28
June , 2017
Wednesday
Castelul Nălaţ, de la marginea Haţegului

Castelul Nălaţ, de la marginea Haţegului

Acum aproape jumătate de secol ajungeam pentru prima dată în Italia, la unul din strălucitele colocvii „Magna Graecia”, care se organizau anual la Taranto din 1961 – se organizează şi în prezent, din câte ştiu. Eminentul arheolog de origine română Dinu Adameşteanu, căruia noi toţi, tinerii arheologi şi istorici români care aveam burse la colocviu, îi datoram prezenţa noastră la Taranto, era foarte tulburat de un proces care i se intentase din partea unor dezvoltatori imobiliari. Ne-a dus după colocviu la Metapont, ne-a arătat teatrul grec de acolo, superb şi foarte bine păstrat, şi acolo, pe loc, ne-a povestit că adversarii lui în proces, care voiau să construiască taman pe locul teatrului un mare hotel, reuşiseră să facă astfel încât procesul să se judece la Roma, ca să poată pretinde că teatrul acela, pe băncile căruia stăteam, nu exista de fapt, era o invenţie a arheologilor care le sabotau iniţiativa din cine ştie ce interese obscure…

De atunci şi până azi am cules sute de exemple în care se vede conflictul perpetuu între cei care vor să construiască pe locul vechilor ruine şi cei care vor să le ocrotească. Problema nu e simplă, mai ales în Europa, unde pământul ascunde comori de istorie: aproape oriunde ai înfige cazmaua, rişti să distrugi vestigii ale trecutului. Aceste ciocniri iau adesea înfăţişarea unui conflict între lăcomia de bani a investitorilor şi nobilul devotament dezinteresat al iubitorilor de istorie, dar lucrurile nu sunt niciodată atât de simple: lumea modernă are nevoie de autostrăzi, turismul – singura activitate care poate transforma patrimoniul monumental dintr-o resursă simbolică într-o resursă aducătoare de profit – nu se dezvoltă acolo unde nu sunt hoteluri decente… De fiecare dată, o opţiune foarte dificilă între interesele pe termen scurt şi idealurile culturale, identitare şi valoroase simbolic, impune un sacrificiu dureros.

Gara din Brad, monument istoric

Gara din Brad, monument istoric

Dacă până la primul război mondial aceste bunuri erau exclusiv în grija fiecărui stat, şocul distrugerii unor monumente depozitare ale simbolurilor naţionale – cum a fost catedrala Notre Dame de la Reims, bazilica încoronării regilor Franţei, distrusă de bombardamentele germane din septembrie 1914 – a impus tot mai pronunţat ideea unei responsabilităţi transnaţionale pentru protejarea unor atari locuri şi monumente concentrând un capital simbolic major. Liga Naţiunilor, înfiinţată după încheierea războiului, a depus mari eforturi în acest sens. Un rol important a jucat în această direcţie şi România, nu în mică măsură şi datorită faptului că Nicolae Titulescu îl promovase la Geneva pe tânărul, pe atunci, George Oprescu, distins istoric de artă.

Conferinţa de la Atena, din 1931, referitoare la restaurarea clădirilor istorice, a pregătit adoptarea în 1933 a Cartei de la Atena, al cărei proiect, redactat de Le Corbusier, reflectă această conştiinţă crescândă a responsabilităţii internaţionale pentru patrimoniul cultural – o noţiune care acum este utilizată pentru prima dată. Patrimonium în latină înseamnă „moştenire”, şi limbile moderne folosesc tot mai frecvent echivalentul acestui cuvânt în mai multe limbi moderne, heritage, de bună seamă, pentru că numărul ştiutorilor de latină este într-o dramatică descreştere peste tot în lume.

După grozăviile celui de-al doilea război, ONU a generat o organizaţie special destinată culturii, UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, fondată în 1945 ca un organism complementar al Naţiunilor Unite. În 1954, Egiptul, sub dictatura lui Nasser, a decis o vastă operaţie de îndiguire a Nilului, pe modelul marilor şantiere sovietice. Proiectul era cu totul nepăsător faţă de perspectiva dispariţiei unor monumente istorice fără egal, vestigii ale arhitecturii sacre egiptene şi greco-romane. Un val general de emoţie în întreaga lume civilizată a evidenţiat atunci caracterul universal al bunurilor culturale ameninţate. UNESCO şi-a afirmat atunci pentru prima dată în mod spectaculos vocaţia de apărare a patrimoniului cultural al umanităţii: „Naţiunile Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură” au investit 80 milioane de dolari în transferarea templelor de la Abu Simbel şi Philai, reclădite în zone înalte de pe valea Nilului.

Considerată un enorm succes, acţiunea din Egipt a fost urmată de protejarea monumentelor şi lagunei Veneţiei, apoi a vestigiilor celei mai vechi civilizaţii din subcontinentul indian de la Mohenjo-daro şi a complexului sacru de la Borobodur. De atunci şi până în prezent, 962 monumente naturale şi culturale au intrat în patrimoniul pe care UNESCO îl protejează. Aceste iniţiative au fost sistematizate odată cu Conferinţa generală UNESCO din 1972, care a decis constituirea ICOMOS – Consiliul Internaţional al Monumenelor şi Siturilor – şi a elaborat Convenţia menită să protejeze proprietatea comună unică şi de neînlocuit – patrimoniul comun al omenirii.

Un coleg italian îmi spunea, la începutul anilor ’90, că „ar fi bine dacă aţi încerca să daţi o lege a rezervaţiilor arheologice înainte de a restitui proprietăţile”. N-a fost să fie, aş zice chiar dimpotrivă. Legea 18 s-a adoptat şi aplicat într-un vid legislativ destul de suspect, la drept vorbind. E adevărat că legile anterioare lui 1989, atât în privinţa patrimoniului istoric imobil, cât mai ales în privinţa patrimoniului mobil – obiecte de artă şi colecţii în proprietatea nominală a particularilor – erau extrem de constrângătoare. Patrimoniul construit era aparent protejat, de fapt, însă, era protejat doar în raport cu particularii, într-o vreme în care statul „multilateral dezvoltat” distrugea frenetic monumente, biserici, sate şi oraşe. Patrimoniul mobil era practic naţionalizat de o lege abuzivă, care a fost abrogată încă din primele luni de după revoluţie. Această eliberare nu a fost însă nici însoţită, nici măcar urmată repede de o nouă lege care să reglementeze acest domeniu atât de delicat. La conducerea noului Minister al Culturii, dl. Andrei Pleşu a iniţiat reînfiinţarea Comisiei Monumentelor Istorice, dar nici domnia sa, nici succesorii domniei sale din guvernele Stolojan şi Văcăroiu nu au înaintat vreun act normativ care să protejeze cea mai fragilă componentă a patrimoniului cultural, bunurile mobile. Drept care România a pierdut în acei ani inaugurali o cantitate greu de evaluat exact, dar fără nici o îndoială enormă, de bunuri culturale, care se exportau cu vagoanele şi au reprezentat baza multor averi – poate licite, dar fără îndoială nelegitime. Abia sub ministeriatul lui Ion Caramitru – probabil cel mai benefic pentru acest domeniu al patrimoniului, cel puţin până acum – s-a elaborat şi adoptat o lege care răspunde în bună măsură exigenţelor de protejare a obiectelor valoroase cultural.

Castelul baronului Franz Nopcea, din Săcel

Castelul baronului Franz Nopcea, din Săcel

Tot atunci, în 1999, a fost suplimentată considerabil lista monumentelor istorice protejate de UNESCO. România beneficia de susţinerea UNESCO pentru Delta Dunării, din 1991, şi pentru opt mănăstiri din nordul Moldovei şi Mănăstirea Horezu, ca şi pentru bisericile fortificate din Transilvania, din 1993. Li s-au adaugat, în 1999, ansamblul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, centrul istoric al Sighişoarei şi opt biserici de lemn din Maramureş. Recent, o încercare de a înscrie în lista UNESCO vestigiile minelor de aur de la Alburnus Maior – Roşia Montană nu a fost validată de UNESCO, deoarece monumentele de acolo nu sunt unice în lume, cum o cer normele acestei organizaţii.

Evident, la asta se adaugă lista, cu mult mai amplă, a monumentelor protejate la nivel naţional. Reînfiinţarea, după revoluţie, a venerabilei Comisi(un)i a Monumentelor Istorice – slujită, alături de alţi savanţi, şi de bunicul meu, Constantin Moisil, apoi şi de tatăl meu, Emil Condurachi – a salvat multe asemenea monumente. Comisiunea Monumentelor Istorice se infiinţase în 1892, având drept atribuţii evidenţa şi cercetarea monumentelor istorice; din 1923 până în 1940, a fost condusă de Nicolae Iorga, secondat de N. Ghika-Budeşti, Stefan Balş, Arthur Verona, Horia Teodoru. În 1948, şi această instituţie a fost desfiinţată. În 1952 s-a decis înfiinţarea unei Direcţii având drept obiect protejarea şi restaurarea monumentelor, mai cunoscută sub numele de Direcţia Monumentelor Istorice, desfiinţată după cutremurul din 1977, ca să nu mai existe piedici în calea demolărilor.

În 1990 se reînfiinţa şi Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice din Ministerul Culturii, iar ulterior Institutul Naţional al Patrimoniului, având ca principale atribuţii cercetarea, evidenţa, protejarea şi restaurarea monumentelor istorice.

De la un timp, un capitol foarte vast s-a adăugat monumentelor tangibile: este vorba despre patrimoniul invizibil, constând din tehnici şi practici tradiţionale, reprezentînd de asemeni un tezaur cultural, poate cel mai ameninţat de invazia modernităţii. Muzeul Ţăranului Român dezvoltă tradiţiile iniţiate de Muzeul Satului sau de Complexului muzeal ASTRA – Sibiu, organizând evenimente tematice care confruntă publicul cu acţiunea directă a creatorilor populari. Tot mai mulţi dintre contemporani sunt aduşi să-l descopere abia atunci cînd formele atât de diverse şi pasionante de creativitate tradiţională ajung în pragul dispariţiei: citeam recent într-o revistă de arhitectură franceză despre calităţile inegalabile ale construcţiilor din chirpici.

Ar mai fi de adăugat multe la acest capitol. Ezit între a evoca organizaţia Blue ShieldScutul Albastru, fondată în 1996, dar bazată pe Convenţia de la Haga, pentru protecţia patrimoniului cultural în eventualitatea unui conflict armat, echivalentul Crucii Roşii pentru monumente şi opere de artă – şi a cita o rezoluţie a ICOMOS, din 18 aprilie 2014, de Ziua internaţională a monumentelor şi siturilor, care exprimă îngrijorarea acestei organizaţii pentru salvgardarea patrimoniului arhitectonic al Bucureştilor. Din păcate, ambele subiecte sunt cât se poate de actuale, fie în ţară, fie în lume: amintirea Podului de la Sarajevo, dar şi îngrijorarea pentru oraşele Ucrainei sau pentru soarta cartierelor vechi ale Capitalei, unde clădiri de mare valoare culturală se degradează în aşteptarea demolării, merită toată atenţia noastră.

Prof. dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult