28
July , 2017
Friday

Remember

În urmă cu 70 de ani, imediat după cel de-al doilea război mondial, România, a fost fost trecută rapid sub controlul trupelor sovietice de ocupaţie şi plasată sub condiţiile draconice ale Convenţiei de armistiţiu. În temeiul privilegiilor conferite prin articolele 2 şi 18 din acest document, organele sovietice au ordonat „internări”, între categoriile vizate în mod prioritar aflându-se şi numeroşi cetăţeni români de etnie germană. Împotriva lor au fost decise de către sovieticii care practic conduceau România următoarele măsuri: cei care au sprijinit armata germană au fost arestaţi şi condamnaţi; membrilor Grupului Etnic German li s-a ridicat dreptul de vot; întreprinderile care au produs pentru armata germană au fost închise; s-au suspendat cursurile şcolilor germane în care se făcuse propagandă nazistă etc.

Comemorarea a 70 de ani de la deportarea saşilor şi şvabilor din România în lagărele de muncă sovietice, pentru care s-au aflat şi bunicii preşedintelui Klaus Iohannis, la Catedrala Luterană din Sibiu

Comemorarea a 70 de ani de la deportarea saşilor şi şvabilor din România în lagărele de muncă sovietice, pentru care s-au aflat şi bunicii preşedintelui Klaus Iohannis, la Catedrala Luterană din Sibiu

În vederea deportării, în toate judeţele ţării s-au constituit comisii care şi-au desfăşurat activitatea pe baza ordinului A/192 (emis abia la 19 februarie 1945!) de generalul Vinogradov, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din România. Punctul culminant al tragediei locuitorilor germani din România l-a reprezentat ordinul nr. 031, din 6 ianuarie 1945, al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control către preşedinţia Consiliului de Miniştri român, privind mobilizarea acestora pentru lucru. El preciza că în perioada 10-20 ianuarie 1945 urmau să fie „mobilizaţi toţi locuitorii germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor”.

Reacţia statului român nu a întârziat. La 3 ianuarie 1945, în numele guvernului român, Constantin Vişoianu – ministru de Externe – protesta faţă de „această măsură abuzivă, care depăşea clauzele armistiţiului”. Discuţiile purtate de oficialul român cu reprezentantul politic american, Burton Berry, din cadrul Comisiei Aliate de Control, sunt relevante: „I-am vorbit lui Burton Berry despre cererea reprezentanţilor sovietici de aici, tinzând a ridica şi transfera în Rusia sovietică cetăţenii de origine germană din România, spunându-i că aceasta s-ar face împotriva voinţei guvernului român, care recunoaşte că printr-o asemenea măsură s-ar depăşi regulile dreptului internaţional şi că România ar fi pusă acum, şi mai ales în viitor, într-o situaţiune foarte delicată”. La rândul său, primul ministru Nicolae Rădescu puncta faptul că planul fusese primit de la Moscova şi că guvernul român nu putea împiedica prin nici o hotărâre realizarea lui. Şi totuşi, a protestat faţă de deportări, într-o notă adresată la 13 ianuarie 1945 generalului Vinogradov în care spunea că „acest energic protest arată gravele perturbări ale situaţiei naţionale şi economice, în special în Transilvania şi Banat”, unde etnia germană trăia de secole. La 24 ianuarie 1945, însuşi regele Mihai a trimis preşedintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt, un amplu memoriu în care descria sumbra situaţie a României aflată sub ocupaţie sovietică, referindu-se şi la deportarea germanilor: „Aceşti cetăţeni, care numără astăzi aproximativ o jumătate de milion, sunt stabiliţi în România de multă vreme (transilvănenii de 7 secole, cei din Banat de 2 secole). Pentru aceste motive, aceşti cetăţeni constituie o parte din existenţa reală a naţiunii române, de care sunt legaţi în întregime, şi, prin urmare, a-i lua fie şi pentru o scurtă perioadă din gospodăriile lor ar perturba într-un mod foarte serios toate ramurile de activitate ale ţării”. La rândul său, Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, semna, la 9 ianuarie 1945, un protest trimis primului ministru în care aprecia cererea Comisiei Aliate de Control de a-i ridica pe germani ca pe „o violare flagrantă a suveranităţii noastre naţionale”.

foto 2În concordaanţă cu această atitudine, autorităţile române au făcut eforturi pentru a salva diverse categorii de etnici germani. Astfel, la 8 ianuarie 1945, se obţinea exceptarea de la deportare a femeilor căsătorite cu români, a copiilor cu tată român şi mamă germană, a infirmilor, a inapţilor de muncă, a bolnavilor complet netransportabili, acestora adăugându-li-se ulterior muncitorii din fabrici şi specialiştii, româncele măritate cu germani, călugăriţele, germanii apatrizi din Vechiul Regat veniţi în ţară înainte de 1916 şi care aveau legături de rudenie cu familiile cunoscute româneşti sau care au adus în ţară capitaluri mari, întemeind industrii sau case de comerţ care au produs venituri mari pentru ţară. La 18 ianuarie erau salvaţi şi călugării, iar la 24 ianuarie lista era completată cu cetăţenii români de origine germană, atât bărbaţi, cât şi femei, care erau căsătoriţi cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc (bănăţenii au fost însă exceptaţi de la această măsură!)*. La 17 ianuarie s-a încercat şi scutirea militarilor, dar sovieticii nu au ţinut cont de aceasta, ridicându-i direct de pe front.

fotoEste adevărat, pe de altă parte, că o mică secţiune a spectrului politic românesc a fost favorabilă din start măsurilor represive îndreptate împotriva minorităţii germane şi a aplaudat deportările în Uniunea Sovietică. Este vorba despre grupările politice de extremă stânga, nesemnificative numeric în acea perioadă şi care nu reprezentau altceva decât propagarea ideilor şi intereselor sovietice. Partidul comunist şi aliaţii săi, la ordinul Moscovei, au declanşat din capul locului un furibund atac împotriva germanilor ca etnie, catalogându-i pe toţi drept „hitlerişti” şi se declarau pregătiţi să pedepsească întreaga minoritate germană din România pe considerentul etniei. Dar aceasta nu era „vocea ţării”. Acest adevăr este atestat de o notă-sinteză din 16 ianuarie 1945, intitulată „Ridicarea minoritarilor germani din România”, care arăta că „în rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stânga, în special ale românilor din Ardeal, se manifestă compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării”. Pe bună dreptate, întrucât, de pildă, la 20 ianuarie 1945, generalul de divizie Carlaonţ, comandantul Corpului 7 teritorial, raporta Secţiei a 7-a a Marelui Stat Major că printre cetăţenii români de origine etnică germană ridicaţi se aflau atât de mulţi specialişti, încât se ajunsese, de pildă la Timişoara, ca întreprinderile industriale să nu-şi poată desfăşura activitatea.

Datele istorice arată că drama etnicilor germani deportaţi din România anului 1945 a fost o consecinţă directă a statutului ţării, de învinsă, şi a ocupaţiei sovietice, care s-a prelungit ani buni după încheierea războiului şi a impus aceste deportări nu doar în ţara noastră, ci şi în Cehoslovacia, Ungaria, Lituania.

*Mircea Rusnac – „Deportarea germanilor în Uniunea Sovietică (1945)”

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult