15
December , 2017
Friday
Cum a fost redesenată harta Europei În ziua de 14 mai 1968, un Bucureşti sărbătoresc ...
Mai mult decât o „diasporă economică” Au românii din Spania o imagine bună? Au reuşit, în ...
Un reputat sociolog francez remarca, într-un studiu dedicat „valorilor democraţiei”, că, uneori, regimul democratic înţeles ...
„Imigranţii români ajută o societate îmbătrânită” Românii din Spania formează una dintre cele mai numeroase comunităţi ...
Ioan C. Popa – cunoscut publicist În acest an, redacţia revistei noastre a primit numeroase corespondenţe ...
Europei noastre nu-i e bine, am putea parafraza cu amărăciune spusa unei glume devenită canonică. ...
-Limite de viteză pentru Acordul comercial de liber schimb UE-SUA- Vom avea un Acord comercial şi ...
Odată cu alegerile din decembrie 2016, ne putem întreba în ce măsură mai dăinuie în ...
Editorial Nu ne-ar putea fi indiferentă soarta românilor, cetăţeni ai României şi ai Uniunii Europene, plecaţi ...
Mai mulţi cititori ai revistei au dorit să afle noi amănunte referitoare la modul ...

Archive for July, 2014

Între Scylla şi Caribda

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Între Scylla şi Caribda

carol romanDe mii de ani, ori de câte ori oamenii se află în faţa unei situaţii care pare a nu avea ieşire, îşi amintesc de Scylla şi Caribda, monştri mitologici transformaţi în stânci primejdioase printre care nu a putut trece decât legendarul Ulise. Şi totuşi argonauţii, în frunte cu nereiada Thetys, în căutarea lânei de aur, au reuşit să treacă de pericol. Nu credem că ne-am hazarda prea mult dacă într-o formă stilizată am evoca greutăţile întâmpinate de ţări din Parteneriatul Estic în drumul lor către Uniunea Europeană. Pentru că acesta este adevărul. Pentru a se putea desprinde de un concept vechi şi aspira la Uniunea Europeană se întâmpină în diferite forme împotrivirea Federaţiei Ruse, care nu poate concepe ca Europa să-şi extindă modelul şi influenţa în această parte a lumii. Majoritatea populaţiei din această parte a Europei văd un viitor european regiunii. Relaţiile noi stabilite de Republică Moldova, Ucraina şi Georgia prin semnarea unor Acorduri de Asociere semnifică alăturarea progresivă la economia UE, zone de liber schimb, – care vor include toate schimburile comerciale, – ca şi o integrare economică regională, prin crearea unei comunităţi economice de vecinătate. Poate cel mai important aspect este eliminarea vizelor de călătorie. Şi nu este vorba doar despre deziderate. Parteneriatul Estic a contribuit la intentisificarea dialogului politic la nivel înalt, facilitarea contactelor inter-umane, integrare economică sectorială (transport aerian sau energie), instituţionalizarea cooperării în domeniul securităţii şi apărării. De asemeni, a impulsionat dezvoltarea societăţii civile, un element indispensabil pentru întărirea democraţiei, şi, în special prin Summit-urile bi-anuale, a generat un viu interes pe plan european pentru ceea ce a fost până nu demult un colţ îndepărtat al Europei. Nu în ultimul rând, sprijinul financiar acordat de UE partenerilor estici în perioada 2010-2013 s-a ridicat la 2,5 miliarde euro, direcţionaţi spre consolidarea capacităţii instituţionale, creştere inteligentă şi durabilă, într-un cuvânt, dezvoltare.

Acordul de Asociere include accesul la piaţa internă a Uniunii în schimbul adoptării regulilor europene – şi efectul său – o integrare fără statut de membru al UE, dar cu perspective de aderare care a generat o aprigă contraofensivă a Federaţiei Ruse care a scos la bătaie tot arsenalul – pe de o parte o contraofertă economică, pe de altă parte şantajul politic şi economic, ameninţările, presiunile de tot felul. Oferta rusă pentru aderarea la Uniunea Eurasiatică includea, de asemeni, un regim de circulaţie fără vize, acces facil la piaţa muncii, sau acces la o piaţă de bunuri şi servicii. Acolo unde aceste argumente nu au funcţionat a apărut ameninţarea cu ruperea legăturilor comerciale şi instituirea de restricţii pe piaţa muncii din Rusia pentru muncitorii moldoveni.

În mod cert, urmărind calea arătată altcândva de mitologica Thetys, Republica Moldova, Ucraina şi Georgia au semnat la Bruxelles, acordurile de asociere şi liber-schimb cu Uniunea Europeană. Ne amintim că UE a schimbat data semnării oficiale a acordului cu Republica Moldova şi Georgia, prevăzute iniţial pentru sfârşitul anului 2014, în contextul crizei din Ucraina şi a presiunilor din partea Rusiei.„Este o mare zi pentru Europa (…). Uniunea Europeană se află alături de voi astăzi mai mult decât oricând”, a declarat Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, înainte să semneze acordul cu preşedintele ucrainean Petro Poroşenko, cu premierul georgian Irakli Garibaşvili, precum şi cu primul ministru moldovean Iurie Leancă.

Drumul către Uniunea Europeană este plin de exigenţe şi rigori. Noi ştim din propria experienţă. De aceea poate că Poroşenko a îndemnat UE să răsplătească Ucraina pentru sacrificiile sale, printr-o promisiune că ţara va fi eligibilă pentru aderarea la Uniunea Europeană de îndată ce va fi pregătită. Această promisiune „nu va costa UE nimic, dar va însemna foarte mult pentru ţara mea”.Şi premierul moldovean Iurie Leancă cunoaşte dificultăţile accesului : „Ştim cât este de exigent acest drum către UE, însă nu avem niciun dubiu legat de determinarea noastră. Mulţumim pentru solidaritate şi ajutor”. De menţionat că semnarea acordului de asociere între Uniunea Europeană şi Republica Moldova aduce cu sine o zonă de liber-schimb, concretizându-se prin reducerea tarifelor vamale, accesul nelimitat şi fără restricţii tarifare aplicate produselor moldoveneşti pe piaţa Uniunii Europene, dar şi transformarea Republicii Moldova într-o piaţă nouă pentru producătorii din spaţiul comunitar. În plus, piaţa internă va fi supravegheată şi supusă controalelor de calitate, la standardele impuse de Bruxelles. Premierul moldovean Iurie Leancă şi-a setat statutul de membru al UE ca obiectiv, spunând că speră că ţara sa va aplica pentru integrare în a doua jumătate a anului 2015. Numai că Van Rompuy a mai tăiat puţin din acest elan declarând că nu există nimic în aceste acorduri care să rănească Rusia în vreun fel, iar acordurile cu cele trei ţări nu sunt „faza finală a cooperării”, ceea ce nu înseamnă că noile asociate, ca azi-mâine vor semna aderarea la Uniunea Europeană.

Şi din nou să ne amintim de Scylla şi Caribda…

Carol Roman

Prilej de afirmare a bunelor relaţii româno-chineze

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Prilej de afirmare a bunelor relaţii româno-chineze
Primirea delegaţiei române la Asociaţia de Prietenie China - România

Primirea delegaţiei române la Asociaţia de Prietenie China – România

Aniversarea a 60 de ani de la înfinţarea Asociaţiei de Prietenie a Poporului Chinez cu Străinătatea (APPCS) constituie un nou prilej de afirmare a bunelor relaţii dintre popoarele român şi chinez, de apreciere a marilor succese dobândite de-a lungul anilor pentru promovarea schimburilor economice, sociale, neguvernamentale, cooperării educaţionale, ştiinţifice, tehnologice şi culturale. Constituie un motiv de admiraţie faptul că APPCS de-a lungul anilor a stabilit relaţii de cooperare şi de prietenie cu peste 500 de organizaţii neguvernamentale din 157 de ţări şi regiuni ale lumii, colaborând la înfrăţirea a 2.106 oraşe şi provincii între China şi 133 de naţiuni, printre care şi România, lucru subliniat cu prilejul manifestării cea avut loc la Beijing, de către Xi Jinping, preşedintele Republicii Populare Chineze. Cu această ocazie, dl. Gabriel Oprea, preşedintele Casei Româno-Chineze, a adresat calde felicitări, împreună cu urări de succese şi mari realizări în activitatea Asociaţiei de Prietenie a Poporului Chinez cu Străinătatea, dedicată dezvoltării relaţiilor de prietenie şi respect reciproc între poporul chinez şi celelalte popoare.

Nicolae Dumitru, Secretar general al Casei Româno-Chineze şi Li Jianping, vicepreşedintele APPCS.

Nicolae Dumitru, Secretar general al Casei Româno-Chineze şi Li Jianping, vicepreşedintele APPCS.

La manifestarea aniversară de la Beijing a participat o delegaţie reprezentativă a Casei Româno-Chineze, condusă de dl. Nicolae Dumitru, Secretar General, care a transmis un mesaj de apreciere şi un semn al încrederii în continuitatea relaţiilor tradiţionale de prietenie şi colaborare dintre România şi China, dintre poporul român şi poporul chinez, precum şi un angajament de a contribui şi pe viitor la întărirea şi progresul acestora.

Un reper important al evoluţiei relaţiilor româno-chineze îl constituie vizita în ţara noastră a lui Han Changfu, ministru al Agriculturii din Republica Populară Chineză, la invitaţia omologului său român Daniel Constantin, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.


În acest context, de o mare însemnătate economică o constituie semnarea de către „Niro Investment Group” şi „Hua Yu Industrial Group” a primului acord comun de investiţii şi cooperare în domeniul agriculturii integrate. Investiţiile, care se vor ridica la suma de 150 milioane de euro, vor viza culturile bio, creşterea animalelor, procesarea laptelui şi prelucrarea cărnii, precum şi producerea de biomasă şi biocombustibili. Conform acordului, companiile chineze din domeniul agriculturii se vor implica, prin investiţii, în producerea de biomasă şi biocombustibili, creşterea animalelor, prelucrarea laptelui şi a cărnii. Complexul integrat va include şi sere pentru producţia de legume şi o unitate de prelucrare a acestora. „Niro Investment Group” va investi în China pentru dezvoltarea, împreună cu partenerul chinez, a unei fabrici de fertilizatori bio şi a unor ferme de creştere a vacilor de reproducere şi a vacilor de lapte.

Aprecieri şi susţineri

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Aprecieri şi susţineri

2001-2005

România este unul dintre membri-cheie al Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre. Am fost foarte fericit să colaborez cu Ministerul român de Externe, cu diplomaţii, cu guvernul României şi, de asemeni, am apreciat revista «Balcanii» în care este evident procesul renaşterii regiunii balcanice”. (Nr.17/2001)

Valeri Chechelashvili,

Secretar general al Oganizaţiei Cooperării Economice

a Mării Negre

Îmi face plăcere să aflu despre aniversarea Revistei «Balcanii». Ca Ministru al Culturii şi Cultelor, interest de cooperarea spiritual din acest spaţiu, ca Secretar General al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud Est Europene fondată la Bucureşti acum exact patruzeci de ani, ca Şef al Catedrei UNESCO de Studii Sud Est Europene de la Universitatea de Arte din Bucureşti am raţiuni importante de a vă fi un prieten apropiat. Făcând distincţia necesară, riguroasă şi academică între «balcanic» şi «românesc» – noţiuni complementare, dar greu confundabile -, vă promit a fi şi în viitor un cititor statornic al dumneavoastră.” (Nr. 31/2003)

Acad. Răzvan Theodorescu,

Ministrul Culturii şi Cultelor

Împlinirea a celor trei ani de apariţie a revistei de consemnări şi atitudini «BALCANII» reprezintă un moment semnificativ pentru viaţa editorială a presei române în general, dar îndeosebi pentru viaţa politică şi diplomatică din România şi din regiune. Ca Ambasador al Republicii Albania la Bucureşti am ocazia fericită de a adresa un foarte călduros salut întregului corp pe care se bazează apariţia acestei prestigioase reviste, redacţiei membrilor fondatori, tuturor colaboratorilor şi personalităţilor, care prin munca lor pasionantă susţin pilonii unui pod solid de simpatie, cooperare şi bună înţelegere între ţările zonei noastre. Profit de ocazie să salut apariţia viitoare a acestei reviste şi în limba engleză, permiţând astfel largirea spectrului de circulaţie şi dechidere a revistei către un public numeros, ca un mijloc inteligent ce va contribui sensibil la apropierea ulterioară dintre popoarele şi ţările regiunii. (Nr. 31/2003)

Leonidha Mertiri,

Ambasador al Albaniei în România

Cu ocazia împlinirii a cinci ani de la apariţia revistei «Balcanii şi Europa», doresc, în numele Ambasadei Serbiei şi Muntenegrului la Bucureşti, ca şi în nume personal, să vă felicit şi să vă urez mult succes în activitatea Dvs. viitoare. Urmărind revista dumneavoastră, de la sosirea în Bucureşti, pot afirma că aţi acoperit cu mare succes problematica regiunii, cu o referire deosebită la temele din domeniul aderării şi legăturile cu UE şi la evenimentele din regiune. În mod aparte, apreciez interviurile cu unele personalităţi renumite şi cu reprezentanţi ai altor state, fapt care evidenţiază imaginea relaţiilor României cu ţările din Europa şi din regiune. Dumneavoastră, domnule director, şi colaboratorilor dumneavoastră, felicitări, cu ocazia acestei aniversări şi vă doresc multă prosperitate în viitor.” (Nr.51/2005)

Dusan Francuski,

Ambasador al Serbiei-Muntenegru în România

Prin Procesul de Asociere şi Stabilitate, Uniunea Europeană a dezvoltat un instrument politic ce deschide perspectiva obţinerii calităţii de membru al Uniunii Europene: acesta promovează reformele necesare atingerii standardelor europene şi contribuie în mod decisiv la stabilitatea din regiune. În acest sens, revista «Balcanii şi Europa» are o sarcină politică şi culturală specială. Ea serveşte nu numai informării permanente despre procesul de integrare din Balcani, ci prezintă şi aspectele culturale, atât de importante din punct de vedere istoric, ale acestei regiuni. în acest mod, valoarea revistei «Balcanii şi Europa» nu poate fi îndeajuns de mult apreciată. Ambasada Austriei îi urează, în continuare, mult succes.” (Nr.51/2005)

Christian Zeileissen,

Ambasador al Austriei în România


Copertile revistei

O fantezie morbidă

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on O fantezie morbidă

Numărul precedent al revistei publica scrisoarea d-lui Vasile Stanislav, român din Valea Timocului, care se întreabă – şi ne întreabă şi pe noi – dacă nu cumva agresiunea Federaţiei Ruse asupra Ucrainei încurajează şi tendinţele secesioniste ale minorităţii maghiare din România.

Pe clădirile Parlamentului şi Guvernului din Simferopol s-au arborat steaguri ruseşti.

Pe clădirile Parlamentului şi Guvernului din Simferopol s-au arborat steaguri ruseşti.

Pentru că – scrie dl. Stanislav – în Ucraina, minoritatea rusă e pe cale de a izbuti ca, nesocotind legile ce guvernează întreaga ţară, să încerce să dobândească o aşa-numită autonomie, într-un anume fel dezlipindu-se de statul ucrainean şi proclamându-se stăpânul acestor zone, cu gândul, evident, la Rusia. Nu ştiu dacă nu mă grăbesc să afirm că la fel ar putea fi instigate şi autorităţile de la Budapesta, care de mai multă vreme aţâţă populaţia maghiar – secuiască să se rupă de România prin dobândirea unei aşa-numite autonomii, care în mod practic să o lege de Ungaria”.

Fără îndoială, dl. Stanislav are dreptate: orice secesiune acceptată de comunitatea internaţională, fie şi tacit, încurajează alte secesiuni. Mai grav, atunci când separatiştii primesc, asemeni celor din Kosovo, recunoaşterea internaţională, exemplul lor este imediat invocat de toţi cei care doresc să se desprindă dintr-un stat, fie pentru a fi autonomi ori independenţi din varii motive, mai mult sau mai puţin justificate istoric, fie – cum se întâmplă acum cu Crimeea – pentru a se integra în alt stat.

Tocmai pentru a preveni o asemenea cascadă de revizuiri ale graniţelor, acordurile internaţionale de la Helsinki, din 1975, au interzis reviziuirea hotarelor statelor suverane stabilite la Conferinţa de Pace de la Paris, care a pus capăt celui de-al doilea război mondial. Până la proclamarea independenţei kosovare, la 17 februarie 2008, toate separările care au avut loc în Europa, fie pe cale paşnică – aşa cum s-a întâmplat în 1991, la destrămarea URSS, sau între Cehia şi Slovacia – fie în urma unor conflicte armate, cum au fost cele din fosta Iugoslavie, au avut drept subiect state autonome din cadrul unor federaţii sau confederaţii, care deci au respectat principiile de la Helsinki.

Kosovo a operat, însă, cu un alt tip de secesiune, de vreme ce încă înainte de 1989 era doar o provincie autonomă în cadrul Republicii Serbia. Ca răspuns la anularea autonomiei de către Miloşevici, în 1989, în iulie 1990, albanezii din Kosovo declară independenţa provinciei, dar aceasta este recunoscută în anul următor doar de Albania; în 2008, în schimb, Rusia protestează, în numele solidarităţii slave, nu însă şi în numele principiilor inviolabilităţii frontierelor, invocat de România, alături de Spania, Cipru, Grecia şi Slovacia, dintre statele membre UE.

Întorcându-ne, însă, la situaţia actuală, este clar că agresiunea rusă încurajează tendinţele separtiste şi chiar iredentismul unor forţe politice retrograde din Ungaria şi desigur şi din alte ţări care se confruntă cu asemenea tendinţe. Asta cu atât mai mult cu cât, în cazul Crimeei, nici nu e vorba de o autonomie, măcar formală, ci de brutala trecere a unei regiuni din graniţele unui stat suveran în interiorul altui stat, după un simulacru de plebicist. Prin comparaţie, putem imagina, deşi absurd, în urma acţiunii separatiştilor maghiari din România sau din Slovacia desprinderea „regiunilor autonome” din actualele graniţe şi alipirea la Ungaria, cu revendicarea unor coridoare teritoriale care amintesc în mod direct de Dictatul de la Viena.

Luptele din estul Ucrainei

Luptele din estul Ucrainei

Lucrurile sunt, însă, mai complicate. Pe de-o parte, fiindcă Ungaria, prin vocea primului ministru Viktor Orban, a refuzat aplicarea de sancţiuni împotriva Rusiei, sub pretextul unor interese economice proprii, dar de fapt fiindcă precedentul ucrainean încurajează forţele politice iredentiste, cu care partidul FIDESZ, al premierului, colaborează la guvernare.

Sub semnătura lui Mitchell A. Orenstein, profesor de ştiinţe politice la Northeastern University, SUA, şi Peter Kreko, directorul Institutului de cercetări şi consultanţă pentru politici de capital de la Budapesta, un articol publicat în numărul din 29 mai 2014 al cunoscutei reviste Foreign Affairs” relata cazul unui personaj suspectat de a fi agent al KGB la Bruxelles, în persoana lui Béla Kovács, unul dintre liderii partidului de extremă dreaptă din Ungaria Jobbik, acuzat că ar fi spionat la Bruxelles în interesul Federaţiei Ruse şi că ar fi vehiculat fonduri provenite de la serviciile secrete ruseşti în favoarea propriului partid. Acest Kovács, cunoscut drept KGBéla în presa maghiară, a studiat la Universitatea din Moscova şi apoi s-a îmbogăţit spectaculos de pe urma unor afaceri cu firme ruseşti încă din anii ‘80. Ales deputat în Parlamentul European în 2009, a făcut lobby pentru interesele Rusiei la Bruxelles, ca membru al Comitetului de cooperare UE-Rusia şi ca trezorier al Alianţei Mişcărilor Naţionale Europene – o coaliţie de partide extremiste care susţin făţiş interesele Rusiei în Europa. Or, Jobbik este asociat la guvernare cu FIDESZ, partidul popular al primului ministru Orban, a cărui atitudine agresivă îngrijorează Uniunea Europeană, fără ca un regim rezonabil de sancţiuni să-i calmeze elanurile. Foarte recent, publicaţiile de politică internaţională din Occident au redescoperit un articol publicat încă în iulie 2012 de un tabloid rusesc, Express Gazeta”. Aici, autorul articolului, intitulat Rusia schimbă Caucazul pentru Belarus şi Ucraina”, Artiom Stoţkii, imaginează o Europă viitoare aşa cum şi-o doreşte Rusia. E greu de spus dacă e vorba de fantezia unor extremişti sau de elemente ale unei concepţii oficiale. Cunoscând practicile serviciilor secrete, putem bănui că e un balon de încercare*, dar e clar că asemenea vise geopolitice nu sunt departe de aspiraţiile multora dintre cetăţenii Federaţiei Ruse, de vreme ce popularitatea preşedintelui Putin după anexarea Crimeei a crescut vertiginos în sondaje. Tabloidul menţionat prevede, aberant, atât disoluţia UE, cât şi divizarea majorităţii statelor membre: Scoţia independentă, Irlanda unificată, lasă doar Anglia şi Ţara Galilor unei Britanii care nu mai poate fi numită „Mare”. Spania pierde Catalunia şi Ţara Bascilor, Franţa instituie un „Piemont Arab” autonom în jurul Marsiliei şi pierde nu doar Corsica, ci şi Alsacia şi Lorena, anexate de Germania. Belgia se rupe între nordul flamand şi Valonia francofonă, Italia între nordul prosper şi un sud prea sărac pentru a împiedica secesiunea Siciliei. Peninsula Balcanică se fărâmiţează, Bulgaria pierde teritoriile de lângă Burgas în favoarea Turciei, în vreme ce Ungaria sporeşte cu coridorul transilvan şi cu Voievodina sârbă. România primeşte, la schimb, un fragment din teritoriile de dincolo de Prut, inclusiv sudul litoral al Mării Negre, îngrădind accesul la mare al Ucrainei, în vreme ce Polonia este literalmente dezmembrată, mai ciopârţită decât în vremea Ecaterinei a II-a. Galiţia devine independentă, Estonia pierde districtul Narva, Lituania regiunea Dvinsk, Belarus e anexată şi noua Rusie imperială domină acest mozaic incoerent.

O fantezie morbidă, desigur, dar care ne poate indica anume apetenţe care nu pot fi contracarate decât prin solidaritate naţională şi solidaritate europeană. Popoarele Europei au nu doar dreptul, ci şi datoria de a milita împotriva oricărui neo-imperialism, oricum ar fi el deghizat.

* Ne amintim că şi serviciile externe americane au avut în revista „Newsweek” faimoasa rubrică „Periscop”, de sondare a opiniei publice faţă de viitoare acţiuni ale Departamentului de Stat.

Prof. dr. Zoe Petre

Naţionalismul ca “factor de risc”…

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Naţionalismul ca “factor de risc”…

În vremuri grele, naţionalismul radical şi reprezentanţii săi prosperă”: de la dreapta antiimigraţie până la stânga antiliberalism, naţionaliştii extremişti îşi elimină liniile de demarcaţie ideologică”, încearcă să-şi strângă rândurile şi devin tot mai periculoşi pentru stabilitatea şi democraţia din ţările în care activează.

Monument dedicat amiralului fascist ungar Horthy (Budapesta)

Monument dedicat amiralului fascist ungar Horthy (Budapesta)

Chiar dacă pare paradoxal, naţionalismul, reinterpretat şi deturnat de la reperele sale valorice, este invocat deopotrivă de extrema dreaptă şi de stânga radicală în multe locuri din lume. Fragmentaţi până nu demult şi blocaţi în fixaţii ca rasismul, pe de o parte, sau antiglobalizarea, pe de altă parte, naţionaliştii radicali de ambele facturi şi-au dat seama că pot începe să-şi unească forţele. Declinul economic mondial le-a furnizat „muniţia”, iar rezultatul este tot mai evident şi mai alarmant.

Unul dintre momentele care au relevat recrudescenţa mişcărilor naţionaliste cu grad de risc a fost conferinţa de la Tokyo, din 2010, intitulată „Viitorul mişcărilor naţionaliste”, unde s-au stabilit ţinte clare, pe care în anii următori aceste formaţiuni le-au şi atins, în măsură mai mare sau mai mică. Progresele nu au întârziat. Încurajate de evoluţii electorale interne dătătoare de speranţe aceste formaţiuni au ajuns în postura de a face mişcări menite să destabilizeze legislativul de la Bruxelles, de pildă. Iar scorurile obţinute în alegerile europarlamentare din luna mai le oferă şi ocazia – negocierile pentru desemnarea viitoarelor nume de la conducerea UE sunt mult îngreunate de reprezentanţii şi interesele acestor formaţiuni (de exemplu, premierul britanic nu acceptă un promotor al federalismului european în fruntea Comisiei Europene din cauza presiunilor naţionaliştilor de la UKIP). De altfel, colaborarea este extinsă şi pe alte planuri – partidele de acest tip se susţin reciproc la demonstraţii, se reunesc în congrese şi conferinţe, ţin o strânsă legătură în spaţiul virtual. O observaţie se poate desprinde în sprijinul ideii că naţionaliştii şi-au depăşit „divergenţele” şi se coagulează periculos: nu au nici un scrupul în a predica una şi a face alta, mai precis se folosesc de toate facilităţile şi libertăţile globalizării în timp ce declamă lupta cu „internaţionalismul”. Un exemplu: „An de an, Jobbik îşi extinde activităţile internaţionale”, spune Márton Gyöngyösi, reprezentant al unei formaţiuni care combate Europa unită… pe banii Uniunii Europene. Formaţiunile care invocă naţionalismul ca scuză pentru îngrădirea libertăţii de circulaţie sau extinderea economiei de piaţă se folosesc de tot ce societatea contemporană le pune la dispoziţie pentru a-şi răspândi mesajul – se alătură unor cauze interne ca asistenţa medicală sau combaterea şomajului ori sprijină puterea. Şi cu folos, întrucât de multe ori cei de la guvernare le fac jocul. Punctăm aici felul în care conservatorii britanici au căzut în capcana unui discurs radical cu mesaje ca „Plecaţi acasă sau veţi fi arestaţi!”, adresate imigranţilor, sau cum fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy instituia expulzarea romilor ca să atragă voturi de la extrema dreaptă. Naţionaliştii radicali nu pierd ocaziile de a face şi politică externă – de pildă, Nick Griffin, lider al Partidului Naţional Britanic, membru al Parlamentului European, a lăudat Hezbollah pentru sprijunul acordat preşedintelui sirian Bashar al-Assad, în timp ce criza siriană era una dintre cele mai acute şi mai explozive teme ale agendei internaţionale.

Neo-naziştii pe stadioane

Neo-naziştii pe stadioane

Tabloul evoluţiei extremiştilor de toate „doctrinele” include, din păcate, şi episoade violente generate de activităţile acestora. Astfel, neo-naziştii nu au fost departe de manifestările agresive, rasiste, din timpul Campionatului European de fotbal din Polonia şi Ucraina, din 2012, cele mai influente partide naţionaliste sârbe au marcat cu manifestaţii violente conferinţa NATO de la Belgrad, din 2011, iar cel dintâi demnitar italian de culoare, Cécile Kyenge, a primit ameninţări cu moartea înainte de a vizita o regiune în care Liga Nordului este foarte activă.

Spectrul accederii la guvernare

Intimidarea imigranţilor: „Ieşiţi afară din Marea Britanie sau veţi fi arestaţi”!

Intimidarea imigranţilor: „Ieşiţi afară din Marea Britanie sau veţi fi arestaţi”!

Trecând în revistă seria de înfăţişări sub care naţionalismul creşte şi se răspândeşte, nu putem să nu menţionăm că acesta nu este un „monopol” al formaţiunilor radicale, fie ele de stânga sau de dreapta. În unele state, guvernele însele adoptă politici naţionaliste. Prezentăm câteva exemple grăitoare. Noua Constituţie a Ungariei, elaborată de puterea de la Budapesta, a fost considerată la vârful Uniunii Europene ca fiind „un atac la adresa democraţiei”. În Rusia, la începutul acestui an, preşedintele Vladimir Putin a prezidat o şedinţă menită să producă un nou manual de istorie standardizat pentru a fi utilizat în şcoli, considerând că multe dintre manualele actuale sunt „gunoaie ideologice”. În Japonia, premierul Shinzo Abe a sugerat că unele manuale şcolare au o viziune în defavoarea poporului japonez (a folosit termenul „masochistă) şi cere un plus de ton patriotic în manualele şcolare, iar pe de altă parte o susţinere de către profesori a poziţiei Japoniei în problema disputelor teritoriale ale ţării. Această direcţie cu certe riscuri externe a stârnit imediat proteste ale Chinei şi Coreii de Sud, ambele state fiind nemulţumite de faptul că manualele japoneze nu prezintă la adevărata amploare unele evenimente grave provocate de armata japoneză în secolul trecut. La rândul ei, însă, China promovează practici similare – Muzeul Naţional de Istorie dedică mii de metri pătraţi invaziei japoneze din anii ’30, dar şi faptelor grave comise de britanici, francezi şi de alţi „imperialişti străini. Chiar şi Australia anunţă o revizuire a curriculei şcolare în sensul evidenţierii unor izbânzi militare, după cum a anunţat ministrul Educaţiei, Christopher Pyne.

Marş al naţionaliştilor ruşi împotriva imigranţilor musulmani

Marş al naţionaliştilor ruşi împotriva imigranţilor musulmani

Aşadar, naţionalismul „belicos”, deviat de radicali în interesul discursului propriu, se întoarce tot mai organizat şi mai virulent. Iar efectele nu mai pot fi ignorate. Ele sunt interne, în toate planurile, dar pot căpăta şi anvergură internaţională. Ilustrative sunt cazurile evenimentelor din Ucraina vecină (discursul naţionalist al Moscovei a catalogat constant noul guvern de la Kiev drept „fascist”), cel al Ungariei, unde începe să devină un fapt cotidian reabilitarea lui Miklos Horthy, liderul care propovăduia „Ungaria Mare” prin recuperarea teritoriilor pierdute după primul război mondial sau potenţialele efecte ale recentului scrutin legislativ din Belgia, care i-a desemnat câştigători detaşaţi pe naţionaliştii flamanzi (urmarea ar putea fi, prin separarea Flandrei de Valonia, dispariţia statului Belgia de pe harta lumii!).

Istoria ne arată că naţionalismul era, în secolul al XIX-lea, un factor de progres şi evoluţie – ţări ca Germania, Italia sau România îşi datorează existenţa unirii sub imperiul „identităţii naţionale”. Cum a ajuns un factor de risc? Unii arată cu degetul spre globalizare, alţii spre hotarele trasate după cel de-al doilea război mondial, alţii spre criza economică, alţii…

Virtuţile modelului scandinav

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Virtuţile modelului scandinav

Ţările din nordul Europei au pus în practică cu succes un sistem bazat pe coeziunea socială, centrarea pe familie şi cea mai performantă educaţie la nivel mondial. Agreat sau uneori contestat, modelul nordic este, fără îndoială, unic.

Finlanda, în topul mondial al investiţiei în cercetare

Finlanda, în topul mondial al investiţiei în cercetare

Statul după model nordic este caracterizat de creştere economică stabilă, social-democraţie puternică, o mişcare sindicală solidă, un nivel scăzut al corupţiei şi universalitatea sistemului care ajută societatea să depăşească momentele dificile, explică specialiştii. Aceste repere majore, care se regăsesc în toate ţările din această parte a continentului, sunt suficiente pentru ca întreaga lume să definească sistemul ca „modelul nordic”.

O privire îndeaproape asupra felului în care funcţionează aceste state relevă mai multe componente principale. În primul rând, este vorba despre abordarea socială. Binecunoscutul nivel mare de taxare (progresivă, care poate depăşi 50% în cazul celor cu venituri mari) susţine întreaga societate, după principiul „un val înalt îi ridică pe toţi”. Aşadar, un raţionament cât se poate de simplu: mai mulţi angajaţi, sume mai mari din taxe. Ca urmare, protecţia socială din Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia şi Olanda se concentrează pe reintegrarea rapidă pe piaţa muncii a celor care îşi pierd slujbele. Iar banii din taxe se întorc la cetăţeni. Sindicatele puternice din nord au un important cuvânt de spus în redistribuirea echitabilă a câştigurilor pentru susţinerea educaţiei, sănătăţii şi a programelor sociale de cea mai bună calitate. Astfel, statul susţine sănătatea la standarde înalte, plăteşte ajutoare pentru chirie, utilităţi, mâncare şi alte nevoi pentru familiile aflate în dificultate. Toate aceste avantaje nu înseamnă că oamenii devin „asistaţi de profesie” – programele de asistenţă sunt astfel concepute încât să ofere ajutor pe perioade scurte, stimulând individul să-şi recâştige independenţa financiară. Ca urmare, nivelul şomajului în statele nordice este mic (3% în Norvegia, faţă de 7% în Marea Britanie, de pildă). Un element important în această ecuaţie este dimensiunea sectorului public, semnificativ mai mare decât în restul Europei, ceea ce permite ca mult mai mulţi cetăţeni să aibă venituri bune şi sigure. „În timp ce în Marea Britanie unul din cinci lucrători este bugetar, în Norvegia proporţia este de unul din trei. În 2008 li s-a acordat o mărire apreciabilă, deci toţi aceşti oameni au avut mereu bani în buzunar”, arată profesorul Espen R. Moen, de la „Norwegian School of Management”.

Copiii suedezi beneficiază de cea mai bună educaţie, asigurată de stat

Copiii suedezi beneficiază de cea mai bună educaţie, asigurată de stat

Aşadar, cetăţeanul care munceşte şi plăteşte taxe este conştient că nu are de ce să-şi facă griji nici pentru prezent, nici pentru viitor. Dacă are copii, sistemul îl sprijină masiv, în aşa fel încât să poată lucra în continuare (statul suedez permite părinţilor să îşi trimită copiii la şcoli private pe bani publici). Dacă rămâne fără loc de muncă, este ajutat o vreme şi reintegrat rapid. Două exemple: în Suedia, cel care îşi pierde jobul primeşte 80% din venituri în primele 200 de zile de inactivitate şi 70% în următoarele 100 de zile, iar în Norvegia 62% timp de doi ani. Cât despre Danemarca, deşi Codul muncii permite companiilor să concedieze cu uşurinţă angajaţii, ei sunt preluaţi imediat de organizaţii care oferă suport şi pregătire pentru reintegrare. Nordicul care se îmbolnăveşte primeşte cele mai bune îngrijiri, iar dacă îmbătrâneşte, nu este nici uitat, nici neglijat, nici silit să muncească până în ultima zi a vieţii. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că cetăţenii acestor ţări nu doar acceptă acest sistem „taxare mare – bunăstare mare” (în defavoarea opusului, practicat în mare parte din Europa), dar se şi mândresc cu el. „Azi, vedem că un stat puternic al bunăstării, împreună cu accesul liber la educaţie şi sănătate, a acţionat ca un stabilizator”, arată Kristin Halvorsen, fost ministru de Finanţe al Norvegiei.

Exploatările norvegiene asigură bugetul viitorului

Exploatările norvegiene asigură bugetul viitorului

Una dintre cele mai recente intenţii care reflectă limpede preocuparea continuă pentru bunăstarea celor care lucrează este instituirea, în Suedia, a unui nou model de activitate profesională, în care programul de lucru va fi redus de la opt la şase ore, fără reduceri de salariu. Aflat deja în faza de experiment, proiectul se bazează pe forţa de muncă productivă şi bine calificată, capabilă să se adapteze rapid noilor tehnologii. „Oamenii au cariere profesionale tot mai îndelungate şi trebuie să reflectăm la modul în care putem crea un mediu mai bun la locul de muncă”, este de părere un consilier municipal al oraşului Goteborg. Şi nu doar statul se implică în bunăstarea generală, ci şi sectorul privat. Astfel, „sistemul de asigurări sociale are un surplus, în timp ce în UE nu se mai înregistrează creştere economică din cauza asigurărilor”, explică profesorul universitar dr. Silviu Miloiu, de la Universitatea de Stat „Valahia”, din Târgovişte.

Această politică „totul pentru oameni” a vădit efecte benefice de necontestat. Mai mulţi angajaţi taxaţi au adus sume consistente la buget şi au generat „rezistenţa” acestor state în faţa furtunilor economice internaţionale. „Perspectiva acestor ţări este bună. Vor reveni la normal mai repede şi în formă mai bună decât altele din criza economică”, arată Christian Ketels, economist la „Stockholm School of Economics”.

Stabilitate şi coeziune

Lucrătorii islandezi, protejaţi şi sprijiniţi

Lucrătorii islandezi, protejaţi şi sprijiniţi

O urmare directă a politicilor sociale amintite este stabilitatea economică. Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda şi Islanda rămân prospere, axate pe coeziune şi cvasi lipsite de corupţie sau mişcări contestatare. Fiind conştienţi că banii din taxe se întorc la ei, nordicii nu sunt văzuţi protestând ca britanicii („Joburi englezeşti pentru englezi”) sau sechestrându-şi patronii de teama zilei de mâine, ca francezii. Într-un cuvânt, societatea rămâne stabilă, dedicată propriei bunăstări. În aceste condiţii, statele din nordul continentului au reuşit să atragă investiţii în valoare de aproximativ 288 de miliarde de dolari de la începutul crizei financiare, cu mult peste state precum Spania sau Italia, cu o populaţie mult mai mare. Care este „secretul”? Modelul economic porneşte, ca şi cel social, tot de la individ (nu de la stat!), promovând responsabilitatea fiscală, libertatea de alegere şi competiţia, nu îndatorarea. În acest fel, toate aceste state beneficiază de ratinguri de ţară maxime, datoriile publice situându-se sub media zonei euro (în Suedia, deficitul bugetar a ajuns la 0,3% din PIB, iar nivelul taxelor pentru companii este de 22%, cu mult sub nivelul din SUA). De altfel, aceste coordonate au făcut ca, în plină criză, în 2009, Danemarca şi Suedia să se claseze pe locurile trei şi patru mondial în raportul Forumului Mondial al Competitivităţii Economice, pentru ca un an mai târziu, aceeaşi Suedia să se claseze pe locul al doilea în lume.

Cu această „apărare” s-au prezentat statele nordice în faţa crizei economice mondiale. Când valurile recesiunii au început să doboare economiile din mare parte a continentului european, Danemarca, Suedia şi Norvegia aveau un sector sănătos al finanţelor publice, chiar cu surplusuri la buget. Nu prin metode miraculoase, ci prin aceeaşi coordonată socială majoră: interesul general şi naţional mai presus de orice. Un exemplu: Norvegia adună dividendele din exploatarea petrolului şi gazelor în ceea ce a devenit cel mai mare fond suveran din lume, evaluat la 760 miliade de dolari (taxele şi redevenţele încasate de stat din această industrie pun la dispoziţia fondului lichidităţi de aproximativ un miliard de dolari pe săptămână!). Urmarea? „Avem posibilitatea ca în vremuri tulburi să aşteptăm cu răbdare ieşirea din turbulenţe”, explică şeful acestui fond, Yngve Slyngstad. Ajungem astfel la o altă componentă majoră a modelului nordic: coeziunea politică. În cazul concret al fondului la care ne-am referit, se impune observaţia că toate forţele care s-au succedat la guvernare, indiferent de orientarea politică, au respectat regula ca profiturile obţinute de stat din hidrocarburi să fie investite în fond. Pe scurt, politicul nu „s-a jucat” cu viitorul economic şi avuţia naţională. De altfel, în linii generale, palierul politic din statele nordice este conştient că performanţele guvernului şi ale instituţiilor publice sunt urmărite cu atenţie de cetăţeni (Suedia oferă chiar acces liber la documentele oficiale). Transparenţa face aproape inexistentă corupţia, iar cuvântul de ordine este interesul cetăţeanului, pentru care lucrează statul, şi nu invers.

Amintitul principiu al coeziunii este aplicat nu doar în interiorul acestor ţări, ci şi în planul politicii externe. Scandinavii împrumută ideile bune unii de la alţii, înfiinţând chiar un Consiliu al Miniştrilor Nordici, din care fac parte Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Groenlanda şi Insulele Faroe şi care îşi propune „cooperarea interguvernamentală în beneficiul cetăţenilor statelor componente”. Departe de fricţiunile care mai afectează şi azi părţi ale continentului (vezi Serbia-Kosovo, România-Ungaria, Grecia-Macedonia, Rusia-Ucraina), ţările nordice au lăsat în urmă diferendele istorice (de pildă, graniţa dintre Suedia şi Norvegia a fost retrasată de multe ori de-a lungul timpului) şi fac front comun atunci când evoluţiile externe o impun. Acest lucru a fost evident în actuala criză din Ucraina, când suedezii şi lituanienii au conlucrat şi au fost fost foarte activi în încercarea de a preveni o escaladare militară. Un exemplu este şi politica suedeză de asistenţă pentru R. Moldova, care ţinteşte exact sprijinul necesar în procesul de integrare europeană şi care include o asistenţă financiară consistentă. „Există o strategie pentru R. Moldova, elaborată şi aprobată de Guvernul suedez”, arată Emil Druc, ambasador al R. Moldova în Suedia, Finlanda şi Norvegia.

Aceasta este, în linii mari, „radiografia” unui tipar de societate care porneşte de la principiul oportunităţilor egale, solidarităţii, echităţii sociale şi securităţii pentru toţi. Fireşte, nu este un sistem fără defecte. Cheltuielile publice sunt încă ridicate, iar nivelul taxelor încă determină unele companii să îşi mute afacerile peste graniţe. Dar lecţia care trebuie învăţată ţine de aspectele practice, pentru că dovada există: mecanismele pieţei se pot integra în sistemul social pentru a creşte performanţa şi bunăstarea tuturor, sintetizează „The Economist”.

Avram Iancu – erou naţional al românilor din Ardeal

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Avram Iancu – erou naţional al românilor din Ardeal

Avem cu ce ne mândri de-a pururi!

Avram Iancu

Avram Iancu

Se împlinesc anul acesta 190 de ani de la nașterea, într-o familie descendentă din Horea, a lui Avram Iancu. Tânărul avocat studiase dreptul la Cluj și, din pricină că era fiu de țărani români, nu i se îngăduise să practice în Barou. A ajuns cancelist la Târgu Mureș, adică, în termenii de azi, asistent la Curtea de Apel. Tot răul spre bine! Acolo Avram Iancu cunoaște majoritatea viitorilor săi camarazi de luptă națională și, mai cu seamă, pe viitorii tribuni și comandanți ai armatei din Munți. Cât a fost la Târgu Mureș, Avram Iancu a avut prilejul să cunoască îndeaproape cercurile revoluționare maghiare cu care avea o relație bună întru-cât este unul din semnatarii petiției pentru anularea iobăgiei, pentru libertăți, pentru drepturile națiunilor din Imperiul Habsburgic.

Dar tot el este unul dintre aceia care cere dreptate și libertate pentru românii din Împărăție care din punctul de vedere ale drepturilor civile se aflau într-o situație de-a dreptul disperată. Idealurile revoluției maghiare puteau înflăcăra pe oricine dar nu și pe români, în absența unor garanții minime dar mai ales în condițiile unei uniri a Transilvaniei cu viitoarea Ungarie, o Ungarie în care nu erau recunoscuţi exista decât maghiari. Imaginea generală asupra Revoluției maghiare este una idealizată, romantică poate, orice acțiune politică împotriva Imperiilor atrăgând simpatiile unei Europe animate de afirmarea libertăților și drepturilor. De aceea, acțiunea unor țărani români, care reprezintă după spusele unui revoluționar prin excelență, l-am numit pe Karl Marx, sacul de cartofi al Istoriei, o acțiune armată plină de succese militare, sub comanda unui tânăr de 24 de ani, nu putea fi privită decât cu suspiciune de toate cercurile liberale, chiar și aristocratice, dar pline de avânt național, de la Budapesta dar și din alte capitale cuprinse de fiorul schimbării revoluționare. Armata de țărani condusă de Avram Iancu s-a opus gărzilor care erau în primul rând maghiare și mai apoi revoluționare, cu rezultate uluitoare, dacă ținem cont de profesionalismul și dotarea tehnică a celor care atacau Munții. Fără un sprijin constant, direct și fără de preget din partea întregii populații românești din Munții Apuseni dar și din restul Transilvaniei epopeea Armatei Moților nu ar fi fost posibilă. De ce oare sprijinea populația mișcarea armată condusă de Avram Iancu? Pentru simplul motiv că nu avea de ales, moții și Avram Iancu luptau pentru supraviețuirea economică și națională. În timp ce inamicii lor luptau pentru supremația unei națiuni asupra celorlalți locuitori ai Principatului. Se prea poate ca în confruntarea dintre armata revoluționară maghiară cu Imperialii, rezistența din Munți să fi fost decisivă. Dar ce sperau românii, ce spera să obțină Avram Iancu de la Împărat, un Împărat care era un partizan definitiv convins al reformelor, o cale alternativă către libertatea dorită de toți supușii din Imperiu? Cred că răspunsul se află în cererea oarecum enigmatică adresată de Avram Iancu, Împăratului care însemna domnia Legii și o viață decentă, civilizată pentru țăranii care alcătuiau poporul cel mai năpăstuit din Imperiu – persecutat religios, persecutat economic, persecutat național, un popor îngăduit doar, pe propriul său pământ.

3

Mormântul din cimitirul de la Ţebea, la umbra Gorunului lui Horea.

După ce participă la cele două Adunări succesive de la Blaj, de la sfârșitul lunii aprilie – începutul lunii iunie 1848, unde formulează puternica și adevărată definiție a dreptului de a decide – „Poporul sunteți voi”! – după ce încearcă mai multe formule de conviețuire politică cu autoritățile (fie cele revoluționare maghiare, fie cele imperiale, care se aflau într-o situație delicată) Avram Iancu se retrage în munți și organizează, într-un timp extrem de scurt, forța armată de auto-apărare a românilor. Pune pe picioare cinci centre de mobilizare și antrenament și constituie cea mai puternică unitate militară – Legiunea „Auraria Gemina”. Confruntările care urmează evidențiază determinarea și talentul militar al tribunilor și comandanților, dar în primul rând geniul strategic al tânărului prefect (general). Luptele sunt sângeroase, pierderile trupei maghiare obligând conducerea revoluționară de la Budapesta să caute, spre finalul războiului, să facă un pas îndărăt și să propună alianțe și concesii. Kossuth face apel la Bălcescu pentru mediere, dar momentul prielnic trecuse. Trupele rusești conduse de Luders obțin victorie după victorie în Transilvania. Este timpul critic pentru Avram Iancu și pentru românii transilvăneni. 40.000 de victime românești nu erau de ajuns pentru a obliga administrația imperială să-și schimbe modul de tratament al românilor. Iar rapoartele secrete al căpitanului imperial Ivanovici, consilier militar pe lângă comandamentul moțesc, prin care se dezvăluiau și interpretau negativ tratativele dintre Avram Iancu și Kossuth, și-au făcut efectul și au acordat motivele necesare pentru indiferența Curții Imperiale față de cererile românilor. Vizita Împăratului în munți are loc, însă efectul este dezastruos. Deși mama eroului iese în fața casei să-l întâmpine pe Împărat, Avram Iancu e absent. Absent va fi până la capăt, deoarece el nu a cerut niciodată nimic pentru sine. El a cerut pentru români și acest lucru fusese deja spus. Ceea ce se întâmplase după încetarea luptelor era lămuritor – nici drepturi, nici libertăți, ba mai mult, vechii impilatori care slujiseră guvernul de la Budapesta erau repuși în funcții. El însuși fusese supus unui program, de umilire și discreditare.

În urma eroului naţional Avram Iancu au rămas numeroase însemne: picturi, statui, cărţi

În urma eroului naţional Avram Iancu au rămas numeroase însemne: picturi, statui, cărţi

Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece ce au rămas peste timp în conştiinţa naţională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut şi mai îndrăgit, este Marşul lui Iancu, pe versuri adaptate în epocă după cele ale lui C. Negruzzi. Va fi înmormântat la Ţebea, pe 13 septembrie 1872, cu funeralii naţionale atât de mari şi cu prezenţa atâtor români, încât autorităţile, maghiare de data aceasta, au fost deosebit de îngrijorate. Avram Iancu odihneşte lângă Gorunul lui Horea, ultima sa dorinţă, exprimată în testamentul său, fiind ca din averea rămasă de la el să se ridice o Facultate de Drept pentru români, el fiind convins că doar luptătorii pe tărâm juridic vor putea să câştige drepturile naţiunii române.

Supranumit de români “Crăişorul Munţilor”, Avram Iancu a deschis calea spre deşteptarea naţională, faptele sale înscriindu-se în conştiinţa poporului român, pregătind calea spre Marea Unire ce va avea loc în anul 1918.

Eugen Uricaru

Interdependenţe şi … dependenţe

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Interdependenţe şi … dependenţe

ENERGIA- la ordinea zilei

Gazoductul „South Stream”

Gazoductul „South Stream”

Criza din Ucraina a pus în faţa Europei, pe lângă perspectiva insecurităţii, o altă temă a cărei rezolvare nu suportă amânare: dependenţa de gazul rusesc. De la guverne la cetăţeanul de rând, întreaga opinie publică se întreabă dacă este posibilă securizarea energetică a continentului, în ce orizont de timp şi cu ce costuri.

Uniunea Europeană importă peste jumătate din cantitatea de energie pe care o consumă, la preţuri considerate ridicate şi dictate în mare parte de Rusia, furnizorul principal. Liderii europeni sunt conştienţi de faptul că Europa riscă să rămână singurul continent masiv dependent de importuri energetice, fapt ce împovărează atât consumatorii casnici, cât şi pe cei industriali, afectând competitivitatea economică a statelor membre. „Uniunea Europeană trebuie să creeze o Uniune Energetică care să asigure aprovizionarea cu gaz a statelor membre, pentru că actuala dependenţă de energia de la ruşi face Europa slabă”, sintetizează prim-ministrul Poloniei, Donald Tusk. De aceea, securitatea energetică a devenit tot mai mult un subiect cheie pe agenda de la Bruxelles.

Gazoductul „Nord Stream” menit să asigure dominaţia rusă

Gazoductul „Nord Stream” menit să asigure dominaţia rusă

Au fost trasate patru obiective fundamentale ale politicilor energetice comunitare: definitivarea pieţei interne; îmbunătăţirea eficienţei energetice; investiţiile în dezvoltarea infrastructurii energetice şi diversificarea surselor de aprovizionare. În plus, Comisia a identificat mai multe puncte critice pentru securitatea energetică a UE – extinderea obiectivului în ceea priveşte interconectarea capacităţii de producţie instalată la 15 % până în 2030, diversificarea ţărilor furnizoare şi a rutelor de tranzit (în timp ce UE îşi va menţine relaţiile cu partenerii actuali, va urmări să stabilească legături cu noi ţări partenere, de exemplu din regiunea bazinului Mării Caspice, continuând să extindă coridorul sudic al gazelor şi consolidând aprovizionarea cu gaz lichefiat), întărirea mecanismelor de urgenţă şi solidaritate, creşterea producţiei autohtone, adoptarea unei viziuni unitare în materie de politică energetică externă. În acest context, presată de poziţia de forţă a Federaţiei Ruse (reflectată de recenta decizie de a „tăia” aprovizionarea Ucrainei), Uniunea Europeană a convenit cu Azerbaidjanul să accelereze proiectul coridorului sudic de gaze, pentru transportul din Marea Caspică spre Europa, a anunţat preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso.

Se avansează şi soluţii concrete. Una dintre acestea ar fi urgentarea facilităţilor pentru exportul de gaz lichefiat din SUA către Europa. Din păcate, ar fi nevoie de mai mulţi ani şi investiţii de zeci de miliarde de dolari pentru ca exporturile americane să conteze în ecuaţia energetică europeană, SUA având în prezent un singur terminal de gaz lichefiat, aflat în Alaska. O altă viitoare sursă ar putea fi Conducta Trans-Caspică, prin care ar urma să intre în Europa aproximativ 10 miliarde de metri cubi de gaze naturale anual, din Turkmenistan până în Grecia, de unde vor fi trimise spre Bulgaria şi Ucraina. Doar că gazoductul va deveni operabil în 2019. Încă o eventuală soluţie ar fi funcţionarea Greciei ca un punct nodal energetic, Europa mizând şi pe rezervele din Marea Mediterană aflate în apele teritoriale ale acestei ţări şi ale Ciprului. De asemenea, Grecia deţine un terminal de gaz natural lichefiat a cărui capacitate va fi mărită, şi colaborează cu Bulgaria pentru construirea unuia nou.

Proiectul „TAP”, element al viitoarei independenţe energetice europene

Proiectul „TAP”, element al viitoarei independenţe energetice europene

Există, de asemeni, şi ceea ce se poate numi „rezistenţa locală”. Exemple ar fi conexiunile dintre România şi Ungaria, Ungaria şi Croaţia, Slovenia şi Austria, Polonia şi Cehia, notează Financial Times”, exemplificând cu inaugurarea, în luna martie a.c., a legăturii de alimentare cu gaz Ungaria-Slovacia. În plus, Polonia şi Lituania sunt în plin proces de construire a unor terminale de gaz lichefiat. Nu în ultimul rând, se mizează pe grăbirea exploatărilor neconvenţionale, deşi în acest caz opoziţia publică este foarte accentuată – Franţa şi Bulgaria le-au interzis, Marea Britanie „luptă” cu opozanţii, iar în Polonia, unde se estimează că ar fi rezerve enorme, forările au adus rezultate dezamăgitoare, astfel încât multe companii au renunţat.

O revelaţie: România

Ţara noastră are o poziţie privilegiată din punct de vedere energetic, asigurându-şi în prezent în proporţie de 76% necesarul din producţia internă. De asemenea, beneficiază de un mix energetic echilibrat şi divers şi de o pondere considerabilă a energiei regenerabile. România are astfel oportunitatea de a deveni exportator net de gaz natural şi de a-şi ajuta vecinii. Un exemplu este interconectorul Iaşi-Ungheni, care leagă România de R. Moldova şi care ar putea fi operaţional chiar în această vară. O serie de specialişti şi autorităţile afirmă că pentru toate aceste aspiraţii ţara noastră trebuie să-şi exploateze toate resursele, mai ales gazele de şist şi resursele de hidrocarburi din Marea Neagră. Dar există puncte nevralgice. Menţinerea unei dependenţe reduse de importurile energetice necesită investiţii masive, iar rezervele cunoscute de hidrocarburi se estimează că se vor epuiza în următorii 10-15 ani. În ce priveşte punerea în exploatare a rezervelor de gaze de mare adâncime din Marea Neagră sau a gazelor de şist, acestea ar putea intra în producţie, în varianta cea mai optimistă, după anul 2020, iar resursele exploatabile comercial ale acestor zăcăminte sunt încă incerte. Din fericire, potenţial există.

Încrengături de interese

Conducta Iaşi-Ungheni reflectă potenţialul României

Conducta Iaşi-Ungheni reflectă potenţialul României

Toate planurile şi proiecţiile amintite se referă la viitor. Pentru moment, în mod concret, poziţia dominantă a Rusiei ca exportator de gaz natural către Europa se poate dovedi dificil de schimbat. Şi aceasta întrucât întrucât unele guverne şi companii îşi văd de propriile agende. Timpul s-a scurs în favoarea Rusiei – prin gigantul „Gazprom”, Moscova a reuşit până acum să speculeze din plin dependenţa Europei şi să transforme compania de stat  într-un instrument de negociere politică externă. Planul a fost simplu: construcţia rapidă de noi gazoducte cu direcţia Europa şi descurajarea oricărei tentative de a fi realizate rute de transport alternative. Cel mai relevant caz este împotmolirea „Nabucco”, proiect concurent pentru care nu s-a ajuns la un acord cu privire la furnizorul gazului şi nici nu s-a construit vreun kilometru de gazoduct. Astfel, sub directa coordonare a Moscovei şi sub puterea decizională a preşedintelui Vladimir Putin, reţeaua de gazoducte care alimentează Europa s-a extins mereu. Aşa au apărut „Nord Stream”, care ajunge în Germania, „South Stream”, încă în faza de proiect, care ar urma să alimenteze Italia şi Austria, „Yamal”, cu un gazoduct către Polonia, care ar urma să pompeze 310-360 miliarde metri cubi de gaz până în 2030. Faptul că Europa nu s-a grăbit să „se pună la adăpost” (ba chiar unele state au fost obligate de lipsa resurselor să conlucreze cu Moscova, uneori forţând legislaţia europeană) a dus la o încrengătură de interese care îşi arată azi gradul de risc. Mai exact, politica „Gazprom” de a avea în proprietate sau co-proprietate gazoductele contravine legislaţiei Uniunii Europene. Dar asta nu a contat pentru multe state, Comunitatea Europeană de Energie constatând că toate acordurile semnate de Rusia cu Austria, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Ungaria şi Italia, plus Serbia, se abat de la normele comunitare.

Detaliind, avem cazul Bulgariei. Ţara se află într-o poziţie dificilă: pe de o parte, este dependentă în toalitate de gazul rusesc, iar salvarea se numeşte „South Stream”. Pe de altă parte, Comisia Europeană a cerut Sofiei să sisteze activităţile de construcţie a gazoductului, invocând probleme de respectare a reglementărilor în domeniul concurenţei, care au şi dus la declanşarea unei proceduri de infringement. Şi nu fără motiv. Legăturile „netransparente” Bulgaria-Rusia au inclus o încercare din partea autorităţilor bulgare de a-şi amenda legislaţia energetică astfel încât „South Stream” să „ocolească” normele UE. Bulgaria a stârnit şi reacţia dură a SUA. În final, pregătirile pentru construirea gazoductului, programate să înceapă în această vară, au fost oprite, dar ce va face Bulgaria, aflată între „ciocanul” nevoii de gaz şi „nicovala” oprobriului occidental? Se poate menţiona aici că blocajul UE-Sofia antrenează altul, în Serbia, şi ea parte a proiectului rusesc, şi care depinde de lucrările din Bulgaria. Italia este un alt exemplu de relaţii cel puţin complicate cu Rusia în calitate de furnizor de gaz. Ministrul adjunct pentru Dezvoltare Economică, Claudio de Vincenti, a confirmat recent statutul prioritar al gazoductului „South Stream”, la care ţara sa participă prin grupul „ENI” (ce deţine 20% din acţiunile viitorului gazoduct!). Relevantă pentru „nodul gordian” al intereselor din jurul alimentării Europei cu gaz este declaraţia aceluiaşi oficial, care arată că Italia „a încercat să acţioneze ca mediator pentru a soluţiona disputele cu privire la proiect în schimbul unor concesii în beneficiul Rusiei” (!).

Zig – zag energetic

Nu doar statele, ci şi companiile îşi văd de propriile socoteli în materie. La foarte scurt timp după anunţarea noilor sancţiuni impuse de UE Rusiei pentru destabilizarea Ucrainei, gigantul austriac OMV”, de pildă, a semnat un memorandum de înţelegere cu Gazprom” pentru construirea sectorului austriac al aceluiaşi South Stream”. La rândul lor, companiile franceze, germane şi elveţiene dau semne că se pregătesc să se retragă din proiectul gazoductului „Trans Adriatic Gas Pipeline” (TAP), dând o nouă lovitură reducerii dependenţei Europei de gazul natural rusesc. Mai mult, doi dintre acţionarii TAPau schimbat tabăra”, semnând înţelegeri cu Rosneft” (cea mai mare companie petrolieră de stat a Rusiei) şi cu „Lukoil”, a doua companie de profil a Rusiei, după cum anunţă mass-media internaţionale. Aşadar, interesele politice şi comerciale primează, în unele cazuri, în faţa securităţii energetice a UE.

De altfel, poziţia oficială nu este foarte clară nici la vârful blocului comunitar. În aceeaşi lună, aprilie, pe de o parte Parlamentul European adopta o rezoluţie prin care se opunea conductei „South Stream”, iar pe de altă parte, comisarul pentru energie, Günther Oettinger, anunţa că „Gazprom şi Rusia sunt parteneri ai Uniunii Europene, iar acest parteneriat trebuie să continue”. În aceste condiţii, noii aleşi de la Bruxelles au în faţă şi această provocare majoră – de a urgenta obţinerea independenţei energetice a blocului comunitar.

Teritorii veşnic disputate

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Teritorii veşnic disputate

Latente sau acute, abordate cu forţa sau cu negocierea, revendicările teritoriale între state din toată lumea sunt urmarea frământărilor istoriei, reverberate până în contemporaneitate. Şi, în multe cazuri, „tranşate” în funcţie de contextul internaţional.

Neînţelegeri britanico-argentiniene pentru Insulele Falkland

Neînţelegeri britanico-argentiniene pentru Insulele Falkland

De când există împărţirea lumii cu ajutorul frontierelor, “contrele” dintre ţări nu au încetat. Graniţele au fost în continuă schimbare şi etern subiect de revendicări teritoriale. În timp, unele au sfârşit prin înţelegeri, altele continuă şi azi. În Europa,unul dintre cele mai elocventeexemple de dispută asupra unui teritoriu este Gibraltarul.Controlul militar al strâmtorii e deţinut de Marea Britanie şi Maroc, dar Spania emite şi ea pretenţii asupra acestui spaţiu cu poziţionare strategică. De asemeni, amintim cazul Ciprului – aici, controversele teritoriale complexe dintre Grecia şi Turcia au divizat insula în două zone autonome de facto, separate de o zonă ONU. Spre nordul continentului, Estonia revendică un teritoriu de peste 2.000 km pătraţi în regiunile Narva şi Pechory, din Rusia, în baza graniţelor stabilite prin Tratatul de Pace de la Tartu, din 1920. Şi Letonia a emis pretenţii asupra fâşiei Abrene/Pytalovo, de graniţă, cedată Rusiei de fosta R.S.S. Letonă, în 1944. În plus, mai au loc şi discuţii interminabile asupra unor dispute de hotar cu Lituania. Nu putem să nu ilustrăm volatilitatea unor graniţe fără „aventura” apartenenţei Crimeii: iniţial la Imperiul Otoman, apoi la Rusia, ulterior la Ucraina şi, în cele din urmă, din nou la Rusia. Toate acestea în doar două secole şi câteva generaţii.

Gibraltarul, „punct de foc”

Gibraltarul, „punct de foc”

Înaintând spre Asia, există numeroase dosare de revendicări teritoriale. Poate cea mai aprigă astfel de dispută este cea consemnată în Orientul Mijlociu dintre israelieni şi palestinieni. Alte exemple din Orient: Bahrein şi Qatar au o dispută asupra Insulelor Hawar şi graniţei maritime dintre ele, proprietatea Kuweit-ului asupra insulelor Qaruh şi Umm al Maradim este contestată de Arabia Saudită, Iranul ocupă două insule în Golful Persic revendicate de Emiratele Arabe Unite (Micul Tunb şi Marele Tunb). Tot Iranul are de rezolvat cu Irakul controverse cu privire la demarcarea graniţelor, liberalizarea navigaţiei şi suveranitatea asupra căii maritime Shatt al Arab. Acest din urmă stat are şi el nemulţumiri faţă de planurile Turciei de dezvoltare a râurilor Tigru şi Eufrat. Alte zone de revendicări sunt Indonezia, care cere suveranitatea asupra Timorulului de est, aflându-se în dispută cu… Portugalia! Pe lângă asta, mai solicită două insule pe care le doreşte şi Malaezia, care, la rândul ei, este în conflict cu Singapore asupra altor două insule. China are şi ea o lista de pretenţii teritoriale: două secţiuni de graniţă cu Rusia, o fâşie de 33 km de hotar cu Coreea de Nord, insulele Senkaku (administrate de japonezi), precum şi o graniţă maritimă cu Vietnamul, în Golful Tonkin. La rândul său, Vietnamul revendică insulele Paracel, ocupate de China. Şi Japonia susţine că i se cuvin teritorii – insulele Etorofu, Kunashiri, Shikotan şi grupul Habomai, ocupate de sovietici în 1945 şi administrate acum de Rusia. Kashmirul este obiect de ceartă între India şi Pakistan, care mai au şi probleme de împărţire a apelor cu privire la râul Indus, iar Vietnamul este în dispută cu Cambogia asupra insulelor din larg şi a unor porţiuni de graniţă.

Brazilia şi Uruguay „luptă” pentru o zonă insulară

Brazilia şi Uruguay „luptă” pentru o zonă insulară

În America latină, avem exemplul insulelor Falkland, subiect al unor conflicte între Marea Britanie şi Argentina încă din secolul al XVIII-lea. În 1985, acestea au devenit teritoriu britanic, dar Argentina (faţă de care teritoriul se află la doar 500 km) nu a renunţat nici până astăzi să ceară suveranitatea asupra lor. La rândul lor, Nicaragua şi Columbia îşi dispută Arhipelagul San Andres y Providencia şi Quita Sueno Bank. Şi Venezuela contestă graniţa maritimă cu Columbia în Golful Venezuela, revendicând toată Guyana la vest de râul Essequibo. Şi Bolivia şi-a dorit un coridor suveran spre Oceanul Pacific de Sud încă de când zona Atacama a fost pierdută în favoarea statului Chile, în 1884. Acesta din urmă are revendicări în Antarctica, acestea suprapunându-se cu revendicările britanice şi argentiniene. Şi două părţi din graniţa Braziliei cu Uruguay sunt în dispută – zona Arroio Invernada şi insulele de la confluenţa râurilor Quarai şi Uruguay. Nu în ultimul rând, Ecuador şi Peru au „contre” diplomatice (degenerate, la un moment dat, în coflict militar) pentru trei fâşii de graniţă.

Insule din Golful Persic disputate de Iran şi Arabia Saudită

Insule din Golful Persic disputate de Iran şi Arabia Saudită

Africa, la rândul ei, este un spaţiu al eternelor conflicte teritoriale. Amintim câteva. Teritoriul Saharei Occidentale are graniţă cu Maroc, Algeria şi Mauritania. Astăzi, acesta este subiectul pretenţiilor Marocului şi Republicii Democrate Arabe Sahrawi, iar rezultatul este că Sahrawi controlează 25% din teritoriu, iar Marocul restul. Libia revendică şi ea aproape 20.000 km pătraţi în nordul Nigeriei şi parte din sud-estul Algeriei, având în dispută şi o graniţă maritimă cu Tunisia. Gabon şi Guinea Ecuatorială au un conflict tot pe tema unei graniţe maritime, precum şi a suveranităţii asupra insulelor din Golful Corisco.

Au fost odată…

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Au fost odată…

Branduri vechi – branduri noi

Vechiul „Pegas”românesc revine

Vechiul „Pegas”românesc revine

După două decenii în care est-europenii au „înghiţit pe nemestecate” mărcile occidentale la care jinduiau atât amar de vreme, în ultimii ani situaţia s-a schimbat – multe produse naţionale, unele chiar ambalate la fel ca în trecut, îşi recapătă locul fruntaş în preferinţele consumatorilor.

Cetăţenii fostelor state din blocul comunist par să fi avut o revelaţie: nu tot ce este occidental este neapărat bun şi nu tot ceea ce se producea în comunism este de aruncat. Ba mai mult, unele mărci ale acelor vremuri erau chiar de o calitate unică. De aici apariţia a ceea ce unii specialişti numesc „retromarketing”, concretizat prin întoarcerea la brandurile care cândva făceau carieră prin calitatea lor.

Dacă ne referim la Rusia, fostul gigant al blocului estic, putem nota că unele mărci au supravieţuit prăbuşirii URSS. Exemplificăm cu automobilul „Lada”, vodka Stolichnaya” sau iaurtul Kefir”, produs de bază în alimentaţia curentă a ruşilor. Brandurile trecute ţin şi de capitolul imagine – legende ca Sputnik” sunt şi azi mândrie naţională. În Ungaria, gigantul elveţian Nestle a dat lovitura în 1991 cu „reinventarea” mărcii autohtone de ciocolată Boci csoki”. Şi celebrii tenişi ungureşti Tisza” s-au întors recent cu succes pe piaţă, la fel ca răcoritoarele Traubi”. Aceste produse mă fac să mă gândesc la copilăria mea. Pentru mine, au o calitate mai bună, spune consumatorul Tamaş Pickarczyk. În Croaţia, condimentul Vegeta, celebru în toată fosta Iugoslavie şi dincolo de ea, a supravieţuit, devenind una dintre emblemele industriei alimentare. În Polonia, maşina de spălat Frania, larg răspândită în perioada 1950-1970, deşi a fost înlocuită de maşinile automate, continuă să vândă aproximativ 40.000 de bucaţi pe an, arată Emalia Olkusz, responsabil de vânzări al producătorului. Substitutul de cafea „Inka” este în continuare popular, iar proprietarii fostei mărci de automobile Polski se adună anual la un raliu… specializat. Pentru Ivan Petrov, un student bulgar, în schimb, prezentarea este parte din farmecul vechilor mărci naţionale: Ador biscuiţii «Detska-Zakouska», nu doar pentru gustul lor, ci şi pentru ambalajul lor din trecut. Cât despre Serbia, notăm aici că în capitala Belgrad, mai multe cafenele poartă numele fostului lider al Iugoslaviei Josip Broz Tito, un brand pe deplin revitalizat. Iar în fosta Cehoslovacie era foarte popular cândva detergentul Jar”. Şi acest nume a trecut cu bine tranziţia, ca şi separarea Cehiei de Slovacia, fiind căutat şi azi, ba chiar exportat cu succes.

„Lada” brand rusesc

„Lada” brand rusesc

Nu doar în fostul bloc estic fenomenul ia amploare. În fosta Germanie răsăriteană, pasionaţii autorurismului Trabant s-au regrupat în asociaţii. De altfel, sătui de „moda” aruncatului în societatea de consum, est-germanii spun că fostele branduri, chiar dacă nu erau aşa de arătoase, durau mult. Din aceste considerente, pantofii „Zeha”, vinul spumant Rotkaeppchen” sau vechile branduri de detergenţi sunt şi azi la mare căutare. Există chiar şi planuri de relansare a mărcii de automobile Wartburg”, cu toate condiţiile aspre ale unei pieţe extrem de competitive (de unde rezultă faptul că ar exista o piaţă pentru ele). Iar fosta băutură răcoritoare Vita Cola” are o campanie de marketing sub sloganul Estic este delicios”. De altfel, în Germania se organizează şi târguri cu vechile mărci de produse estice, care adună zeci de mii de vizitatori.

Foştii tenişi ungureşti „Tisza” au rezistat tranziţiei

Foştii tenişi ungureşti „Tisza” au rezistat tranziţiei

Nu putem încheia fără să punctăm şi reperele româneşti ale acestui trend. Şi consumatorul român se află „în căutarea timpului pierdut”, doar pentru a constata câte branduri vechi de valoare au pierit pe drumul tranziţiei. Unele, însă, au rezistat şi continuă să ţină steagul sus şi astăzi – Dacia”, Dero”, Plafar”, Rom”, Arctic”, Măgura”, Borsec”, Gerovital”, Braiconf”, Relaxa”, Eugenia”, Brifcor”, Guban”, Antilopa”. De altfel, un studiu intitulat „Top 50 branduri româneşti” arată că mai mult de 10 mărci prezente pe primele poziţii datează chiar dinainte de era comunistă. Unul dintre aspectele relevante pentru reevaluarea vechilor branduri de calitate este şi recenta situare a produselor Napolact” (fosta Fabrică de prelucrare a laptelui), printre mărcile în care românii au cea mai mare încredere. Iar faptul că fostele nume celebre de produse autohtone îşi găsesc „fani” şi printre tineri este ilustrat de povestea lui Andrei Botescu, care a înfiinţat SRL-ul „Atelierele Pegas” (cunoscuta marcă de biciclete româneşti) şi a reuşit să vândă sute de bucăţi în doar câteva luni de la intrarea pe piaţă. Nici Murfatlar” nu stă rău, ba dimpotrivă – marca deţine 3.000 de hectare şi a adunat 160 de medalii la concursurile internaţionale. Nu în ultimul rând, vechea „Dacia” este motiv de mândrie naţională.


„Şampania” est-germană „Rotkaeppchen” îşi continuă producţia

„Şampania” est-germană „Rotkaeppchen” îşi continuă producţia

România are nevoie de mai multe branduri naţionale pentru a-şi menţine trendul ascendent, în condiţiile în care în prezent banii cheltuiţi pe mărci româneşti nu rămân în ţară, ci se duc la investitorii străini acţionari ai unora dintre cele mai mari companii româneşti”, sintetizează Gerhard Hrebicek, preşedinte al Institutului European pentru Branduri din Austria.


APACA Bucureşti a fost faimoasă pentru costumele de bărbaţi – azi, fabrica este împărţită între mai mulţi investitori. Zimbrul Suceava, celebră cândva pentru treningurile sale de bumbac, a falimentat de câţiva ani, pe locul ei ridicându-se un supermarket. Şi Dorobanţul Ploieşti, altădată o fabrică faimoasă pentru ţesăturile sale pe baza lânii de oaie, a anunţat că a intrat în insolvenţă. Pasta de dinţi Cristal” a rezistat până în 2008, când cei care au cumpărat-o au decis să închidă fabrica de la Braşov (producţia a fost mutată în Polonia…). Fabrica de detergenţi şi vopsele Apollo”, din Galaţi, un alt brand cunoscut, care producea anual 1.200.000 de kilograme de săpun şi 400.000 de kilograme de lumânări, a intrat în posesia unui om de afaceri, apoi a fost demolată, iar utilajele vândute la fier vechi.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult