionale – Comisia Europeană, Consiliul Europei, guvernele statelor membre UE şi nu numai – în numele celor aflaţi în situaţii de marginalizare socială şi care trebuie sprijiniţi. Şi nu este vorba doar despre categoriile sărace, ci de tot ceea ce înseamnă, în percepţia Uniunii Europene, incluziune: protecţie socială, pentru diferite categorii sociale defavorizate, programe sustenabile pentru tineri, strategiile pentru garantarea pensiilor etc. Toate acestea fiind în acord cu năzuinţele mele sociale dintotdeauna, am decis să candidez luând în considerare capacitatea membrilor Parlamentului European de a genera deciziile fundamentale. Această postură îmi dă posibilitatea să contribui direct la o colaborare strânsă între autorităţile europene şi cele naţionale sau locale, pentru găsirea acelor soluţii cu adevărat eficiente la problemele în care mi-am propus să mă implic. Mai cu seamă în condiţiile în care într-un număr destul de mare de ţări occidentale a pătruns flagelul extremismului de dreapta, nedrept şi la urma urmei, antiuman.

– Cum vedeţi rolul de membru al parlamentului European?

– Ca pe o mare provocare, o mare responsabilitate şi o mare şansă. Îmi doresc – şi ştiu că o pot face – să promovez şi să susţin interesele cetăţenilor români şi ale României şi să contribui la dezvoltarea Uniunii Europene, convins fiind că această dezvoltare corespunde în cel mai înalt grad interesului naţional. În opinia mea, cel mai important rol al unui europarlamentar este acela de ambasador al cetăţenilor care i-au acordat votul, în cazul meu de a fi o voce a românilor în Parlamentul European. Fiecare român trebuie să poată beneficia de pe urma oportunităţilor oferite de apartenenţa noastră la Uniunea Europeană, să se bucure de calitatea de cetăţean european cu drepturi depline. Aşadar, pot spune că văd postura de membru al Parlamentului European ca fiind cea de „slujbaş” în folosul oamenilor care au nevoie cel mai mult de sprijin din partea structurilor europene.

2– Date fiind aceste coordonate şi deziderate, ce prevede programul pe care vi-l propuneţi, în noua calitate de europarlamentar?

– Proiectul şi ţelul meu politic major la Bruxelles va fi, în anii următori, promovarea politicilor de incluziune socială pentru sprijinirea oricărei comunităţi afectate un regim de inegalitate, de sărăcie şi lipsită de şanse. Mai exact, conform convingerilor mele, să-i ajut pe cei defavorizaţi, să contribui la reducerea decalajelor de dezvoltare, să combat mai consistent sărăcia, abandonul şcolar lipsa accesului la serviciile de sănătate, de încurajarea tineretului. De altfel, mesajul meu este unul comun cu cel al stângii europene, axat pe probleme sociale şi deschis aprofundării integrării, cu menţiunea că am în vedere în principal problemele specifice României.

– Credeţi că ne-am hazarda dacă v-am întreba: consideraţi că aţi putea contribui la îmbunătăţirea incluziunii sociale din postura de comisar european?

– Eu cred că nu. Chiar mi-aş dori. Pot spune că sunt familiarizat cu problematica incluziunii. Este un areal complex, în care există încă, la acest început de mileniu trei şi în condiţii economice grele, multe dificultăţi. Încă sunt probleme la capitole esenţiale pentru bunăstarea şi siguranţa tuturor cetăţenilor europeni, cum ar fi protecţia socială, la care accesul este tot mai dificil pentru tot mai mulţi europeni, ocuparea forţei de muncă – după cum ştim, Europa îşi pune problema pierderii unei întregi generaţii din cauza şomajului masiv în rândul tinerilor, de pildă – în domeniul locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării, mobilităţii, securităţii, justiţiei. Dacă mi s-ar încredinţa o înaltă responsabilitate, cum este cea de Comisar european îmi propun să sprijin şi pe mai departe toate măsurile şi acţiunile desfăşurate cu scopul de a asigura participarea egală în societate a tuturor cetăţenilor, în deplinul respect al identităţii lor, indiferent de origine sau de caracteristici specifice. Mi-aş concentra eforturile şi în vederea anihilării otravei răspândite de extremiştii de dreapta în rândurile cărora activează, din păcate, numeroşi rasişti.


Născut în Bucureşti, în 1970, într-o familie de romi, Damian Drăghici este europarlamentar, după ce a fost senator UNPR şi Consilier al premierului pe problema integrării romilor.

Damian Drăghici a avut o carieră muzicală internaţională unanim recunoscută, fiind unul dintre cei mai de succes artişti ai României cunoscut peste hotare.

Damian Drăghici a devenit primul român care a absolvit Berklee College of Music din Boston, SUA, după numai un an, Magna Cum Laude.

Aprecieri şi susţineri- anul 2000

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Aprecieri şi susţineri- anul 2000

IMG_1Revista «Balcanii» ne-o dorim a fi partener de drum în demersul de reafirmare a statutului României, în contextul reconstrucţiei sud-est europene. România este angajată să contribuie la împlinirea aşteptărilor de stabilitate şi prosperitate cu care Europa, noi înşine, credităm viitorul european al acestei regiuni greu încercate de istorie.

Urăm colectivului redacţional ca, în noul mileniu, „Balcanii” să-şi afirme menirea generoasă pe care şi-o asumă” (Nr.1/2000)

Petre Roman – Ministru de Stat – Ministrul Afacerilor Externe


Odată cu semnarea la Bucureşti a Cartei Relaţiilor de Bună Vecinătate, Stabilitate, Securitate şi Cooperare în Europa de Sud-Est, această regiune a păşit într-o nouă etapă: aceea de a-şi căuta soluţii la problemele sale, pornind de la propriile iniţiative. Acesta este un eveniment deosebit de important. Pentru că, în general, de-a lungul timpului, între ţările balcanice au avut loc, din păcate, mai multe conflicte şi contradicţii decât colaborare.

Lucrurile s-au schimbat mult. Acum, ţările balcanice şi o parte importantă a Europei de Sus-Est au intrat într-o etapă în care primează solidaritatea întru rezolvarea propriilor lor probleme. În acest context, apariţia revistei «Balcanii» capătă o însemnătate importantă, deoarece devine un vehicul al acestor înfăptuiri”(Nr.2/2000)

Bülent Ecevit – Prim-ministru al Turciei


Aici, în capitala României, a fost realizat un pas foarte important, deoarece, dacă la început eforturile de cooperare interbalcanică erau privite cu neîncredere aici, ceea ce părea doar un efort de bunăvoinţă a devenit realitate. Reuniunea a demonstrat că Grecia poate juca rolul de catalizator, dar ea este dipsusă să ofere mai mult. Aceasta în virtutea numeroaselor ei experienţe şi relaţii în planul cooperării internaţionale. În acest sens, revista «Balcanii», a cărei apariţie recentă este binevenită, o salutăm cu susţinere” (Nr.2/2000)

Costas Simitis – Prim-ministru al Greciei


«Balcanii» este o revistă ce a apărut la momentul oportun. România, ca ţara cea mai mare a regiunii, a jucat şi va juca un rol important în transformarea sa în această – pentru moment – atât de neliniştită parte a Europei. Pornind de la această poziţie, folosesc acest prilej, acum, când îşi începe viaţa o nouă revistă consacrată chestiunilor balcanice, să-i doresc o dezvoltare cu succes şi o cooperare fructuoasă” (Nr. 2/2000)

Blagoj Zasov – Ambasadorul Republicii Macedonia în România

Prim-miniştrii României Mari – GHEORGHE TĂTĂRĂSCU (11)

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Prim-miniştrii României Mari – GHEORGHE TĂTĂRĂSCU (11)

Om politic inteligent şi realist, înzestrat cu supleţe şi abilitate, Gheorghe Tătărăscu a avut cea mai lungă şi variată carieră politică dintre reprezentanţii celei de a treia gereraţii de conducători ai Partidului Naţional-Liberal. Vederile sale politice, rămânând în esenţă liberale, au cunoscut variaţii uneori destul de ample, în funcţie de dominantele diverselor perioade ale lungii sale cariere politice.

Gheorghe Tătărăscu

Gheorghe Tătărăscu

Teza sa de doctorat face o critică pertinentă a regimului parlamentar din România anului 1912, fundamentând de fapt necesitatea sufragiului universal. „După cincizeci de ani – arăta el – viaţa politică şi forţa politică se află aproape exclusiv în mâinile claselor privilegiate. O legislaţie de clasă este ultimul rezultat al acestei situaţii… Cât despre clasa ţărănească…, reprezentată de 38 din 304 aleşi ai poporului, câţi numără parlamentul român, a avut rolul de… a asista pasiv la soluţiile pe care reprezentanţii celorlalte clase le adoptau pentru propriile lor interese”. Tânărul Tătărăscu formula concluzia că „pentru a se pune capăt minciunii parlamentare, trebuie să se pună capăt minciunii electorale. Credem că am demonstrat că dacă parlamentul este o ficţiune…, se datoreşte faptului că alegerile din care a ieşit sunt nişte ficţiuni… Trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”.

Cele mai substanţiale meditaţii politice, însoţite de o afirmare a ataşamentului la ideile democraţiei constituţionale şi parlamentare, dar şi de o anumită receptivitate la argumentele unor curente de dreapta, le ocazionează lui Gh. Tătărăscu discuţiile stârnite în cercurile politice româneşti în anii marii crize economice şi mai cu seamă după venirea la tron a regelui Carol al II-lea, ale cărui ambiţii dictatoriale erau speculate de unii oameni politici şi de camarila în curs de constituire.

Analizând cauzele care au determinat o anumită compromitere a sistemului parlamentar şi partidist din România, Tătărăscu semnalează, pe de o parte, lipsa unei burghezii româneşti în provinciile unite, „din care să se poată recruta personalul de toate categoriile reclamat de necesităţile politice ale României întregite”, din care cauză se întâlnesc „deputaţi, senatori, prefecţi şi… miniştri cu un coeficient impresionant de mentalităţi primare, care au compromis acţiunea unora din partidele politice”. Pe de altă parte, considera el, formarea, după unire, a unor guverne de concentrare ar fi permis încadrarea luptei politice pe un făgaş civilizat, benefic pentru dezvoltarea vieţii politice.

Cu Grigore Gafencu şi ministrul de Externe al Franţei, Georges Bonet (1939)

Cu Grigore Gafencu şi ministrul de Externe al Franţei, Georges Bonet (1939)

Trăim, considera Tătărăscu, cel mai greu moment ce l-am avut de la războiul dezrobirii”. Aceasta deoarece „criza economică şi financiară tinde să se transforme într-un mare dezastru pentru întreaga ţară”, iar în atmosfera creată de această situaţie „antisemitismul, deoparte, şi comunismul, de alta, îşi pregătesc ofensivele definitive… Suntem în perioada preanarhică”.

Pentru ieşirea din criză, el considera „de o importanţă hotărâtoare” „colaborarea capitalului străin”, recomandând „să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a o obţine şi să ne ferim de la orice act sau manifestare care o pot îndepărta”, în mod deosebit „să risipim atmosfera de nesiguranţă care înconjoară tranzacţiile noastre cu străinătatea”. Dar, avertiza el, chiar realizând obiectivul menţionat mai sus, „criza economică nu poate fi stăpânită decât prin organizarea propriei noastre producţii şi prin mobilizarea tuturor forţelor ţării noastre. Trebuie să aşteptăm salvarea de la sforţările noastre…”. Se impunea, deci, un program de măsuri excepţionale, sub deviza: „Muncă intensificată, muncă ordonată, economie, ordine”.

Menţionând că, teoretic, regimul de dictatură „se poate şi susţine şi combate”, Tătărăscu admitea că „în anumite momente, dictatura… poate fi actul necesar pentru a scăpa un stat de anarhie sau de dezagregare naţională şi poate fi singurul remediu al crizelor trecătoare… în care autoritatea legală nu mai poate stăpâni anarhia, accesele revoluţionare şi mişcările separatiste”. Aceasta, sublinia el, „nu poate fi, însă, în nici un caz, un sistem de guvernare”, deoarece „dictatura, fie militară, fie civilă, suferă de rele care sunt, totdeauna, mai grave decât relele care au provocat-o şi care pot să primejduiască până şi existenţa statului…”.

3În anul 1930 menţionăm aderenţa lui Gh. Tătărăscu la un guvern de concentrare, ca soluţie politică optimă pentru ansamblul problemelor economice, politice şi morale.

Gh. Tătărăscu a condus singurul guvern din deceniul al patrulea care a rămas la cârma ţării o legislatură completă (patru ani), performanţă pe care o mai realizase numai guvernul I.I.C. Brătianu, în anii 1922 – 1926. La aceasta au contribuit, între alţi factori, obiectivi şi subiectivi, calităţile politice personale ale primului ministru, îndeosebi supleţea şi capacitatea de adaptare.

La instalarea guvernului, Gh. Tătărăscu a subliniat fără echivoc hotărârea de a stăvili mişcările violente care subminau statul, având în vedere, desigur, în primul rând mişcarea legionară: „cu voinţă neşovăitoare – declara el cu prilejul depunerii jurământului – guvernul… va şti să menţină ordinea internă şi… să obţină încetarea tuturor aţâţărilor şi dezarmarea tuturor urilor”, ambiţionându-se să fie un guvern de construcţie şi de pacificare.

Din păcate, locul unităţii şi conlucrării pe baze democratice avea să-l ia – şi cu concursul său notabil – o hibridă unitate pe baze totalitare, în cadrul „Frontului Renaşterii Naţionale” şi apoi al „Partidului Naţiunii”, care au grupat, în jurul şi sub comanda lui Carol al II-lea, pe acei lideri şi militanţi ai partidelor care aderaseră treptat la o asemenea soluţie, mulţi din ei considerând sincer că e singura formulă posibilă pentru a evita o dictatură a Gărzii de fier şi o subordonare brutală a României faţă de puterile fasciste şi revizioniste.

În aşteptarea regelui Mihai, alături de dr. Petru Groza

În aşteptarea regelui Mihai, alături de dr. Petru Groza

Ca prim-ministru sau ministru al Afacerilor Externe, Gh. Tătărăscu a trebuit să se ocupe îndeaproape de problemele politicii internaţionale a României. În ianuarie 1934, el declara că în politica externă „vom rămâne credincioşi directivelor tradiţionale ale fostelor noastre guverne, al căror scop a fost consolidarea păcii, respectarea tratatelor, relaţiile amicale cu celelalte state şi o colaborare largă cu Liga naţiunilor şi aliaţii noştri”.

Reafirmând aceste principii, el sublinia, în noiembrie 1937: „Sistemul alianţelor noastre regionale îşi are un punct de sprijin în Occident, în prietenia Franţei… Ca şi de Franţa, ne simţim alături de Marea Britanie în dorinţa de pace constructivă şi în credinţa faţă de valoarea principiilor şi metodelor Societăţii Naţiunilor”.

Desigur, orientarea spre relaţii normale sau bune cu puterile fasciste şi cu URSS era rezultatul unei raţiuni de stat în conjunctura politică ce evolua în favoarea acestora, şi nu o dovadă de adeziune ideologică la sistemele lor interne. Gh. Tătărăscu a rămas, de fapt, antihitlerist, după cum a fost totdeauna anticomunist, socotind că „la noi, propaganda comunistă este un atentat îndreptat împotriva sufletului însuşi al neamului nostru” şi că „posturile noastre de veghe la Nistru… sunt şi posturile de apărare ale formei de civilizaţie în care trăiesc popoarele Apusului…”.

Tătărăscu a avut tristul privilegiul să fie prim-ministrul guvernului care a fost nevoit să accepte, la sfârşitul lunii iunie 1940, ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Cu acel prilej, el a refirmat cu demnitate drepturile imprescriptibile ale României asupra acestor părţi ale teritoriului ei, declarând că guvernul se supune sub presiunea forţei, dar lasă deschisă problema pentru viitor. „Unirea Basarabiei cu România – spunea el în şedinţa comisiilor de politică externă ale Camerei şi Senatului, din 2 iulie 1940 – nu a fost un act de cucerire, ci un act de eliberare, săvârşit pe temeiul unor drepturi care au fost şi au rămas, în conştiinţa neamului nostru, imprescriptibile… am hotărât evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, pentru a putea salva azi fiinţa statului român şi pentru a nu pune în primejdie viitorul românismului. Declar aici că am luat această hotărâre sub presiunea forţei, într-unul din cele mai grave momente ale istoriei şi lăsând viitorului sarcina să judece actul nostru”.

În broşura „Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord”, scrisă în iulie 1940, se arăta mai explicit: „Am hotărât acceptarea, care lasă deschise toate căile viitorului, preferându-o rezistenţei, prin care, deschizând drumul şi altor agresiuni împotriva României, putem pune în primejdie fiinţa însăşi a statului nostru”.

Ca om politic avizat, lui Gh. Tătărăscu nu i-a scăpat incidenţa asupra dezlănţuirii războiului mondial şi a ocupării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către URSS, a încheierii, la 23 august 1939, a pactului sovieto-german. „Se poate ca el a fost factorul determinant al tuturor actelor care au făcut posibilă izbucnirea conflictului şi care au provocat transformările ulterioare din Răsăritul Europei. Istoricul de mâine va putea mai bine… preciza măsura în care delimitarea sferelor de interese germano-ruse, cuprinse în această înţelegere, s-a proiectat asupra destinului nostru”.

Antihitlerismul lui Tătărăscu a rămas atunci numai o poziţie mentală. În practică, sub presiunea realităţilor, recomanda şi el, după cedarea Basarabiei, măsuri de integrare mai deplină a ţării în orbita intereselor Germaniei naziste. După cum anticomunismul nu l-a împiedicat, în 1944-1947, să accepte o apropiere de URSS, pe care o impunea înţelegerea acesteia cu partenerii ei occidentali din coaliţia antifascistă.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).


Pentru a se pune capăt minciunii parlamentare, trebuie să se pună capăt minciunii electorale. Credem că am demonstrat că dacă parlamentul este o ficţiune…, se datoreşte faptul că alegerile din care a ieşit sunt nişte ficţiuni… Trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”.(Gheorghe Tătărăscu)

O privire lucidă asupra Transnistriei

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on O privire lucidă asupra Transnistriei

Evenimentele grave intervenite în ultima vreme în relaţiile ruso-ucrainene au readus în actualitate şi aşa-numita chestiune transnistreană, însoţită, fireşte, de numeroase întrebări. Una dintre ele ne interesează în mod deosebit: ce viitor îi aşteaptă pe românii/moldovenii reprezentând cea mai mare comunitate etnică compactă din Transnistria, mai ales dacă această regiune ar porni pe drumul Crimeii şi ar fi încorporată de Federaţia Rusă?

Relicve: Statuia lui Lenin, la Tiraspol

Relicve: Statuia lui Lenin, la Tiraspol

Recurs la memorie. Izvoarele istorice arată fără putinţă de tăgadă că mulţi români s-au stabilit în stânga Nistrului din vremuri îndepărtate, iar domnitorii moldoveni, inclusiv Ştefan cel Mare, atribuiau slujitorilor lor pământuri în această zonă liberă fără nici o oprelişte din partea nimănui. Ponderea populaţiei româneşti/moldoveneşti de o parte şi de alta a Nistrului era atât de mare, încât, pe la 1400, Nistrul era considerat „râu românesc” (N. Iorga). Regiunea din stânga Nistrului nu a fost revendicată niciodată de statul român; chiar şi în timpul celui de-al doilea război mondial a fost administrată de statul român ca teritoriu sub ocupaţie, cu un statut distinct de vechile provincii româneşti alipite (Basarabia, nordul Bucovinei). Expansiunea rusă a atins malurile Nistrului abia în 1791 şi 1793, când aşezările româneşti din această zonă erau demult întemeiate şi consolidate. În 1924, din motive politice, dar ţinând seama şi de numărul mare al românilor din stânga Nistrului, Moscova a decis să înfiinţeze aici o republică autonomă moldovenească, ce a funcţionat în componenţa Ucrainei până în 1940. Prin urmare, românii de peste Nistru sunt parte constitutivă, naţiune co-fondatoare a regiunii transnistrene, indiferent de forma de organizare administrativă a acesteia. În vara anului 1940, când a fost restabilită vechea graniţă ţaristă pe Prut, Moscova a ataşat Basarabiei o parte a republicii autonome din stânga Nistrului, formând împreună Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), de această dată în componenţa URSS. Concomitent, însă, trei judeţe ale Moldovei istorice (Hotin, la nord, Ismail şi Cetatea Albă, la sud) au fost atribuite abuziv Ucrainei, din considerente exclusiv politice, Basarabia fiind ciuntită teritorial şi lăsată fără ieşire la Marea Neagră. Proclamarea autonomiei (1990) şi apoi a independenţei (1991) a consacrat existenţa tânărului stat Republica Moldova în graniţele în care a existat în fosta URSS, deci înglobând o parte a teritoriului din stânga Nistrului, fiind recunoscută astfel de întreaga comunitate internaţională.

Elevi ai liceului „Lucian Blaga”, în România, la Palatul Cotroceni

Elevi ai liceului „Lucian Blaga”, în România, la Palatul Cotroceni

Războiul de secesiune din 1992. Odată cu avântul renaşterii naţionale din RSSM în ultimii ani de existenţă ai URSS, şi mai ales imediat după destrămarea acesteia şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, a luat amploare mişcarea separatistă a minoritarilor rusofoni din fosta RSSM, care a culminat cu războiul de pe Nistru, din prima parte a anului 1992. Un război sprijinit direct şi masiv de Moscova, declanşat, chipurile, pentru apărarea drepturilor identitare ale populaţiei rusofone. De fapt, populaţia rusofonă se bucura şi atunci, ca şi acum, de toate drepturile privitoare la limba şi cultura maternă; prin urmare, violenţele militare nu au restabilit drepturile populaţiei rusofone, care nu au încetat niciodată să funcţioneze, ci au adâncit discordia din societate şi au provocat multe suferinţe şi nedreptăţi, în primul rând românilor din Transnistria, care s-au văzut din nou marginalizaţi şi supuşi unui intens proces de rusificare, precum în perioadele ţaristă sau comunistă. Limba română a devenit pentru ei obiect de studiu ca o limbă străină, iar limba moldovenească, recunoscută formal de autorităţile separatiste ca a treia limbă oficială în regiune, alături de rusă şi ucraineană, este în realitate îngrădită şi acceptată să funcţioneze doar în vechea grafie chirilică. Despre dramele românilor transnistreni ne-a vorbit şi marele compozitor de pe aceste meleaguri Eugen Doga, originar din satul Mocra, străveche aşezare moldovenească din stânga Nistrului: „În timpul războiului din 1992, moldovenii au fost izgoniţi cu miile din propriile case în dreapta Nistrului, iar cei care au rămas acolo sunt umiliţi, oprimaţi, nu-şi cunosc limba maternă, vorbesc prost şi rusa. Sute de case au rămas pustii şi pustiite în aşteptarea stăpânilor lor adevăraţi, a gospodarilor care le-au ridicat. Această situaţie este foarte dureroasă pentru familiile noastre”. O situaţie anacronică pentru epoca în care trăim, observată şi de o echipă a canalului de televiziune american CNN, care s-a aflat recent în Transnistria: „Blocuri vechi şi fabrici în ruine te întâmpină de cum intri în această republică autoproclamată… De la secera şi ciocanul de pe stemă până la statuile lui Lenin din pieţele publice, simbolurile sovietice sunt încă foarte respectate aici”.

Premierul Victor Ponta şi omologul său, Iurie Leancă, marchează eliminarea vizelor europene pentru cetăţenii R. Moldova

Premierul Victor Ponta şi omologul său, Iurie Leancă, marchează eliminarea vizelor europene pentru cetăţenii R. Moldova

Experienţele tragice ale războiului ar trebui evitate. De aproape 12 ani, în Transnistria domneşte pacea interetnică, dovadă în plus că acel război din 1992 a fost provocat artificial. Cu toate acestea, populaţia rusofonă, minoritară la nivelul Republicii Moldova, dar majoritară în regiunea transnistreană, a continuat neîncetat să militeze pentru separare, pentru crearea unei enclave statale afiliată intereselor Rusiei. Folosindu-se de prezenţa celor circa 13.000 de militari ruşi din trupele de pacificare, separatiştii şi-au extins abuziv autoritatea administrativă şi asupra oraşului şi a cetăţii Tighina, din dreapta Nistrului, în detrimentul autorităţilor centrale de la Chişinău. În 2006, administraţia separatistă a organizat un referendum (ilegal, nerecunoscut de comunitatea internaţională) al cărui rezultat, datorită manipulării populaţiei, era cunoscut dinainte: circa 97% dintre votanţi au optat pentru „independenţă şi alipirea voluntară la Rusia”. O formulă contradictorie, în fapt, pentru că nu poţi să fii „idependent” şi, în acelaşi timp, „alipit” unui alt stat. Este o diferenţă notabilă faţă de precedentul Kosovo, chiar şi faţă de Crimeea. În pofida normelor dreptului internaţional, administraţia separatistă de la Tiraspol nu a ezitat să invoce cazul Crimeii şi să ceară alipirea la Rusia în baza referendumului din 2006. „Ne considerăm o parte din lumea rusească. Nu ne diferenţiem de ruşi şi de civilizaţia rusă”, a declarat Nina Ştanski, „ministrul de externe” al autoproclamatei republici nistrene. Diplomatul transnistrean ignoră însă faptul că numai o parte a celor circa 500.000 de locuitori din regiune sunt etnici ruşi, cu sau fără cetăţenia Federaţiei Ruse, în timp ce marea lor majoritate sunt de alte etnii, în primul rând români şi ucraineni, care ar trebui să se bucure de drepturi egale în privinţa accesului la valorile culturilor cărora le aparţin. Din păcate, realităţile din regiunea transnistreană sunt mult prea dureroase.

Reaprinderea pasiunilor separatiste în regiunea de est (transnistreană) a Republicii Moldova, stimulate mai mult sau mai puţin vizibil de Federaţia Rusă, implică riscuri evidente. „Suntem în inima unui aşa-numit conflict îngheţat, adică dispute teritoriale nerezolvate, pe care Rusia le-ar putea reaprinde”, constatau şi jurnaliştii occidentali prezenţi în zonă. Situaţia existentă în Transnistria, a spus preşedintele Vladimir Putin, este una dintre „cele mai complicate probleme moştenite după destrămarea URSS”. Un motiv în plus, spunem noi, pentru a face să primeze echilibrul şi raţiunea, iar experienţele tragice ale violenţelor militare din trecut să fie privite cu mai multă luciditate de responsabilii politici. Regiunea transnistreană a fost alipită Basarabiei chiar de către Moscova, iar ea este astăzi parte a Republicii Moldova, stat membru al ONU, recunoscut de întreaga comunitate internaţională. În plus, orice eventuală „rupere” a Transnistriei de Republica Moldova ar trebui însoţită, în mod logic şi necesar, de reîntregirea acesteia din urmă cu vechile teritorii, din nord şi din sud, care i-au fost dezmembrate cu premeditare. Locuitorii Transnistriei, indiferent de originea etnică, au dreptul să se bucure, alături de toţi cetăţenii moldoveni, de facilităţile obţinute în relaţia cu UE, cum ar fi libertatea de mişcare în spaţiul comunitar, intrată în vigoare de la 28 aprilie a.c. Este firesc să existe preocupare faţă de situaţia etnicilor ruşi din Transnistria, la fel şi faţă de cea a etnicilor ucraineni din regiunea respectivă. De altfel, turnura spre Europa intervenită odată cu rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina, de la sfârşitul lunii mai, dă speranţe „făcătorilor de pace” din zonă, toată lumea întrezărind astăzi o normalizare a situaţiei şi implicit o coabitare firească a tuturor cetăţenilor din această parte a continentului. Cu atât mai mult, România are drepturi şi responsabilităţi de a se preocupa de situaţia etnicilor români din regiunea transnistreană. O spunea recent şi preşedintele României, cu ocazia primirii la Palatul Cotroceni a unui grup de elevi ai Liceului cu predare în limba română „Lucian Blaga”, din Tiraspol: „Trebuie să facem mai mult pentru toţi cei care continuă să se autodenumească români şi locuiesc în Transnsitria, pentru toţi cei care înţeleg că limba română este limba lor”.

Ioan C. Popa

Contribuţia Armatei Române

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Contribuţia Armatei Române

Continuitate şi consecvenţă

Forţele americane au găsit în România aliaţi de nădejde. România a fost un partener serios şi ferm din prima zi. Naţiunile din NATO nu sunt singure. Vreau să mulţumesc colegilor din România că sunt alături de noi” (Joe Biden, vicepreşedinte al Statelor Unite ale Americii)

10 ani alături de NATO

Militari la Deveselu

Militari la Deveselu

România a împlinit 10 ani de când a devenit stat membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-Atlantice, după o primă tentativă nereuşită, în 1997. Depunerea instrumentului de ratificare la Washington, la 29 martie 2004, a adus României garanţia că va fi apărată de aliaţii din cadrul NATO în cazul unui conflict militar, dar şi angajamentul ţării noastre de a lupta în cadrul misiunilor NATO pentru apărarea altor state. Anul 2004 a marcat integrarea în NATO a şapte state: România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia. Aderarea la NATO înseamnă asigurarea celor mai puternice garanţii de securitate din istoria contemporană a României şi faptul că România este parte a celei mai puternice organizaţii politico-militare din istoria contemporană. Ca stat membru al Alianţei Nord-Atlantice, România participă, din anul 2004, la misiuni şi operaţiuni NATO, contribuind astfel la promovarea, consolidarea şi menţinerea păcii şi stabilităţii regionale şi globale. În 10 ani de NATO, 40.000 de militari români au luat parte la misiunile NATO în diverse teatre de operaţiuni. Aniversarea primului deceniu ca membru NATO a găsit România la graniţa conflictului ruso-ucrainean, ce ameninţă stabilitatea şi securitatea regiunii, dar şi în postura de a găzdui, la baza de la Deveselu, interceptori anti-rachetă, element important al arhitecturii sistemului de apărare antirachetă dezvoltat de NATO în Europa.

Activitatea desfăşurată de Armată română este apreciată în cele mai înalte foruri ale NATO. Preţul acestor participări se măsoară nu doar în resursele materiale alocate, cât mai ales în sacrificiile militarilor români: 26 de eroi căzuţi la datorie sub drapelul patriei şi peste 140 de eroi răniţi şi invalizi, potrivit ministrului Apărării. Iar costurile misiunilor internaţionale ale Armatei române în aceşti ani sunt estimate în jurul unui miliard de euro, în condiţiile în care bugetul Ministerului Apărării Naţionale a fost mai mereu condiţionat de economie. Anul acesta, MApN primeşte 1,42% din PIB, faţă de 2%, cât ar fi fost necesar conform standardelor NATO.

Exerciţii militare comune româno-americane

Exerciţii militare comune româno-americane

Cronicile militare consemnează faptul că prima şi cea mai importantă misiune la care a participat România ca membru NATO este cea din Afganistan. România a trimis până acum în Afganistan peste 24.000 de militari. Alţi aproape 10.000 de militari români au fost mobilizaţi între anii 2003 şi 2009 pentru menţinerea păcii în Irak, iar pentru misiunile din Bosnia şi Herţegovina şi Kosovo – câteva sute. Trupele româneşti sunt încă prezente în Afganistan şi în Kosovo. România are peste 1.300 de militari pe aceste fronturi, cei mai mulţi dintre ei în Afganistan. Se apreciază şi faptul că militari americani şi ai altor ţări NATO se antrenează în poligoanele puse la dispoziţie de România, cum ar fi Baza de la Mihail Kogălniceanu, care serveşte drept punct de trecere pentru militarii americani care se retrag din Afganistan.

Cât priveşte Baza de la Deveselu, aceasta va găzdui interceptori anti-rachetă, o componentă a scutului american care include facilităţi în Turcia, Polonia sau Marea Mediterană. Baza din judeţul Olt va deveni operaţională, potrivit calendarului agreat, în 2015. România a acceptat instalarea pe teritoriul său a acestei baze, în cadrul scutului american antirachetă în Europa, în septembrie 2011. Statele Unite au alocat, în bugetul pe 2014, 80 de milioane de dolari pentru construcţiile militare de la baza Deveselu. Potrivit ministrului Apărării, Mircea Duşa, statul român are misiunea de a realiza lucrări de amenajare, iar partenerii americani de dotare a bazei, care trebuie să fie operaţională de anul viitor. De asemeni, se cunoaşte că România a dat Alianţei Nord-Atlantice şi un adjunct al secretarului general, în persoana diplomatului Sorin Ducaru, iar purtătorul de cuvânt al NATO, Oana Lungescu, s-a născut în România.

Un moment important l-a reprezentat Summit-ul NATO de la Bucureşti, în perioada 2-4 aprilie 2008. Reuniunea la nivel înalt a NATO a dezbătut teme semnificative, precum extinderea Alianţei, relaţiile sale cu Federaţia Rusă şi misiunea din Afganistan. S-au aflat la Bucureşti pentru a lua parte la lucrările Consiliului Nord-Atlantic 3.000 de oficiali din 49 de ţări. Printre aceştia s-au numărat preşedintele american George W. Bush, cancelarul german Angela Merkel, preşedintele francez Nicolas Sarkozy, premierul britanic Gordon Brown, preşedintele Comisiei Europene José Manuel Duaro Barroso, preşedintele rus Vladimir Putin, liderul ucrainean Viktor Iuşcenko, premierul italian Romano Prodi, premierul spaniol Jose Rodriguez Zapatero, secretarul general al ONU, Ban-Ki moon.

Participare la misiuni în anul 2014

Exerciţii militare comune româno-americane

Exerciţii militare comune româno-americane

România îşi continuă şi în acest an participarea la operaţiuni de apărare colectivă şi promovare a stabilităţii regionale şi globale, respectându-şi obligaţiile de stat membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-Atlantice.

Planul de întrebuinţare a forţelor armate ale României care se trimit în misiuni şi operaţiuni în afara teritoriului statului român în anul 2014, aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) prevede că Armata României realizează două misiuni esenţiale: apărarea României şi, respectiv, apărarea aliaţilor săi prin participarea la operaţii de apărare colectivă şi promovarea stabilităţii regionale şi globale. Efortul principal îl constituie, în continuare susţinerea operaţiei „Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate” (ISAF) din Afganistan şi menţinerea angajării în teatrul de operaţiuni din Balcani.

În anul 2014, Armata României dislocă la misiuni şi operaţiuni din afara teritoriului statului român un număr de 1.311 militari. Comparativ cu anul 2013, numărul acestor forţe este diminuat cu 725 de militari. În ceea ce priveşte Ministerul Afacerilor Interne, forţele care vor participa în anul 2014 la misiuni sub egidele NATO, Uniunii Europene, OSCE şi ONU vor fi de 791 de militari şi poliţişti. Faţă de anul 2013, numărul acestora este mai mare cu 301 persoane.

Contribuţia Armatei Române

Misiunea Crucişătorului USS Monterey , este de a intări cooperarea şi interoperabilitatea cu ţările partenere SUA din zona Mării Negre. 

Misiunea Crucişătorului USS Monterey , este de a intări cooperarea şi interoperabilitatea cu ţările partenere SUA din zona Mării Negre.

România a dislocat, în iulie 2002, în Afganistan, primul batalion de infanterie, format din 405 militari provenind din Batalionul 26 infanterie „Neagoe Basarab”, sub comanda Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF). Aceasta a reprezentat prima acţiune de luptă a Armatei Române în afara frontierelor naţionale după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) reprezintă prioritatea operaţională cea mai importantă a NATO şi, în acelaşi timp, este cea mai amplă operaţiune aliată din istoria Alianţei Nord-Atlantice. A fost lansată în 2001, prin rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1386, după îndepărtarea de la putere a regimului taliban. Iniţial a reprezentat o forţă multinaţională sub egidă ONU, limitată la asigurarea securităţii capitalei Kabul şi a împrejurimilor sale. După preluarea de către NATO a operaţiei ISAF, în 2003, România şi-a sporit gradual contribuţia la efortul Alianţei, în paralel cu continuarea participării la operaţia „Enduring Freedom”, condusă de SUA

logo_10_ani_natoŢara noastră este unul dintre contributorii importanţi la ISAF. Participarea României la ISAF este fundamentată prin Hotărârea nr. 38, din 21 decembrie 2001, a Parlamentului României, care acordă Guvernului împuternicirea de a stabili forţele, mijloacele, finanţarea şi condiţiile în care se va asigura această participare.

În prezent, militari români contribuie la realizarea obiectivelor NATO în Afganistan, de sprijinire a extinderii şi exercitării autorităţii guvernului afgan pe tot teritoriul ţării şi de furnizare a climatului de securitate necesar pentru activităţile de stabilizare şi reconstrucţie. De asemeni, ţara noastră contribuie la instruirea armatei afgane, în vederea conferirii afganilor abilitatea de a-şi apăra singuri propria ţară, în scopul creării unei stabilităţi durabile în Afganistan. Procesul de tranziţie, care vizează preluarea în întregime de către autorităţile de la Kabul a responsabilităţilor pentru asigurarea securităţii ţării, se desfăşoară gradual, până la sfârşitul anului 2014, când misiunea ISAF se va încheia, potrivit deciziilor luate la Summit-ul de la Chicago.

În cei peste 10 ani de prezenţă a unor trupe româneşti în teatrele de operaţiuni şi-au pierdut viaţa 26 de militari, alţi peste 140 fiind răniţi.

IN MEMORIAM

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on IN MEMORIAM

Căzuţi la datorie în misiunile internaţionale de menţinere a păcii

Revista noastră socoteşte că este de datoria sa să cinstească memoria acestor militari, avansaţi p.m. în grad şi distinşi cu înalte ordine militare.

1. 17.09.1996 – Slt. BRÂNZAN Remus – Bosnia Herţegovina

2. 11.11.2003 – Slt. SAMUILĂ Mihail Anton – Afganistan

3.11.11.2003 – Slt. FOGORAŞI Iosif-Silviu – Afganistan

4. 24.04.2005- Slt. ŞONEI Narcis – Afganistan

5. 27.04.2006 – Slt. HÂNCU Bogdan Valerian – Irak

6. 20.06.2006 – Slt. DRĂGUŞANU Ionel Gheorghiţă -Afganistan

7.06.09.2007 – Slt. MARCU Aurel – Afganistan

8.21.09.2007 – Slt. GROŞARU Ioan – Irak

9. 20.03.2008 – Slt. SANDU Ionuţ Cosmin – Afganistan

10. 13.06.2008 – Slt. COVRIG Claudiu Marius – Afganistan

11. 31.08.2008 – Slt. ALEXANDRESCU Dragoş Traian – Afganistan

12. 26.02.2009 – Slt. CHIRA Claudiu – Afganistan

13.03.04.2009 – Mr. PETRE Tiberius-Marcel – Afganistan

14. 07.04.2009 – Mr. UNGURAŞ Iuliu-Vasile – Afganistan

15.23.02.2010 – Slt. BĂDICEANU Florin – Afganistan

16. 12.05.2010 – Slt. LEU Valerică – Afganistan

17. 23.06.2010 – Slt. CIOBOTARU Dan – Afganistan

18. 23.06.2010 – Slt. CARACUDA Paul – Afganistan

19.01.10.2010 – Slt. SFECHEŞ Marius Florin – Afganistan

20. 01.10.2010 – Slt. FILIP Cristian-Petru – Afganistan

21. 05.05.2011 – Slt.LIXANDRU Claudiu Laurenţiu – Afganistan

22. 09.05.2012 – Slt. MARINESCU Cătălin-Ionel – Afganistan

23. 09.05.2012 – Slt. LEUŞTEAN Ion-Lucian – Afganistan

24. 22.09.2013 – Slt POSTELNICU Adrian – Afganistan

25. 22.09.2013 – Slt. Popa Vasile Claudiu – Afganistan

26.30.03.2014 – Plt.-maj. VULPOIU Claudiu Constantin – Afganistan

Între vestigii istorice şi cazmaua demolatoare

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Între vestigii istorice şi cazmaua demolatoare
Castelul Nălaţ, de la marginea Haţegului

Castelul Nălaţ, de la marginea Haţegului

Acum aproape jumătate de secol ajungeam pentru prima dată în Italia, la unul din strălucitele colocvii „Magna Graecia”, care se organizau anual la Taranto din 1961 – se organizează şi în prezent, din câte ştiu. Eminentul arheolog de origine română Dinu Adameşteanu, căruia noi toţi, tinerii arheologi şi istorici români care aveam burse la colocviu, îi datoram prezenţa noastră la Taranto, era foarte tulburat de un proces care i se intentase din partea unor dezvoltatori imobiliari. Ne-a dus după colocviu la Metapont, ne-a arătat teatrul grec de acolo, superb şi foarte bine păstrat, şi acolo, pe loc, ne-a povestit că adversarii lui în proces, care voiau să construiască taman pe locul teatrului un mare hotel, reuşiseră să facă astfel încât procesul să se judece la Roma, ca să poată pretinde că teatrul acela, pe băncile căruia stăteam, nu exista de fapt, era o invenţie a arheologilor care le sabotau iniţiativa din cine ştie ce interese obscure…

De atunci şi până azi am cules sute de exemple în care se vede conflictul perpetuu între cei care vor să construiască pe locul vechilor ruine şi cei care vor să le ocrotească. Problema nu e simplă, mai ales în Europa, unde pământul ascunde comori de istorie: aproape oriunde ai înfige cazmaua, rişti să distrugi vestigii ale trecutului. Aceste ciocniri iau adesea înfăţişarea unui conflict între lăcomia de bani a investitorilor şi nobilul devotament dezinteresat al iubitorilor de istorie, dar lucrurile nu sunt niciodată atât de simple: lumea modernă are nevoie de autostrăzi, turismul – singura activitate care poate transforma patrimoniul monumental dintr-o resursă simbolică într-o resursă aducătoare de profit – nu se dezvoltă acolo unde nu sunt hoteluri decente… De fiecare dată, o opţiune foarte dificilă între interesele pe termen scurt şi idealurile culturale, identitare şi valoroase simbolic, impune un sacrificiu dureros.

Gara din Brad, monument istoric

Gara din Brad, monument istoric

Dacă până la primul război mondial aceste bunuri erau exclusiv în grija fiecărui stat, şocul distrugerii unor monumente depozitare ale simbolurilor naţionale – cum a fost catedrala Notre Dame de la Reims, bazilica încoronării regilor Franţei, distrusă de bombardamentele germane din septembrie 1914 – a impus tot mai pronunţat ideea unei responsabilităţi transnaţionale pentru protejarea unor atari locuri şi monumente concentrând un capital simbolic major. Liga Naţiunilor, înfiinţată după încheierea războiului, a depus mari eforturi în acest sens. Un rol important a jucat în această direcţie şi România, nu în mică măsură şi datorită faptului că Nicolae Titulescu îl promovase la Geneva pe tânărul, pe atunci, George Oprescu, distins istoric de artă.

Conferinţa de la Atena, din 1931, referitoare la restaurarea clădirilor istorice, a pregătit adoptarea în 1933 a Cartei de la Atena, al cărei proiect, redactat de Le Corbusier, reflectă această conştiinţă crescândă a responsabilităţii internaţionale pentru patrimoniul cultural – o noţiune care acum este utilizată pentru prima dată. Patrimonium în latină înseamnă „moştenire”, şi limbile moderne folosesc tot mai frecvent echivalentul acestui cuvânt în mai multe limbi moderne, heritage, de bună seamă, pentru că numărul ştiutorilor de latină este într-o dramatică descreştere peste tot în lume.

După grozăviile celui de-al doilea război, ONU a generat o organizaţie special destinată culturii, UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, fondată în 1945 ca un organism complementar al Naţiunilor Unite. În 1954, Egiptul, sub dictatura lui Nasser, a decis o vastă operaţie de îndiguire a Nilului, pe modelul marilor şantiere sovietice. Proiectul era cu totul nepăsător faţă de perspectiva dispariţiei unor monumente istorice fără egal, vestigii ale arhitecturii sacre egiptene şi greco-romane. Un val general de emoţie în întreaga lume civilizată a evidenţiat atunci caracterul universal al bunurilor culturale ameninţate. UNESCO şi-a afirmat atunci pentru prima dată în mod spectaculos vocaţia de apărare a patrimoniului cultural al umanităţii: „Naţiunile Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură” au investit 80 milioane de dolari în transferarea templelor de la Abu Simbel şi Philai, reclădite în zone înalte de pe valea Nilului.

Considerată un enorm succes, acţiunea din Egipt a fost urmată de protejarea monumentelor şi lagunei Veneţiei, apoi a vestigiilor celei mai vechi civilizaţii din subcontinentul indian de la Mohenjo-daro şi a complexului sacru de la Borobodur. De atunci şi până în prezent, 962 monumente naturale şi culturale au intrat în patrimoniul pe care UNESCO îl protejează. Aceste iniţiative au fost sistematizate odată cu Conferinţa generală UNESCO din 1972, care a decis constituirea ICOMOS – Consiliul Internaţional al Monumenelor şi Siturilor – şi a elaborat Convenţia menită să protejeze proprietatea comună unică şi de neînlocuit – patrimoniul comun al omenirii.

Un coleg italian îmi spunea, la începutul anilor ’90, că „ar fi bine dacă aţi încerca să daţi o lege a rezervaţiilor arheologice înainte de a restitui proprietăţile”. N-a fost să fie, aş zice chiar dimpotrivă. Legea 18 s-a adoptat şi aplicat într-un vid legislativ destul de suspect, la drept vorbind. E adevărat că legile anterioare lui 1989, atât în privinţa patrimoniului istoric imobil, cât mai ales în privinţa patrimoniului mobil – obiecte de artă şi colecţii în proprietatea nominală a particularilor – erau extrem de constrângătoare. Patrimoniul construit era aparent protejat, de fapt, însă, era protejat doar în raport cu particularii, într-o vreme în care statul „multilateral dezvoltat” distrugea frenetic monumente, biserici, sate şi oraşe. Patrimoniul mobil era practic naţionalizat de o lege abuzivă, care a fost abrogată încă din primele luni de după revoluţie. Această eliberare nu a fost însă nici însoţită, nici măcar urmată repede de o nouă lege care să reglementeze acest domeniu atât de delicat. La conducerea noului Minister al Culturii, dl. Andrei Pleşu a iniţiat reînfiinţarea Comisiei Monumentelor Istorice, dar nici domnia sa, nici succesorii domniei sale din guvernele Stolojan şi Văcăroiu nu au înaintat vreun act normativ care să protejeze cea mai fragilă componentă a patrimoniului cultural, bunurile mobile. Drept care România a pierdut în acei ani inaugurali o cantitate greu de evaluat exact, dar fără nici o îndoială enormă, de bunuri culturale, care se exportau cu vagoanele şi au reprezentat baza multor averi – poate licite, dar fără îndoială nelegitime. Abia sub ministeriatul lui Ion Caramitru – probabil cel mai benefic pentru acest domeniu al patrimoniului, cel puţin până acum – s-a elaborat şi adoptat o lege care răspunde în bună măsură exigenţelor de protejare a obiectelor valoroase cultural.

Castelul baronului Franz Nopcea, din Săcel

Castelul baronului Franz Nopcea, din Săcel

Tot atunci, în 1999, a fost suplimentată considerabil lista monumentelor istorice protejate de UNESCO. România beneficia de susţinerea UNESCO pentru Delta Dunării, din 1991, şi pentru opt mănăstiri din nordul Moldovei şi Mănăstirea Horezu, ca şi pentru bisericile fortificate din Transilvania, din 1993. Li s-au adaugat, în 1999, ansamblul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, centrul istoric al Sighişoarei şi opt biserici de lemn din Maramureş. Recent, o încercare de a înscrie în lista UNESCO vestigiile minelor de aur de la Alburnus Maior – Roşia Montană nu a fost validată de UNESCO, deoarece monumentele de acolo nu sunt unice în lume, cum o cer normele acestei organizaţii.

Evident, la asta se adaugă lista, cu mult mai amplă, a monumentelor protejate la nivel naţional. Reînfiinţarea, după revoluţie, a venerabilei Comisi(un)i a Monumentelor Istorice – slujită, alături de alţi savanţi, şi de bunicul meu, Constantin Moisil, apoi şi de tatăl meu, Emil Condurachi – a salvat multe asemenea monumente. Comisiunea Monumentelor Istorice se infiinţase în 1892, având drept atribuţii evidenţa şi cercetarea monumentelor istorice; din 1923 până în 1940, a fost condusă de Nicolae Iorga, secondat de N. Ghika-Budeşti, Stefan Balş, Arthur Verona, Horia Teodoru. În 1948, şi această instituţie a fost desfiinţată. În 1952 s-a decis înfiinţarea unei Direcţii având drept obiect protejarea şi restaurarea monumentelor, mai cunoscută sub numele de Direcţia Monumentelor Istorice, desfiinţată după cutremurul din 1977, ca să nu mai existe piedici în calea demolărilor.

În 1990 se reînfiinţa şi Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice din Ministerul Culturii, iar ulterior Institutul Naţional al Patrimoniului, având ca principale atribuţii cercetarea, evidenţa, protejarea şi restaurarea monumentelor istorice.

De la un timp, un capitol foarte vast s-a adăugat monumentelor tangibile: este vorba despre patrimoniul invizibil, constând din tehnici şi practici tradiţionale, reprezentînd de asemeni un tezaur cultural, poate cel mai ameninţat de invazia modernităţii. Muzeul Ţăranului Român dezvoltă tradiţiile iniţiate de Muzeul Satului sau de Complexului muzeal ASTRA – Sibiu, organizând evenimente tematice care confruntă publicul cu acţiunea directă a creatorilor populari. Tot mai mulţi dintre contemporani sunt aduşi să-l descopere abia atunci cînd formele atât de diverse şi pasionante de creativitate tradiţională ajung în pragul dispariţiei: citeam recent într-o revistă de arhitectură franceză despre calităţile inegalabile ale construcţiilor din chirpici.

Ar mai fi de adăugat multe la acest capitol. Ezit între a evoca organizaţia Blue ShieldScutul Albastru, fondată în 1996, dar bazată pe Convenţia de la Haga, pentru protecţia patrimoniului cultural în eventualitatea unui conflict armat, echivalentul Crucii Roşii pentru monumente şi opere de artă – şi a cita o rezoluţie a ICOMOS, din 18 aprilie 2014, de Ziua internaţională a monumentelor şi siturilor, care exprimă îngrijorarea acestei organizaţii pentru salvgardarea patrimoniului arhitectonic al Bucureştilor. Din păcate, ambele subiecte sunt cât se poate de actuale, fie în ţară, fie în lume: amintirea Podului de la Sarajevo, dar şi îngrijorarea pentru oraşele Ucrainei sau pentru soarta cartierelor vechi ale Capitalei, unde clădiri de mare valoare culturală se degradează în aşteptarea demolării, merită toată atenţia noastră.

Prof. dr. Zoe Petre

Autoritatea statală – condiţie a democraţiei

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Autoritatea statală – condiţie a democraţiei

Mulţi se întreabă de ce în societăţile occidentale – de pildă, în Germania -ordinea civică este respectată, fiind un fapt curent. Răspunsul este simplu: legea este aplicată de autorităţi cu maximă seriozitate şi promptitudine.

● „Nu este destulu a organisa Statulu prin legi, trebue ca acele legi să se observe; acesta este obiectulu dreptului penale”.

(Alex Creţiescu)

● „Acolo unde lipseşte constrângerea, sancţiunea, lipseşte dreptul.”

(Georgio del Vecchio)

Av. Arin Alexandru Avramescu

Av. Arin Alexandru Avramescu

Funcţionarea durabilă şi eficientă a oricărei societăţi democratice este legată în mod indisolubil de existenţa „statului de drept”, care defineşte o formă democratică de guvernământ în care autorităţile statale învestite cu prerogative de putere publică se supun dreptului, acţionând în coordonatele legii. În acelaşi timp, este statul care îşi subordonează acţiunea sa asupra cetăţenilor, regulilor; statul de drept înseamnă limitarea puterii prin drept, protecţia ordinii democratice liberale, ordinea juridică. În Franţa, acest concept a fost asociat principiului legalităţii din timpul Revoluţiei franceze, aflându-se în antiteză cu arbitrariul regal („L’état c’est moi”, atribuit lui Ludovic al XIV – lea), desemnând ideea conformităţii deciziilor adoptate de autorităţile administrative cu ansamblul regulilor de drept. Iar în Marea Britanie, termenul „rule of law”, specific sistemului de drept englez, semnificând domnia legii, a caracterizat sistemul constituţional ulterior perioadei absolutismului regal şi se traduce prin supunerea administraţiei sistemului de drept aplicabil (common law). La nivel comunitar, principiul statului de drept – apreciat ca fiind coloana vertebrală a democraţiei constituţionale moderne şi una dintre principalele valori ale tradiţiilor constituţionale comune ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene – a fost consacrat prima dată prin Tratatul de la Maastricht (1992). Iar în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), statul de drept a fost definit ca valoare comună a UE.

Munca în folosul comunităţii, soluţie pentru contravenienţii din Timişoara

Munca în folosul comunităţii, soluţie pentru contravenienţii din Timişoara

Din această perspectivă, întreaga activitate a autorităţilor administrative trebuie să fie guvernată întotdeauna de imperativul satisfacerii interesului general al societăţii (interesului public). Noţiunea de „interes public” – izvorând dintr-o dublă tradiţie, respectiv cea creştină (a binelui comun) şi cea laică (a voinţei generale) – constituie atât un principiu de funcţionare a aparatului de stat, cât şi o limită instituită exerciţiului acestuia. Mai întâi, reprezintă un atribut al puterii statale, întrucât societatea presupune un sistem de reguli şi sancţiuni cărora cetăţenii acceptă să li se supună. În acest sens, este deosebit de concisă şi profundă, dincolo de parfumul exprimării arhaice, formularea lui Alex Creţiescu în „Comentariu alu Codiciloru României”, de la 1865 „Nu este destulu a organisa Statulu prin legi, trebue ca acele legi să se observe; acesta este obiectulu dreptului penale”.

Una dintre funcţiile esenţiale ale statului de drept priveşte reglementarea relaţiilor sociale care se stabilesc între cetăţeni şi conduita acestora în calitate de membri ai unei colectivităţi, prin instituirea ordinii de drept. Sistemul normelor de drept – formă a controlului social – exprimă voinţa statală, acestea fiind edictate şi sancţionate de stat, au caracter general şi obligatoriu, iar în cazul încălcării prescripţiilor acestora – dată fiind necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate – devine aplicabilă forţa de constrângere a statului (coerciţia statală).

Autorităţile britanice pedepsesc sever abaterile din traficul rutier

Autorităţile britanice pedepsesc sever abaterile din traficul rutier

Constrângerea, respectiv caracterul coercibil al dreptului a fost definită drept „ansamblul măsurilor dispuse de organele administraţiei publice, în temeiul legii şi cu folosirea puterii publice, în scopul de a preveni săvârşirea de fapte antisociale, de a sancţiona comiterea unor asemenea fapte, de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de a asigura executarea obligaţiilor acestora”(V. Vedinas) şi diferenţiază normele de drept faţă de normele morale şi cele sociale. Cu privire la acest aspect, filosoful juridic italian Georgio del Vecchio afirma că „acolo unde lipseşte constrângerea, sancţiunea, lipseşte dreptul”.

Fundamentul aplicării sancţiunii este reprezentat de fapta ilicită, comportamentul antisocial, prin care se aduce atingere valorilor sociale fundamentale, conduita prin care sunt încălcate normele de drept şi care antrenează răspunderea juridică a persoanelor vinovate de nesocotirea acestora, cu consecinţa suportării anumitor consecinţe juridice (aplicarea unor sancţiuni). În acest sens, istoricul şi juristul german Th. Mommsen definea pedeapsa drept „răul pe care îl impune statul celui care a înfrânt prescripţia sa”.

Ne permitem să preluăm tabloul general al sancţiunilor aplicabile: Pedepse – sancţiuni proprii dreptului penal, aplicabile infractorilor care săvârşesc fapte prin care sunt periclitate în mod grav valori sociale fundamentale: viaţa, libertatea, bunurile etc; Măsurile de siguranţă – sancţiuni de drept penal având caracter eminamente preventiv; Măsurile educative – sancţiuni aplicabile exclusiv infractorilor minori, având ca finalitate corectarea procesului educativ al acestora; Sancţiunile contravenţionale – cu caracter administrativ, aplicabile în cazul nerespectării valorilor sociale care nu sunt protejate de legea penală, având o gravitate şi un grad de pericol social mai redus decât al infracţiunilor.

Infractori minori reeducaţi într-un centru din Houston, Texas

Infractori minori reeducaţi într-un centru din Houston, Texas

Nu întâmplător amintim faptul că aplicarea sancţiunilor de către autoritatea statală este guvernată de următoarele funcţii: legală (se aplică conform actelor normative care le stabilesc şi în limitele prevăzute de acestea, conform principiului nici o pedeapsă fără lege – „nulla poena sine lege”); represiv – aplicativă: implică resimţirea unei suferinţe personale de către făptuitor, de unde şi „pedeapsa este răul suferinţei ce intervine pentru răul faptei”; preventivă: sancţiunea ce constituie un avertisment ante factum pentru cei tentaţi să nesocotească normele juridice; educativă: urmărindu-se îndreptarea făptuitorului şi corijarea comportamentului social viitor al acestuia.

În materia sancţiunilor contravenţionale aplicabile, abordarea comparativă a diferitelor sisteme de drept relevă faptul că unele fapte care în legislaţia franceză sau spaniolă sunt calificate ca fiind contravenţii (lovirea uşoară, furtul simplu, însuşirea bunului găsit sau nerespectarea dispoziţiilor preşedintelui completului de judecată), potrivit legislaţiei române, acestea constituie infracţiuni. Este de reţinut faptul că în unele state, precum Ungaria şi Republica Moldova, contravenţiile sunt reglementate de Coduri contravenţionale, în timp ce în alte state (Franţa, Spania), faptele contravenţionale sunt prevăzute alături de crime şi delicte în Codurile penale.

În România nu este reglementată „recidiva contravenţională” şi „cazierul contravenţional”. În schimb, în Belgia, amenzile se dublează în cazul persoanelor care încalcă legislaţia contravenţională a statului respectiv mai mult de o singură dată. În ţara noastră, instituţia transformării amenzii contravenţionale neachitate în închisoare contravenţională a fost desfiinţată din anul 2003, fiind înlocuită de măsura prestării unei activităţi în folosul comunităţii. Cu toate acestea, instituţia închisorii contravenţionale este menţinută în unele sisteme de drept din Uniunea Europeană; de asemeni Serbia (pentru depăşirea vitezei legale), în unele purtând însă alte denumiri (recluziune în Spania sau arest contravenţional în Republica Moldova).

Se poate vorbi despre o lipsă de eficienţă a „prestării unei activităţi în folosul comunităţii” în societatea românească actuală, deşi aceasta este practicată cu succes în multe ţări din Uniunea Europeană (ca urmare a beneficiilor sociale şi a impactului moralizator resimţite). Astfel, în Franţa, aceasta este numită „muncă în interes general” şi presupune exprimarea acordului prealabil al contravenientului în faţa instanţei, în sensul executării acestei sancţiuni. De asemeni, „sistemul de drept francez” prevede în mod inovator o altă sancţiune aplicabilă ca alternativă la pedeapsa închisorii, aşa-numitul „stagiu de cetăţenie sau de educaţie civică”, care implică desfăşurarea de către autorul faptei ilicite, pe cheltuiala sa, a unei activităţi în cadrul unui serviciu comunitar (social, sanitar sau profesional). Această sancţiune este aplicabilă şi minorilor având vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani. Reţinerea permisului de conducere ajunge până la o perioadă de un an în Anglia, doi ani în Polonia şi trei ani în Franţa, iar sancţiunea drastică a confiscării autoturismului se aplică în Anglia şi Olanda pentru viteză excesivă, iar în Anglia pentru conducerea autovehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice. În Statele Unite ale Americii (California) – fapta de „vandalism” este calificată delict sau contravenţie în funcţie de prejudiciul cauzat. În Spania există o sancţiune specifică – zilele-detenţie – aplicabilă în cazul contravenţiilor contra patrimoniului, în funcţie de valoarea bunurilor prejudiciate. De asemeni, există „sancţiunea localizării permanente” pe o perioadă cuprinsă între 20 şi 60 zile, în cazul contravenţiilor contra ordinii publice. În Italia, o sancţiune similară localizării permanente este „semidetenţia”, implicând obligarea contravenientului de a desfăşura cel puţin 10 ore pe zi activităţi utile comunităţii din care face parte.

Poate că mai mult ca oricând, conaţionalii noştri ar trebui să reflecteze la exigenţele statului nostru de drept şi la respectarea legilor ţării, cu toate binefacerile, cât şi consecinţele pe care le-ar aduce nerespectarea lor.

Av. Arin Alexandru Avramescu

O aniversare de prestigiu

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on O aniversare de prestigiu
Gina Pana

Gina Pana

Citim într-o revistă pusă la dispoziţia călătorilor, în avionul ce ne poartă înspre Tel Aviv: „Însoritul Tel Aviv nu-şi dezminte nici în această primăvară renumele de metropolă culturală. Institutul Cultural Român de la Tel Aviv în parteneriat cu Opera Naţională Israeliană vă invită pe parcursul lunii aprilie 2014 să va bucuraţi de reprezentaţiile spectacolului de operă «Povestirile lui Hoffman», pus în scenă de un regizor german şi care reuneşte în roluri principale artişti din România, Franţa, Italia, Rusia, SUA, Argentina, Africa de Sud şi Israel. Inţiativa face parte din seria evenimentelor care marchează 10 ani de la înfiinţarea ICR Tel Aviv”.

Din acest punct pornim şi interviul redacţiei noastre cu dr. Gina Pană, director al ICR Tel Aviv.

– Presa israeliană a apreciat, adesea, acțiunile și evenimentele organizate de Institutul Cultural Român de la Tel Aviv, aflat în cel de-al 10-lea an de existență…

Concert dedicat Zilei Naţionale a României

Concert dedicat Zilei Naţionale a României

– Ne-am câștigat un loc distinct în peisajul cultural israelian, prin eforturile susținute ale unei echipe extrem de dedicată misiunii sale, de promovare și creștere a vizibilității valorilor culturale româneşti. Realizările acestui institut pot fi cu ușurință cuantificate prin afluența publicului, prin numărul și calitatea evenimentelor realizate în tot acest timp, prin frecventele referiri din presa israeliană și, nu în ultimul rând, prin încrederea de care ne bucurăm din partea operatorilor culturali cu care colaborăm. Trebuie spus că provocările care ne-au stat în față din punct de vedere artistic nu au fost puține, și nici ușoare. Israelul se remarcă printr-o mare diversitate culturală și prin creații originale în domenii reprezentative, artiștii acestei țări fiind în pas cu cele mai noi trenduri occidentale sau, de multe ori, înaintea acestora.

La Universitatea Ben Gurion, vizitatori la expo-conferinţa „ Eu sunt român”

La Universitatea Ben Gurion, vizitatori la expo-conferinţa „ Eu sunt român”

Acesta este, în mare, contextul în care ICR Tel Aviv trebuie să activeze: un mediu cultural extrem de dinamic, în care evenimentele culturale sunt omniprezente. Strategia noastră de a atrage publicul israelian către cultura română s-a concentrat pe două mari direcții: derularea unui program variat și alert, prin care am pătruns în toate domeniile: literatură, muzică, dans, arte vizuale, film, teatru, conferințe, workshop-uri, cursuri de limbă română, și crearea unor parteneriate importante cu instituții și cu personalități culturale de marcă din Israel. Linia pe care am mers – aceea de a da posibilitate oamenilor de cultură din cele două țări de a se cunoaște reciproc, de a fi împreună în proiecte comune, a oferit un plus de vizibilitate activității noastre, reușind astfel să fidelizăm un public nefamiliarizat, inițial, cu cultura română. Majoritatea celor 600 de evenimente organizate de ICR Tel Aviv în 10 ani de activitate, fie că a fost vorba de conferințe internaționale, concerte, expoziții, ateliere de traducere, spectacole de teatru ale unor autori români în traducere ebraică, a fost realizată în parteneriat cu instituții israeliene și, dată fiind calitatea producțiilor noastre artistice, a beneficiat de co-finanțări din partea acestora. Permiteți-mi să vă dau un singur exemplu: ca urmare a proiectului „Eu sunt Român: ruta București – Tel Aviv” organizat de institutul nostru la Universitatea Ben Gurion din Beer Sheva în anul 2011, în curricula cursului de „Istoria Artei” a acestei universități a fost introdus un capitol dedicat artelor vizuale și culturii din România.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Grupul „Albaştrii”, la festivalul de dans de la Karmel

Aș dori, de asemenea, să amintesc faptul că ICR Tel Aviv a participat la numeroase proiecte internaționale alături de alte institute sau departamente culturale ale unor ambasade acreditate în Israel, cum ar fi recentul festival internațional de filme restaurate „Another Look”, sub egida EUNIC, în care au fost prezentate 13 filme europene, sau proiectul „Common Roots”, design din Europa Centrală și de Est, care a cuprins o selecție de creații ale unor designeri din 10 țări central și est-europene. Unul dintre proiectele noastre extrem de importante a fost promovarea unor tineri artiști lirici pe scenele israeliene, în colaborare cu Opera Națională din Tel Aviv, cu Filarmonica din Ierusalim și Orchestra simfonică din Haifa. În ultimii 3 ani, tenori, baritoni sau soprane din România au interpretat roluri principale în coproducții internaționale de mare succes. Spectacolele în care au evoluat artiștii români au fost vizionate de zeci de mii de spectatori. Articolele apărute în mass media israeliene au fost laudative, școala interpretativă românească bucurându-se în acest moment de o cotă deosebit de înaltă în Israel, în contextul în care aici evoluează renumiţi artiști lirici din Rusia, Italia, SUA, Franța, Germania ș.a. Mai amintesc de expoziţia de artă modernă cu titlul „Artişti evrei de avangardă din România”, realizată de Muzeul Israel și de Muzeul de Istorie a Evreilor din Amsterdam, în colaborare cu ICR Tel Aviv. Expoziția, deschisă inițial pentru 3 luni a fost prelungită, la cererea vizitatorilor, până în luna aprilie a anului 2012 și a cuprins 90 de lucrări semnate de artişti evrei de renume internațional din România, printre care: Tristan Tzara, Marcel Iancu, Victor Brauner, M. H. Maxy ş.a. Conform estimărilor făcute de Muzeul Israel, expoziția a fost vizitată de aproximativ 550.000 de persoane.

Desigur, în acest moment aniversar este foarte greu să alegem doar câteva exemple pentru a ilustra bogata noastră activitate dar, pentru ca am luat drept referință numărul de spectatori prezenți la un eveniment sau altul, nu putem să nu amintim Târgul Internațional de Arte și Meșteșuguri organizat anual la Ierusalim. Prin intermediul ICR Tel Aviv arta tradițională românească este prezentă la fiecare ediție, cu spectacole folclorice, demonstraţii de meşteşuguri tradiționale, precum și cu standuri cu obiecte de artă populară din diverse zone ale țării. Târgul este vizitat anual de peste 100.000 de persoane și reprezintă o oportunitate specială de promovare a culturii tradiționale și a turismului rural din România.

Corul Filarmonicii Transilvania, pe scena israeliană

Corul Filarmonicii Transilvania, pe scena israeliană

– Ce acțiuni importante aţi mai cuprins în programul aniversar dedicat deceniului de activitate al ICR Tel Aviv?

-Mă voi referi mai întâi la elevii și studenții israelieni. În data de 15 mai am oferit Școlii Israeliene de Balet din Tel Aviv, dar și publicului larg, două reprezentații cu spectacolul „Magazinul de Păpuși”, susținut de Școala de Balet „Studio M” a Operei Naționale din București. Evenimentul a fost deschis de Ido Tadmor, directorul artistic al Companiei de Balet Israelian, care a subliniat importanţa colaborării Şcolii Israeliene de Balet cu ICR Tel Aviv şi cu Şcoala de Balet „Studio M” – Opera Naţională Română din Bucureşti, pentru promovarea baletului pentru copii, în contextul schimbului cultural dintre România şi Israel.

Mai putem menționa simpozionul Jewish-Romanian Architects in Bucharest of the Interwar Period, în colaborare cu Institutul Technion din Haifa, colocviul internațional Tombstones Tell Stories: Sepulchral Art in Romania, invitat special din România fiind dr. Paula Popoiu, director general al Muzeului Satului din București. Evenimentul a fost realizat în colaborare cu Departamentul de Artă Iudaică – Facultatea de Studii Iudaice din cadrul Universităţii Bar Ilan, și s-a adresat studenţilor de la licenţă, masterat şi doctorat din cadrul acestei univeristăți. Un alt proiect academic de maxim impact a fost conferința susținută de criticul de teatru dr. Octavian Saiu la Universitatea din Tel Aviv, cu tema The Theater of the Absurd, as a Moral Response to the Nazi Ideology. The cases of Samuel Beckett and Eugene Ionesco, urmată de un master-class despre teatrul absurdului în România în perioada comunistă şi postcomunistă.

Ceea ce trebuie însă subliniat este faptul că toate evenimentele propuse vizează marcarea importanței ICR Tel Aviv pe scena culturală israeliană și evidențierea aportului adus de institutul nostru la dinamizarea, mobilitatea și diversitatea actului cultural din țara de reședință. Astfel, în domeniul filmului am derulat programul „Filme românești în cinematecile din Israel”, în parteneriat cu cinematecile din Tel Aviv, Ierusalim, Haifa și Holon. Filme românești au fost sau vor fi prezente și în festivaluri internaționale din Israel, precum Festivalul de Film de Artă EPOS, Festivalul de Film Studenţesc de la Tel Aviv, Festivalurile de Film de la Ierusalim și Haifa, ș.a. În cadrul acestor festivaluri prilejuim și întâlnirea publicului cu regizori, actori și producători în sesiuni de master-class sau de dialoguri cu publicul.

Teatrul românesc este un alt domeniu reprezentat în acest an la cel mai înalt nivel; evenimentul anului va fi prezența Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova cu spectacolul „O furtună”, regia Silviu Purcărete la Festivalul Internațional de Teatru „Shakespeare” organizat de Teatrul Cameri din Tel Aviv.

Important de menționat sunt de asemenea evenimentele organizate sub egida Ministerului de Externe Român, în parteneriat cu Ambasada României în Israel, primele din această serie fiind, în acest an, Festivalul Francofoniei și celebrarea Zilei Europei la Universitățile din Ierusalim și Haifa. În acest context ţin să subliniez colaborarea foarte bună pe care o avem cu organizațiile evreilor originari din România, implicit cu personalitățile artistice și academice provenind din rândul acestei comunități.

Permiteți-mi să mulțumesc, împreună cu actuala echipă a ICR Tel Aviv, celor care ne-au precedat în activitatea noastră în cadrul acestui institut, precum și colegilor din Centrala MAE și ICR pentru înțelegerea și susținerea acordate. Mulțumim de asemenea Revistei ”Balcanii și Europa” pentru interesul și atenția manifestate față de activitatea Institutului Cultural Român de la Tel Aviv.

Carol Roman

Renaşterea pământurilor dacice

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Renaşterea pământurilor dacice

Emil Părău, un om de afaceri care şi-a petrecut copilăria pe dealurile fermecate ale unui cătun din Munţii Apuseni (Burtuca, astăzi Roşia), şi-a îndreptat privirile asupra acestor locuri şi a cumpărat satul natal, din dorinţa de a reînvia tradiţiile unui ţinut de basm…

Schitul din Straja

Schitul din Straja

Aflat aproape de graniţa cu judeţul Alba, satul hunedorean Roşia, din Munţii Metaliferi, este aproape inaccesibil pentru neiniţiaţi. Cătunul a început să se golească în anii ’80. Cu o excepţie, toate proprietăţile din sat îi aparţin astăzi lui Emil Părău, un om de afaceri născut pe aceste meleaguri, care, în ultimii ani, a cumpărat în jur de 300 de hectare de pământ în Roşia.

Cine este Emil Părău şi de ce a făcut acest gest? Este un apreciat om de afaceri din Valea Jiului, cunoscut pentru faptele sale de binefacere, patron care a oferit sute de locuri de muncă în ţinut şi a ajutat numeroşi nevoiaşi (cele 700 de familii ne­voiaşe din Lupeni pe care le ajută cu lemne în fie­care iar­nă sunt doar un exemplu). A botezat zeci de copii şi a ctitorit biserici. Este de notorietate, de pildă, faptul că „Drumul Crucii” din Straja, care reuneşte în fiecare an mii de pelerini, a fost iniţiat de Emil Părău, cel care a finanţat construirea schitului şi a monumentelor religioase din această staţiune. Şi nu doar a acestora – investiţiile omului de afaceri în instalaţiile de schi de aci au continuat chiar şi în vremuri grele şi au umplut Straja de iubitori ai sporturilor de iarnă.

Emil Părău în pragul casei bătrâneşti

Emil Părău în pragul casei bătrâneşti

Emil Părău este acea combinaţie rară între succes şi modestie. Are afaceri în turism, industria lemnului şi servicii, însă o bună parte din avuţia sa se duce în fiecare an pentru cazuri sociale. În acest spirit şi-a educat şi cei doi băieţi, astfel că nimeni din familie nu etalează bogăţie. În afaceri, nu mi-am propus niciodată să agonisesc nu ştiu câte averi, mă mulţu­mesc cu un trai decent, iar cu ce câştig în plus prefer să-i ajut pe alţii ori să dau la mânăstiri şi biserici”, spune Emil Părău. Apoi, într-o zi, s-a aflat despre faptul că şi-a cumpărat satul natal, devenit pustiu. „Am pus mult suflet, dar nu am simţit când am cumpărat satul, pentru că a fost în decursul anilor”, povesteşte omul de afaceri. Astfel, 116 proprietăţi (peste 250 de hectare) au începu să revină încet la viaţă. Pas cu pas, Emil Părău schimbă faţa acestui loc uitat de lume. A renovat gospodării, a curăţat terenuri, a înfiinţat o stână şi a început să cultive produse ecologice. Totul pentru a reînvia tradiţiile de odinioară.

parauAcest român visează ca într-o zi micul cătun din munţii moţilor să devină staţiune turistică, o oază în care oaspeţii să nu mai cunoască tumultuoasa lume modernă şi să se întoarcă la origini: „Pentru început, o să fac zece case în satul turistic. Vreau să fie o întoarcere în timp. Fiecare casă are o poveste, iar turiştii o pot afla. Vreau ca turistul, când intră în cămară, să găsească tot ce exista în sat pe vremuri. Să aibă carne la garniţă, castraveţii la murat, butoiul cu ţuică, toate produsele tradiţionale. Să mănânce roşia, dimineaţa, din grădina casei. O să aibă oi în ogradă, o să meargă la secerat, va vedea cum se trăia odinioară. Turiştii se vor gospodări singuri şi, cel mai important, vor avea posibilitatea de a se apropia unii de alţii”. Omul de afaceri îşi doreşte să vadă satul plin şi viu, cu oameni îmbrăcaţi în straie tradiţionale, care trăiesc în comuniune cu natura şi se adună la acţiuni comune care să-i apropie, la clacă şi şezători sau cum s-or fi numit în ziua de astăzi. Pe lângă legătura strânsă, de suflet, cu acest loc, Emil Părău vorbeşte şi despre energia acestor spaţii dacice, pe care o resimt şi străinii care ajung aici.

Sunt toate acestea năzuinţe îndepărtate? Ceea ce a făcut până acum omul de afaceri Emil Părău într-o zonă clasificată ca defavorizată demonstrează că nimic nu este imposibil. România profundă, de o netăgăduită frumuseţe, poate reînvia atunci când oameni de nădejde, români ce provin din locuri străbune îşi orientează o parte din avuţie şi odată cu ea şi o părticică din sufletul lor spre lucrurile perene.

Roxana Istudor

Eu în locul ăsta mă încarc. Sunt pământuri dacice, cu putere, pământuri de strămoşi”.

Noi deschideri, noi abordări

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Noi deschideri, noi abordări

1.Trento-film-festivalMăsurile de austeritate economică luate şi în Balcani au dus la o efervescenţă politică urmată de mari agitaţii sociale. Nici spaţiul cultural grecesc nu a fost ferit de fenomene neobişnuite. Unul dintre acestea este apariţia unei mişcări artistice neobişnuite pentru această ţară, anume arta stradală. Zidurile clădirilor din Atena şi din alte mari oraşe, îndeosebi Salonic şi Patras, au fost acoperite de uriaşe graffiti, lucrări de artă murală adaptate momentului. Practic, este vorba despre imagini şi sloganuri cu tentă politică, protestatare, realizate într-o manieră neobişnuită, mari pete de culoare sumbră, predominând negrul, albastrul închis ori roşul, cu scene simbolice şi texte de genul Adevăratul terorist este telejurnalul de la ora 8! ”. Unul dintre artiştii creatori de artă stradală, cunoscut sub numele Pol, declara: „Un zid curat ascunde o conştiinţă murdară!”. Paradoxal pentru o ţară unde zidurile albe sunt caracteristica inconfundabilă, recunoscută pe plan mondial. Tot criza economică din Grecia a inspirat un succes cinematografic, recunoscut ca atare şi la Festivalul Internaţional de Film din Trento (Italia), anume „Covrigarul”, realizat de Dimitris Koutsibasakos, în care dezastrul economic este descris din perspectiva unui vânzător ambulant de covrigi care îşi vinde marfa în satele de munte.

2.Metabolism_afis. jpgPare-se că arta cinematografică din Balcani se află în centrul atenţiei, filmele realizate de cineaştii din zonă fiind remarcate la marile festivaluri. Românul Corneliu Porumboiu este deja un invitat de prestigiu la manifestări cum sunt cele de la Locarno, Sarajevo sau Trieste, unde a prezentat ultima sa creaţie, „Când se lasă seara în Bucureşti”, sau „Metabolism”, un film care în mod cert se află în faţa unei lungi cariere de succes. Din Bosnia îşi face loc pe ecranele internaţionale un film foarte apreciat, intitulat „Sărbătoarea”, în care ni se povesteşte despre un sat de munte potopit de zăpezi, în care mai locuiesc doar două persoane, un bărbat şi mama sa. Iar bărbatul îşi imaginează că este un cunoscut prezentator de televiziune… Filmul realizat de Dajan Javoruc a fost deja remarcat la Festivalul de la Trieste. Tot acolo a fost prezentat un documentar sloven, realizat de Giovanni Chiarot, despre o unitate de agroturism aflată exact pe frontiera italo-slovenă. Mentalităţi şi reguli ce încearcă să se acomodeze. Un alt documentar sloven, regizoarea sa fiind o tânără cineastă, Petra Seliskar, prezintă destinul unui copil adoptat de o familie ai cărei membri au diferite origini. Filmul se numeşte sugestiv „Mama Europa”.

Croaţia înregistrează un mare succes european cu filmul lui Vinko Bresan „Glume preoţeşti”. Povestea este extrem de originală: pe o insulă din Dalmaţia, un preot este îngrijorat de scăderea natalităţii. În consecinţă, întreprinde o acţiune cu totul neobişnuită – perforează pe ascuns toate pachetele de prezervative puse în vânzare la magazinul local.

3-Dance_Arena,_EXITTulburările din această primăvară din Bosnia, unde cetăţenii au ieşit zi de zi în stradă timp de mai mult de două luni, au atras atenţia. Demonstraţiile au fost destul de violente, iar între pagubele înregistrate au fost şi cele suferite de patrimoniul cultural – istoric. Arhivele din Sarajevo au fost supuse unor acţiuni de deteriorare, ceea ce a dus la crearea unui fond internaţional de sprijin în favoarea acestora. Din 3 martie, o echipă de specialişti italieni s-a deplasat la Sarajevo şi a început o complicată operaţiune de recuperare şi salvare a ceea ce mai poate fi salvat din fondul arhivistic al acestui oraş trecut prin multe încercări după 1990. Poate chiar criza socială prelungită din Bosnia a dus la un mare succes artistic provenind din această ţară – este vorba de Amira Medunjania, supradenumită Billie Holiday a Balcanilor, şi genul muzical numit sevdah. Este vorba de un tip de muzică folk, răspândit în Muntenegru, Macedonia, Serbia şi Croaţia. Este o muzică tradiţională, foarte veche, provenind, se pare, din fondul comun sud-slav, dar care a fost îmbogăţit cu teme şi motive aduse de soldaţii otomani şi de refugiaţii sefarzi. Termenul de sevdah se poate traduce cu melancolie şi este un cuvânt de origine arabă. Amira Medunjania a făcut din sevdah un succes mondial. Reputatul critic muzical D. Cartwright a scris, la apariţia pe piaţa engleză a CD –ului cu sevdah, că este vorba de un blues cu totul special, un blues balcanic.

4Consemnăm o nouă ediţie a unui festival muzical unic în spaţiul balcanic – EXIT, de la Novi Sad – un festival care a început încă în vremea războiului iugoslav, cu o pronunţată tentă protestatară, fiind o producţie culturală dedicată muzicii underground. A fost Festivalul unde pentru prima dată în Serbia (2005) s-a păstrat un moment de reculegere pentru victimele masacrului de la Srebrenica. Deşi iniţial Festivalul a fost privit cu suspiciune, el este astăzi o manifestare de mare amploare şi de mare succes. Pentru cunoscători, trebuie notată prezenţa unor formaţii de renume mondial – Garbage, White Stripes ori Fat Boy Slim.

Nu se poate să încheiem această panoramă culturală balcanică din primele luni ale anului 2014 fără să pomenim de consecinţele ocupării parcului Gezi, de la Istanbul, de către activiştii ecologişti, cu grave semnificaţii privind libertatea de comunicare, o condiţie obligatorie a democraţiei şi împlinirii culturale. Guvernul turc, confruntat cu marile mişcări de protest, a acţionat împotriva reţelelor de Twitter, împotriva Youtube şi a Facebook-ului, calificate de către premier drept famelice şi imorale. Toate acestea în situaţia în care Turcia are cel mai mare număr de ziarişti în închisoare şi se află pe locul 154 din 179 în clasamentul mondial privind libertatea presei.

O primăvară culturală balcanică destul de diversă, dar tot atât de promiţătoare pentru un an cultural bogat.

Eugen Uricaru

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult