6
November , 2017
Monday
La 28 iunie 1912, în Roman, judeţul Neamţ, vede lumina zilei Sergiu Celibidache, primul fiu ...
În ziua în care naţionala feminină de handbal a României a urcat pe mult răvnitul ...
România este „acasă” Specialist renumit în medicină, plecat din ţară în urmă cu peste 40 de ...
-         ne declară dl. Eugen Tomac, secretar de stat în cadrul Departamentului pentru Românii de ...
De ani buni, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, entitate culturală, acceptată cu statut ...
ne declară dl. Vasile Blaga, ministrul Administraţiei şi Internelor, în cadrul interviului special acordat revistei ...
Anul 2011 a fost un an plin de tensiuni si dificultăţi pentru multe ţări din ...
- Preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor de Români din Spania (FEDROM) Dl. Miguel Fonda-Ştefănescu este preşedintele unei ...
Accesul femeilor din România la vârful politicii pare să arate semne mai bune decât în ...
Cineva a întrebat la un post de radio englezesc: “Ce este acela un partid?” ...

Archive for September, 2014

„De ce n-a ajuns Bulă preşedinte”

Reporter: editura September - 19 - 2014 Comments Off on „De ce n-a ajuns Bulă preşedinte”

Unul dintre evenimentele editoriale aşteptate ale toamnei s-a desfăşurat în sediul librăriei bucureştene „Mihail Sadoveanu”: lansarea cărţii „De ce n-a ajuns Bulă preşedinte” (cea de-a 30-a lansată în această librărie), a cunoscutului publicist, jurnalist şi director de publicaţii Carol Roman.

lansare C. Roman

În prezenţa apropiaţilor – unii dintre domniile lor nume cunoscute ale vieţii publice româneşti – autorul a devoalat unele dintre resorturile interne care au stat la baza concepţiei acestui nou volum, ce aduce o notă specială colecţiei atât de bogate de cărţi semnate Carol Roman: „Istoria îi era potrivnică lui Bulă: toată echipa prezidenţială ce purta bijuteria «escu» în nume nu îl agrea, deoarece nu era unul de-al lor, adică politician de carieră cu catastif onorabil, ci doar un venetic oarecare. Aşa că şi-a amânat înscăunarea pentru mai târziu, când va deveni Bulescu. Să aşteptăm tihniţi acele timpuri, când ne va fi bine cu adevărat… ”.

Prezentă la lansarea cărţii, Prof. Dr. Zoe Petre, reputat istoric, a subliniat originalitatea volumului, care îl propulsează pe unul dintre personajele intrate de mult în conştiinţa publică românească direct în cea mai strictă actualitate: „Colaborarea mea cu dl. Roman se desfăşoară în termenii cei mai serioşi, fiind legată de politica balcanică. Eu cred că Bulă trebuie preţuit mai degrabă ca un medicament decât ca un erou. Bulă este un patrimoniu naţional şi de aceea consider că nici nu trebuie să devină preşedinte. Adevăratul patrimoniu naţional este peren, în timp ce preşedinţii, prin definiţie, sunt trecători”.

La rândul său, criticul, istoricul literar şi profesorul de literatură română Ştefan Cazimir a accentuat faptul că Bulă „ridică o problemă de sociologie literară”. Subliniind că acest personaj, ca şi „Mitică” al lui Caragiale, aparţine folclorului citadin, Ştefan Cazimir şi-a concentrat discursul pe valoarea sa de rezistenţă prin umor: „Bulă reprezintă o formă a acestei rezistenţe. Cartea d-lui Roman este o intenţie de a-l resuscita, pentru a doua oară, prima fiind «Bulă, mon amour». Această a doua carte poate fi încadrată în categoria volumului picaresc, întrucât Bulă este un personaj care străbate diverse medii şi se confruntă cu situaţii ale actualităţii. Dacă va ajunge sau nu preşedinte, este o altă problemă…”.

O sinteză asupra cărţii lui Carol Roman a oferit şi scriitorul şi istoricul Eugen Uricaru. Fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor s-a oprit asupra faptului că Bulă este un personaj care vine în prelungirea altora asemănătoare, ca Nastratin Hogea sau Păcală, şi este mai prezent ca oricând, prin nenumăratele sale feţe: „Bulă este de fapt o situaţie multiplicată. Am citit această carte cu mare interes, căutând sensul ei, întrucât dl. Carol Roman nu este un om care să culeagă folclor, ci este un om care creează, care generează idei. Iar sensul pe care l-am găsit stă într-un cuvânt: de ce n-a ajuns Bulă preşedinte încă. Ziarist cu un talent literar deosebit, dl. Roman acordă o mare atenţie fenomenelor sociale. Toate întâmplările din carte sunt selectate şi dau o imagine asupra societăţii în care trăim. Aproape că nu este o carte de umor, ci una de anatomie – nemiloasă – a realităţii în care ne aflăm”.

O radiografie a mesajului cărţii lui Carol Roman a oferit şi scriitorul, poetul şi jurnalistul Ştefan Mitroi, care a dorit să se oprească asupra „performanţei autorului de a-l fi adus înapoi pe Bulă”, precum şi a ceea ce a numit „un act de curaj” de a-l pune faţă în faţă cu personaje ale momentului. „Dacă Bulă nu a ajuns preşedinte, este din cauza densităţii de… Dorel. Este o carte plină de satiră”, a conchis Ştefan Mitroi.

Nu în ultimul rând, jurnalistul şi caricaturistul Octavian Andronic a dat o notă cu totul specială evenimentului, tocmai din perspectiva binecunoscutelor sale caricaturi şi a legăturii lor cu volumul lansat: „Găsind cu câteva luni în urmă nişte caricaturi mai vechi, i le-am dat lui Carol Roman, care a scris în jurul fiecăreia dintre ele. Am dus produsul realizat la o editură. De fapt, aceasta este cartea mea şi se numeşte «de ce a ajuns Bulă preşedinte». Am convenit cu dl. Roman ca ea să fie lansată sub acoperire…”.

Este demn de menţionat faptul că precedenta carte a lui Carol Roman – „Debut în ceaţă” – a fost evocarea literară a începuturilor sale de ziarist. Trecând lejer la un volum ironic şi satiric, care-l „petrece” pe Bulă în situaţii de cea mai mare actualitate, cel considerat unamim drept „decanul de vârstă al presei româneşti” îşi demonstrează din nou versatilitatea condeiului şi surprinde a mia oară.

Oficial, ne merge bine…

Reporter: editura September - 13 - 2014 Comments Off on Oficial, ne merge bine…

carol romanAflate în febra „alegerilor prezidenţiale”, principalele partide existente ori re-formate încearcă să-şi impună candidaţi din punctul lor de vedere 100% valabili. Numai că oferta este foarte mare şi mulţi votanţi se împiedică atunci când încearcă să afle care sunt virtuţile acestor personaje menite să fie plasate de votul popular în fruntea ţării. Evident, după cum este şi normal, s-a început cu propulsarea în scenă a numelor prea-fericiţilor propuşi, unii după ce au primit girul unor congrese, alţii după ce au fost instalaţi doar prin voinţa unor lideri de partide. Toată lumea cunoaşte amintitele situaţii. Deci, din punctul de vedere al întocmirii listelor de prezidenţiabili, oficial, ne merge bine.

În categoria incertitudinilor reieşite din ultima campanie pentru alegerile parlamentare s-ar detaşa o întrebare fundamentală: aceste alegeri s-au referit strict la Parlamentul European sau au dat un semnal pentru viitorii candidaţi la preşedinţia României? Răspunsul ar fi şi „da”, şi „nu”. Cei ce au obţinut mai mulţi europarlamentari au devenit cocoşi şi au început să se uite chiorâş la perdanţi. Ceilalţi, pizmaşi, au socotit a fi un semnal important de a trece la o luptă mai decisă pentru a spulbera iluziile şi a-i face să înţeleagă pe toţi că fără ei e greu, e tare greu… Nu trebuie prea multă doctrină pentru a înţelege aceste rânduri şi a le evalua aşa cum se cuvine…

Dacă am sta să interpretăm ce oferte ideologice susţin candidaţii, am întâmpina oarecari greutăţi, pentru că nu mai avem de-a face cu evidenţe clare, „de dreapta” sau „de stânga”, ci au apărut alte categorisiri – şi anume „pro-băsişti” sau „anti-băsişti”. În acest cadru, unele grupări, divizate ori adunate, trec cu voioşie de la un partid la altul, aparent fără vreo noimă, deşi la o mai atentă observare se deosebesc, deîndată, diverse interese de grup, materiale sau financiare. Deci, şi din punctul de vedere al mişcării partidelor, aşa după cum s-a văzut, oficial, ne merge bine.

Partidele aflate la putere se înscriu şi ele cu plăcere sub această siglă. Au anumite rezultate, ce-i drept. Poporul a aflat că, bunăoară, prin creşterea exporturilor şi prin producţia agricolă şi industrială am doborât un record în 2013. De asemeni, România a avut cea mai mare creştere economică din 2011, ce a avansat anul trecut cu 3,5 % faţă de 2012 şi a ocupat poziţia de lider în Uniunea Europeană, cu cea mai accelerată creştere. Sunt de semnalat şi alte isprăvi: s-a redus TVA la pâine, de la 24% la 9%; gradul de absorbţie a fondurilor UE a crescut de aproape patru ori faţă de 2011-2012, ajungând la circa 34%; ţara are o inflaţie de sub 2%, care reprezintă un minim istoric; bugetul pe 2014 prevede majorarea cu 10% a salariilor profesorilor debutanţi din învătământul pre-universitar, cu anumite condiţionări. Deci, din punct de vedere al datelor publicate de guvernanţi, oficial, ne merge bine.

Numai că, deşi economia progresează, românii încă nu prea simt acest lucru. Sunt de amintit taxele şi impozitele introduse sau care urmează să fie aplicate în această perioadă: supraacciza la carburanţi, taxa pe construcţii speciale sau impozitul pe veniturile din agricultură. Nu în ultimul rând, îi amintim pe cei peste 700.000 de români care nu au un loc de muncă. Unii critici mai arată că, deşi unele neîmpliniri se datorează „zestrei” preluate de la înaintaşi, multe promisiuni din programul de guvernare sunt încă în proces de elaborare sau nu au fost onorate.

Politica jugulării deficitului fiscal, mai cu seamă prin măsuri de austeritate, urmată de încercări încă palide de stimulare a creşterii economice, a făcut să avem, actualmente, două zone diferite una de cealaltă: macroeconomic, ţara noastră ar sta bine, dar cu indicatorii din plan nimeni nu poate merge la piaţă şi plăti întreţinerea.

Am putea conchide că ţării noastre, din perspectiva Fondului Monetar Internaţional şi a politicienilor, oficial îi merge bine. Oare cât timp va trebui să parcurgem pentru a trece de la oficial, ne merge bine la pur şi simplu ne merge bine?

Carol Roman

Aprecieri şi susţineri 2006-2010

Reporter: editura September - 13 - 2014 Comments Off on Aprecieri şi susţineri 2006-2010

Îmi face o deosebită plăcere să urez «La mulţi ani» revistei «Balcanii şi Europa» la împlinirea a 7 ani de la prima apariţie.

Începând cu 1 ianuarie 2007, România va deveni stat membru al Uniunii Europene şi sper ca şi revista dumneavostră, prin subiectele abordate şi prin dialogul permanent cu cititorii săi, să contribuie la conturarea proiectului politic al României în Uniunea Europeană. Acesta va trebui să răspundă în mod direct la nevoile şi aşteptările poporului român legate atât de viitorul României, cât şi de cel al procesului de integrare europeană. Cu atât mai mult cu cât România este în zona Balcanilor un factor de stabilitate şi un potenţial model de succes.

Doresc atât cititorilor dumneavoastră, cât şi întregului popor român ca integrarea să le împlinească dorinţele legitime legate de pace şi propseritate şi sunt convins că după aderare şi ei vor aduce o valoare adaugată reală în construcţia europeană, prin inteligenţa, creativitatea şi deschiderea lor”.

Jonathan Scheele,
Şeful Delegaţiei Comisiei Europene în România

Cu ocazia împlinirii a zece ani de activitate a revistei pe care o conduceţi, «Balcanii şi Europa», binecunoscută prin atitudinile sale şi analiza politică, în principal pentru ţările din Europa de Sud-Est şi perspectiva lor euro-atlantică, permiteţi-mi să vă transmit cele mai bune felicitări şi să vă urez mult succes în activitatea dumneavoastră nobilă. Îmi amintesc cu plăcere de vizita mea la Bucureşti, în anul 2002, cu prilejul acordării premiului special oferit de revista dvs., precum şi de întâlnirile cu personalităţile politice din mass-media românească. Găsesc de cuviinţă ca, la această aniversare, să vă exprim încă o dată mult succes în misiunea asumată de revista dumneavoastră”.

Ilir Meta,
Ministru al Afacerilor Externe,
viceprim-ministru al Albaniei

Doresc să adresez salutul meu întregului colectiv redacţional al prestigioasei reviste «Balcanii şi Europa». Consider că nivelul înalt al materialelor prezentate în paginile revistei lună de lună o diferenţiază de alte publicaţii de pe piaţă. Colectivul condus de distinsul domn Carol Roman reuşeşte, de fiecare dată, prin modul de redactare sau abilitatea de a dezvolta un interviu, să atingă cu succes o dimensiune erudită a subiectelor abordate, păstrându-le în acelaşi timp într-un registru accesibil şi cititorului neiniţiat în studiul politicii sau al diplomaţiei”.

Roberta Anastase,
Preşedintele Camerei Deputaţilor:

Felicit revista «Balcanii şi Europa» cu ocazia primului jubileu – 10 ani de la apariţia primului număr al revistei. Zece ani este o perioadă destul de mare pentru o revistă de publicistică, mai ales într-o ţară cu o activitate de politică internă şi externă tradiţional foarte activă. În decursul acestor ani s-a format un nucleu redacţional, un grup activ de jurnalişti, o anumită audienţă în rândurile cititorilor şi, mai ales, un renume stabil. Cu siguranţă putem afirma că revista s-a afirmat în deplina măsură”.

Aleksandr Churilin,
Ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti

Sunt încântat că revista «Balcanii şi Europa» a rezistat 10 ani pe piaţa media, s-a dezvoltat şi, putem spune, a ajuns la o maturitate jurnalistică deplină. Apreciez în mod deosebit revista «Balcanii şi Europa» pentru seriozitatea şi interesul constant acordat subiectelor de prim interes ale politicii externe româneşti. Cu ocazia acestui număr aniversar, urez revistei, precum şi realizatorilor săi să continue această activitate mulţi ani de acum încolo”.

Bogdan Aurescu,
Secretar de stat pentru Afaceri Strategice

Urmăresc revista «Balcanii şi Europa», aflată, dacă nu mă înşel, în al şaptelea an al apariţiei sale. Merită toată atenţia, nu numai pentru că mi-a acordat un premiu în anul 2005, recunoscându-mi întreaga activitate de creaţie cinematografică, ci pentru scopurile ei şi rezultatele obţinute în promovarea cu obiectivitate a valorilor culturale româneşti în zonele continentale de difuzare, a cunoştinţelor despre actul şi procesul istoric al integrării ţării în întregul context european. Mult noroc în viitor!”

Sergiu Nicolaescu,
Cineast

Beneficiari ai integrării economice

Reporter: editura September - 13 - 2014 Comments Off on Beneficiari ai integrării economice

La peste două decenii de existenţă, piaţa unică europeană a adus, neîndoielnic, creştere economică cetăţenilor UE. Totuşi, ca în multe alte cazuri, există diferenţe semnificative între statele din interiorul Uniunii, cu mari câştigători şi mai mici beneficiari…

1La 20 de ani de la introducerea pieţei unice, considerată „cel mai avansat proiect de integrare economică din lume”, Europa este mai bogată ca niciodată (în 2010, PIB-ul Uniunii reprezenta peste 30% din cel mondial). Piaţa internă este în centrul integrării europene şi determină creştere economică în toate statele membre”, sintetizează analistul economic german Thiess Petersen. Este, fără îndoială, o observaţie valabilă pentru ţara sa. Astfel, studii recente au demonstrat că piaţa internă europeană a dus la creşterea performanţei economice a Germaniei cu circa 37 de miliarde de euro în medie, ceea ce s-ar traduce într-un surplus de 450 de euro de persoană anual. Un alt mare câştigător este Danemarca, stat care a înregistrat o creştere anuală de circa 500 de euro pe cap de locuitor. Dar piaţa internă are şi o „coadă” a clasamentului: în timp ce ţările din centrul şi nordul Europei se află în partea superioară a listei, efectele pozitive sunt mai puţin semnificative în statele sudice membre ale UE. Creşterea medie anuală în venit a fost de circa 80 de euro pe cap de locuitor în Italia, de 70 de euro în Spania şi Grecia şi de 20 de euro în Portugalia (cu un accent, în acest ultim caz, pe faptul că Portugalia este codaşă şi la percepţia publică asupra pieţei interne).

Preşedinte „jucător” sau „reprezentativ”?

Reporter: editura September - 13 - 2014 Comments Off on Preşedinte „jucător” sau „reprezentativ”?

În primăvara lui 1997 mă întorceam de la un simpozion de la Paris şi am avut drept vecin în avion un distins magistrat, care făcuse parte dintre experţii însărcinaţi în 1990-1991 cu redactarea noii Constituţii. La un moment dat, interlocutorul mi-a explicat că, atunci când au definit instituţia Preşedintelui României, autorii textului s-au gândit în mod constant să evite un derapaj de tipul celui survenit în cazul lui Ceauşescu, care se substituise şi guvernului, şi Marii Adunări Naţionale, în numele calităţii lui de secretar general al partidului unic, dar mai ales în virtutea a ceea ce el considera a fi marea sa popularitate. De aceea, au optat pentru alegerea directă a Preşedintelui României ca să-i confere maximum de legitimitate, dar i-au definit competenţele şi atribuţiile limitativ, atât în raport cu Parlamentul, cât şi cu Guvernul.

Reuniunea şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, de la Varșovia (22 iulie 2014) – unitate în diversitate reprezentativă De la stânga la dreapta: Miloš Zeman (Cehia), Rosen Plevneliev (Bulgaria) Dalia Grybauskaitė (Lituania), Traian Băsescu (România), Bronisław Komorowski (Polonia), Toomas Hendrik Ilves (Estonia), Andris Bērziņš (Letonia), János Áder (Ungaria), Andrej Kiska (Slovacia).

Reuniunea şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, de la Varșovia (22 iulie 2014) – unitate în diversitate reprezentativă
De la stânga la dreapta: Miloš Zeman (Cehia), Rosen Plevneliev (Bulgaria) Dalia Grybauskaitė (Lituania), Traian Băsescu (România), Bronisław Komorowski (Polonia), Toomas Hendrik Ilves (Estonia), Andris Bērziņš (Letonia), János Áder (Ungaria), Andrej Kiska (Slovacia).

Cum se ştie în genere, Preşedintele României nu poate participa la şedinţele guvernului decât în condiţii precis stipulate, atunci când se dezbat chestiuni de mare importanţă pentru siguranţa naţională sau pentru orientarea pe termen lung a politicii României. De asemeni, Preşedintele nu poate decât adresa mesaje Parlamentului, şi nu participă decât ca invitat la lucrările acestuia. Totodată, Preşedintele nu poate desemna un nou prim-ministru fără consultarea partidelor parlamentare şi nu are dreptul să-l demită pe primul ministru, pe care doar Parlamentul îl poate scoate din joc prin moţiune de cenzură aprobată de majoritatea Camerelor reunite.

În aceste condiţii, atunci când dl. Traian Băsescu a anunţat că va fi un preşedinte-jucător, declaraţia sa a fost întâmpinată cu entuziasm de alegătorii care îi acordaseră încrederea lor. Aproape fiecare dintre aceştia era cu atât mai încântat de dinamismul acestei declaraţii cu cât îşi imagina că jocul prezidenţial va fi exact acela pe care el însuşi şi-l dorea: un joc acerb contra corupţiei şi a baronilor acesteia era aşteptat de toţi cei care nădăjduiau în campania electorală, contra „sistemului ticăloşit”; un joc decis şi decisiv contra numeroaselor reziduuri ale dictaturii şi comunismului era configurat deopotrivă de veteranii acţiunilor civice pentru deconspirarea Securităţii şi de tinerii care refuzau obliterarea memoriei colective şi ignoranţa despre trecutul apropiat, pe care le-o oferise cu atâta perseverenţă interesată preşedintele Iliescu vreme de aproape 15 ani.

Problema esenţială rămânea aceea că definiţia constituţională actuală a competenţelor instituţiei Preşedintelui României corespunde foarte precis rolului de arbitru, şi nu celui de jucător. Preşedintele e chemat să vegheze la buna funcţionare a instituţiilor (nu să intervină direct în funcţionarea acestora), să medieze eventualele conflicte între aceste instituţii (şi nu să privilegieze vreuna dintre ele) şi să arbitreze în cazul unor divergenţe majore între instituţii şi societatea civilă – ceea ce înseamnă că nu se poate niciodată identifica pe deplin cu vreuna dintre părţi, rămânând mereu o instanţă mediatoare şi, în principiu, neutră. Neutralitatea arbitrului nu e compatibilă cu angajamentul jucătorului.

O analiză obiectivă arată că nu a fost aşa, mai ales în ultimii ani. Suntem iarăşi în pragul alegerilor prezidenţiale. Tema profilului viitorului preşedinte a dominat dezbaterea publică. Ştim ce vrem şi vom alege în consecinţă, cu maximum de luciditate şi cu minimum de impact al afectelor asupra opţiunii noastre. Poate tocmai de aceea este salubru să prezentăm toate argumentele raţionale în sprijinul unei alegeri raţionale, înainte ca emoţia să ne copleşească.

În afara monarhiilor constituţionale din Belgia, Danemarca, Olanda, Suedia, Marea Britanie, Luxemburg şi Spania – modelul care predomină în mod absolut în UE este cel a democraţiilor parlamentare, în care un preşedinte ales direct are un rol executiv limitat şi un rol esenţial de reprezentare şi de garantare a unităţii şi integrităţii naţionale. Sub acest aspect, marea excepţie rămâne Franţa. Sub influenţa copleşitoare a generalului De Gaulle, Franţa a adoptat încă din 1958 Constituţia Republicii a V-a, cu un preşedinte ales direct pentru un mandat de 7 ani, care putea fi reînnoit o singură dată, ceea ce îl făcea, de facto cel puţin, la fel de puternic, dacă nu cumva încâ şi mai puternic decât preşedintele SUA. Chiar dacă, după încheierea mandatului lui Jacques Chirac, durata mandatului s-a redus la 5 ani (aceasta e durata cea mai frecventă în statele europene), faptul că preşedintele francez este abilitat să prezideze toate şedinţele de guvern şi să dizolve Parlamentul reprezintă sursa unei puteri executive forte până în zilele noastre.

Cazul poate cel mai interesant este cel al Cehiei. Deşi iniţial ales de Parlament, preşedintele ceh avea un rol considerabil în afacerile politice, chiar dacă multe dintre competenţele sale puteau fi exercitate atât direct, cât şi de către primul ministru, responsabilitatea fiind împărţită între cele două instituţii. În februarie 2012 s-a modificat legea, în sensul unei alegeri directe, astfel că modalitatea scrutinului este mai adecvată rolului preşedintelui în stat.

Austria este, în schimb, o democraţie reprezentativă parlamentară, chiar dacă preşedintele federal (Bundespräsident) este ales direct prin vot de către cetăţeni; întreaga putere executivă este în mâna cancelarului federal, numit de preşedinte în persoana şefului partidului care a câştigat cele mai multe voturi. Aceeaşi situaţie o regăsim în Bulgaria, Cipru, Croaţia – care a funcţionat ca sistem semiprezidenţial până în 2000, când a trecut la unul precumpănitor parlamentar. La fel, Finlanda era considerată o republică parlamentară semiprezidenţială, dar după adoptarea Constituţiei, cu modificările din 2012, Preşedinţia a devenit un post ceremonial, fără atribuţii executive. Preşedintele Irlandei, ales tot prin vot direct pentru 7 ani, are mai ales calitatea de model politic şi civic pentru cetăţeni. Lituania este o republică parlamentară în care preşedintele este ales prin vot direct pentru un mandat de 5 ani, ca şi în Letonia, în vreme ce puterea executivă este exercitată de un Consiliu de miniştri condus de premier şi votat de Parlament. Portugalia, Slovacia şi Slovenia urmează acelaşi tipar, cu unele mici variaţii specifice.

Probabil cea mai precisă definire constituţională a rolului preşedintelui într-unul din statele postcomuniste o găsim în Polonia. Aici, puterea executivă este clar împărţită între Preşedinte şi Consiliul de Miniştri. Preşedintele, ales prin vot universal pentru un mandat de 5 de ani, este reprezentantul suprem al statului în relaţiile interne şi externe, comandantul forţelor armate, care garantează inviolabilitatea şi indivizibilitatea teritorului statal, precum şi respectarea Constituţiei. Preşedintele desemnează Consiliul de Miniştri împreună cu primul ministru, care trebuie să obţină apoi votul Seimului. Principalele atribuţii ale preşedintelui Poloniei sunt: promulgarea legilor votate de Parlament (cu drept de respingere o singură dată), semnarea tratatelor internaţionale, numirea judecătorilor, acordarea cetăţeniei şi folosirea dreptului de clemenţă. Organul consultativ al Preşedintelui în probleme de siguranţă naţională este Consiliul Siguranţei Naţionale; în situaţii excepţionale, Preşedintele poate convoca Consiliul Cabinetului, format din Consiliul Securităţii Naţionale, împreună cu Consiliul de Miniştri.

Aşa cum cea mai importantă ţară a UE care îşi alege direct preşedintele rămâne Franţa, cea mai importantă republică parlamentară al cărei preşedinte este ales indirect de Parlament rămâne, fără doar şi poate, Germania. În conformitate cu art. 54 al Constituţiei, Adunarea Federală, Bundesversammlung, este instituţia care are drept unică funcţie alegerea Preşedintelui federal, fie odată la 5 ani, fie când e cazul, aşa cum s-a întâmplat recent, când fostul preşedinte a trebuit să demisioneze din cauza unor suspiciuni de trafic de infuenţă. Adunarea Federală este compusă din totalitatea Parlamentului federal, Bundestag, căruia i se adaugă un număr egal de delegaţi speciali, aleşi de fiecare land; se obişnuieşte ca dintre aceştia un număr destul de semnificativ să provină din lumea academică, a literelor, şi chiar dintre celebrităţile momentului. Adunarea respectă, însă, configuraţia politică a Bundestagului şi a celor 16 state germane. Candidaţii pot fi propuşi de orice membru al adunării, dar în realitate candidaţii grupurilor parlamentare au cele mai multe şanse. La recenta alegere a pastorului Joachim Gauck, şansele acestuia erau maxime, el fiind susţinut şi de grupul social-democrat, şi de CDU. Preşedintele Germaniei are mai cu seamă un rol de reprezentare şi de reper moral, aşa cum a rezultat foarte clar din recentele alegeri. Puterea executivă este rezervată Cancelarului federal.

Constituţia Italiei din 1948 a fost concepută explicit pentru a face imposibilă instaurarea unei dictaturi. Cele două Camere reunite, plus 58 de reprezentanţi regionali, aleg Preşedintele Republicii şi au dreptul corelativ de a-l pune sub acuzaţia de înaltă trădare sau de atentat la Constituţie pe acesta, de a alege o treime din membrii Consiliului Superior al Magistraturii şi o treime dintre judecătorii Curţii Constituţionale (articolul 135). Preşedintele este ales pe 7 ani şi reprezintă unitatea naţională, fiind garantul constituţionaliăţii politicii italiene. El numeşte pe preşedintele Consiliului de miniştri în raport cu rezultatul alegerilor, are dreptul de a trimite mesaje celor două Camere, poate dizolva una sau ambele Camere, este comandantul forţelor armate, prezidează Consiliul Superior al Magistraturii, poate graţia sau micşora pedepse privative de libertate.

În Ungaria, preşedintele este ales de Parlament odată la 5 ani, are o funcţie precumpănitor reprezentativă sau simbolică, dar este comandantul armatei, promulgă legile – sau le poate ataca la tribunalul constituţional. În Grecia şi în Estonia, Parlamentul numeşte cei mai mulţi oficiali ai statului, inclusiv pe Preşedinte.

Concluzia care se impune în primul rând din acest sumar examen este aceea că, în majoritatea statelor din Uniunea Europeană, indiferent de modalitatea de alegere a Preşedintelui, acesta are, înainte de toate, rostul de a fi reprezentativ pentru patria sa şi de a constitui un reper politic şi moral pentru toţi cetăţenii; el este garantul statalităţii şi integrităţii statului, al suveranităţii şi securităţii, purtător mai degrabă al unei viziuni politice decât al unor politici anume. Figura lui este modelată după modelul monarhiilor constituţionale, care „domnesc, dară nu guvernează”, menită să fie un factor de echilibru şi de consens în susţinerea interesului naţional.

Prof. dr. Zoe Petre

Şcoala Ardeleană

Reporter: editura September - 13 - 2014 Comments Off on Şcoala Ardeleană

– Regăsirea de sine –

Gheorghe Sincai

Gheorghe Sincai

Pentru istoria românilor, momentul Şcolii Ardelene are semnificaţii cu totul excepţionale. Nu este doar un punct crucial în complicatul proces al făuririi identităţii naţionale, corifeii acestei mişcări afirmând, cu probe ştiinţifice, valabilitatea tezei tradiţionale, consemnată de vechii cronicari, a originii latine a limbii române, dar şi începutul unei bătălii de dimensiuni extrordinare pentru câştigarea drepturilor sociale, economice şi politice a populaţiei româneşti, cuprinsă între hotarele Imperiului Habsburgic. Marele Principat al Transilvaniei a intrat în componenţa Imperiului în urma unui şir de victorii militare ale imperialilor, victorii ce au urmat după asediul Vienei de către otomani. Cele două tratate de pace (Carlowitz şi Passarowitz) dintre habsburgi şi otomani au aşezat graniţa dintre imperii pe Carpaţi, Transilvania şi Banatul intrând astfel în Imperiul Habsburgic. Consecinţele au fost de o importanţă crucială pentru destinul Principatului Transilvania, dar şi pentru românii trăitori în teritoriile înglobate în Imperiu. Primul fapt, de o semnificaţie aparte pentru viitorul populaţiei româneşti din aceste teritorii, a fost actul Unirii instituţionale cu Roma a Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania. Actul a fost realizat de o parte a preoţimii româneşti, în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel, iar consecinţele sale au fost multiple şi importante pentru soarta românilor transilvăneni. Această Unire cu Biserica Romei a scos, în primul rând, pe români de sub interdicţia lui „Unio Trium Nationum”*, pactul religiilor recepte din Transilvania, care scotea în afara legalităţii naţiunea română, majoritatea populaţiei din acest Principat.

Ion Budai Deleanu

Ion Budai Deleanu

Dincolo de problemele dogmatice, chestiuni minore pentru imensa majoritate a românilor transilvăneni, acest gest, de natură covârşitor administrativ bisericească, permitea deschiderea căii spre emanciparea românilor din Imperiul Habsburgic. Nu era primul din acest Imperiu, ucrainenii din regiunile de vest ale Ucrainei cuprinse în Imperiu participaseră la o astfel de Unire bisericească. Pentru români, deşi aparent calea fusese deschisă pentru o participare directă şi activă la viaţa socială, economică şi politică a Imperiului, faptele se lăsau aşteptate. Era nevoie de un motor puternic şi rezistent pentru ca maşinăria să se pună în mişcare. Era nevoie de intelectuali şi de o ideologie care să creeze instituţii şi conştiinţe naţionale pentru a putea participa la procesul de reformare a societăţii iniţiat de Iosif al II-lea. Vremurile erau în schimbare, iar Casa de Habsburg dorea să se adapteze la mersul istoriei pentru a preîntâmpina catastrofa care ameninţa să urmeze. Catastrofa se numea Revoluţie. Soluţia aleasă de Habsburgi se numea Reforme. La aceste Reforme românii ardeleni erau cei mai dispuşi să participe, ele oferind soluţiile cele mai realiste pentru înlăturarea stării îngrozitoare în care se aflau – fără libertate, fără drepturi economice şi politice, fără limbă, fără religie recunoscută. Evenimentele majore social – politice care au urmat – Răscoala codusă de Horea, Cloşca şi Crişan şi campania militară condusă de Avram Iancu – confirmă adeziunea maselor româneşti la ideea reformelor care trebuiau să umanizeze, să modernizeze şi să liberalizeze Imperiul.

Petru Maior

Petru Maior

Dar pentru a da consistenţă acestei adeziuni, era nevoie ca ea să fie exprimată de o populaţie purtătoare de valori – origini, identitate, limbă, conştiinţă de sine, capacitate organizatorică, capacitate de producţie a valorilor etc. Această misiune, de a transforma o masă de ţărani iobagi, persecutaţi de secole, puşi în afara legii şi chiar a societăţii (românii nu aveau voie să înnopteze în oraşe şi nici să-şi ridice biserici din zid!) într-o naţiune conştientă de sine, conştientă şi mândră de originea sa, conştientă de drepturile, potenţialul şi capacităţile sale din toate domeniile societăţii, această misiune şi-a asumat-o un grup de intelectuali, clerici sau nu, total dăruiţi cauzei naţionale. Primul dintre ei este Inochentie Micu (Klein), care reuşeşte să obţină de la împăratul Carol al VI–lea încuviinţarea întemeierii la Blaj a şcolii de unde va trimite la Roma studenţii la institutul De Propaganda Fide. De la această întemeiere, marele val al Şcolii Ardelene nu a mai putut fi stăvilit. Acolo, în aşezământul de la Blaj, a fost scrisă şi tipărită prima carte a acestui curent puternic identitar – Floarea adevărului – sub redactarea episcopului călugăr Petru Pavel Aron. Deviza acestei mişcări naţionale era „Virtus Romana Rediviva”**, iar centrele sale de iradiere se găseau pe tot cuprinsul Principatului – Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuş, Năsăud. Corifeii mişcării au fost Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu. Opera acestora este diversă, cuprinzând tematici istorice, lingvistice, filosofice, enciclopedice, pur ştiinţifice ori literare. Este un moment de afirmare majoră a spiritului creator, a marilor idei, dar şi a unei strategii didactice, îndreptată către luminarea a cât mai mulţi români siliţi să trăiască în mizerie materială şi întuneric spiritual. Cărţile acestora, unele duse cu desaga din sat în sat, cum făcea Petru Maior, au fost cenzurate, interzise. Gheorghe Şincai nu şi-a văzut niciodată tipărită „Hronica românilor”, opera sa istorică, în schimb a fost ameninţat cu scoaterea ochilor şi smulgerea părului pentru scrierile şi activitatea sa. Maior era demn de spânzurătoare, iar opera sa trebuia arsă. Problema limbii era capitală pentru membrii Şcolii Ardelene, de aceea ei realizează o serie de lucrări în care se demonstrează originile latine ale limbii române, iar între acestea cea mai importantă este „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai. Un alt aspect de importanţă capitală este grafia. La Viena, în 1779, Samuil Micu editează o „Carte de rogacioni”, în limba română cu grafie latină. Petru Maior spunea despre acest fapt: „De câte ori mi s-a întâmplat mie, îndoindu-mă de vreun cuvânt, cât l-am scris cu slove latine, îndată cu strălucire i se văzu latina faţă şi părea că râde de bucurie că l-am scăpat de sclavie”.

Samuil Micu

Samuil Micu

Opera corifeilor Şcolii Ardelene este extrem de complexă, de la opere originale la traduceri şi adaptări, de la opere cu caracter ştiinţific la opere de popularizare ale ştiinţelor, de la dicţionare unicat în cultura română la lucrări cu carcter filologic ori gramatici ale limbii române. Nu se poate să nu amintim opera literară a lui Ioan Budai Deleanu, care reprezintă intrarea în epoca modernă a literaturii noastre. Numeroase traduceri ori lucrări în limba latină completează bogatul tezaur al acestei mişcări cultural – naţionale, dar dau şi dimensiunea înaltului nivel de pregătire intelectuală, cât şi larga viziune a membrilor Şcolii Ardelene.

Am putea sintetiza obiectivele acestor extraordinari intelectuali români, care şi-au închinat viaţa emancipării naţionale cu devoţiune, spunând că ei au militat, şi au reuşit chiar, pentru fondarea de şcoli în care să se înveţe în limba română, au elaborat dicţionare şi gramatici pentru cei ce studiau în aceste şcoli şi nu doar, au adaptat alfabetul latin la pronunţia limbii române, au modernizat limba pentru a o face capabilă să funcţioneze în domeniile ştiinţifice, au introdus în limbă neologisme din latină şi celelalte limbi romanice. Mai trebuie să adăugăm că insistenţa lor pentru studierea limbii latine de către tinerele generaţii a avut un rezultat excepţional în procesul de formare a unei „intelighenţii româneşti”, care s-a dovedit activă şi eficientă mai cu seamă în domeniul Dreptului, ceea ce a avut o importanţă capitală în lunga luptă de câştigare a drepturilor românilor.

A privi astăzi faptul istoric al declanşării procesului, de o importanţă capitală pentru naţiunea şi statul român, de definire identitară, de renaştere naţională şi culturală datorat Şcolii Ardelene doar din punct de vedere eclesiastic este o gravă eroare. Uniaţia a fost o cale, nu un scop. Scopul a fost şi este libertatea, egalitatea în drepturi şi unitatea tuturor românilor, ceea ce Şcoala Ardeleană a afirmat şi a înfăptuit prin opera şi activitatea marilor intelectuali şi români care au alcătuit-o, cu precursorii şi urmaşii lor.

* „Uniunea celor trei naţiuni”

**Virtutea romană reînviată”

Eugen Uricaru

Ce studii au liderii politici…

Reporter: editura September - 10 - 2014 Comments Off on Ce studii au liderii politici…

Adesea, urmărind evoluţia politică din diferite ţări, apare o întrebare legitimă: oare ce pregătire şi studii au personalităţi de frunte din lume, care dirijează economii, societăţi, mentalităţi ş.a., pentru că studiile determină competenţa în diferite domenii, evident, împreună cu calităţile de lider ale acestora. O anchetă asupra educaţiei şefilor de stat şi de guvern a condus la un rezultat curios: cele mai răspândite discipline care stau la baza educaţiei politicienilor sunt Dreptul şi Economia şi doar puţini dintre liderii lumii moderne au studiat… ştiinţele politice.

David Cameron

David Cameron

O hartă realizată de publicaţia „Corriere” relevă faptul că studiile care predomină în rândul celor ce conduc destinele multor popoare ale lumii sunt cele economice şi juridice. Este, de pildă, cazul fostului preşedinte al Turciei, Abdullah Gül, care a şi predat cursuri de management. John Fredrik Reinfeldt, premierul Suediei, a alăturat studiilor de business performanţe sportive şi un titlu de şef al cadeţilor după terminarea stagiului militar. Dilma Rousseff, preşedinta Braziliei, a pornit de la un internat condus de maici, unde vorbea în limba franceză cu profesorii. Are studii de economie absolvite cu destule dificultăţi, dat fiind faptul că în tinereţe a fost considerată element subversiv, făcând şi închisoare. Şi actualul preşedinte al Mexicului, Enrique Peña Nieto, este licenţiat în business, având, totodată, şi o diplomă în Drept. La rândul său, premierul Canadei, Stephen Joseph Harper, a absolvit Economie, din a doua încercare, după ce iniţial a abandonat studiile universitare.

Dreptul şi Jurisprudenţa stau, în schimb, la baza educaţiei a doi giganţi ai puterii mondiale: preşedintele SUA, Barak Obama, şi cel al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin. Cel dintâi a absolvit Dreptul la Harvard, după ce s-a specializat în relaţii internaţionale, având, totodată, şi o diplomă în Artă. Iar liderul de la Kremlin şi-a încheiat studiile în Drept ale Universităţii din Leningrad cu o lucrare axată pe Dreptul Internaţional. Şi preşedinta Argentinei, Cristina Kirchner, a studiat Dreptul la Universitatea din La Plata, în paralel cu o activitate susţinută în rândurile „tineretului peronist”.

Cancelarul german Angela Merkel, considerată cea mai puternică femeie din lume, a studiat Chimie şi Fizică, fiind cercetător înainte de a deveni om politic. De altfel, este unul dintre puţinii lideri care au o educaţie bazată pe aceste discipline. Iar preşedintele Turkmenistanului, Gurbanguly Berdimuhamedow, a absolvit Medicină şi a practicat o vreme stomatologia, fiind, la rându-i, unul dintre puţinii politicieni de vârf care au la bază studii medicale.

Mai aproape de domeniul politic se poate afirma că sunt studiile preşedintelui Franţei, François Hollande, care a absolvit Institutul de Studii Politice din Paris, după un început la o şcoală privată catolică. Tot aproape de preocupările politice de mai târziu s-a situat şi educaţia primului ministru polonez Donald Tusk, care a absolvit Istoria la Universitatea din Gdansk, şi a premierului Marii Britanii, David Cameron, care a studiat Filosofie, Politică şi Economie la Colegiul Brasenose, Oxford.

Nu putem încheia acest scurt periplu fără să menţionăm câteva excepţii: preşedintele din Philipine, Benigno Aquino al III-lea, reprezentantul celei de-a patra generaţii de politicieni din familia sa, este absolvent de Artă al Universităţii din Manila; Goodluck Jonathan, preşedintele Nigeriei, este absolvent de Zoologie; Toomas Hendrik Ilves, preşedintele Estoniei, este unul dintre puţinii absolvenţi de Psihologie din spectrul politic mondial; Mulatu Teshome Wirtu, preşedintele Etiopiei, este licenţiat în Filosofie al Universităţii din… Beijing!

Tendinţe şi tentaţii

Reporter: editura September - 10 - 2014 Comments Off on Tendinţe şi tentaţii

Corespondenţă specială din Chişinău

IMG_0001La aproape o lună de la momentul istoric al semnării de către Republica Moldova a Acordului de Asociere şi Liber Schimb cu Uniunea Europeană (27 iunie 2014), atmosfera de bucurie din rândul populaţiei devenise mai realistă. Un alt subiect arzător, strâns legat, totuşi, de primul, domina starea de spirit la Chişinău: sancţiunile economice impuse de Rusia care, deşi anunţate de mai mult timp, păreau că au luat prin surprindere atât guvernul, cât şi pe cetăţeanul de rând al Moldovei. „Ruşii nu au făcut diplomaţie cu noi – afirmă un înalt responsabil din Asociaţia Producătorilor şi Exportatorilor de Fructe „MoldovaFruct”. Pur şi simplu ne-au avertizat că vom avea de suferit, că ne vor arăta cine suntem noi şi ce înseamnă Rusia. Noi am luat ca pe o glumă aceste avertismente, am crezut că poate vom rămâne mai departe prieteni, în loc să luăm măsuri de prevenire”. Starea de nemulţumire este vizibilă la tot pasul: de la oficiali guvernamentali până la precupeţii din pieţe sau paznicii din parcările de autoturisme de pe lângă hoteluri sau blocurile de locuinţe, toţi vorbesc indignaţi despre decizia Rusiei de a sista importurile de fructe, legume şi conserve din Republica Moldova. O decizie considerată în mod unanim ca nedreaptă şi discreţionară, ca măsură de retorsiune faţă de pasul făcut de moldoveni în direcţia UE. Pentru că, într-adevăr, nimeni nu a luat în serios motivele fitosanitare invocate de autorităţile ruse în justificarea măsurilor anunţate. Pentru toată lumea este evident caracterul politic al acestor măsuri.

Sub titlul incitant „Putin nu mai vrea să mănânce fructe moldoveneşti”, ziarul „Timpul” atrage atenţia că măsurile Rusiei echivalează cu o agresiune economică. Cunoscutul editorialist Constantin Tănase, director fondator al acestei publicaţii, explică: „Blocada economică este o formă de agresiune de ordin economic, care constă în folosirea relaţiilor economice ca mijloc de presiune politică, încălcându-se normele dreptului internaţional”. La rândul său, Veaceslav Untilă, vicepreşedinte al Partidului Liberal, afirmă că acţiunile Rusiei au depăşit deja faza şantajului, ele se încadrează în categoria unor măsuri „duşmănoase şi restrictive, cu impact economic negativ”. Estimările preliminare făcute de Ministerul Agriculturii de la Chişinău evaluează pierderile economiei moldoveneşti provocate de sancţiunile ruseşti la circa 150 milioane de dolari. Cei mai afectaţi sunt, desigur, ţăranii, producătorii agricoli, pătura cea mai vulnerabilă a societăţii.

„Pedepsiţi de Rusia, ajutaţi de UE şi SUA”. Sub aceast titlu, „Ziarul Naţional” face o primă analiză a măsurilor luate de guvernul de la Chişinău şi de partenerii occidentali ai Republicii Moldova pentru a-i ajuta pe producătorii agricoli să depăşească criza provocată de restricţiile impuse de Rusia. Întrunit în mai multe reuniuni de urgenţă, cabinetul de miniştri al premierului Iurie Leancă a iniţiat o serie de măsuri pentru compensarea şi amortizarea pierderilor, care se vor resimţi cu certitudine în plan economic şi social. Mai întâi, guvernul va aloca circa 20 milioane de lei pentru susţinerea financiară a celor care au înregistrat pierderi de pe urma măsurilor dispuse de Rusia. Totodată, o parte din producţia de legume şi fructe a fost redirecţionată către armată, şcoli şi aşezăminte sociale. Dar „soluţii miraculoase”, după cum se exprima şeful guvernului de la Chişinău, nu există. Sunt necesare strategii noi, care au nevoie, însă, de un anumit timp pentru a da rezultate.

Un sprijin imediat a venit, fireşte, din partea Uniunii Europene şi a SUA, noii parteneri ai Republicii Moldova. Comisarul european pentru extindere şi politica de vecinătate Stefan Füle a evocat posibilitatea ca Acordul de Asociere dintre Republica Moldova şi UE să intre în vigoare mai devreme, adică din luna august, faţă de 1 octombrie, data stabilită iniţial. La rândul lor, comisarii europeni Dacian Cioloş (agricultură şi dezvoltare rurală) şi Karel De Gucht (comerţ) au convenit asupra unor soluţii rapide de facilitare a accesului pe piaţa europeană a unor cantităţi sporite de mere, prune şi struguri din Republica Moldova. Pe această bază, peste 100.000 de tone de fructe moldoveneşti vor putea ajunge pe pieţele vestice. Cheltuielile pentru depozitarea fructelor şi transportul lor în UE vor fi subvenţionate cu circa 13 milioane euro din contul asistenţei bugetare acordate de Comisia Europeană. Alte fonduri ar putea fi alocate prin eforturi concertate ale altor parteneri, cum ar fi Banca Europeană de Investiţii şi Banca Mondială. Măsurile preconizate de UE sunt susţinute intens de România, care, alături de cele trei republici baltice (Estonia, Lituania şi Letonia), se numără între primele ţări care au ratificat Acordul de Asociere UE-Moldova.

Şi Statele Unite ale Americii au reacţionat rapid la nevoile populaţiei moldoveneşti, alocând fonduri suplimentare pentru modernizarea şi diversificarea sectorului agricol din Republica Moldova. În acest an, SUA vor contribui suplimentar cu 10 milioane dolari la programe de dezvoltare economică, care se adaugă celor 2,8 milioane dolari anunţaţi anterior pentru stimularea competitivităţii sectorului privat în agricultură. În plus, programul în curs de derulare, care prevede asistenţă americană pentru dezvoltarea agriculturii Republicii Moldova pe o perioadă de cinci ani (2011-2016), în valoare de 262 milioane de dolari (program anunţat de vicepreşedintele Joe Biden cu ocazia primei sale vizite la Chişinău, în martie 2011), include de asemeni proiecte privind reabilitarea unor sisteme de irigaţii şi acordarea de împrumuturi pentru producătorii agricoli moldoveni. Tot cu sprijin american, Oficiul Naţional al Viei şi Vinului din Republica Moldova a elaborat o strategie care are ca obiectiv principal comercializarea în următorii trei ani a 100.000 de litri de vinuri pe piaţa SUA. Până în prezent, primii zece producători moldoveni de vinuri au reuşit să pătrundă pe această piaţă.

Cap ziarObstacole vechi şi noi. Există, fără îndoială, o viziune comună, realistă, împărtăşită atât de liderii politici de la Chişinău, cât şi de partenerii occidentali, asupra faptului că parcursul european al Republicii Moldova este unul anevoios şi de durată. Unele obstacole erau cunoscute sau anticipate de mai multă vreme. Ele ţin de obstrucţiile Rusiei, de atitudinea antieuropeană a comuniştilor moldoveni, precum şi de separatismul transnistrean şi găgăuz, încurajat în bună măsură tot de fosta metropolă. „Important este – după cum ne spune doamna ambasador Iuliana Gorea-Costin, Înalt reprezentant în guvernul României pentru relaţiile cu Republica Moldova – să fie menţinut cursul proeuropean pe care s-a pornit. Este nevoie, desigur, şi de o schimbare generală de mentalitate, care să faciliteze asimilarea valorilor occidentale”. Toată lumea pare conştientă de dificultăţi şi de durata procesului de integrare europeană. Semnarea Acordului de Asociere, scrie în săptămânalul „Literatura şi Arta” Anatol Petrencu, cunoscut cercetător şi istoric de la Chişinău, reprezintă, neîndoielnic, „un triumf al eforturilor de distanţare de URSS şi urmaşii acesteia… Mult mai importantă va fi, însă, aderarea la UE, iar pentru aceasta este necesar să luptăm toţi cetăţenii Moldovei”.

Pe fundalul de mai sus, se anticipează că apropiata campanie electorală din Moldova pentru alegerile parlamentare, de la 30 noiembrie 2014, va fi una complicată şi tensionată, marcată de presiuni şi oferte tentante din diverse direcţii. Nu trebuie uitat că venirea comuniştilor la putere, în 2001, a fost posibilă pentru că aşteptările cetăţenilor moldoveni, după un deceniu de libertate, nu şi-au găsit împlinirea necesară. O tranziţie prea lungă, presărată de noi condiţionări şi restricţii din toate părţile, poate avea efecte contrare celor urmărite. Un lucru de care par tot mai conştienţi atât liderii proeuropeni de la Chişinău, cât şi ţările din UE şi Statele Unite ale Americii, de care Moldova îşi leagă noul destin.

Ioan C. Popa

Articolul 5 din Tratatul NATO

Reporter: editura September - 10 - 2014 Comments Off on Articolul 5 din Tratatul NATO

1Evenimentele derulate după summitul de la Vilnius, de la sfârşitul anului trecut, şi până în prezent vor fi consemnate de istorie drept momente de referinţă pentru schimbarea cursului vieţii internaţionale. Miezul schimbării va fi, fără îndoială, Ucraina, denumită de un analist „marele elefant din colţul camerei”, care a precipitat întreaga situaţie, motivând necesitatea reevaluării întregului sistem de securitate europeană prins „în offsaid” de tupeul acţiunilor Rusiei. Întărirea flancului estic al NATO, concomitent cu reconsiderarea militară a situaţiei ţărilor membre ale Alianţei au devenit preocupări esenţiale. „Mutarea” Rusiei, prin anexarea Crimeei – folosindu-se de greşelile occidentului – a trezit şi a arătat fisurile, de acum vizibile, ale sistemului de securitate. Ceea ce era privit cu îngăduinţă s-a transformat în îngrijorarea ţărilor est-europene, care, după colapsul ucrainean, şi-au aţintit preocuparea către ce va face NATO. Până la sfârşitul anului trecut, cancelariile Europei nu vedeau posibilitatea ca Alianţa să se confrunte în viitorul previzibil cu o forţă asemănătoare cu cea sovietică din timpul războiului rece. Dar a urmat ce a urmat şi totul a devenit posibil.

Occidentul s-a întors, forţat de împrejurări, la prevederile Articolului 5 al Tratatului NATO, care oferă dreptul la apărare colectivă, dată din cel al auto- apărării, stipulate şi reglementate de Articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite. În faţa acestei stări de lucruri, administraţia americană a realizat că este timpul unor acţiuni de întărire a încrederii în Alianţă a ţărilor aflate în prima linie în faţa Rusiei dezlănţuite. Desantul preşedintelui Obama în Europa a venit într-un context în care bătrânul continent intrase într-o fază de nedumerire în faţa atitudinii preşedintelui Putin la Soci, care nu mai lăsa loc pentru dialog.

NATO 2013Mesajul preşedintelui american la aniversările de la Varşovia şi Normandia a fost obligat de situaţie să fie clar, pentru că Articolul 5 este expresia unui mecanism politic prin care SUA îşi „legimitează implicarea permanentă în problemele de apărare a aliaţilor”. În acest context, preşedintele american a respins distincţia făcută între membri vechi şi noi ai Alianţei, subliniind că pentru Washington „există doar membri NATO”. Istoric, articolul a mai fost invocat o singură dată în favoarea celui mai puternic membru al Alianţei, SUA, în urma atentatelor din 11 septembrie 2001. Ca o ironie a istoriei, securitatea militară a Statelor Unite, împletită din Pacific până la Marea Neagră, a trebuit să se supună unei lumi din ce în ce mai complexe şi mai dificil de controlat. În fond, esenţa mesajelor înaltului oficial american s-a dorit a fi garanţia credibilităţii apărării colective stipulată de Articol 5, sau altfel spus, un angajament de respectare a inimii tratatului fondator al NATO.

Ce înseamnă de fapt credibilitatea NATO? Un sistem de descurajare credibil construit de SUA şi de statele membre, capabil să lichideze o agresiune. În această definire se ascunde, însă, o precizare – dipolmatic exprimată – şi anume, în spatele articolului 5 nu stau numai americanii, ci toate statele membre, altfel totul ar fi o construcţie iluzorie şi periculosă pentru securitatea Europei. Mai mult decât atât, în Articolul 5 – după cum spunea un analist militar – o serie de aspecte sunt „eclipsate” de frumuseţea unei vechi dar faimoase lozinci euroatlantice: „unul pentru toţi şi toţi pentru unul”, care se încadrează (chiar dacă nu place) în jurisdicţia Talionului.

Situaţia actuală – dacă există curajul de a fi acceptată – este foarte serioasă, pentru că trebuie refăcut un sistem de securitate care a construit o doctrină cu un sistem de previzibialitate cu o necunoscută deloc de neglijat, Rusia. Iar printre numeroasele probleme ale rolului NATO în asigurarea securităţii lumii democratice este, fără îndoială, şi modalitatea de răspuns la orice posibilă agresiune din afară. Aceasta motivare este strict legată de complexul de factori geopolitici care permit reactivarea Articolului 5, dar şi de posibilitatea realizării unor amendamente privind aplicarea sau nu a acestui important articol. Un reputat analist aprecia că „se poate găsi un artificiu tehnic pentru evitarea obligaţiei de a interveni military, dar NATO ar deveni Consiliul Europei, OSCE, sau altceva dar nu NATO, cel din 1949”. Sărăcirea Articolul 5 ar goli Tratatul de esenţă, de rostul de a exista într-o lume care ne-a demonstrat astăzi că totul este posibil. NATO şi-a construit infrastructura de apărare colectivă în occident, de unde a şi acţionat în cazul conflictelor regionale. Situaţia din Ucraina a schimbat puţin, dar esenţial, substanţa termenilor de securitate regională şi continentală, astfel că NATO a simţit, în timpul şi după evenimente, că este necesară revederea conceptului privind Complexul Regional de Securitate care nu se mai poate încadra nici în perspectiva neorealistă nici în cea globalistă, posibile la finalul războiului rece. Dacă în timpul procesului de integrare economică europeană se vorbea de o Europă cu două viteze, cu cetăţeni „de mâna a doua“, în cazul sistemului de securitate cu acoperire a flancului de est situaţia este mai complicată şi mai urgentă. Acum sunt în joc forţa şi credibilitatea NATO. Una din greşelile vizibile după anexarea Crimeei a fost aceea a menţinerii unui mit care considera Rusia o „docilă ascultătoare a poveţelor occidentale” în capitalul şi sprijinul unei Europe unite şi mari. S-a crezut că un anumit compromis, oferit tacit Rusiei, prin „regimul temporar şi accidental” al prezenţei trupelor NATO pe teritoriul noilor state membre „ar fi suficient pentru potolirea unor posibile pofte” de extindere. Altfel spus, NATO şi-a construit constrângeri care au împiedicat deplasarea infrastructurii spre est, mizând pe un comportament liniştit al Rusiei. Din păcate, nici varianta autorilor teoriei compexului regional de securitate (Barry Buzan şi Ole Waever) nu mai este de actualitate, pentru că Europa de sud-est nu mai poate juca rolul unui sub-complex de securitate al UE. Situaţia actuală a dezvăluit o altă stare, pentru care NATO nu a avut şi nici nu a prevăzut mijloace de contracarare. În această conjuctură, noii aliaţi au resimţit nevoia unor garanţii suplimentare la Articolul 5, prin amplasarea scutulului american antirachetă pe teritoriul naţional. Această opţiune a reprezentat, de fapt, o reasigurare strategică, pentru că întregul teritoriu sud-est european s-a trezit, după evoluţiile din Ucraina, fără garanţii de securitate, cu posibilitatea unor noi anexări ruseşti, şi asta pentru că bazele NATO (din timpul războiului rece) erau rămase la timpul vechilor confruntări cu Uniunea Sovietică. Nu a fost un secret că Balcanii şi întreaga Europă periferică aveau nevoie de un pivot de anvergură al NATO pe flancul estic. Miliardul de dolari anunţat de preşedintele Obama la Varşovia, pentru restructurarea apărării Europei, era necesar, dar nu suficient pentru ca pivotul de catifea să devină impulsul pentru protejarea noii Europe. Drama Balcanilor de la sfârşitul secolului trecut a lăsat lecţii suficiente (din păcate), dar a atras o serie de întrebări după anexarea Crimeei, în esenţă, după cum se exprima generalul James E. Cartwright: NATO are capacitatea de a face faţă unui scenariu care implică utilizarea forţei militare, dar are oare şi voinţa de a lua măsurile necesare? Asta este întrebarea la care se uită astăzi Rusia”. Constatarea vizează direct „mercantilismul şi motivaţiile decidenţilor din lumea Occidentală”, şi asta în condiţiile în care mulţi se întreabă: cum să ai încredere în garanţiile lor de securitate, în forţele lor de reacţie rapidă şi în interpretarea lor asupra Articolului 5? Eşecul NATO în problema construcţiei flancului de est a îngreunat mult situaţia Ucrainei, oferind Rusiei posibilitatea să-şi continue planurile de a menţine la distanţă forţele Alianţei şi implicit haosul din ţara vecină. Toate promisiunile secretarului general NATO din timpul vizitei în Ucraina, rămân încă promisiuni în faţa Europei, care acceptă cu greu cugetarea preşedintelui Estoniei: „Ne-am întors la starea de natură hobbesiană. Perioada de pace, iubire şi Woodstock a luat sfărşit (…) astăzi în Anul Domnului 2014”. Din păcate, este greu de acceptat această realitate, dar.. acesta este adevărul!

Vasile Leca

Tablou contemporan…

Reporter: Adrian Paradovschi September - 10 - 2014 Comments Off on Tablou contemporan…

Coperta BULAPildele lui Esop datează din secolul VI î.d. Hr., în schimb viaţa fabulistului a fost scrisă abia în secolul IV d. Hr. Till Eulenspiegel a trăit în secolul al XIV – lea, dar romanul vieţii sale, scris de belgianul Charles de Coster, a apărut în secolul al XIX-lea. Bulă s-a născut prin anii ’60 ai veacului trecut şi a acaparat integral spaţiul acnecdotei româneşti până în decembrie 1989. Un cunoscut scriitor l-a caracterizat astfel :„un tip de naivitate şi de şiretenie, de spirit şi de nerozie, de logică şi absurditate, de păcălici şi păcălit- după împrejurări”. Sunt, de fapt, cuvintele lui Caragiale despre Nastratin Hogea, dar cine s-ar încumeta să afirme că nu i se potrivesc perfect şi lui Bulă? Ceea ce îi lipsea acestuia din urmă era doar biografia. Lacuna a fost remediată de scriitorul Carol Roman, iniţial prin cartea „Bulă, mon amour”, apărută în 1999, iar de curând printr-un al doilea volum, „De ce nu a ajuns Bulă preşedinte” (cu caricaturi de Ando). Ambele îl proiectează pe Bulă în plină actualitate, făcându-l contemporan cu diverse personaje simpatice, ca de pildă un fost preşedinte al Senatului cu „o flacără violet deasupra capului”, semn că „alegerile prezidenţiale au fost viciate de forţe energetice de sorginte supranaturală” sau „piticul ăla vorbăreţ, care făcea pe deşteptul pozând în mai-marele presei româneşti” ori acea fetiţă ajunsă avocat şi chiar ministru „trântindu-şi pe frunte un breton tăiat scurt”. Este timpul când modernizarea bucătăriei Parlamentului uşurează bugetul ţării de o cifră cu multe zerouri în coadă, când aleşii naţiunii cugetă „nu la cea ce fac ei astăzi, ci … la mandatul viitor”, când odraslele demnitarilor beneficiază de „studii complete terminate într-un singur an”, când „noaptea este spartă de urletele disperate ale sistemelor de alarmă în tonuri şi melodii aiuritoare, de parcă ar fi venit sfârşitul lumii”, când prin difuzoare răsună triumfal „Dau bacşiş la lăutari/ să se ştie că am bani,/ le dau mărci, le dau dolari,/ să moară ai mei duşmani”, când guvernul emite, într-o singură dimineaţă, 24 de ordonanţe, când… Resuscitat cu succes de Carol Roman cu hazul său binecunoscut, Bulă pornit să ajungă preşedinte – încercând să întemeieze alianţe procopsite, să înfiinţeze partide de masă cu grăsani şi chelboşi, restaurante cu căţei în ciorbă, etc., etc – redevine contemporanul nostru într-un text pe care l-aş numi „hiper-realist”, întrucât autorul nu inventează nimic, nici măcar nu exagerază, ci doar juxtapune ingenios o seamă de instantanee ale cotidianului. De aici şi perfidul îndemn imprimat la începutul cărţii, care, însă, îi poate servi şi drept concluzie: „Întrucât ascensiunea lui Bulă este una de ficţiune, orice potrivire cu personaje sau întâmplări din realitate este, evident, întâmplătoare. Nimeni, însă, nu-l poate obliga pe cititor să nu gândească liber”.

Ştefan Cazimir

Nota autorului: Cartea prezintă într-o variantă personală imaginea societăţii în care Bulă îşi trăieşte zilele. Climat de super-sexualitate, zbucium pentru existenţă, dezorientare, atmosfera ultragiantă a vieţii politice cu o mulţime de profitori, incapabili şi guralivi; într-un cuvânt o carte populată de diverse personaje cu care se confruntă Bulă, pe care cu toţii îi ştim şi… doar atât. (C.R.)

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult