22
October , 2017
Sunday

Om politic inteligent şi realist, înzestrat cu supleţe şi abilitate, Gheorghe Tătărăscu a avut cea mai lungă şi variată carieră politică dintre reprezentanţii celei de a treia gereraţii de conducători ai Partidului Naţional-Liberal. Vederile sale politice, rămânând în esenţă liberale, au cunoscut variaţii uneori destul de ample, în funcţie de dominantele diverselor perioade ale lungii sale cariere politice.

Gheorghe Tătărăscu

Gheorghe Tătărăscu

Teza sa de doctorat face o critică pertinentă a regimului parlamentar din România anului 1912, fundamentând de fapt necesitatea sufragiului universal. „După cincizeci de ani – arăta el – viaţa politică şi forţa politică se află aproape exclusiv în mâinile claselor privilegiate. O legislaţie de clasă este ultimul rezultat al acestei situaţii… Cât despre clasa ţărănească…, reprezentată de 38 din 304 aleşi ai poporului, câţi numără parlamentul român, a avut rolul de… a asista pasiv la soluţiile pe care reprezentanţii celorlalte clase le adoptau pentru propriile lor interese”. Tânărul Tătărăscu formula concluzia că „pentru a se pune capăt minciunii parlamentare, trebuie să se pună capăt minciunii electorale. Credem că am demonstrat că dacă parlamentul este o ficţiune…, se datoreşte faptului că alegerile din care a ieşit sunt nişte ficţiuni… Trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”.

Cele mai substanţiale meditaţii politice, însoţite de o afirmare a ataşamentului la ideile democraţiei constituţionale şi parlamentare, dar şi de o anumită receptivitate la argumentele unor curente de dreapta, le ocazionează lui Gh. Tătărăscu discuţiile stârnite în cercurile politice româneşti în anii marii crize economice şi mai cu seamă după venirea la tron a regelui Carol al II-lea, ale cărui ambiţii dictatoriale erau speculate de unii oameni politici şi de camarila în curs de constituire.

Analizând cauzele care au determinat o anumită compromitere a sistemului parlamentar şi partidist din România, Tătărăscu semnalează, pe de o parte, lipsa unei burghezii româneşti în provinciile unite, „din care să se poată recruta personalul de toate categoriile reclamat de necesităţile politice ale României întregite”, din care cauză se întâlnesc „deputaţi, senatori, prefecţi şi… miniştri cu un coeficient impresionant de mentalităţi primare, care au compromis acţiunea unora din partidele politice”. Pe de altă parte, considera el, formarea, după unire, a unor guverne de concentrare ar fi permis încadrarea luptei politice pe un făgaş civilizat, benefic pentru dezvoltarea vieţii politice.

Cu Grigore Gafencu şi ministrul de Externe al Franţei, Georges Bonet (1939)

Cu Grigore Gafencu şi ministrul de Externe al Franţei, Georges Bonet (1939)

Trăim, considera Tătărăscu, cel mai greu moment ce l-am avut de la războiul dezrobirii”. Aceasta deoarece „criza economică şi financiară tinde să se transforme într-un mare dezastru pentru întreaga ţară”, iar în atmosfera creată de această situaţie „antisemitismul, deoparte, şi comunismul, de alta, îşi pregătesc ofensivele definitive… Suntem în perioada preanarhică”.

Pentru ieşirea din criză, el considera „de o importanţă hotărâtoare” „colaborarea capitalului străin”, recomandând „să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a o obţine şi să ne ferim de la orice act sau manifestare care o pot îndepărta”, în mod deosebit „să risipim atmosfera de nesiguranţă care înconjoară tranzacţiile noastre cu străinătatea”. Dar, avertiza el, chiar realizând obiectivul menţionat mai sus, „criza economică nu poate fi stăpânită decât prin organizarea propriei noastre producţii şi prin mobilizarea tuturor forţelor ţării noastre. Trebuie să aşteptăm salvarea de la sforţările noastre…”. Se impunea, deci, un program de măsuri excepţionale, sub deviza: „Muncă intensificată, muncă ordonată, economie, ordine”.

Menţionând că, teoretic, regimul de dictatură „se poate şi susţine şi combate”, Tătărăscu admitea că „în anumite momente, dictatura… poate fi actul necesar pentru a scăpa un stat de anarhie sau de dezagregare naţională şi poate fi singurul remediu al crizelor trecătoare… în care autoritatea legală nu mai poate stăpâni anarhia, accesele revoluţionare şi mişcările separatiste”. Aceasta, sublinia el, „nu poate fi, însă, în nici un caz, un sistem de guvernare”, deoarece „dictatura, fie militară, fie civilă, suferă de rele care sunt, totdeauna, mai grave decât relele care au provocat-o şi care pot să primejduiască până şi existenţa statului…”.

3În anul 1930 menţionăm aderenţa lui Gh. Tătărăscu la un guvern de concentrare, ca soluţie politică optimă pentru ansamblul problemelor economice, politice şi morale.

Gh. Tătărăscu a condus singurul guvern din deceniul al patrulea care a rămas la cârma ţării o legislatură completă (patru ani), performanţă pe care o mai realizase numai guvernul I.I.C. Brătianu, în anii 1922 – 1926. La aceasta au contribuit, între alţi factori, obiectivi şi subiectivi, calităţile politice personale ale primului ministru, îndeosebi supleţea şi capacitatea de adaptare.

La instalarea guvernului, Gh. Tătărăscu a subliniat fără echivoc hotărârea de a stăvili mişcările violente care subminau statul, având în vedere, desigur, în primul rând mişcarea legionară: „cu voinţă neşovăitoare – declara el cu prilejul depunerii jurământului – guvernul… va şti să menţină ordinea internă şi… să obţină încetarea tuturor aţâţărilor şi dezarmarea tuturor urilor”, ambiţionându-se să fie un guvern de construcţie şi de pacificare.

Din păcate, locul unităţii şi conlucrării pe baze democratice avea să-l ia – şi cu concursul său notabil – o hibridă unitate pe baze totalitare, în cadrul „Frontului Renaşterii Naţionale” şi apoi al „Partidului Naţiunii”, care au grupat, în jurul şi sub comanda lui Carol al II-lea, pe acei lideri şi militanţi ai partidelor care aderaseră treptat la o asemenea soluţie, mulţi din ei considerând sincer că e singura formulă posibilă pentru a evita o dictatură a Gărzii de fier şi o subordonare brutală a României faţă de puterile fasciste şi revizioniste.

În aşteptarea regelui Mihai, alături de dr. Petru Groza

În aşteptarea regelui Mihai, alături de dr. Petru Groza

Ca prim-ministru sau ministru al Afacerilor Externe, Gh. Tătărăscu a trebuit să se ocupe îndeaproape de problemele politicii internaţionale a României. În ianuarie 1934, el declara că în politica externă „vom rămâne credincioşi directivelor tradiţionale ale fostelor noastre guverne, al căror scop a fost consolidarea păcii, respectarea tratatelor, relaţiile amicale cu celelalte state şi o colaborare largă cu Liga naţiunilor şi aliaţii noştri”.

Reafirmând aceste principii, el sublinia, în noiembrie 1937: „Sistemul alianţelor noastre regionale îşi are un punct de sprijin în Occident, în prietenia Franţei… Ca şi de Franţa, ne simţim alături de Marea Britanie în dorinţa de pace constructivă şi în credinţa faţă de valoarea principiilor şi metodelor Societăţii Naţiunilor”.

Desigur, orientarea spre relaţii normale sau bune cu puterile fasciste şi cu URSS era rezultatul unei raţiuni de stat în conjunctura politică ce evolua în favoarea acestora, şi nu o dovadă de adeziune ideologică la sistemele lor interne. Gh. Tătărăscu a rămas, de fapt, antihitlerist, după cum a fost totdeauna anticomunist, socotind că „la noi, propaganda comunistă este un atentat îndreptat împotriva sufletului însuşi al neamului nostru” şi că „posturile noastre de veghe la Nistru… sunt şi posturile de apărare ale formei de civilizaţie în care trăiesc popoarele Apusului…”.

Tătărăscu a avut tristul privilegiul să fie prim-ministrul guvernului care a fost nevoit să accepte, la sfârşitul lunii iunie 1940, ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Cu acel prilej, el a refirmat cu demnitate drepturile imprescriptibile ale României asupra acestor părţi ale teritoriului ei, declarând că guvernul se supune sub presiunea forţei, dar lasă deschisă problema pentru viitor. „Unirea Basarabiei cu România – spunea el în şedinţa comisiilor de politică externă ale Camerei şi Senatului, din 2 iulie 1940 – nu a fost un act de cucerire, ci un act de eliberare, săvârşit pe temeiul unor drepturi care au fost şi au rămas, în conştiinţa neamului nostru, imprescriptibile… am hotărât evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, pentru a putea salva azi fiinţa statului român şi pentru a nu pune în primejdie viitorul românismului. Declar aici că am luat această hotărâre sub presiunea forţei, într-unul din cele mai grave momente ale istoriei şi lăsând viitorului sarcina să judece actul nostru”.

În broşura „Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord”, scrisă în iulie 1940, se arăta mai explicit: „Am hotărât acceptarea, care lasă deschise toate căile viitorului, preferându-o rezistenţei, prin care, deschizând drumul şi altor agresiuni împotriva României, putem pune în primejdie fiinţa însăşi a statului nostru”.

Ca om politic avizat, lui Gh. Tătărăscu nu i-a scăpat incidenţa asupra dezlănţuirii războiului mondial şi a ocupării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către URSS, a încheierii, la 23 august 1939, a pactului sovieto-german. „Se poate ca el a fost factorul determinant al tuturor actelor care au făcut posibilă izbucnirea conflictului şi care au provocat transformările ulterioare din Răsăritul Europei. Istoricul de mâine va putea mai bine… preciza măsura în care delimitarea sferelor de interese germano-ruse, cuprinse în această înţelegere, s-a proiectat asupra destinului nostru”.

Antihitlerismul lui Tătărăscu a rămas atunci numai o poziţie mentală. În practică, sub presiunea realităţilor, recomanda şi el, după cedarea Basarabiei, măsuri de integrare mai deplină a ţării în orbita intereselor Germaniei naziste. După cum anticomunismul nu l-a împiedicat, în 1944-1947, să accepte o apropiere de URSS, pe care o impunea înţelegerea acesteia cu partenerii ei occidentali din coaliţia antifascistă.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).


Pentru a se pune capăt minciunii parlamentare, trebuie să se pună capăt minciunii electorale. Credem că am demonstrat că dacă parlamentul este o ficţiune…, se datoreşte faptul că alegerile din care a ieşit sunt nişte ficţiuni… Trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”.(Gheorghe Tătărăscu)

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult