22
September , 2017
Friday

În primăvara lui 1997 mă întorceam de la un simpozion de la Paris şi am avut drept vecin în avion un distins magistrat, care făcuse parte dintre experţii însărcinaţi în 1990-1991 cu redactarea noii Constituţii. La un moment dat, interlocutorul mi-a explicat că, atunci când au definit instituţia Preşedintelui României, autorii textului s-au gândit în mod constant să evite un derapaj de tipul celui survenit în cazul lui Ceauşescu, care se substituise şi guvernului, şi Marii Adunări Naţionale, în numele calităţii lui de secretar general al partidului unic, dar mai ales în virtutea a ceea ce el considera a fi marea sa popularitate. De aceea, au optat pentru alegerea directă a Preşedintelui României ca să-i confere maximum de legitimitate, dar i-au definit competenţele şi atribuţiile limitativ, atât în raport cu Parlamentul, cât şi cu Guvernul.

Reuniunea şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, de la Varșovia (22 iulie 2014) – unitate în diversitate reprezentativă De la stânga la dreapta: Miloš Zeman (Cehia), Rosen Plevneliev (Bulgaria) Dalia Grybauskaitė (Lituania), Traian Băsescu (România), Bronisław Komorowski (Polonia), Toomas Hendrik Ilves (Estonia), Andris Bērziņš (Letonia), János Áder (Ungaria), Andrej Kiska (Slovacia).

Reuniunea şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, de la Varșovia (22 iulie 2014) – unitate în diversitate reprezentativă
De la stânga la dreapta: Miloš Zeman (Cehia), Rosen Plevneliev (Bulgaria) Dalia Grybauskaitė (Lituania), Traian Băsescu (România), Bronisław Komorowski (Polonia), Toomas Hendrik Ilves (Estonia), Andris Bērziņš (Letonia), János Áder (Ungaria), Andrej Kiska (Slovacia).

Cum se ştie în genere, Preşedintele României nu poate participa la şedinţele guvernului decât în condiţii precis stipulate, atunci când se dezbat chestiuni de mare importanţă pentru siguranţa naţională sau pentru orientarea pe termen lung a politicii României. De asemeni, Preşedintele nu poate decât adresa mesaje Parlamentului, şi nu participă decât ca invitat la lucrările acestuia. Totodată, Preşedintele nu poate desemna un nou prim-ministru fără consultarea partidelor parlamentare şi nu are dreptul să-l demită pe primul ministru, pe care doar Parlamentul îl poate scoate din joc prin moţiune de cenzură aprobată de majoritatea Camerelor reunite.

În aceste condiţii, atunci când dl. Traian Băsescu a anunţat că va fi un preşedinte-jucător, declaraţia sa a fost întâmpinată cu entuziasm de alegătorii care îi acordaseră încrederea lor. Aproape fiecare dintre aceştia era cu atât mai încântat de dinamismul acestei declaraţii cu cât îşi imagina că jocul prezidenţial va fi exact acela pe care el însuşi şi-l dorea: un joc acerb contra corupţiei şi a baronilor acesteia era aşteptat de toţi cei care nădăjduiau în campania electorală, contra „sistemului ticăloşit”; un joc decis şi decisiv contra numeroaselor reziduuri ale dictaturii şi comunismului era configurat deopotrivă de veteranii acţiunilor civice pentru deconspirarea Securităţii şi de tinerii care refuzau obliterarea memoriei colective şi ignoranţa despre trecutul apropiat, pe care le-o oferise cu atâta perseverenţă interesată preşedintele Iliescu vreme de aproape 15 ani.

Problema esenţială rămânea aceea că definiţia constituţională actuală a competenţelor instituţiei Preşedintelui României corespunde foarte precis rolului de arbitru, şi nu celui de jucător. Preşedintele e chemat să vegheze la buna funcţionare a instituţiilor (nu să intervină direct în funcţionarea acestora), să medieze eventualele conflicte între aceste instituţii (şi nu să privilegieze vreuna dintre ele) şi să arbitreze în cazul unor divergenţe majore între instituţii şi societatea civilă – ceea ce înseamnă că nu se poate niciodată identifica pe deplin cu vreuna dintre părţi, rămânând mereu o instanţă mediatoare şi, în principiu, neutră. Neutralitatea arbitrului nu e compatibilă cu angajamentul jucătorului.

O analiză obiectivă arată că nu a fost aşa, mai ales în ultimii ani. Suntem iarăşi în pragul alegerilor prezidenţiale. Tema profilului viitorului preşedinte a dominat dezbaterea publică. Ştim ce vrem şi vom alege în consecinţă, cu maximum de luciditate şi cu minimum de impact al afectelor asupra opţiunii noastre. Poate tocmai de aceea este salubru să prezentăm toate argumentele raţionale în sprijinul unei alegeri raţionale, înainte ca emoţia să ne copleşească.

În afara monarhiilor constituţionale din Belgia, Danemarca, Olanda, Suedia, Marea Britanie, Luxemburg şi Spania – modelul care predomină în mod absolut în UE este cel a democraţiilor parlamentare, în care un preşedinte ales direct are un rol executiv limitat şi un rol esenţial de reprezentare şi de garantare a unităţii şi integrităţii naţionale. Sub acest aspect, marea excepţie rămâne Franţa. Sub influenţa copleşitoare a generalului De Gaulle, Franţa a adoptat încă din 1958 Constituţia Republicii a V-a, cu un preşedinte ales direct pentru un mandat de 7 ani, care putea fi reînnoit o singură dată, ceea ce îl făcea, de facto cel puţin, la fel de puternic, dacă nu cumva încâ şi mai puternic decât preşedintele SUA. Chiar dacă, după încheierea mandatului lui Jacques Chirac, durata mandatului s-a redus la 5 ani (aceasta e durata cea mai frecventă în statele europene), faptul că preşedintele francez este abilitat să prezideze toate şedinţele de guvern şi să dizolve Parlamentul reprezintă sursa unei puteri executive forte până în zilele noastre.

Cazul poate cel mai interesant este cel al Cehiei. Deşi iniţial ales de Parlament, preşedintele ceh avea un rol considerabil în afacerile politice, chiar dacă multe dintre competenţele sale puteau fi exercitate atât direct, cât şi de către primul ministru, responsabilitatea fiind împărţită între cele două instituţii. În februarie 2012 s-a modificat legea, în sensul unei alegeri directe, astfel că modalitatea scrutinului este mai adecvată rolului preşedintelui în stat.

Austria este, în schimb, o democraţie reprezentativă parlamentară, chiar dacă preşedintele federal (Bundespräsident) este ales direct prin vot de către cetăţeni; întreaga putere executivă este în mâna cancelarului federal, numit de preşedinte în persoana şefului partidului care a câştigat cele mai multe voturi. Aceeaşi situaţie o regăsim în Bulgaria, Cipru, Croaţia – care a funcţionat ca sistem semiprezidenţial până în 2000, când a trecut la unul precumpănitor parlamentar. La fel, Finlanda era considerată o republică parlamentară semiprezidenţială, dar după adoptarea Constituţiei, cu modificările din 2012, Preşedinţia a devenit un post ceremonial, fără atribuţii executive. Preşedintele Irlandei, ales tot prin vot direct pentru 7 ani, are mai ales calitatea de model politic şi civic pentru cetăţeni. Lituania este o republică parlamentară în care preşedintele este ales prin vot direct pentru un mandat de 5 ani, ca şi în Letonia, în vreme ce puterea executivă este exercitată de un Consiliu de miniştri condus de premier şi votat de Parlament. Portugalia, Slovacia şi Slovenia urmează acelaşi tipar, cu unele mici variaţii specifice.

Probabil cea mai precisă definire constituţională a rolului preşedintelui într-unul din statele postcomuniste o găsim în Polonia. Aici, puterea executivă este clar împărţită între Preşedinte şi Consiliul de Miniştri. Preşedintele, ales prin vot universal pentru un mandat de 5 de ani, este reprezentantul suprem al statului în relaţiile interne şi externe, comandantul forţelor armate, care garantează inviolabilitatea şi indivizibilitatea teritorului statal, precum şi respectarea Constituţiei. Preşedintele desemnează Consiliul de Miniştri împreună cu primul ministru, care trebuie să obţină apoi votul Seimului. Principalele atribuţii ale preşedintelui Poloniei sunt: promulgarea legilor votate de Parlament (cu drept de respingere o singură dată), semnarea tratatelor internaţionale, numirea judecătorilor, acordarea cetăţeniei şi folosirea dreptului de clemenţă. Organul consultativ al Preşedintelui în probleme de siguranţă naţională este Consiliul Siguranţei Naţionale; în situaţii excepţionale, Preşedintele poate convoca Consiliul Cabinetului, format din Consiliul Securităţii Naţionale, împreună cu Consiliul de Miniştri.

Aşa cum cea mai importantă ţară a UE care îşi alege direct preşedintele rămâne Franţa, cea mai importantă republică parlamentară al cărei preşedinte este ales indirect de Parlament rămâne, fără doar şi poate, Germania. În conformitate cu art. 54 al Constituţiei, Adunarea Federală, Bundesversammlung, este instituţia care are drept unică funcţie alegerea Preşedintelui federal, fie odată la 5 ani, fie când e cazul, aşa cum s-a întâmplat recent, când fostul preşedinte a trebuit să demisioneze din cauza unor suspiciuni de trafic de infuenţă. Adunarea Federală este compusă din totalitatea Parlamentului federal, Bundestag, căruia i se adaugă un număr egal de delegaţi speciali, aleşi de fiecare land; se obişnuieşte ca dintre aceştia un număr destul de semnificativ să provină din lumea academică, a literelor, şi chiar dintre celebrităţile momentului. Adunarea respectă, însă, configuraţia politică a Bundestagului şi a celor 16 state germane. Candidaţii pot fi propuşi de orice membru al adunării, dar în realitate candidaţii grupurilor parlamentare au cele mai multe şanse. La recenta alegere a pastorului Joachim Gauck, şansele acestuia erau maxime, el fiind susţinut şi de grupul social-democrat, şi de CDU. Preşedintele Germaniei are mai cu seamă un rol de reprezentare şi de reper moral, aşa cum a rezultat foarte clar din recentele alegeri. Puterea executivă este rezervată Cancelarului federal.

Constituţia Italiei din 1948 a fost concepută explicit pentru a face imposibilă instaurarea unei dictaturi. Cele două Camere reunite, plus 58 de reprezentanţi regionali, aleg Preşedintele Republicii şi au dreptul corelativ de a-l pune sub acuzaţia de înaltă trădare sau de atentat la Constituţie pe acesta, de a alege o treime din membrii Consiliului Superior al Magistraturii şi o treime dintre judecătorii Curţii Constituţionale (articolul 135). Preşedintele este ales pe 7 ani şi reprezintă unitatea naţională, fiind garantul constituţionaliăţii politicii italiene. El numeşte pe preşedintele Consiliului de miniştri în raport cu rezultatul alegerilor, are dreptul de a trimite mesaje celor două Camere, poate dizolva una sau ambele Camere, este comandantul forţelor armate, prezidează Consiliul Superior al Magistraturii, poate graţia sau micşora pedepse privative de libertate.

În Ungaria, preşedintele este ales de Parlament odată la 5 ani, are o funcţie precumpănitor reprezentativă sau simbolică, dar este comandantul armatei, promulgă legile – sau le poate ataca la tribunalul constituţional. În Grecia şi în Estonia, Parlamentul numeşte cei mai mulţi oficiali ai statului, inclusiv pe Preşedinte.

Concluzia care se impune în primul rând din acest sumar examen este aceea că, în majoritatea statelor din Uniunea Europeană, indiferent de modalitatea de alegere a Preşedintelui, acesta are, înainte de toate, rostul de a fi reprezentativ pentru patria sa şi de a constitui un reper politic şi moral pentru toţi cetăţenii; el este garantul statalităţii şi integrităţii statului, al suveranităţii şi securităţii, purtător mai degrabă al unei viziuni politice decât al unor politici anume. Figura lui este modelată după modelul monarhiilor constituţionale, care „domnesc, dară nu guvernează”, menită să fie un factor de echilibru şi de consens în susţinerea interesului naţional.

Prof. dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult