23
May , 2017
Tuesday
Ţările din nordul Europei au pus în practică cu succes un sistem bazat pe coeziunea ...
Valurile de migranţi care bat neîncetat la porţile Europei şi care au înfierbântat spiritele în ...
-         ne declară dl. Eugen Tomac, secretar de stat în cadrul Departamentului pentru Românii de ...
Ambasadorul României în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Dr. Ion Jinga, ...
Latente sau acute, abordate cu forţa sau cu negocierea, revendicările teritoriale între state din toată ...
Dl. Chestor Marian Tutilescu, Şeful Departamentului Schengen, Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale răspunde întrebărilor ...
Colonelul Alexandru Ioan Cuza ar fi putut să se considere un om norocos, în sensul ...
„Mica Românie” înfloreşte în Barcelona [caption id="attachment_4744" align="alignleft" width="300"] Crama „Dracula”[/caption] Mai multe mici afaceri şi magazine ...
Admis în corul „Radio France” [caption id="attachment_6074" align="alignleft" width="300"] Nicolae Hațegan[/caption] Nicolae Haţegan, student în anul IV ...
Grigore C. Moisil era mândru de tradiţia intelectuală a Moisileştilor, originari din comunele Maieru şi ...
Emil Părău, un om de afaceri care şi-a petrecut copilăria pe dealurile fermecate ale unui ...
Cel de-al doilea monarh constituţional al României, Ferdinand, a fost supranumit pe bună dreptate nu ...
Ultimii ani au consemnat pentru compania „Hofigal” un val de premii binemeritate: Premiul Internaţional al ...

Archive for November, 2014

O dreaptă cumpănire

Reporter: editura November - 3 - 2014 Comments Off on O dreaptă cumpănire

Europa fierbe, lucru vizibil şi la noi, mai cu seamă în ultimele luni. Vom constata că şi această perioadă a zarvei naţionale electorale a fost plină de trompete şi zaiafeturi bine învelite, adunări şi party-uri, pentru mulţime sau pentru obrazul mai subţire, ca şi clopuri şi mite ciobăneşti purtate cu fudulie patriotică. Toate acestea deoarece nu peste multe zile urmează să ne alegem preşedintele Republicii, prin votul nostru, omul care ar trebui să fie un etalon al democraţiei, al înfăptuirii dorinţei tuturor de a trăi mai bine decât azi şi ieri, într-un climat de bună înţelegere şi de stimulare a ceea ce a mai rămas din vechiul renume al românului darnic, gospodar, meşter la multe, cuviincios şi iubitor de semeni. Ne aplecăm când spre dreapta când spre stânga, căutând alinare şi prosperitate ori de unde or veni, numai… să vină odată.

carol romanDrepţi să fim, această prosperitate o aşteptam mai de multişor, gândind că am aflat-o chiar din momentul afilierii la Uniunea Europeană. În anii care au trecut, am devenit mai puţin visători şi mai realişti, înţelegând că fără muncă, răbdare şi înalte capacităţi vom ajunge doar să tot sperăm, şi tot aşa, până la capătul mileniului.

De aceea, în acest moment al alegerii cetăţeanului numărul unu al ţării, ne-am putea întreba: aceste alegeri privesc doar instituţia prezidenţială sau dau un semnal pentru viitorii candidaţi ce urmează să fie distribuiţi în guvern, în Parlament, în toate punctele nodale ale ţării? Răspunsul este evident. Nu trebuie prea multă doctrină pentru a înţelege aceste rânduri şi pentru a le evalua aşa cum se cuvine.

Marea incertitudine a alegerilor prezidenţiale este aceea că în toiul dezbaterilor, toţi şi-au arătat bicepşii şi muşchii pectorali, dar nu au fost capabili – ca întotdeauna – să arate populaţiei ce anume vor face temeinic pentru curmarea urmărilor crizei, a corupţiei şi a luptei naţionale fratricide. Aşa se face că a apărut câte unul, mare de tot, care să constate cum dispar sistemele de irigaţii, acum, după 25 de ani de la săvârşire. Cu certitudine că glumea, deoarece problema este cunoscută şi ar fi putut fi rezolvată, dacă ne-am fi preocupat, cu ajutor european, încă din urmă cu 10-15 ani!

S-a mai vorbit în campanie, cu un glas subţire de pitpalac, şi despre autostrăzi, deplânse de toţi, dar nerealizate de nimeni. O firmă mai acătării, din străinătate, care încearcă să aducă o fabrică sau un complex industrial la noi, va trebui ca mai întâi să-şi facă drumul pe care să-l calce marile transportatoare, la fel ca în jungla africană. Ce competenţă, ce experienţă europeană, ce maturitate de gândire, ce şarm personal! Toate sunt supuse unor „mari interese” în care sunt amestecate familii, prieteni, cunoştinţe, plătitori, susţinători etc, etc.

Apoi mai este vorba şi de problema credibilităţii, ca ţară, pe care ţinem să o subliniem. Avem voie să uităm ce decizii cruciale privind dezvoltarea ţării noastre, ca şi primirea de fonduri de milioane de euro, la Bruxelles se semnează?! Ce preşedinte trimitem? În mod indiscutabil, este responsabilitatea alegătorilor, prezenţi – să sperăm – in corpore la vot pentru a-l desemna pe cel mai bun, după o chibzuinţă înţeleaptă.

Copiii deveniţi şcolari, pe care i-am sărbătorit nu cu mult înaintea acestor alegeri populate cu 14 candidaţi (!), vor creşte mari şi, cândva, ne vor întreba: voi ce aţi făcut pentru noi, pentru ţara noastră? Cine va avea curajul să răspundă? Posibil că se va isca o furtună în urma torentului vorbelor goale şi acesta va fi răspunsul!

Carol Roman

25 de ani de la evenimentele din 1989

Reporter: editura November - 3 - 2014 Comments Off on 25 de ani de la evenimentele din 1989

din ziarul „ Democraţia” – 19 februarie 1990

IMG_0001

Ultimele zile în care la cârma ţării s-a aflat Nicolae Ceauşescu s-au constituit în tot atâtea momente dramatice pentru poporul român, momente concludente, în acelaşi timp, pentru acest sfârşit disperat de eră autointitulată „de aur”. Ultimii ani au însemnat căderea românilor într-un timp al privaţiunilor, al încălcării flagrante a drepturilor, al izolării de Europa şi de lume.

Toate problemele comune celorlalte ţări est-europene au fost aduse la paroxism printr-o politică unipersonală, aberantă, voluntaristă şi tot mai ruptă de realităţi. În plus, România ceauşistă a prezentat o serie de particularităţi nemaiîntâlnite în celelalte ţări: înfometarea la extrem a populaţiei, absenţa minimei asistenţe sanitare, factori care au avut urmări tragice; apoi sărăcia extremă a populaţiei, care a amplificat corupţia, furturile, agravând criza morală a societăţii. Suita dezastrului a continuat cu limitarea aspiraţiilor culturale, fără precedent în celelalte ţări ale fostului lagăr; minciuna oficializată. Am mai adăuga tragica dezamăgire generată de încrederea, ulterior adânc înşelată, învestită iniţial de o mare parte a populaţiei în persoana fostului lider care a ştiut să manipuleze sentimentele naţionale ale românilor şi, ajutat în anii ’70 de Occident, a dat iluzia unui anumit liberalism şi a posibilităţii unei vieţi mai prospere. Iluziile s-au prăbuşit definitiv la sfârşitul acelui deceniu.

Pe mâinile cui dăm ţara?

Cozile şi rafturile goale din magazine, acestea ar putea fi emblema acelor zile

Cozile şi rafturile goale din magazine, acestea ar putea fi emblema acelor zile

Dacă s-ar fi făcut un sondaj printre telespectatori menit să reliefeze cel mai picant spectacol oferit de Televiziunea Română Liberă, cu siguranţă că opţiunea populară s-ar fi oprit la transmisiunea de vineri 9 februarie din incinta Parlamentului. Câteva ore ce au turnat în vine stupoare şi indignare, frământare legitimă. Pe mâinile cui dăm ţara? – s-a întrebai orice om de bună credinţă, ţintuit până către orele dimineţii în faţa micului ecran şi nevenindu-i să creadă ceea ce i se înfăţişa. O sală plină de oameni porniţi parcă unul împotriva celuilalt, certăreţi, fără principii, încălcându-se orice normă de conduită civilizată şi de fair play între parteneri.

Ce fel de conduită democratică se poate spune că au avut reprezentanţii majorităţii partidelor, cînd era suficient ca un vorbitor să nu convină celorlalţi şi era stopat aspru prin vociferări, strigăte, aplauze răuvoitoare… Aşa să arate oare viitorii oameni politici al României? — s-au neliniştit îndeosebi cei tineri care nu au cunoscut sistemul pluripartit decât din lucrări, cel mai adesea interzise în trecut. Ca urmare a balamucului general, s-a format o opinie unanimă: toţi „catindaţii” au pierdut prin prezentarea unui asemenea spectacol penibil în faţa milioanelor de telespectatori, care aşteptau să vadă oamenii zilei de mâine, îngerii întruchipători ai democraţiei şi nu nişte inşi cu alură de demagogi, folosind vechi tertipuri avocăţeşti. Ne trebuia un „spectacol” demn. calm, matur şi responsabil. În nici un caz o pantomimă caragialescă hâdă !

Dar problema cea mai gravă, am lăsat-o special mai la urmă: milionul. Cu mare, cu mic, „politicieni de profesie”, la 18 şi la 70 de ani (doamne, unde s-au născut şi s-au pregătit aceste caricaturi?) alături de „diplomaţi de carieră” mai de multişor pensionaţi, ca să ne referim doar la două cazuri, alături de o mulţime de foşti şi actuali avocaţi ori oameni cu profesiuni mai puţin certe, viitori veleitari ori viitori rozători de oase din viitorul ospăţ al democraţiei româneşti — s-au aruncat în arenă încâlcind orice civilizaţie. Sloganul general neveştejit de nimeni cu vreo vorbuliţă s-a aflat pe buzele tuturor: „Partidul şi Milionul.”. De ce li s-o fi promis acest milion dat din bugetul statului unora de calitatea acelora pe care i-am văzut la televizor, nu înţelegem. Şi avem atâtea nevoi de acoperit, atâtea suferinţe de ameliorat! Chiar cu câteva ore înainte de aeest spectacol, unic în felul său, telespectatorii s-au cutremurat de ravagiile înspăimîntătoarei S.I.D.A. care bântuie în leagănele noastre de copii şi despre care n-am ştiut nimic. Iată de ce n-am putut să nu ne întrebăm cu toţii: să dăm milioane de lei pentru propaganda unor nesătui? Sau să ne grăbim să alinăm suferinţele acelor chipuri de copii ce ne-au înfiorat şi ne-au amintit de feţele Auschwitz-ului, Sahel-u-lui, Africii de Sud ?

Înţelegem că pentru aceşti veleitari ai democraţiei pluripartitiste un milion de lei reprezintă o tentaţie, o pleaşcă, o pară mălăiaţă căzută pe nemuncite. Oare la ce ne trebuia goana aceasta stupidă şi ruşinoasă după… milionul-ciolan?(C. R.)

Vremuri grele. Sfârşitul vacanţei pentru români

Reporter: editura November - 3 - 2014 Comments Off on Vremuri grele. Sfârşitul vacanţei pentru români

Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”! Şi astăzi, la peste 300 de ani de la rostirea ei, celebra expresie a lui Miron Costin poate fi folosită ca un instrument de interpretare a relaţiilor internaţionale. Pentru o ţară mică sau mijlocie, înţelegerea corectă a vremurilor poate fi vitală. Ţările mari au suficiente resurse de putere pentru a putea absorbi un eventual şoc al unor evoluţii negative din zona relaţiilor internaţionale. Prin dimensiunea teritoriului, de exemplu Rusia, sau prin populaţie, precum China, marile ţări, mai ales dacă au şi statutul de mari puteri, pot privi mult mai relaxat schimbările de paradigmă ale politicii mondiale. Cu puţină şansă, pot chiar influenţa vremurile, cel mai bun exemplu fiind remodelarea sistemului internaţional de către SUA după cel de-al doilea război mondial. ONU, NATO, FMI, Banca Mondială sunt tot atâtea creaţii americane, necesare unei noi ordini internaţionale.

Iulian FotaŢările mici sau mijlocii nu se bucură de privilegiul de mai sus. O eventuală schimbare de paradigmă, eventual printr-o evoluţie catastrofică, le poate vulnerabiliza, generând pericole sporite la adresa lor. Este mesajul multicentenar pe care ni l-a dăruit Miron Costin.

Pentru România, înţelegerea vremurilor a însemnat întotdeauna o provocare, mai ales una intelectuală, dar şi politică. Uneori ne-am ridicat la înălţimea sarcinii şi am izbândit în eforturile noastre. Alteori nu, şi am pătimit. Ca popor şi că ţară. Am înţeles corect la 1848, 1859, 1877 sau 1914 semnificaţia vremurilor, ne-am pliat pe evoluţiile favorabile şi am reuşit, rând pe rând, Unirea Principatelor, Independenţa sau Marea Unire. Din păcate, în 1939-1940 sau în 1988-1989 am eşuat în înţelegerea schimbărilor din sistemul internaţional, am acţionat isteric şi neprofesionist, am ajuns în izolare internaţională şi agresiune externă, pierzând teritorii naţionale şi prea multe vieţi ale conaţionalilor noştri.

Pentru un profesionist din zona de securitate naţională, monitorizarea atentă, inteligentă a „vremurilor” reprezintă una din principalele obligaţii. Mai ales când, din nou, vremurile se schimbă în rău. Pentru România, vacanţa s-a terminat. După schimbările în bine din anii 1989-1991, după toate lucrurile bune petrecute între 1990-2008, suntem martorii unor schimbări internaţionale de mare amploare, generatoare, de această dată, de evoluţii negative. Anii evoluţiilor pozitive, anii buni ai României, anii reformelor democratice şi economice, anii de vacanţă sunt treptat înlocuiţi cu anii sumbri ai instabilităţii internaţionale, ai competiţiei geopolitice, chiar ai confruntării militare directe sau indirecte între marile puteri.

Între 1990-2008, România a fost în vacanţă pentru că majoritatea evoluţiilor internaţionale din sistem au fost pozitive şi au avut un impact benefic asupra noastră. Foştii adversari din NATO şi Tratatul de la Varşovia au hotărât să pună punct confruntării dintre ei, reconstruindu-se încrederea. Un nou val al democratizării cuprindea Europa Centrală şi de Est şi chiar lumea întreagă. Dictaturile picau una câte una, fiind înlocuite cu democraţii, chiar dacă de-a lungul acelor ani nu toate s-au dovedit a fi funcţionale. Au fost ani de dezvoltare economică accelerată, globalizarea scoţând din sărăcie zeci de ţări şi sute de milioane de oameni. Chiar dacă redistribuirea veniturilor nu a fost întotdeauna echitabilă, nimeni nu contestă creşterea nivelului de prosperitate în multe ţări, atât din zona Atlanticului, cât şi a Pacificului. Nu în ultimul rând, prin destrămarea URSS, Occidentul putea spera în sfârşitul istoriei, în victoria definitivă a democraţiei liberale şi a economiei de piaţă liberă, având la dispoziţie ani fertili de hegemonie occidentală globală.

Anii buni, anii de vacanţă s-au terminat începând cu 2008. Patru evenimente marchează acest moment: războiul din Georgia, criza economică, balansarea Atlanticului de către Pacific, emergenţa noilor mari actori internaţionali şi destructurarea Orientului Mijlociu.

În vara anului 2008, Rusia, disperată că nu poate influenţa altfel deciziile NATO referitoare la o nouă extindere, înţelegând că Georgia şi Ucraina au o perspectivă reală de aderare la Alianţă, foloseşte forţa militară împotriva Georgiei, în egală măsură ca o pedeapsă pentru georgieni, dar şi ca un mesaj transmis Occidentului. Început în mijlocul verii, războiul surprinde Occidentul în tradiţionala vacanţă de vară. Dacă nu ar fi fost gesturile de solidaritate cu Georgia ale Poloniei, României sau ţărilor baltice, poate că soarta fostului preşedinte Saakashvili şi a Tbilisiului ar fi fost mult mai proastă şi tranşantă încă de pe atunci. Rusia aruncă în aer regulile de desfăşurare a relaţiilor sale cu Vestul. Carta de la Paris pentru o nouă Europă sau principiile Actului fondator NATO–Rusia erau puse sub semnul întrebării. Sfera rusească de interese era reafirmată prin forţa armelor şi a organizărilor de tip militar. Contestarea Vestului, mai ales a SUA, începută în vara acelui an, urma să fie reconfirmată şi mai ales ranforsată în acest an, prin evoluţiile din estul Ucrainei.

1

În toamna aceluiaşi 2008, criza economică începută în SUA şi traversând ulterior Atlanticul, urma să genereze alte valuri şi şocuri, aducând pe marginea prăpastiei sistemul global financiar. Implicaţiile economico-financiare generau deja modificări structurale, chiar geopolitice. Dincolo de viitorul celui mai important proiect european, euro, este astăzi clar că în Europa, întreaga discuţie care se învârte în jurul ideii de secesiune sau extremism politic nu ar fi căpătat amploare fără criza economică. Prin implicaţiile ei globale, a schimbat ierarhii de putere şi arhitecturi economice, a scos mase mari de oameni din matca lor, ameninţându-le viitorul. Odată cu criza economică, naţiuni întregi din Europa, dar şi din alte părţi ale planetei (vezi Hong Kong) au înţeles că anii buni sunt în spate şi anii care vin sunt mult mai încărcaţi de griji şi probleme. Rezultatul: creşterea atitudinilor rasiste, xenofobe, îndreptate în mod eronat, dar real, împotriva străinilor şi a emigranţilor, intensificarea anti-semitismului, dar şi a separatismului, simptome clare a stării clinice proaste a socialului european.

2009 este anul în care a fost creat „G 20”, expresie diluată, dar simbolic importantă a unei noi realităţi globale. Asimilând corect lecţiile de dezvoltare ale Occidentului, învăţând din experienţa sa, alte spaţii ale planetei s-au reformat şi s-au deschis spre globalizare, având multiple beneficii economice şi politice. Rând pe rând, tigrii asiatici, urmaţi de China şi India, de Brazilia în America de sud, de Nigeria şi Africa de sud în Africa, de Mexic sau Indonezia s-au afirmat economic, sperând ulterior şi într-un plus de influenţă politică. „G 20” nu este o alternativă la Consiliul de securitate al ONU, neavând nicidecum prerogativele necesare, dar, pentru moment, este o soluţie de compromis rezonabilă la imposibilitatea reformării Consiliului de Securitate. Atlanticul de Nord, economic, dar şi politic, era echilibrat de ascensiunea Pacificului. Globalizarea 1.0, cea economică, evolua în globalizarea 2.0, cea politică.

Nu în ultimul rând, sistemul internaţional este zdruncinat şi forţat să se reaşeze de evenimentele din Orientul Mijlociu, începute în 2010 cu speranţa – neconfirmată – numită „Primăvară arabă”. Tunisia, Irak, Siria, Libia, Liban, Egipt, ca să ne raportăm doar la ţările arabe, au fost prinse într-un megaproces al schimbărilor sociale şi politice şi posibilă retrasare a graniţelor. Chiar şi ţările optimiste, precum SUA, datorită evoluţiilor negative generate de ofensiva Statului Islamic, au fost obligate să revină militar în zonă fie pentru a salva populaţii întregi de la masacru, fie pentru a ajuta în continuare la guvernarea acestui foarte important dar imens spaţiu.

Ce concluzii putem trage din toate aceste evoluţii? În primul rând, sistemul internaţional este mult mai impredictibil şi mai predispus la cutremure geopolitice, cu implicaţii profunde asupra stabilităţii şi securităţii internaţionale. Chiar şi ţările mari, care alocă resurse importante monitorizării evoluţiilor şi evenimentelor internaţionale, se trezesc surprinse de acestea. Ultima confesiune în acest sens vine chiar de la preşedintele american Barack Obama, care recunoştea recent cum comunitatea de informaţii americană nu a putut anticipa ascensiunea Statului Islamic. Fenomenul de „lebăda neagră” devine angoasa responsabilului cu securitatea naţională.

În al doilea rând, principala consecinţă a crizei economice se intensifică, competiţia internaţională, jocurile de sumă zero înlocuind jocurile de sumă pozitivă. În anumite situaţii, cum este cea a actualelor relaţii ruso-americane, suntem mai aproape de realitatea unei relaţii de adversitate, cu toate implicaţiile ce decurg de aici. În următorii ani, ţările lumii vor fi mult mai puţin generoase. Va predomina egoismul şi interesul naţional redevine principal motor al acţiunilor unui stat. Aspectul acesta este deja vizibil, inclusiv în cadrul unor cluburi precum NATO sau UE.

În al treilea rând, după ani buni de structurare a sistemului în jurul instituţiilor internaţionale, în anii următori structurarea se va face în jurul marilor puteri, a statelor care au multiple resurse de putere, economice, diplomatice, demografice, militare. Asistăm la o revenire în forţă a real politicului, a politicii de mare putere.

A patra consecinţă este o rezultantă a celei de mai sus. Forţa militară redevine instrument principal de politică externă sau de securitate şi, ce este cel mai grav, dovezile cele mai evidente le avem la estul şi sudul Europei. Că discutăm de Rusia sau de Statul Islamic, ambele îşi văd obiectivele strategice atinse prin folosirea violenţei militare. Tacticile pot fi diferite, chiar spectaculoase, dacă este să ne referim la „războiul hibrid”. Dar războiul este din nou principala cale de îndeplinire a obiectivelor politicii.

În fine, miza crizelor internaţionale este din ce în ce mai mult una geopolitică. Se anexează din nou teritorii, chiar ilegal, prin forţa armelor, se schimbă frontierele, se eliberează din nou energia fricţiunilor interetnice sau separatiste. Revizionismul este din nou la modă.

În faţa unei astfel de realităţi, pentru ţările mici şi mijlocii, adaptarea la noul sistem internaţional este cu atât mai dificilă. Inevitabil va scădea capacitatea noastră de a gestiona eficient ameninţările, de a controla evoluţiile internaţionale defavorabile. Şi atunci suntem condamnaţi? Evident că nu. Cu condiţia ca vulnerabilităţile să fie corect gestionate. Iar acestea depind numai de noi. Dar pentru asta, trebuie să înţelegem că în următorii ani preţul proastei guvernări, a corupţiei şi a lipsei de coeziune socială se va calcula nu în bani, ca până acum, ci în kilometri pătraţi. De ţară. Vremurile bune s-au dus. Vacanţa s-a încheiat.

Iulian Fota

Expert în Securitate Naţională

Schimbare de ştafetă

Reporter: editura November - 3 - 2014 Comments Off on Schimbare de ştafetă

Cioloş despre numirea Corinei Creţu, nou comisar european

Dacian Cioloş

Dacian Cioloş

Redacţia „Balcanii şi Europa” l-a întâlnit pe comisarul european Dacian Cioloş cu prilejul evenimentului RuralFest”, din Bucureşti. Declaraţiile reprezentantului României în Comisia Europeană făcute pentru Radio „France International”- (Luca Niculescu), sunt edificatoare pentru spiritul european în care se fac aprecieri despre succesor, din perspectiva importanţei funcţiei de comisar european.

  • România a propus două nume pentru portofoliul de comisar european. preşedintele Comisiei a ales-o pe d-na Corina Creţu, nu pe dvs. Cum aţi trăit evenenimentele din ultimele săptămâni?
  • Le-am trăit firesc. Au fost două candidaturi, eu am avut un mandat pe care îl duc la sfârşit, am fost onorat să fiu printre propunerile şi pentru cel de-al doilea mandat. Decizia preşedintelui Comisiei a fost de a o lua pe d-na Creţu. Cred că e un lucru bun pentru România, pentru că un român va deţine un portofoliu important, dezvoltarea regională. Am tot respectul pentru decizia luată. Sunt convins că noul comisar român va face o figură bună în Comisia Europeană.
  • Contează un portofoliu important sau e mai mult pentru mândria patriotică a statului respectiv?

– Dincolo de mândria patriotică, e important să ştii că un cetăţean din ţara ta deţine un portofliu important în Comisia Europeană. Astfel, prin portofoliul lui, România contribuie la ce se întâmplă în UE. Un comisar european are un rol important în a propune politici comunitare pentru toată Uniunea Europeană. Probabil că şi prin intermediul acestor portofolii importante pentru comisari români va mai dispărea din acest complex de inferioritate care câteodată se mai manifestă în România.

  • Înainte de a fi comisar, d-na Corina Creţu mai are de trecut şi prin furcile caudine ale audierilor din Parlamentul European (trecute cu brio- N.R.) Ce sfat îi daţi?
Corina Creţu

Corina Creţu

-Spre deosebire de mine în 2010, d-na Corina Creţu vine după cinci ani în Parlamentul European. În momentul de faţă, ea este vicepreşedinte al PE. Din acest punct de vedere, cunoaşte foarte bine ceea ce aşteaptă Parlamentul European de la un comisar desemnat. Dincolo de aceasta, eu am mai discutat cu dânsa şi voi mai avea discuţii, ca să îi transmit experienţa pe care am acumulat-o eu pentru pregătirea unei astfel de audieri. Ceea ce e foarte important este să demonstrezi nu numai că ştii foarte bine portofoliul în cauză, dar şi că ai o viziune asupra modului în care portofoliul va fi gestionat în următorii ani, în interesul Europei.

  • V-aţi gândit la ce veţi face după ce nu veţi mai fi comisar european?

-Mă voi gândi şi la asta, dar eu mă gândesc în principal la prezent. Sunt la final de mandat, mai sunt măsuri pe care trebuie să le iau… Cu siguranţă că voi rămâne legat de sectorul agricol, de mediul rural, în România, în Europa sau chiar la o scară mai largă. Sper să îmi pot folosi experienţa acumulată în Comisie chiar şi dincolo de sectorul agricol. Asta a fost o şansă: ca în cei cinci ani petrecuţi acolo să învăţ multe lucruri care trec dincolo de agricultură. Deciziile în Comisie se iau în mod colectiv şi am participat la tot procesul prin care Comisia Europeană a trebuit să răspundă crizei prin care a trecut economia europeană.

Ombudsmanul – vocea cetăţeanului european

Reporter: editura November - 3 - 2014 Comments Off on Ombudsmanul – vocea cetăţeanului european

Mai mulţi cititori se interesează în ce constă rolul Ombudsmanului European şi care este locul său în sistemul juridic comunitar. Aceştia au sesizat în spaţiul public mai multe atitudini faţă de actualul Avocat al Poporului (aşa cum este numit în România Ombudsmanul) şi doresc clarificări.

1

Ombudsmanul European, Emily O’Reilly

Uniunea Europeană oferă numeroase drepturi şi beneficii cetăţenilor săi. Este posibil, totuşi, ca ei să întâmpine probleme când vine vorba despre exercitarea acestor drepturi. Aici intervine instituţia Ombudsmanului European. Cine vine în ajutorul cetăţeanului european care întâmpină probleme a căror cauză nu este foarte limpede (pot fi generate de administraţia UE, de autorităţile unui stat membru, de o entitate privată etc)? În cazul persoanelor din state membre sau al celor cu domiciliul într-un stat membru, se poate adresa o plângere Ombudsmanului European.

O scurtă privire istorică ne arată că instituţia îşi are originile în Suedia, la începutul secolului al XVIII-lea, când ombudsmanul trebuia să promoveze aplicarea uniformă a legii, să evidenţieze neclarităţile din legislaţii, îndeplinindu-şi sarcinile prin efectuarea de inspecţii şi examinarea plângerilor. Primul Ombudsman a fost desemnat de către regele Carol al XII-lea al Suediei, în 1713. Urmând modelul suedez, Finlanda a creat postul Ombudsmanului Parlamentar în 1920. La mijlocul secolului al XX-lea, instituţia ombudsmanului s-a răspândit şi în celelalte ţări nordice. Modelul danez, care a exclus autoritatea asupra justiţiei, modalitate stabilită în 1955, reprezintă tiparul pentru instituţiile ulterioare ale ombudsmanului. De menţionat că şi unele dintre statele est-europene au instituit ombudsmanul în anii `80, cu menţiunea că a fost vorba despre o autoritate mai mică decât a modelului vestic şi care punea accentul pe protejarea drepturilor omului. După 1990, numărul birourilor ombudsmanilor din lume a crescut semnificativ, iar stabilirea unui ombudsman a devenit un reper pentru seriozitatea unei ţări în ce priveşte reformele democratice.

Astăzi, Ombudsmanul European este un organism independent şi imparţial, care poate trage la răspundere administraţia UE. Ombudsmanul investighează plângerile privind cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor UE. Ombudsmanul poate constata un caz de administrare defectuoasă dacă o instituţie nu respectă drepturile fundamentale, normele sau principiile de drept sau principiile bunei administrări. Câteva exemple: nereguli administrative, incorectitudine, discriminare, abuz de putere, lipsă de răspuns, refuzul furnizării de informaţii sau întârziere nejustificată. Orice cetăţean sau rezident al UE sau întreprindere, asociaţie sau alt organism cu sediul social în UE poate înainta o plângere.

Este important de menţionat că Ombudsmanul nu poate investiga plângeri împotriva autorităţilor naţionale, regionale sau locale din statele membre ale UE, activităţi ale instanţelor judecătoreşti naţionale sau ale ombudsmanilor naţionali, plângeri împotriva întreprinderilor sau a persoanelor fizice.

Reţeaua internă

2

Victor Ciorbea, Avocatul Poporului

Ombudsmanii naţionali şi regionali de pe întreg teritoriul UE se ocupă de plângerile împotriva autorităţilor publice naţionale, regionale şi locale din statele membre. Împreună cu Ombudsmanul European şi Comisia pentru petiţii a Parlamentului European, aceştia formează Reţeaua europeană a ombudsmanilor. Motivele în baza cărora poate acţiona un ombudsman variază în interiorul reţelei, dar includ în mod normal încălcarea drepturilor, inclusiv a drepturilor omului şi a drepturilor fundamentale, alte comportamente ilegale. Ombudsmanul este un oficial, de obicei desemnat de către guvern sau de către parlament, dar cu un grad semnificativ de independenţă. Este perceput ca un ofiţer independent şi non-partizan (sau comitet de ofiţeri), adesea stabilit de către Constituţie, care supraveghează administraţia. În mod tradiţional, Ombudsmanul se ocupă cu plângerile din partea publicului cu referire la nedreptatea administrativă, precum şi cu drepturile omului şi cu chestiunile legate de diferite forme de corupţie. Ombudsmanul are autoritatea de a investiga, de a raporta şi de a face recomandări cu referire la cazurile individuale, precum şi la procedurile administrative. Un exemplu mai recent este solicitarea Ombudsmanului European Emily O’Reilly de sporire a transparenţei Registrului lobby-ului la vârful UE. Din considerentele enumerate, Ombudsmanul este privit ca o persoană cu un nivel înalt de încredere, cu prestigiu şi influenţă, care acţionează cu obiectivitate, competenţă, eficienţă şi corectitudine.

În ce priveşte România, s-a optat pentru denumirea de Avocatul Poporului, care este o instituţie de tip ombudsman cu competenţă generală, având drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice.

Instituţia Avocatul Poporului a fost una dintre structurile instituţionale noi, create prin Constituţia din 1991. Este autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică şi are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice: soluţionează petiţii, formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale, poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora, poate sesiza instanţa de contencios administrativ, promovează recursul în interesul legii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ş.a.. Toate acestea în numele cetăţenilor, societăţilor comerciale, asociaţiilor sau altor persoane juridice.

Soluţiile oferite de domnul Victor Ciorbea, Avocatul Poporului au adus adesea clarificări, dar au şi stârnit dispute între Executiv şi Opoziţie. Ne referim la faptul că Avocatului Poporului i s-a solicitat contestarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului privind instituirea unor măsuri în domeniul educaţiei şi cercetării ştiinţifice, a celei privind Ordonanţa de Urgenţă care modifică legea alegerii preşedintelui sau a actului normativ care permite migrarea aleşilor locali de la un partid la altul.

Roxana Istudor

În memoria lui Ştefan Andrei

Reporter: editura November - 3 - 2014 Comments Off on În memoria lui Ştefan Andrei

Cu emoţii şi regret am aflat că Ştefan Andrei, acest bun prieten de pe vremuri, de prin anii ’50, ne-a părăsit pentru totdeauna. Nou veniţi la ziar, calfe, trudeam înghesuiţi la etajul doi dintr-o clădire aflată în strada Academiei. Pe vremea aceea eram colegi cu Ion Hobana, Fred Mahler, Sergiu Brand ş.a.

1Participam activ la şedinţele de redacţie, denumite „letucica”, după modelul sovietic, în care se trânteau în faţă, fără menajamente, frazele prost concepute din articole, înfăptuite de proaspeţii ziarişti sosiţi din şcoli profesionale, din fabrici şi uzine, de pe şantiere, chiar şi din SMT-uri, uneori îmbrăcaţi chiar în salopete. Se înainta greu…

Articolele sale la început erau mai sfioase, apoi ceva mai îndrăzneţe, se amestecau în problematica de atunci a politicii externe româneşti, pe care o rezumau cu fidelitate. Nu după mult timp, a trecut la Organizaţia de tineret şi, concomitent, s-a înscris la Facultatea de Construcții Hidrotehnice, după care drumurile sale s-au încrucişat cu zona politicii externe efective, urcând treaptă după treaptă, în mod solid şi competent. Dar aceeaşi căldură şi aceeaşi prietenie am regăsit-o de-a lungul anilor.

Vremurile s-au schimbat, au devenit vitrege pentru el şi a plătit, pe drept sau pe nedrept, pentru funcţiile avute în vechiul regim*; după ani de retragere, de indignare şi scrâşnete, retras la Snagov, a început să scrie, uneori lucid, alteori amărât sau înrăit împotriva unora ce proveneau, ca şi el, din trecut, şi care continuau să se lăfăie în fotolii – după cum spunea el – nemeritate. Dar… doar Dumnezeu îi poate judeca pe toţi.

Şi o întâmplare, după ani. Pe atunci, prin anii ’60, se tipărea într-un tiraj mediu – 100.000 de exemplare! – „Almanahul Femeii”, al cărui redactor şef, colaborator extern eram, deşi lucram la ziarul de tineret. În vara anului ’66 am izbutit să reunim în paginile acelui almanah semnături „tari”, după discuţii directe: Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Tudor Muşatescu, Miron Radu Paraschivescu, Nichita Stănescu, Ion Brad, Nina Cassian. Când tocmai ne întrebam pe cine să punem pe copertă, mi-a venit, deodată, o idee: am dat telefon la Secţia externă de la Comitetul Central, unde-şi uneau elanurile novatoare acei doi prieteni buni de-ai mei, foşti colegi la „Scînteia tineretului”, Ştefan Andrei, şef, şi Titi Vasiliu, adjunct.

  • Dragă Andrei, ştiu că Violeta, soţia ta, a început să fie distribuită mai ca lumea la teatrul „Lucia Sturza Bulandra”. Ce-ar fi să o punem pe copertă la „Almanahul Femeii”?

A stat puţin în cumpănă, după care a învins tentaţia.

– Da… de ce nu… dar nu ceri aprobare?

– De ce să cer? Este o tânără artistă, agreată de public. Care e problema?

– Bine, bine… dacă te încumeţi.

2A doua zi după-amiază, fotograful ne-a adus câteva imagini splendide ale frumoasei Violeta Andrei. Omul se orientase în vremuri: îi strânsese cu o bundiţă bogata-i podoabă capilară, conturând un chip frumos, însă cuminte şi modest.

Şi am fost întrebat la Consiliul Naţional al Femeilor:

– Pe cine punem pe copertă?

– O tânără artistă… apreciată.

– De unde e?… Adică, cine a recomandat-o?

Cei de la secţia externă a Comitetului Central.

Aha… E bine… s-au declarat mulţumiţi. Nu minţisem, spusesem numai adevăruri. Însă…

A doua zi, la Consiliul Naţional al Femeilor mi-a fost sugerat să notez numele artistei undeva, periferic, cât se poate de mic şi discret.

– E mai bine.. .pentru toţi, mi s-a şoptit.

Almanahul tipărit a fost trimis pe filieră, la CC. După primirea acceptului aveai voie să începi difuzarea. Almanahul zăcea. „Nu l-a văzut încă tovarăşa Ceauşescu… mai staţi, nu vă grăbiţi”.

A doua zi dimineaţă, tunete şi fulgere. „Ce caută o artistă pe coperta unui almanah al femeii, când ţara este plină de harnice muncitoare şi cooperatoare…?”. Dar de fapt, alta era pricina. O recunoscuse pe Violeta Andrei şi făcuse crize când a remarcat că pe coperta unei publicaţii cu tiraj de masă se afla altcineva şi care mai avea şi nesocotinţa să fie artistă, şi frumoasă.

  • Să fie oprit almanahul, spălaţi-vă pe cap cu el, a venit sentinţa dură. Cu alte cuvinte, să fie dat la topit. Şi pentru a n-a oară, a trebuit să ne descurcăm. Au fost expediate, discret, coletele cu „Almanahul Femeii 1966” la comitetele judeţene de femei, care au absorbit tirajul în câteva zile. În schimb, Ştefan Andrei a simţit pe propria-i piele furia viitoarei academiciene; şi nu numai el, ci şi Violeta, trecută ani de zile pe linie moartă.

Carol Roman


* Ştefan Andrei a fost arestat în 1990. A stat în închisoare timp de doi ani şi cinci luni, în ciuda faptului că Parchetul nu a putut susţine acuzaţia iniţială a FSN la adresa lui Nicolae şi a Elenei Ceuşescu, ce-i viza şi pe cei din preajmă: „genocid” – uciderea a 60.000 de români la Revoluţie – subminarea economiei naţionale ş.a.

Bilanţ diplomatic fructuos

Reporter: editura November - 2 - 2014 Comments Off on Bilanţ diplomatic fructuos

Înainte de plecarea din ţara noastră, am adresat câteva întrebări E.S. ÖMŰR ŞŐLENDIL, Ambasador al Turciei şi E.S. Dr. MICHAEL SCHWARZINGER, Ambasador al Austriei, care, de-a lungul anilor petrecuţi în România, s-au aflat printre colaboratorii şi prietenii revistei „Balcanii şi Europa”.

1.1. După ce aţi petrecut un număr de ani în România şi aţi contribuit la dezvoltarea relaţiilor multilaterale dintre ţările noastre, am dori să cunoaştem câteva impresii cu care plecaţi din Bucureşti.

2. Întrucât publicaţia noastră împlineşte în curând 15 ani de apariţie, am dori să ne faceţi o scurtă apreciere asupra revistei, îndeosebi în lumina colaborării pe care aţi desfăşurat-o cu publicaţia noastră, încununată şi cu primirea unui premiu anual al revistei.

1. Din luna mai 2011 îndeplinesc funcţia de Ambasador al Republicii Turcia în România. În timpul mandatului meu, personalul Ambasadei, oamenii de afaceri şi conaţionalii noştri turci şi tătari care constituie o punte a prieteniei între ţările noastre au depus eforturi, atât cât ne-a stat în putinţă, pentru a dezvolta şi mai mult relaţiile dintre noi, care sunt de fapt perfecte.

În această perioadă, preşedinţii Turciei şi României au ridicat la cel mai înalt nivel relaţiile dintre noi, prin semnarea, în decembrie 2011, la Ankara, a documentului „Parteneriatului Strategic”. În luna martie 2013 s-au făcut paşi concreţi pentru transpunerea în viaţă a obiectivelor „Parteneriatului Strategic”, prin semnarea, de către miniştrii noştri de Externe, a „Planului de acţiune”.

Sunt recunoscător pentru prietenia şi colaborarea manifestată faţă de mine şi familia mea, faţă de membrii Ambasadei, dar, şi mai important, faţă de conducătorii şi poporul turc, întotdeauna şi la toate nivelurile, în perioada în care m-am aflat în România.

Am deplina convingere că şi de acum înainte atât relaţiile noastre bilaterale, cât şi colaborarea în cadrul platformelor internaţionale se vor dezvolta şi mai mult.

2. Am fost deosebit de fericit să primesc Premiul Vocaţia dezvoltării regionale”, pe anul 2013, pe care revista „Balcanii şi Europa”, care desfăşoară o activitate valoroasă de 15 ani, a binevoit să mi-l acorde. Nu am nici o îndoiala că revista „Balcanii şi Europa”, care reflectă evoluţiile din spaţiul balcanic – care şi-au păstrat întotdeauna importanţa istorică în plan mondial – şi, în acest cadru, reflectă îndeaproape şi aprofundat relaţiile dintre Turcia şi România, îşi va continua cu succes viaţa publicistică.

1.Atât Austria, cât şi România sprijină perspectiva europeană a statelor balcanice de vest. România şi-a exercitat într-un mod exemplar preşedinţia Organizaţiei regionale SEECP, iar Austria preşedinţia Iniţiativei Central Europene. SEECP reprezintă Procesul de Cooperare în Europa de Sud – Est. Iniţiativa Central – Europeană (ICE) a luat fiinţă în 1989, ca forum interguvernamental pentru politică, economie şi cultură a celor 18 state membre. Pe parcursul deţinerii preşedinţiei, România a sprijinit integrarea europeană a tuturor statelor din regiune, prin îndeplinirea criteriilor de adeziune. Îmbucurător este faptul că România şi Austria s-au coordonat extraordinar de bine pe parcursul deţinerii celor două preşedinţii.

2.Ambele organizaţii au priorităţi şi puncte tari specifice, care, însă, nu se întrepătrund. Una din ideile preşedinţiei austriece a fost aceea de a întări relaţia cu Strategia UE pentru regiunea Dunării şi de a căuta sinergii. Strategia UE pentru regiunea Dunării s-a născut dintr-o iniţiativă comună a României şi Austriei. Un aspect pozitiv îl reprezintă faptul că nu doar ţările riverane pot participa la aceasta, ci şi acele ţări ale căror râuri se varsă în Dunăre. Nu trebuie să fie nici membre UE, ceea ce reprezintă o uşă deschisă statelor vest-balcanice. O altă activitate multilaterală comună a reprezentat calitatea simultană de membru, al Austriei şi a României, la Consiliul ONU pentru Drepturile Omului. Acest Consiliu nu vizează doar regiunea, ci tratează problemele globale privind drepturile omului.

2.Apreciez foarte mult revista „Balcanii şi Europa“ pentru relatările consecvente şi comentariile referitoare la Balcani, care reprezintă o regiune importantă, însă nelipsită nici astăzi de probleme. Nu ne putem distanţa de acestea şi ar fi greşit dacă le-am trata cu superficialitate. Buna cunoaştere a geografiei şi istoriei ajută la înţelegerea poziţiilor şi părerilor contradictorii. Astfel, Europa trebuie să trateze pre-aderarea tuturor statelor din regiune cu maximă seriozitate, pentru a nu rămâne fără rezultate.

La toate acestea, revista „Balcanii şi Europa” aduce o contribuţie remarcabilă. Mai amintesc că acasă păstrez frumoasa statuetă cu stea din 2011, Premiul primit din partea publicaţiei, care îmi va aminti mereu de dumneavoastră şi de revista pe care o coordonaţi. La mulţi ani şi mult succes în continuare!

Pentru cine se doreşte un „ţinut secuiesc”?

Reporter: editura November - 2 - 2014 Comments Off on Pentru cine se doreşte un „ţinut secuiesc”?

O privire lucidă asupra economiei. „Pentru ca toată lumea să vadă şi să cunoască ce înseamnă administraţie exclusiv UDMR-istă, îi invit pe toţi cei curioşi să viziteze prima localitate care ar face parte din aşa-zisul «Ţinut Secuiesc», satul Băcel din comuna Chichiş, la graniţa dintre judeţele Covasna şi Braşov, pentru a vedea cu ochii lor atmosfera medievală întreţinută intenţionat în această zonă, unde nici piatră pe drum nu există. Prin abandonare, sărăcie şi neputinţă liderii UDMR înţeleg autonomia şi în acest fel gândesc să administreze aşa-zisul «Ţinut Secuiesc»”, spune Dorin Florea, primarul din Târgu Mureş.

1.Harghita şi Covasna (mai puţin Mureş, care totuşi nu poate fi considerat prosper) sunt printre cele mai sărace judeţe din România. În această zonă, în afara exploatării lemnului, a apei minerale, a cultivării cartofului şi a existenţei câtorva pensiuni turistice, nu prea mai este altceva. O dovedeşte faptul că exporturile efectuate într-o lună se situează în jurul a 250 de milioane de lei, existând doar o mână de mari companii cu afaceri anuale de peste 10 milioane de lei fiecare, în care lucrează doar câteva mii de oameni. Pe cale de consecinţă, economia unei formule autonome în regiune ar fi falimentară. Cum ar arăta această construcţie din punct de vedere macroeconomic? Calculele arată că numitul „Ţinut Secuiesc“ nu ar putea supravieţui, în presupusa lui autonomie, nici măcar câteva zile. Cu toate drumurile, pădurile şi imobilele cerute de proiectul UDMR, aparatul birocratic tot ar secătui, prin necesarul său de finanţare, resursele şi aşa limitate ale economiei locale, astfel că zona ar fi nevoită să se împrumute mereu pentru a supravieţui. În cifre seci, Comisia Naţională de Prognoză arată că teritoriul regiunii este în proporţie de peste 75% muntos, ceea ce nu permite dezvoltare agricolă pe scară largă, iar celebrele izvoare de ape minerale (Borsec, Harghita, Biborţeni) şi staţiunile turistice de notorietate europeană (Tuşnad, Covasna, Praid, Cheile Bicazului) nu pot compensa lipsa unei industrii. Ca urmare, bugetul „Ţinutului Secuiesc“ s-ar baza majoritar doar pe veniturile din turism, exploatarea apelor minerale şi, eventual, prelucrarea lemnului.

Premierul Ungariei, Viktor Orban, a declarat la Băile Tuşnad: „Suntem în Transilvania, a fost parte a Ungariei, s-a tras o linie şi acum nu mai e”

Premierul Ungariei, Viktor Orban, a declarat la Băile Tuşnad: „Suntem în Transilvania, a fost parte a Ungariei, s-a tras o linie şi acum nu mai e”

Ar fi oare suficient? Şi alte date oficiale relevante arată că nu. Concret, dacă veniturile bugetare în zonă ar fi de 33% din PIB (comparabile cu restul ţării), din această sumă de 8,5 miliarde de lei ar trebui întreţinute financiar opt municipii, opt oraşe şi peste 100 de comune, fiecare cu primăria şi cu instituţiile sale deconcentrate, plus 120 de unităţi medicale, 450 de unităţi de învăţământ, secţii de poliţie, unităţi militare, la care se adaugă peste 500 de kilometri de drumuri, 150-200 de kilometri de cale ferată etc. Care este situaţia actuală? Salvarea vine de la autorităţile centrale, întrucât, pentru a echilibra balanţa bugetară a judeţelor Mureş, Harghita şi Covasna în anul 2013, totalul s-a ridicat la 108,9 milioane de lei. Aceasta este în realitate suma pe care o cheltuieşte România pentru a menţine pe linia de plutire aşa-zisul „Ţinut Secuiesc“, care, iată, are nevoie de o sumă de peste zece ori mai mare decât cea pe care o produce (între 59,5% şi 65% din necesarul finaciar total ca să nu dea faliment). Că Bucureştiul „ţine” regiunea pretinsă de UDMR reiese şi din participarea judeţului Covasna, de pildă, la bugetul statului: este cea mai scăzută din ţară – 4,7 miliarde lei – cea din Harghita fiind de 7,1 miliarde lei (locul 29 în clasamentul naţional), doar Mureş figurând cu 13,4 miliarde lei, departe, faţă de 32 miliarde lei ale judeţului Timiş sau 26 miliarde lei, cât produce judeţul Constanţa. „Nu depăşim nici judeţele Vaslui, Tulcea şi Botoşani. Ocupăm, cu alte cuvinte, ultimul loc în acest clasament”, notează „covasnamedia”.

Vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt, defilând călare în Transilvania de Ziua maghiarilor (martie 2014)

Vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt, defilând călare în Transilvania de Ziua maghiarilor (martie 2014)

Un exerciţiu de imaginaţie al unei autonomii în aceste condiţii arată că împrumutul ar fi la ordinea zilei. Dar cine te împrumută dacă nu eşti solvabil, competitiv, dacă nu există garanţia returnării unor bani? Astăzi, chiar dacă se împrumută, zona o face totuşi sub „umbrela” guvernului central. Un exemplu: în 2012, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare acorda un împrumut de 15,9 milioane de euro pentru finanţarea extinderii şi modernizării infrastructurii de apă din judeţele Mureş şi Harghita. Una peste alta, cu cifrele pe masă, este lesne de închipuit ce s-ar întâmpla dacă nu ar mai veni banii de la „centru”, întrucât, aşa după cum se cunoaşte, o regiune autonomă nu mai are dreptul de a folosi bugetul statului, fiind nevoită să se finanţeze exclusiv din resursele proprii.

Dar unde sunt investitorii care ar urma să susţină acest proiectat „stat în stat”? Datele din Registrul Comerţului arată că în cele trei judeţe sunt active 67.629 de companii. Doar că au fost ocolite de investiţiile străine „din cauză că administraţiile locale au înţeles că cel mai bine este să stimuleze investitorii din Ungaria şi au reuşit astfel să înregistreze vreo zece mii de SRL-uri care n-aveau bani nici cât aveau ungurii din România sau românii din Covasna şi Harghita. Asta a făcut ca multe dintre investiţii să se ducă în judeţele vecine. Uitaţi-vă în Harghita şi Covasna, unde nu e nimic. Iar separatiştii au reuşit să creeze impresia că cele două judeţe ar fi zone nesigure pentru investitori, tot timpul cu potenţial de dispute interetnice, şi acest lucru i-a alungat. Datorită politicienilor extremişti, cele două judeţe au fost văduvite de investiţii, de locuri de muncă pentru oamenii de aici…”, arată preşedintele României, Traian Băsescu. Într-adevăr, „demagogia a bătut economia”, aşa cum reiese din realitatea din teren: judeţele Harghita şi Covasna au înregistrat în primul semestru al anului 2014 cel mai mic număr de societăţi înfiinţate la nivel naţional – cu o scădere de 33,3% în Harghita! – faţă de perioada similară a anului trecut. În Covasna, fost reper pentru industria construcţiilor de maşini, dar şi un simbol pentru piaţa de tutun din România, cele circa 4.600 de companii active astăzi au realizat împreună o cifră de afaceri de 1,1 miliarde de euro, ceea ce plasează judeţul pe ultimele locuri în România. Companii cu afaceri mai serioase activeză în general în retail, lactate şi îmbrăcăminte… De altfel, toate aceste aspecte au dus la eşecul bancnotei locale „SIC”, care ar fi urmat să circule în „Ţinutul Secuiesc“, lansată în 2011 şi emisă de un organism financiar numit „Siculorum Bes Bank“, de valoarea unui forint unguresc şi despre care nu mai vorbeşte nimeni, întrucât cu 1.000 de SIC se puteau cumpăra cam trei euro…

Acelaşi steag secuiesc, arborat ostentativ atât pe clădirea Parlamentului Ungariei, cât şi în Oradea

Acelaşi steag secuiesc, arborat ostentativ atât pe clădirea Parlamentului Ungariei, cât şi în Oradea

Fără repere economice solide, nici piaţa muncii nu poate sta la temelia unei autonomii. În condiţiile în care judeţele Mureş, Harghita şi Covasna au cumulat, în 2012, un Produs Intern Brut de 25,6 miliarde de lei, iar populaţia locală este de 1,12 milioane de locuitori, PIB-ul per capita rezultă a fi de aproximativ 5.000 de euro, nivel întâlnit doar în cele mai sărace ţări din lume (amintim doar state ca Jamaica, Namibia sau Tailanda). Comisia Naţională de Prognoză estimează pentru 2014 în Harghita cel mai scăzut salariu mediu net pe lună din ţară – 1.200 de lei, iar în Covasna cam tot atât – 1.242 lei – deşi media la nivel naţional este aproape de 1.500 de lei. În lipsa dezvoltării economice, şomajul este de 8,3%, cu mult peste media naţională. Aceleaşi cifrele oficiale arată că ar exista în regiune 216.000 de salariaţi, adică între trei şi patru salariaţi, în medie, per companie sau 19,1% din populaţia totală a regiunii. Reiese că din cinci localnici ai „Ţinutului Secuiesc“, doar unul este salariat, populaţia ocupată fiind de circa 37% din total. În plus, numărul de pensionari îl depăşeşte cu 13.000 pe cel al angajaţilor: 73.800, comparativ cu 60.800, pensia medie fiind la rândul ei mai mică decât cea la nivel naţional. În aceste coordonate, este foarte posibil ca autonomia teritorială pe criterii etnice să nu-i intereseze foarte mult pe cetăţenii maghiari din regiune, confruntaţi cu spectrul unei realităţi economice dintre cele mai sumbre care i-ar aştepta odată cu autonomia şi autofinanţarea implicită.

Nemeth Zsolt, președintele Comisiei de Politică Externă din Parlamentul Ungariei, face lobby pentru autonomie în… Cluj!

Nemeth Zsolt, președintele Comisiei de Politică Externă din Parlamentul Ungariei, face lobby pentru autonomie în… Cluj!

Reperele politice. Şi totuşi, autonomie pentru maghiarii din România există, aşa cum există nenumărate drepturi acordate de statul român acestei minorităţi. Consiliul Europei urmăreşte de multă vreme respectarea drepturilor minorităţilor naţionale în România şi nu există probleme în acest domeniu”, notează „Romanian Global News”. În urma legăturii apare o întrebare: Cum au gestionat în trecut sumele de bani şi cât au contribuit aleşii locali şi centrali ai UDMR la dezvoltarea zonei pe care astăzi o cer autonomă etnic? Bugetele regiunii, investiţiile străine, proiectele europene au stat mereu în mâna liderilor UDMR – deopotrivă din administraţia locală sau de la guvernarea central – oameni aleşi (sau numiţi) din rândul maghiarilor şi al căror scop ar fi trebuit să fie, în ultimii 20 de ani, propăşirea economică şi dezvoltarea zonei. Lăsând la o parte faptul că au „propăşit” doar mulţi dintre domniile lor (Alexandru Kiss are o avere estimată la 30 milioane dolari, Verestoy Attila peste 10 milioane de euro, case şi pământuri, acestea fiind doar două exemple de „progres” personal la reprezentanţii UDMR), liderii maghiarilor par să fi avut alte priorităţi. „Este foarte clar că, fiind la putere, UDMR a făcut mult prea puţin pentru aceste judeţe… a fost «un profitor de voturi». Orice apel către guvernul din care făcea parte şi UDMR în perioada 2007-2008 a rămas fără ecou, fie că a fost pentru alocare de bani pentru spitalul de la Covasna, fie pentru alocare de bani pentru modificarea infrastructurii de transport sau pentru valorificarea apelor minerale”, sintetizează şeful statului român. Rezultă că reprezentanţii UDMR lăsau în urmă comunitatea care îi trimisese în Parlament – şi la guvernare – în momentul în care treceau la administrarea întregii Românii. Un exemplu ilustrativ este cel al „eternului” deputat Laszlo Borbely, care reprezintă judeţul Mureş din anul 1990 şi a făcut parte din mai toate guvernele post-decembriste – Ciorbea, Radu Vasile, Isărescu, Tăriceanu, Boc sau Ungureanu. Dar în judeţul său, salariul mediu net pentru 2014 este de 1.455 lei, semnificativ sub media naţională.

Covor cu harta Ungariei Mari, chiar în clădirea Consiliului European de la Bruxelles

Covor cu harta Ungariei Mari, chiar în clădirea Consiliului European de la Bruxelles

Aşadar, pe ce se bazează pretenţiile şi proiectele autonomiste lansate de UDMR? Pe certitudini economice nu, după cum am arătat anterior. În plan intern, poziţia statului român, care este „naţional şi unitar” prin Constituţie, este categorică de multă vreme, exprimată de toate personalităţile oficiale, de la preşedinţi la premieri şi miniştri. La nivel social, maghiarii şi românii din zonă se înţeleg bine şi sunt mai preocupaţi de viitorul lor şi al copiilor lor decât de lozincile UDMR. O demonstrează foarte bine părerea lui Costi Andras, mic afacerist din Borsec, Harghita, care spune că „mai corect ar fi fost dacă UDMR ar fi făcut ceva pentru zona asta. Dar de 21 de ani nu fac nimic şi drumurile s-au stricat, staţiunea s-a stricat, industria s-a stricat. Ne bagă în faţă problema asta cu naţionalismul, că ungurii se omoară cu românii. Noi suntem prieteni, lucrăm de ani de zile împreună”. Nici în plan extern o viitoare „enclavă” în inima României, nesusţinută de Bucureşti, nu ar avea perspective optimiste. Comisia Europeană a arătat în nenumărate rânduri că, în cazul unei secesiuni, regiunea iese automat din UE şi trebuie să solicite aderarea, pe care nu o poate obţine decât dacă îşi dau acordul toate statele Uniunii.

Rămâne să ne întrebăm în numele cui oare este lansat proiectul autonomiei aşa-numitului „Ţinut Secuiesc”, care sfidează legile româneşti şi normele europene, şi cui îi va folosi acest demers care a avut şi are atât de puţine şanse de izbândă şi totuşi este împins atât de des în prim-planul agendei publice maghiare şi nu numai.

  • UDMR a făcut parte din guvernul Convenţiei Democrate Române (CDR) în perioada 1996-2000, din guvernul Alianţei Dreptate şi Adevăr (D.A.) între 2004 şi 2008, din Guvernul Boc între 2009 şi 2011, din Guvernul Ungureanu în 2012, şi din 2014 guvernează în cabinetul premierului Victor Ponta.
  • De ce se fac alegeri în România? Ca să aleagă UDMR cu cine intră la guvernare”, (Laszlo Borbely, lider UDMR, fost ministru).

Polemica în jurul autonomiei pe criterii etnice a aşa-numitului „Ţinut Secuiesc” – zona judeţelor Harghita, Covasna şi Mureş – s-a reaprins după prezentarea de către UDMR a unui proiect detaliat în acest sens. Mai presus de discursuri şi lozinci se află însă, în realitatea europeană a României, un adevăr: în pofida faptului că reprezentanţii maghiarilor se află la guvernare de peste două decenii, regiunea pe care o vor autonomă a rămas aproape cea mai săracă din ţară…

Pretenţiile UDMR

  • Ţinutul Secuiesc se se constituie că o regiune autonomă
  • În Ţinutul Secuiesc va funcţiona cel puţin o agenţie a Băncii Naţionale Române
  • Drumurile, autostrăzile, căile ferate şi apeductele de interes exclusiv regional care sunt determinate prin normele de aplicare a prezentului statut fac parte din domeniul public al regiunii
  • Pădurile proprietate de stat din regiune, minele, carierele de piatră şi exploataţiile de turbă, edificiile destinate funcţionarii unor servicii publice regionale constituie patrimoniul inalienabil al regiunii. (…) Imobilele din proprietatea statului situate în regiune sunt transferate în patrimoniul regiunii
  • 2/3 dintre magistraţii de la Curtea de Apel Târgu Mureş, (respectiv tribunalele judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş şi ai judecătoriilor Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Târgu Mureş, Sângerorgiu de Pădure) trebuie să aparţină comunităţii maghiare, iar 1/3 comunităţii româneşti
  • Administraţiile publice din regiune trebuie să folosească în raportul lor cu cetăţenii vorbitori de limba maghiară atât limba română cât şi limba maghiară, precum şi toponimele în ambele limbi (din Proiectul de autonomie a Ţinutului Secuiesc, document scris asumat oficial de UDMR)

Poziţia României

„Noi, statele, ştiind care sunt normele europene, avem dreptul suveran de a decide în plan intern. Ni se transmite mereu, fie de la Budapesta, fie de aici, din România, autonomie, autonomie. Pentru mine, în calitate de cetăţean român, este foarte dificil să înţeleg de ce vine mereu acest mesaj de separare. Este ceva în neregulă, vreun disconfort să trăieşti împreună cu românii? Ceea ce doresc unii, autonomie pe criterii etnice, noi respingem. Poziţia statului român trebuie asumată de toţi cei care iau parte la actul guvernării. Există lucruri care nu se negociază!” (Titus Corlăţean, ministrul Afacerilor Externe)

2014. Aniversări, atestări, evocări

Reporter: editura November - 2 - 2014 Comments Off on 2014. Aniversări, atestări, evocări

Anul acesta a fost extrem de bogat în momente memoriale, o retrospectivă a comemorărilor şi aniversărilor atestând această afirmaţie. Mă voi referi în primul rând la aniversarea a 555 de ani de atestare documentară a oraşului Bucureşti, incontestabil cel mai mare şi mai important, oraşul care se înscrie în rândul marilor metropole europene, cu bune şi cu rele. Sărbătorile organizate de Primăria Generală, condusă de dr. Sorin Oprescu, de Consiliul său General, au fost impresionante şi, lucru extrem de rar în ziua de azi, de bun gust. Bucureştiul, devenit Capitală prin voinţa unei puteri străine, mă refer la Imperiul Otoman, s-a transformat cu vremea într-o adevărată Capitală prin opera unor edili luminaţi, între ei Pache Protopopescu merită să fie pomenit cu prisosinţă, dar mai cu seamă datorită operelor unor arhitecţi înzestraţi cu fantezie şi viziune, de la Petre Antonescu ori Ioan Mincu la Horia Creangă, artişti care au creat un oraş modern, eclectic, elegant, cu un spirit inconfundabil. Partea cea bună a realizărilor actualei Primării are toate şansele să intre în istorie dacă va şti să refuze pe mai departe ofertele unor afacerişti vânzători de fire de iarbă, borduri sau gropi în asfalt fără număr şi fără de moarte.

1Comemorarea a 300 de ani de la sfârşitul tragic al Principelui Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi, martiri ai identităţii româneşti exprimată prin credinţă, limbă, idealuri, a fost un moment emoţionant pentru întreaga naţiune. Actualele tendinţe globalizante nu privesc doar economia sau comunicarea, ci se apropie ameninţător de ceea ce constituie formidabila bogăţie a umanităţii – diversitatea culturală, multitudinea individualităţilor etnice şi lingvistice, armonia coexistenţei acestora. Ameninţările sunt multiple şi uneori perfide, iar cea mai perfidă dintre toate este ameninţarea la adresa coeziunii şi stabilităţii statelor care se definesc drept expresia valorilor şi specificului naţional pentru a înlocui aceste valori cu altele, non-identitare şi de aceea favorabile dezvoltării unor naţionalisme revanşarde şi de aceea pernicioase. Comemorarea martiriului Brâncovenilor ne spune că apartenenţa la o identitate nu este o chestiune de principiu, de cuvinte, ci una de viaţă şi uneori de moarte.

Se împlinesc în anul 2014 230 de ani de la izbucnirea Răscoalei moţilor condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, un eveniment istoric deosebit de complex, care nu a fost doar o simplă manifestare violentă a unei populaţii nedreptăţite, ci un adevărat război ţărănesc, cu obiective sociale, economice, politice şi religioase. A fost, în fapt, o zguduire istorică a unui sistem care se afla la capătul existenţei sale, premergătoare Revoluţiei Franceze, cu obiective sociale şi identitare foarte clare. Pierderea identităţii religioase şi naţionale a fost o primejdie mai mare decât starea de iobăgie sau lipsa de drepturi politice, aşa se explică faptele ce altfel par neînţelese ale izbucnirii conflictului. Ţinta primă a răsculaţilor au fost românii care şi-au schimbat religia şi au renunţat la identitatea naţională în schimbul unor slujbe în administraţia măruntă, economică sau nu. Altfel nu se poate înţelege de ce ocuparea militară, prin luptă, a Crisciorului, prima localitate asediată de răsculaţi, a fost urmată de rebotezarea în ritul ortodox a femeilor şi fetelor din familiile slujbaşilor, bărbaţii fiind executaţi după o sumară judecată. Este o parte importantă a grilei prin care poate fi înţeleasă Răscoala.

Aniversarea a 150 de ani de la fondarea Universităţii Bucureşti ne aduce aminte că identitatea are nevoie de instituţii, de oameni de cultură, de profesori şi cercetători, de bani şi de studenţi. Universitatea din Bucureşti s-a afirmat repede în spaţiul balcanic şi chiar european, arzând etapele în afirmarea bunului său nume. Ar trebui amintit faptul că în vremea ocupaţiei Bucureştilor de către Puterile Centrale, în primul război mondial, Universitatea din Bucureşti a căzut victimă unui fel aparte de invidie. Mulţi studenţi străini, mai ales din Balcani, studiaseră la Universitatea din Bucureşti, aceasta asigurând un înalt nivel de pregătire academică şi practică, iar asta se datora profesorilor săi şi laboratoarelor excelent dotate, la parametrii progresului ştiinţific din acel moment. Drept urmare, trupele de ocupaţie nu au sechestrat doar faimosul restaurant Capşa, celebru în toată Europa, nu au luat doar tunurile de lângă statuia lui Mihai Viteazul, nu au furat doar moaştele Sfântului Dumitru Basarabov, ocrotitorul Bucureştilor, ci au confiscat şi Laboaratoarele Universităţii, acolo unde învăţau cu folos nu doar studenţii României, ci şi studenţii din multe state ale Balcanilor şi Europei.

2014 a adus şi în România comemorarea începerii primului război mondial, trecând un secol de la bubuitul tunurilor din august 1914, precedate de focurile de pistol îndreptate de Gavrilo Prinkip către Arhiducele Franz Ferdinand de Habsburg. Este amintirea unei Conflagraţii care a schimbat definitiv lumea, care a schimbat – mai bine zis a împlinit – destinul României. Schimbarea aceasta s-a plătit cu o jertfă imensă: peste 800.000 de români căzuţi pe fronturi şi în spatele acestora. Împlinirea idealului naţional s-a făcut cu sacrificii imense, cu un efort unic în istoria noastră, cu o solidaritate uimitoare şi cu un devotament faţă de cauza Unirii românilor fără precedent şi fără ezitare.

Mai amintim împlinirea a 70 de ani de la trecerea României în tabăra Aliaţilor, un act politic şi militar de importanţă capitală pentru existenţa României ca stat. România a intrat în luptă împotriva Germaniei hitleriste şi a aliaţilor săi, devenind a 4-a putere militară combatantă în Coaliţia antihitleristă. Istoricii apreciază că efortul de război românesc a scurtat conflictul cu şase luni, ferind omenirea de consecinţele unui conflict prelungit, în care cursa înarmării nucleare era destul de strânsă.

Sunt doar câteva aniversări şi comemorări cele pe care le-am amintit, dar toate au un semn comun – sunt fapte, evenimente care demonstrează o continuitate de voinţă şi ideal. Este un fapt specific pentru toate naţiunile, dar aceste aniversări şi comemorări sunt ale noastre, româneşti

Eugen Uricaru

Opţiuni ireversibile

Reporter: editura November - 2 - 2014 Comments Off on Opţiuni ireversibile

Republica Moldova se pregăteşte să încheie anul 2014 cu performanţe de excepţie în privinţa parcursului său european: liberalizarea vizelor privind circulaţia în Europa (28 aprilie), semnarea (27 iunie) şi ratificarea (2 iulie) a Acordului de Asociere cu UE, urmate de începerea aplicării provizorii a acestuia, de la 1 septembrie. Un parcurs ce confirmă estimările şi, desigur, aşteptările cele mai optimiste de la începutul anului. Pe fondul acestor deschideri evidente, ca şi al sprijinului prompt primit din partea UE în contextul presiunilor economice ale Rusiei, semnificativă şi, desigur, explicabilă este şi creşterea încrederii în rândul populaţiei în Uniunea Europeană şi instituţiile sale. Pentru prima dată, după cum arată rezultatele publicate recent ale „Eurobarometrului de Vecinătate” pentru Primăvara 2014, cetăţenii Republicii Moldova consideră, în proporţie de 59 la sută, că UE este un partener important şi are o contribuţie majoră la dezvoltarea ţării. Tot peste 50 la sută este şi procentul celor care sunt convinşi că UE aduce pace şi stabilitate în regiune, iar Republica Moldova şi Uniunea împărtăşesc un set de valori comune, care le permit să coopereze în mod eficient.

pirkka tapiola

Pirkka Tapiola, ambasadorul Uniunii Europene la Chişinău

În acelaşi timp, însă, dificultăţile întrevăzute în calea integrării europene depline a Republicii Moldova nu au întârziat să apară. O parte dintre ele ţin de cursul reformelor interne, atât în domeniile economic şi comercial, cât mai ales în ce priveşte asanarea administraţiei şi combaterea corupţiei din instituţiile publice. Noul ambasador al SUA la Chişinău, William Moser, s-a arătat îngrijorat de „nivelul neobişnuit de înalt al corupţiei” din Moldova. Critici la fel de severe au venit şi din partea UE, care a penalizat, de altfel, guvernarea de la Chişinău, diminuând cu două milioane euro cea de-a doua tranşă dintr-un fond total de 60 milioane euro alocat pentru aplicarea unei Strategii de reformare a justiţiei, demarată în 2011 şi cu termen de finalizare în 2016. Cele mai multe reproşuri vizează lipsa unor progrese evidente în combaterea corupţiei din sistemul judiciar şi în procesul de reformare a Procuraturii. Din aceste considerente, sublinia ambasadorul Uniunii Europene la Chişinău, Pirkka Tapiola, combaterea corupţiei trebuie abordată ca „prioritate naţională şi prioritate a relaţiilor dintre UE şi Moldova”.

România este unul dintre partenerii din UE care acordă Republicii Moldova un sprijin important şi dezinteresat nu doar în plan economic, ci şi în domeniul reformelor şi al procesului de asimilare a standardelor europene. La rândul lor, statele membre ale Grupului de la Vişegrad – V4 (Cehia, Slovacia, Ungaria şi Polonia) acordă asistenţă Republicii Moldova privind integrarea economică în UE, într-un program finanţat cu sprijinul Ministerelor de Externe ale Olandei şi Suediei. În cadrul acestui program sunt avansate sugestii privind oportunitatea unor măsuri coerente care să asigure eficienţa acţiunilor de integrare, cum ar fi crearea unei Agenţii naţionale pentru implementarea prevederilor Zonei de Comerţ Liber cu UE, stimularea unor ramuri industriale orientate spre export, modernizarea sectorului agricol şi chiar elaborarea unei strategii de comunicare a chestiunilor legate de integrarea în Uniune.

William Moser, ambasador al SUA la Chişinău

William Moser, ambasador al SUA la Chişinău

Parcursul european al Republicii Moldova este presărat, aşa cum am mai subliniat în articole anterioare publicate de revista „Balcanii şi Europa”, de o serie de obstrucţii care ţin atât de factori interni, cum ar fi rezistenţa manifestată de partidul comuniştilor la deschiderile spre Europa, dar şi de factori externi, cum ar fi în special atitudinea Rusiei şi presiunile acesteia pentru descurajarea şi blocarea acţiunilor Chişinăului în direcţia Vestului. Guvernul condus de premierul Iurie Leancă şi coaliţia proeuropeană aflată la putere au adoptat până acum o atitudine moderată şi echilibrată, evitând să intre în retorica antioccidentală a Moscovei ori să răspundă cu măsuri de retorsiune la sancţiunile economice iniţiate de partea rusă. Pentru a linişti spiritele din Rusia privind o eventuală aprofundare a relaţiilor Republicii Moldova cu NATO, premierul Leancă a reiterat cu tărie că guvernul său respectă litera şi spiritul Constituţiei, care consfinţeşte statutul de neutralitate al Republicii Moldova. O declaraţie fără echivoc, în consonanţă cu paragraful 1 al articolului 11 al Constituţiei Republicii, care proclamă „neutralitatea permanentă” a statului moldovean, dar şi cu preferinţele populaţiei, care în proporţie de peste 50 la sută consideră această opţiune ca fiind cea mai bună pentru securitatea ţării. Din păcate, acest statut de neutralitate este încălcat chiar de către Rusia, deoarece prezenţa pe teritoriul Moldovei a unor forţe militare ruse neagreate de guvernul de la Chişinău contravine paragrafului 2 al articolului 11 menţionat mai sus, care interzice „dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”. Indiferent de motivele invocate şi de titulatura folosită, prezenţa unor forţe militare ruse pe teritoriul moldovean constituie o pârghie de presiune inacceptabilă, sesizată chiar de partenerii occidentali ai Chişinăului, care avertizează că Rusia începe să utilizeze în Republica Moldova şi în Transnistria scenariul „războiului hibrid”, aplicat în Ucraina, după cum au afirmat o seamă de oficiali NATO.

Chişinăul speră ca, prin prezervarea statutului său de neutralitate, să tempereze atitudinea „belicoasă şi revizionistă” a Rusiei, cum o califica Anders Fogh Rasmussen, în preajma încheierii mandatului său de secretar general al Alianţei. În circumstanţele actuale, NATO este preocupată să clarifice politica sa şi în relaţia cu ţări precum Republica Moldova, care nu sunt membre ale Alianţei, dar riscă să le fie încălcată suveranitatea de către Rusia. „Adaptăm Alianţa Nord-Atlantică pentru un viitor diferit”, a declarat generalul american Philip Breedlove, comandantul forţelor aliate din Europa, iar Statele Unite au nevoie şi de cooperarea Rusiei, pentru a edifica o Europă „întreagă, liberă şi aflată în pace”. Un asemenea obiectiv, pe termen lung, face necesar ca „Rusia să fie parte a acestei Europe”. Într-o astfel de perspectivă, fireşte, îşi pot găsi locul cuvenit şi opţiunile confraţilor noştri moldoveni.

Dr. Ioan C. Popa

Premieri şi averi

Reporter: editura November - 2 - 2014 Comments Off on Premieri şi averi

Primii miniştri ai statelor balcanice oferă un tablou extrem de variat când vine vorba despre averile personale. Transparente sau ascunse, posesiunile lor preocupă opinia publică, întrucât este vorba despre ţări nu foarte bogate.

Aleksandar Vucic, premierul Serbiei, unul dintre cei mai influenţi politicieni din ţara sa, este, totodată, cel mai puţin avut dintre primii miniştri balcanici. În declaraţia sa asupra averii personale, Vucic a menţionat că primeşte un salariu de doar 1.000 de euro şi deţine un apartament de numai 30 de metri pătraţi. Nu are nici maşină, nici economii. În schimb, Milo Djukanovic, omologul său din Muntenegru, se află în antipod. La cinci ani de la stingerea scandalului generat de acuzaţiile că ar fi făcut parte dintr-o vastă reţea de contrabandă cu ţigări, Djukanovic conduce una dintre cele mai mici şi sărace ţări din regiune având o notabilă avere: un apartament de 187 metri pătraţi, proprietăţi imobiliare care însumează alţi 170 de metri pătraţi şi 1.400 de metri pătraţi de teren. Este acţionar al mai multor companii importante şi doar la capitolul salariu nu excelează: primeşte 1.130 de euro lunar.

Preşedintele Consiliului de Miniştri din Bosnia şi Herţegovina, Vjekoslav Bevanda, fost bancher şi ministru de Finanţe, are un salariu comparabil cu al omologilor săi de mai sus, 1.070 de euro, dar nu se bazează doar pe acesta – deţine un apartament de 90 de metri pătraţi, o casă la ţară, economii la bănci şi conduce un autoturism Seat, arată „BalkanInsight”. Şi declaraţiile de proprietate ale lui Nikola Gruevski, premier al Macedoniei de opt ani, cea dintâi persoană din ţara sa care a tranzacţionat la Bursa din Skopje, arată că, pe lângă salariul de 1.300 de euro, acesta deţine economii la bănci. Chiar dacă nu are nici o proprietate pe numele său, totuşi, pasionat de achiziţionarea de artă, Gruevski are 30 de tablouri evaluate la… 9.000 de euro. Mult mai bine la capitolul salariu stă Zoran Milanovic, premierul Croaţiei, care primeşte 2.600 de euro lunar. Are, de asemeni, un apartament de 127 de metri pătraţi şi… cam atât – nu deţine nici economii, nici acţiuni, nici autoturism. În ce-l priveşte pe Edi Rama, premierul Albaniei, politician şi fost artist plastic, acesta declara, în 2011, doar 3.000 de euro ca avere personală. Această declaraţie a stârnit rumoare la Tirana, unde opoziţia a cerut o anchetă. Doi ani mai târziu, opoziţia tot mai aştepta şi cerea clarificarea situaţiei averii personale a premierului albanez.


Din toate datele de mai sus orişicine îşi poate da seama că premierii balcanici, după cum evidenţiază cifrele date publicităţii oficial, sunt cetăţeni destul de modeşti ca venituri şi avere. În nici un caz nu se pot compara cu omologii lor occidentali, ale căror posesiuni le-am analizat într-un număr anterior al revistei noastre. Diferenţa de standing între statele sud-est europene şi cele vestice reiese şi din câteva exemple comparative, pe care le prezentăm celor doritori să le afle. Astfel premierul britanic David Cameron are un salariu de 142.000 de lire sterline anual (peste 180.000 de euro), cancelarul german Angela Merkel câştigă 394.000 de dolari pe an (circa 300.000 de euro), iar primul ministru al Danemarcei, Helle Thorning-Schmidt, este plătită cu circa 210.000 de euro pe an, arată „paywizard.org”. În ce priveşte averile personale ale acestor lideri, pe marginea lor se poate doar specula, pe baza informaţiilor din presa occidentală, întrucât în democraţiile consolidate aleşii sunt consideraţi cinstiţi şi nu completează declaraţii de avere. Evident că au de unde să fie plătiţi! Aşadar, dintr-un calcul sumar reiese că premierii occidentali spre deosebire de cei balcanici câştigă de zeci de ori mai mult.

Nu putem încheia acest periplu fără alte două cifre oarecum extreme, dar interesante: preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy, câştigă 537.284 de dolari anual (aproximativ 417.000 de euro), iar Papa Francisc… nu are salariu.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult