19
October , 2017
Thursday
În vara anului 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts consacra nivelul ...
România este „acasă” Specialist renumit în medicină, plecat din ţară în urmă cu peste 40 de ...
Franţa a criticat Comisia Europeană, pentru faptul că, din “motive politice”, duce mai departe negocieri ...
Carei, 1944 La 23 august 1944, România ieşea din alianţa cu Puterile Axei, înceta unilateral războiul ...
Un film bun este ca un portal în timp, cănd istoria ne ajunge din urmă, ...
Ambasadorul României în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Dr. Ion Jinga, ...
- Bratislava, în conştiinţa europeană- Ori de câte ori ne aflăm în faţa unor probleme speciale ...
O întreagă generaţie de europeni maturi, trecută printr-o profundă criză, priveşte, pe de o parte, ...
Dialog cu diaspora Câți români au reședințӑ în Franța? [caption id="attachment_6054" align="alignleft" width="300"] Legătura cu românii din ...
Există momente de excepție când solidaritatea umană se manifestă plenar în diferite ipostaze. Printre marile ...
În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, România a participat la două expoziții economice internaționale ...
Cinci dintre cei şase eurodeputaţi români, care în ultimii doi ani şi jumătate au ...

Archive for March, 2015

O „tranziţie” cu cântec… 

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on O „tranziţie” cu cântec… 

carol romanEpoca de tranziţie pe care o parcurgem de la un regim „vechi” la unul „nou” ne poartă cu gândul la „uite alba… nu e neagra”, după cum se grăbesc să sugereze unii analişti. Obiectivul în sine este greu de atins, mai cu seamă acum, când unii îşi schimbă ideile şi „vestimentaţia” politică doar cât ai clipi, când cei „vechi” încearcă să apară ca fiind „noi”, iar pe cei „noi”, vertitabili, nu prea ai de unde îi lua, deoarece sunt ori prea rari, ori prea timizi şi nu cunosc bine obligaţiile şi binefacerile misiei. În orice caz, regimul pe care încercăm să-l încheiem se lasă tot mai greu învins. Şi la care se adaugă şi multe dintre păcatele celor 25 de ani care acum sunt clarificate, cu mult sârg, de justiţie. La televiziune sunt prezentaţi, spre satisfacţia publică, cei prinşi cu „ocaua mică”, altădată mari şi tari, deveniţi simpli cetăţeni în faţa legii. Sunt foşti miniştri, importanţi deputaţi şi senatori, bancheri, afacerişti, multi-miliardari, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei. Zi de zi apar noi „vedete” ale puşcăriilor.

Luaţi de vârtejul evenimentelor politice şi, deopotrivă, economice din jurul nostru, ca şi de noii noştri stimabili puşcăriaşi, ce ne sunt prezentaţi până la lehamite în mass-media, s-ar părea că suntem împiedicaţi să privim mai departe, spre anii şi deceniile ce vor urma pentru noi.

Depăşind tabloul naţional, constatăm că Uniunea Europeană depăşeşte cu greu stagnarea economico-socială – şi ne referim la Italia, la Spania, la Portugalia, la Franţa şi chiar la Germania, ca să nu mai amintim de păguboasa şi imprudenta Grecie. În enumerarea noastră nu ne-am referit şi la alte ţări, afectate mai mult sau mai puţin de criză, şi care încearcă s-o scoată, totuşi, la capăt. Cât priveşte ţara noastră, colţii crizei se mai resimt încă şi se speră ca prin conjugarea de eforturi, împreună cu partenerele din perimetrul european, să fie pornite motoarele productive ale economiei comunitare. Aceasta se pare a fi unica noastră şansă. Programul de lucru al Comisiei Europene pentru anul 2015 defineşte o seamă de acţiuni ce urmăresc o schimbare reală în ce priveşte creşterea economică şi investiţiile pentru a genera beneficii concrete pentru cetăţeni. De semnalat că acest nou program prevede o intervenţie minimă în viaţa de zi cu zi a statelor componente, în special în situaţiile în care ar fi mai în măsură să acţioneze şi să ofere soluţii proprii pentru combaterea şomajului şi îmbunătăţirea competitivităţii.

Din păcate, s-a nimerit ca tocmai în această perioadă de tranziţie să fim nevoiţi să suportăm rigorile campaniilor electorale locale şi parlamentare ce sosesc, de care va depinde destinul ţării pe o perioadă, să-i spunem, medie. Numai că în loc să chibzuim gospodăreşte la ce am avea de făcut, asistăm la dezlănţuiri furioase între partide, între „resturi” ieşite din coaliţii şi care trag să devină partide, care, cu toate, participă parcă la o competiţie în a-şi mânji adversarii politici, ce sunt socotiţi a fi „duşmani” în loc de „competitori”. Nu s-a mai auzit vreo vorbuliţă spusă sau sugerată despre vreo continuitate a unor proiecte începute mai demult, de către „ceilalţi”, şi care ar urma să fie terminate, acum, de cei ce se pregătesc să vină la putere. În loc de proiecte de viitor, consumul energiilor se împiedică de orgolii şi ambiţii şi se concentrează pe denigrarea „celorlaţi”. Pesemne că există detaşamente întregi de mercenari plătiţi să se ocupe de zgândărirea oricărei defecţiuni ori chichiţe în biografii ivite pe scena politică ce la început se prezintă a fi de un alb imaculat, dar exagerate şi mânjite oribil, cu ajutorul unor televiziuni amatoare de senzaţii tari. Şi a mai apărut şi o tabără a aşa-zişilor „neutri”, dar care amintesc de vechile vocaţii „pro” şi „anti” băsiste.

În atare condiţii, fie actualul guvern, fie noul guvern ce se pune la cale nu va avea linişte, ci va avea multe bătăi de cap, atât cu cei „vechi” , cât şi cu cei „noi” şi va trebui să se concentreze şi pe problema corectării rapide a vulnerabilităţilor pe care ţara le-a acumulat în dezvoltarea sa în ultimii ani: corupţia, acuta polarizare socială, deprofesionalizarea administraţiei centrale sau locale, prea lenta creştere economică, inclusiv evaziunea fiscală.

Pe plan extern încercăm să considerăm ca fiind pozitivă implicarea preşedintelui României în evoluţiile atât de la Chişinău, cât şi din Ucraina. Numai că am acorda prioritate Republicii Moldova din multe şi majore cauze ce ne leagă de fraţii noştri de peste Prut. De asemeni, se doreşte şi o relaţie bună cu Ucraina, ţară vecină, cu care avem o frontieră întinsă, cu atât mai mult cu cât conflictul ce se petrece aproape de graniţa noastră şi instabilitatea cauzată de agresiunea rusească mascată poate degenera chiar într-un conflict regional. Ar mai fi multe de spus, dar ne oprim aici.

În mod cert, parcurgem încă o „tranziţie” grea, în vremuri neprielnice.

Carol Roman

Bruxelles, capitala de facto a UE

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Bruxelles, capitala de facto a UE

Despre Bruxelles am putea scrie aceeaşi frază, care se înfăţişează în trei ipostaze: din 1830, capitala Regatului Belgiei, din 1989 Regiunea – capitală şi, din 1997, capitala de facto a Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene.

Bruxelles – capitala Belgiei – era la origine un târg întemeiat de urmaşii lui Carol cel Mare, cândva prin sec. IX-X, la vărsarea râului Senne în fluviul Escault. Îndelungata sa istorie conferă oraşului trăsături nu odată paradoxale, începând cu faptul că Brussels, oraş flamand, are acum o populaţie în proporţie de 80% francofonă şi doar de 15-20% vorbitori de neerlandeză (numită şi flamandă). Această situaţie reflectă complexa hartă lingvistică şi culturală a Belgiei, la rândul ei împărţită în trei regiuni – Flandra, locuită masiv de vorbitori de limbă olandeză, spre nord, Valonia, spre sud, preponderent francofonă, dar cu o enclavă de cca. 700.000 de vorbitori de limbă germană; şi Regiunea-capitală Bruxelles, cu cele 19 comune componente, centru francofon înconjurat de vorbitori de flamandă.

Spre deosebire de oraşe situate în centrul unor grave conflicte etno-religioase cu caracter istoric, cum e Ierusalimul, diferenţele lingvistice şi culturale care colorează – uneor destul de sumbru – harta oraşului Bruxelles sunt mai fluide, cu linii despărţitoare relativ permeabile; de aceea, nici nu e cazul să vorbim de conflicte inter-etnice, fiindcă, de-a lungul istoriei, o bună parte din populaţia valonă a adoptat limba şi cultura flamandă, pentru ca mai tărziu, procesul invers să ducă la „francizarea” unui mare număr de flamanzi. Asta nu diminuează totuşi surprinderea cu care un călător care revine după decenii la Bruxelles, ca mine, constată că, dacă se adresează în franceză unui funcţionar de la aeroport, riscă în cel mai bun caz un răspuns în engleză, însoţit de o privire mai degrabă neprietenoasă.

Încă de la întemeiere, Bruxelles a fost un centru bogat al unei regiuni prospere, comparabilă doar cu nordul Italiei din secolele XIV-XVI. Un al doilea veac de aur urmează instaurării monarhiei constituţionale, la 1830, când Belgia devine a patra putere economică a lumii datorită industriei şi comerţului pe care le practică şi azi cu o productivitate uimitoare chiar pentru vecinii lor, harnicii olandezi. În această perioadă de înflorire îşi are însă originea şi conflictul lingvistic şi cultural care a marcat destinul oraşului Bruxelles.

Sediul Parlamentului European

Sediul Parlamentului European

În timpul celor două războaie mondiale, şi mai ales în timpul ocupaţiei din 1940-1944, germanii au încurajat populaţia flamandă în direcţia unei politici şovine şi revanşarde, care a dus la persecuţii şi deportări. După război, conflictele mocnite devin tot mai flagrante, astfel că în 1961-1962 frecvenţa demonstraţiilor anti-franceze devine neliniştitoare.

Bruxelles – regiunea-capitală este astfel deplin constituită, cu patru parlamente locale, şase districte de poliţie, agenţii municipale şi 19 comune. Bruxelles este şi sediul Parlamentelor valon şi flamand, precum şi al Parlamentului naţional – Camera deputaţilor şi Senat – ca şi al Guvernului Belgiei. Cu preţul acestei complicate şi oneroase structuri multiple, riscurile pe care le prezentau înainte de 1989 relaţiile inter-lingvistice din Belgia în genere şi din oraşul Bruxelles în special au ajuns să fie mult mai reduse, confirmând prestigiul tradiţionalului „compromis belgian” şi virtuţile unui mediu politic şi cultural adesea caracterizat drept „o pacifică anarhie”.

O altă problemă, în parte general-occidentală, în parte însă specifică oraşului Bruxelles, este prezenţa aici a nu mai puţin de 50.2% populaţie migrantă. Aici intră şi refugiaţii marocani sau congolezi, taberele de romi veniţi din estul Europei, dar şi o populaţie migrantă de „gulere albe” – sau de „fat cats” („pisicile grase”, dacă e să le dăm porecla celor mai ostile medii în raport cu miile de persoane aparţinând instituţiilor Uniunii Europene).

Ca pretutindeni în Europa occidentală, integrarea imigranţilor musulmani e dificilă, ca şi cea a multora veniţi după anul 2000 din noile state membre UE, mai ales că adesea este vorba despre persoane fără calificare şi cu o cunoaştere precară a limbii şi culturii locului. De aici şi o rată mult prea ridicată a şomajului, mai ales în Valonia. Primul Consiliu al Comunităţilor Europene a intrat în funcţie la 1 ianuarie 1958, prezidat, în ordine alfabetică, de Belgia. De atunci, şi mai ales din 1997, Bruxelles a progresat constant către statutul său actual de capitală de facto a UE; despre o capitală efectivă, de iure, nici că poate fi vorba. Tratatul de la Amsterdam a oficializat Bruxelles ca sediu al celor două principale instituţii europene, Comisia şi Parlamentul European; acesta din urmă avea sediul la Strasbourg, dar s-a apropiat tot mai mult de Bruxelles, unde se întruneşte trei săptămâni din patru, în favoarea principiului de co-decizie Parlament – Comisie. Aşa a apărut în inima oraşului un centru european, dominat de Parlamentul European, unica instituţie europeană aleasă prin vot direct de cei peste 507 de milioane de cetăţeni ai Uniunii. Consiliul Uniunii Europene, format din reprezentanţii guvernelor statelor membre, are de asemeni o clădire superbă în această zonă a oraşului, imobilul Justus Lipsius, construit în anii ’90. Comisia Europeană, gardianul Tratatelor, funcţionează în imobilul Berlaymont, pe care îl vedem frecvent la jurnalele de ştiri; clădirea a fost construită în 1960 de arhitecţii Lucien de Vestel, Andre Polak şi Jean Gilson.

Se adaugă însă acestor trei instituţii foarte cunoscute şi importantul Comitet Economic şi Social European, un organism consultativ, partener al Comisiei şi vocea societăţii civile din ţările membre, ale cărei drepturi le apără. Nu mai puţin important este Comitetul Regiunilor, care trebuie să fie consultat în privinţa oricărei decizii care poate afecta autorităţile locale sau regionale din statele membre, cum ar fi politicile de sănătate, educaţie şi transport.

Cartierul General al NATO

Cartierul General al NATO

Tot aici funcţionează opt agenţii europene: Agenţia de Apărare, cea de Educaţie, Audiovizual şi Cultură, Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovaţie, Agenţia de control piscicol, Agenţia pentru Sisteme Globale de Navigaţie prin Satelit, Agenţia pentru Cercetare, Agenţia Executivă a Consiliul European al Cercetării şi Agenţia Executivă pentru Reţeaua de Transport Trans-European. În afara instituţiilor UE însă, Bruxelles este şi sediul Cartierului General al NATO, ca şi al EUROCONTROL şi al multor corporaţii multinaţionale, fiind al treilea centru de conferinţe internaţionale din lume şi găzduieşte mai mulţi diplomaţi şi jurnalişti decât Washington. Această concentrare de instituţii şi birouri, accentuată după 2004, a început să ridice probleme incomode municipalităţii şi locuitorilor capitalei. Desigur, belgienii au fost măguliţi de statutul oraşului lor de capitală a Uniunii Europene. Palatul Parlamentului European, clădirile care adăpostesc birourile Comisiei Europene, pletora de sedii ale celor mai diferite organizaţii şi firme cu interese variate gravitând în jurul acestora adaugă strălucirea lor unui ansamblu urban strălucitor şi el. Dar adevărul este că există aici şi germenii unor nemulţumiri, căci populaţia permanentă a oraşului se simte marginalizată faţă de cea temporară, cu mult mai puţine responsabilităţi decât localnicii, dar şi cu venituri incomparabil mai mari. Pentru un localnic mediu, nici magazinele, nici cabinetele medicale, nici alte comodităţi din zona „europeană” nu sunt accesibile, în vreme ce „europenii” au acces la toate facilităţile oraşului belgian – ale cărui impozite nu le plătesc.

Pentru cine cunoaşte şi apreciază oraşul Bruxelles, e destul de clar, totuşi, că anarhia pacifică a acestei capitale – melancolice ca Jacques Brel, suprarealiste ca René Magritte, visătoare ca o muzică de Maurice Maeterlinck, multicoloră ca un tablou de Pieter Bruegel – va depăşi cu un compromis inteligent hotarul dintre capitala Belgiei şi capitala Europei.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Mihai Viteazul, un mare erou naţional

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Mihai Viteazul, un mare erou naţional

Fără nici o îndoială, în rândul marilor bărbaţi de stat ai românilor, Voievodul Mihai Viteazul este o figură de prim rang. Fapte de arme strălucite au săvârşit mulţi dintre cei care au stat în fruntea Principatelor româneşti de-a lungul veacurilor, dar nici unul dintre aceştia nu a avut limpezimea unei idei atât de profunde, de statornice şi de o importanţă vitală – aceea a unirii românilor în cadrul unui Stat îndeajuns de puternic încât să le asigure locul ce li se cuvine pe harta geopolitică a Europei ca naţiune de sine statătoare.

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul

Faptul că reuşita sa politică şi militară nu a fost una de durată nu are prea mare importanţă – ne aflam, în acel moment istoric, în perioada afirmării marilor Imperii – important este faptul că pentru prima dată, o idee politico-militară fundamentală pentru istoria românilor a izbăndit. Dovada că Mihai Viteazul nu a fost doar un „condottiere”, aşa cum încearcă istorici mai noi să demonstreze, din motive dacă nu meschine, atunci răuvoitoare, este faptul că proiectul său de ţară unită a fost continuat peste veacuri cu sorţi de reuşită din ce în ce mai mari. Trebuie să lămurim un lucru: în cazul Mihai Viteazul nu se discută despre recuperarea de posesiuni ori de obţinerea unor noi cetăţi ori moşii dintr-un Principat în altul, cum este situaţia domniilor lui Mircea cel Bătrân ori Ştefan cel Mare ori Petru Rareş sau Vlad Dracul, ci despre înfăptuirea unei idei politice, având un temei naţional, într-un context european ce părea favorabil. Dar să observăm contextul, fără acest fapt acţiunea lui Mihai Viteazul putând părea, aşa cum li se pare unora astăzi, o aventură militară şi o probă a unui imens orgoliu. Scena politică europeană era dominată de iniţiativa Papei Clement al VIII- lea, Liga Sfântă, din care făceau parte mai toate statele Occidentului şi în care Austria Habsburgilor avea de jucat un rol extrem de important. După respingerea primului asalt al otomanilor împotriva Vienei, înainte cu 60 de ani, Austria căuta o întărire a poziţiei sale militare, întrevăzându-se un nou pericol de expansiune turcească, de această dată mult mai hotărât şi mult mai puternic. Împăratul Rudolf al II-lea era decis să facă din Principatele româneşti avanpostul politicii sale de apărare, exploatând situaţia ambiguă a suzeranităţilor şi suveranităţilor din zonă. Spre a da un exemplu, Mihai Viteazul, după ce ajunge Domn cu încuviinţarea Sultanului, în 1593, folosind metoda clasică a cumpărării domniei, aderă la Liga Sfântă, Ligă în care, direct sau indirect, se aflau şi celelalte două principate, Transilvania lui Sigismund Bathory şi Moldova lui Aron Vodă. La exact un an de domnie, declanşează insurecţional atacul asupra otomanilor. La 13 noiembrie 1594 se petrece vestita şi cruda suprimare a creditorilor, urmată de atacarea şi cucerirea mai multor cetăţi otomane din sud – Giurgiu, Hârşova, Silistra. Campania victorioasă este urmată de un act politic – acceptarea suzeranităţii lui Sigismund Bathory, ceea ce însemna acceptarea protecţiei Împăratului Rudolf al II-lea. Este o mişcare politică nu lipsită de pragmatism şi inteligenţă, o mişcare ce intra într-o tradiţie, dacă putem spune, a principilor români, devenind cu timpul o soluţie proprie bărbaţilor de stat români care au năzuit la afirmarea identităţii şi a autonomiei politice. Este soluţia la care au recurs Brâncoveanu, Cantemir, apoi Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, în felul lor Alexndru Ioan Cuza, Carol I, Ferdinand, Ioan I.C. Brătianu şi Mihai I. Unii dintre aceşti oameni de stat au plătit cu viaţa îndrăzneala de a face politică mare între mari jucători ai istoriei, Mihai Viteazul numărându-se între ei, fiind chiar primul dintre aceştia. Ceea ce a gândit acest om de acţiune, diplomaţie şi patriotism a devenit o constantă a politicii româneşti, atunci când aceasta s-a manifestat. Au fost şi momente grele, când politica românească a tăcut, dar atunci când a găsit o nişă între marile blocuri de presiune din est, vest şi sud, ea a acţionat urmând calea deschisă de Mihai Viteazul.

„Intrarea lui Mihai Viteazul pe poarta Sf. Gheorghe” –Litografie 1845

„Intrarea lui Mihai Viteazul pe poarta Sf. Gheorghe” –Litografie 1845

O mare probă de iscusinţă diplomatică este încheierea păcii cu otomanii în 1597, după campania triumfală ce l-a adus la Adrianopole, fosta capitală a Imperiului. Pacea încheiată de Mihai din poziţia învingătorului i-a dat posibilitatea să-şi consolideze poziţia în faţa lui Rudolf al II-lea, încheind la 1578 un Tratat cu acesta, tratat care i-a dat posibilitatea de acţiune în vederea aducerii Transilvaniei şi Moldovei sub sceptrul său. Anul următor, Mihai se află în solie la Praga, unde cere sprijinul pentru înfăptuirea acestui proiect, motivând ca Ieremia Movilă şi Andrei Bathory s-au închinat regelui Poloniei, regat ce nu făcea parte din Sfânta Ligă. Bătălia de la Şelimbăr, de la sfârşitul lui octombrie, odată câştigată, îi dă posibilitatea ca la 1 noiembrie să intre aureolat de glorie în Alba Iulia. Dieta Transilvaniei îl recunoaşte ca Guvernator Imperial. În luna mai, anul următor, bătălia de la Bacău îi aduce Moldova sub ascultare. Unirea, „pohta ce-a pohtit-o”, era realizată! A fost proclamat Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi toată Ţara Moldovei în 6 iulie 1600.

Această reuşită, în condiţii care o făceau puţin credibilă, fiind vorba de crearea unui centru de putere politică, economică şi militară în zona de conflict direct dintre Habsburgi şi Otomani, a însemnat în acelaşi timp afirmarea deplină a existenţei unei conştiinţe naţionale româneşti. Există multe voci şi teorii istorice care neagă posibilitatea existenţei unei conştiinţe naţionale în acea perioadă, dar toate sunt infirmate de această manifestare plenară a acesteia în proiectul reuşit al Voievodului român Mihai Viteazul. Reuşita sa a trezit speranţele popoarelor balcanice în posibilitatea eliberării de sub stăpânirea turcească. Autonomia pe care a afirmat-o şi faţă de Rudolf al II-lea a făcut din Mihai Viteazul un purtător de steag al popoarelor cuprinse de Imperii, fie Habsburgic, fie Otoman. În această speranţă se găseşte, probabil, resortul simpatiei şi fidelităţii atâtor secui, sârbi sau greci care au luptat alături de voievodul român. Dar istoria are drumuri întortocheate! Era prea devreme pentru astfel de idei, de planuri!

Principatele române aflate sub domnia lui Mihai Viteazul, la 1600

Principatele române aflate sub domnia lui Mihai Viteazul, la 1600

În toamna anului 1600, Sigismund Bathory îl înfrânge pe Mihai Viteazul la Mirăslău, Moldova este recâştigată de Movileşti, cu sprijin polon, iar pe tronul Munteniei vine Simion Movilă. Mihai Viteazul devine cu totul dependent de voinţa lui Rudolf al II-lea, care îi acordă sprijinul în ideea de a-l slăbi pe Sigismund Bathory în pretenţiile sale de Principe. La Guruslău, la începutul lui august 1601, Mihai Viteazul îl învinge pe Bathory. Proiectul imperial a reuşit, trebuia distrus proiectul voievodal. Generalul Basta duce la îndeplinire planul secret de „limpezire a apelor”. Odată ce Mihai Viteazul şi-a făcut datoria, Mihai Viteazul trebuia să moară. Ceea ce s-a întâmplat, de mâna mercenarilor valoni, în cortul său din tabăra imperială. Capul marelui bărbat a fost dus de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, iar trupul zace şi astăzi în mormântul de pe strada Bogata, din Turda.

Unirea Principatelor româneşti sub sceptrul lui Mihai Viteazul a fost un act raţional, de voinţă politică, întemeiat pe cerinţe obiective. Proiectul lui Mihai Viteazul a fost reluat, treaptă cu treaptă, până cînd, în 1918, s-a realizat deplin, cu temeinicie şi statornicie. Viabilitatea proiectului stă tocmai în necesitatea sa obiectivă, el se întemeiază pe comunitatea lingvistică şi culturală a românilor, care a fost nevoită să-şi găsească căile de supravieţuire sute de ani. Au fost necesare soluţii politice şi militare complicate până când s-a ajuns la o rezolvare acceptabilă, aşa cum este ea astăzi înfăptuită. Mai există români desprinşi din trupul ţării, dar viitorul va aduce cu sine formula politică de reunire. Important este că astăzi avem o Ţară unită. Datorăm acest fapt şi primului dintr-un şir lung de eroi naţionali: Mihai Viteazul!

Eugen Uricaru

Bătălia Arctică

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Bătălia Arctică

Comorile energetice -resursele de hidrocarburi estimate a exista în zona Polului Nord, precum şi avantajele economice şi strategice atrag ca un magnet interesele mai multor state, care duc o adevărată bătălie pentru supremaţie în regiune.

Hotarele din jurul Polului Nord

Hotarele din jurul Polului Nord

Comori, competitori, mize. De peste două decenii, Oceanul Arctic a devenit zonă de competiţie geopolitică. Zona Arctică, mai exact frontiera nordică a Rusiei, Norvegiei, Danemarcei, Statelor Unite şi Canadei ascunde, potrivit studiilor, circa 22% din resursele nedescoperite de petrol şi gaze naturale ale lumii. Este vorba, spun experţii americani (susţinuţi în estimări de specialiştii ruşi), despre aproximativ 90 de miliarde de barili de petrol, două trilioane de metri cubi de gaz natural şi circa 44 miliarde de metri cubi gaze lichefiate, majoritatea în largul mării. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că statele care se învecinează cu aceste comori sunt în plină competiţie şi fac tot felul de demersuri – locale şi internaţionale – pentru a-şi extinde dominaţia în zonă.

Situaţia actuală arată că nici un stat nu deţine şi nici nu ar putea deţine în întregime Zona Arctică. Amintitele ţări, care au hotarele în vecinătate, ţintesc, pe de o parte, exploatarea celor 200 de mile marine la care le dă dreptul legea internaţională, iar pe de altă parte extinderea suveranităţii cât mai adânc în jurul Polului Nord. Cu excepţia (notabilă!) a SUA, toate celelalte state şi-au cerut dreptul de a-şi prelungi zona atribuită prin Legea Mărilor. În „bătălia” pentru resursele acestui spaţiu în care trăiesc circa patru milioane de oameni „aparţinând unui număr de 30 de grupuri etnice, guvernaţi de opt naţiuni”, după cum arată „RT News”, sunt folosite toate mijloacele menite să asigure unui stat sau altul atingerea scopului extinderii zonale. De pildă, Danemarca a prezentat Organizaţiei Naţiunilor Unite, la sfârşitul anului 2014, o cerere de revendicare, susţinând că zona care înconjoară Polul Nord este legată de platforma continentală a Groenlandei, teritoriu autonom danez. Şi Norvegia a făcut o prioritate din „strategia nordică”, construind o nouă generaţie de fregate şi spărgătoare de gheaţă. La rândul lor, Statele Unite par mult mai interesate de subiect în ultima perioadă, elaborând un „Arctic Action Plan” considerat ambiţios şi menit să-i ajungă din urmă pe ceilalţi competitori implicaţi în cursa pentru dominaţia regională. Nu în ultimul rând, Rusia, aşa cum a obişnuit comunitatea internaţională, sare peste etapele de negocieri etalând „avertismente” militare: revendică la ONU extinderea propriilor hotare arctice cu 1,2 milioane de km pătraţi, simultan deschizând noi porturi militare şi propunându-şi ca până în 2025 să aibă în regiune 13 aeroporturi şi 10 staţii anti-radar. De altfel, în acest an, Flota Nordică a Rusiei participă la exerciţii în Zona Arctică, „pentru a se pregăti în vederea unor activităţi militare în regiune”. Mai mult, Moscova a anunţat că va stabili o structură de comandă militară în regiunea arctică până în anul 2017, urmărindu-se „redeschiderea tuturor fostelor structuri sovietice de apărare din regiune”. Ca urmare a acţiunilor Rusiei, celelalte state (cum ar fi Canada, care are o nouă bază la Resolute Bay) au introdus şi ele componenta militară în activităţile lor din Zona Arctică, sporindu-şi efectivele şi modernizând infrastructura de acest tip. „Nevoia de a domina Zona Arctică include şi o cursă a înarmărilor”, atrage atenţia expertul internaţional Patrick L Young. În paralel, etalările de „spărgătoare de gheaţă” de ultimă generaţie nu mai contenesc…

Platformă petrolieră norvegiană

Platformă petrolieră norvegiană

Ca întotdeauna atunci când vine vorba despre lupta pentru resurse şi putere, interesele se pot ciocni. Un exemplu este pretenţia Canadei, care revendică lanţul muntos Lomonosov, parte a platformei submarine din Oceanul Îngheţat de Nord. Doar că Institutul rusesc de Oceanologie a desfăşurat cercetări în zonă încă din 2007, concluzionând că aceasta este parte componentă a platformei continentale ruseşti! Aceeaşi zonă este disputată concomitent şi de Canada…

Care sunt resorturile care „mână” statele în această întrecere pentru supremaţie? Alături de menţionatele comori energetice din adâncuri, este vorba despre faptul că accesul în Zona Arctică înseamnă şi controlul asupra rutelor nordice, dezvoltare economică, lărgirea perspectivelor strategice. Un argument economic ar fi acela că, odată cu topirea accelerată a gheţii, transportul naval prin nordul pământului ar putea deveni cea mai rapidă cale de a face comerţ în jurul lumii, mai exact de la durate ale transportului de 48 de zile în prezent s-ar ajunge la 35 de zile, ceea ce nu este deloc puţin când se vorbeşte despre comerţ intercontinental. Iar din punct de vedere strategic, Polul Nord nu poate fi de neglijat din perspectiva amplasării de baze şi sisteme militare care să întărească dominaţia.

Submarinul nuclear rusesc „Yekaterinburg”, în exerciţii… arctice

Submarinul nuclear rusesc „Yekaterinburg”, în exerciţii… arctice

Interesele UE. Pentru Uniunea Europeană în ansamblu, ca mare putere mondială, este tot mai important să aibă un cuvânt de spus în „jocul” geopolitic ce vizează Zona Arctică. O poate face prin doi „pivoţi”: Danemarca, stat membru, şi Norvegia, care, deşi nu are această calitate, îşi declară tot concursul. UE are şi motive să-şi susţină poziţia, dat fiind faptul că a alocat 1,14 miliarde euro pentru proiecte sociale şi de de dezvoltare economică ale regiunii (în special nordul Finlandei şi Groenlanda) în perioada 2007 – 2013. Din aceste considerente, încă din 2008, liderii europeni atrăgeau atenţia, într-un raport al Comisiei Europene, asupra evoluţiilor, perspectivelor şi atitudinii Uniunii faţă de regiune, menţionând că „există riscul unui conflict cu Rusia pe motiv de exploatare a resurselor” şi că „încălzirea globală creşte ameninţările la securitatea internaţională”. Documentul avertiza totodată că „Uniunea Europeană trebuie să se dovedească capabilă să facă faţă noilor provocări şi să-şi apere interesele”.

Canada îşi întăreşte prezenţa în Zona Arctică

Canada îşi întăreşte prezenţa în Zona Arctică

Pe lângă faptul că evoluţiile din Ucraina au confirmat avertismentele cuprinse în raport, ce altceva se mai poate observa la şapte ani de la semnalele documentului? În toamna anului 2014, europenii ţineau un seminar – „EU in the Arctic, Arctic in the EU” – care prezenta rezultatele unei… strategii („Strategic Assessment of Development of the Arctic”). S-a vorbit atunci despre „politici, tendinţe, implicaţii, perspective”, dar acţiunile concrete prin care Uniunea Europeană să-şi urmărească interesele în Zona Arctică se lasă şi azi aşteptate. Încă nu este foarte clar ce atitudine va avea noua Comisie Europeană faţă de tema Nordului, cum vor evolua structurile deja existente, dacă va fi pus în aplicare preconizatul „Centru de Informaţii Arctic” al Uniunii Europene, dacă se va putea separa tema arctică de contextul nefavorabil al relaţiilor UE-Rusia, dacă Uniunea va reuşi să acţioneze ca un tot unitar în materie. Iar auspiciile nu sunt dintre cele mai bune: UE prezintă un tablou fragmentat când vine vorba despre Zona Arctică, lăsată până acum în seama Serviciului de Acţiune Externă (din perspectivă diplomatică) şi a multor comisii şi directori (din pescuit, politică regională, mediu, transport etc) din punct de vedere economic. Aşadar, nici vorbă de o voce unitară a Uniunii Europene în faţa evoluţiilor de anvergură din zona Polului Nord.

Totuşi, posibilităţi de remediere există. Politicile comunitare pentru Zona Arctică se aplică deja în Finlanda, Suedia, Danemarca, precum şi în Islanda şi Norvegia. De pildă, Norvegia a susţinut masiv intrarea Uniunii Europene în poziţia de observator în cadrul Consiliului Arctic (Canada, Danemarca, Finlanda, Islanda, Rusia, Suedia şi SUA). Pe lângă această intrare, prin nenumăratele programe şi acorduri de parteneriat care se derulează, Uniunea Europeană poate fi tot mai mult percepută ca un actor major al Zonei Arctice, arată o rezoluţie a Parlamentului European din 2014.

Roxana Istudor

Despre popularitatea unor lideri

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Despre popularitatea unor lideri

Puterea erodează. O demonstrează fluctuaţiile încrederii şi popularităţii de care se bucură (sau nu…) liderii politici de top.

În 1935, jurnalistul american George Gallup punea bazele unui proces fără de care imaginea politicienilor actuali a ajuns de neconceput: măsurarea prin sondaj a indicilor de încredere în lideri, pe scurt a felului în care mai-marii lumii îşi fac treaba în fruntea statelor şi guvernelor. Tocmai de aceea – poate şi pentru faptul că SUA sunt azi cea dintâi mare putere – începem să ilustrăm ideea că imaginea publică şi gradul de încredere al celor în slujba cărora se află politicienii au în multe cazuri mari variaţii tocmai cu evoluţiile câtorva preşedinţi americani. De pildă, George W. Bush, votat pe „rankopedia.com” ca fiind unul dintre „cei mai slabi lideri”, cădea de la 62% susţinere în momentul realegerii la 28% în 2008, un an înainte de încetarea celui de-al doilea mandat. Era cel mai mic scor din 1950, potrivit Institutului „Gallup”. O mare diferenţă, aşadar, faţă de faţă de cele 90 de procente susţinere înregistrate în anul 2002 şi, totodată, o mare distanţă de scorul de peste 60% cu care predecesorul său, Bill Clinton, îşi încheia ciclul prezidenţial… Şi Barak Obama, ales la început cu entuziasm, resimte efectele erodării în fruntea statului, situându-se sub media de popularitate a preşedinţilor americani, de 53%, la o distanţă de peste zece procente.

Vladimir Putin

Vladimir Putin

Trecând în Europa, găsim de asemeni date care ilustrează fluctuaţiile încrederii publicului în prestaţia aleşilor. De pildă, dincolo de Canalul Mânecii dăm de indicii din dreptul actualului premier britanic David Cameron. În cadrul unuia dintre cele mai recente sondaje, întrebaţi ce notă i-ar da şefului guvernului pe o scară de la 1 la 10, britanicii au indicat… 3.5. Reiese că primul ministru a scăzut şi mai mult în ochii celor pe care îi guvernează, după ce oricum nu avusese scoruri însemnate nici în 2010, când înregistra 5.1. Interesant de menţionat este faptul că celebra sa înaintaşă pe linie politică, Margaret Thatcher, figurează în topuri ca unul dintre cei mai buni lideri ai lumii din toate timpurile!

Cu totul altfel stau lucrurile în interiorul unui alt gigant european, Germania. Aici se remarcă pe deplin tradiţionala încredere pe care o au cetăţenii nordici în guvernele lor: cancelarul german Angela Merkel nu a scăzut niciodată sub 50% susţinere şi este votată cu regularitate drept cel mai popular politician. Detaliind, aflăm că 70% dintre germani o consideră persoana cea mai potrivită să salveze eurozona şi că jumătate dintre ei ar alege-o pe Merkel dacă ar putea-o vota direct. Totuşi, electoratul german nu glumeşte când vine vorba despre muncă şi „taxează” cu promptitudine prezenţa la datorie. Astfel, Merkel a scăzut 12 puncte în sondaje la începutul anului trecut, când un accident de schi a ţinut-o departe de treburile ţării, notează „Reuters”. Aşadar, actualul cancelar german, primul provenit din fosta RDG, are toate şansele să rămână, per ansamblu, aproape de nivelul de popularitate pe care l-a păstrat până azi fostul cancelar Willy Brandt (cu un scor general de 72.26).

La celălalt pol (geografic) al puterii mondiale se află Vladimir Putin. Preşedintele Federaţiei Ruse a crescut în sondaje cu 15 procente în două luni după anexarea Crimeii. Alte câteva luni mai târziu, când se credea că urmează un război cu Ucraina, popularitatea lui Putin ajungea la 87% (aşa cum în 2002, după atentatele de la World Trade Center, americanii se aliniaseră în spatele politicii de ripostă militară a lui George W. Bush în proporţie de 90%!). Nici colapsul rublei, de la sfârşitul anului trecut, generat de sancţiunile internaţionale, chiar dacă a adus dificultăţi financiare populaţiei, nu a ştirbit decât câteva procente din încrederea de care se bucură cel care a fost declarat „omul anului” în Federaţia Rusă 15 ani consecutiv. Totuşi, sunt semne evidente că scăderea nivelului de trai duc la erodarea încrederii în şeful statului rus în viitor. Pentru a ilustra şi mai bine schimbările de atitudine ale electoratului rus, menţionăm evoluţia abruptă a unui alt preşedinte, Boris Elţîn. Venit la putere pe un val de entuziasm popular, Elţîn avea o cotă de popularitate de 81% în 1991. Câţiva ani mai târziu, când şi-a anunţat retragerea, suportul popular se evaporase până la 8 procente. Specialiştii consideră că ruşii l-au „pedepsit” în doar câţiva ani pe Elţîn pentru că „fusese un lider slab, care prăbuşise gigantul URSS”. Se pare că succesorul său, Putin, a învăţat din această involuţie şi „întreţine” nostalgiile din Federaţie, până într-acolo încât „Moscow Times” consideră că liderul de la Kremlin le-a generat ruşilor „dependenţă de persoana sa”. Până într-acolo încât popularitatea lui Putin nu a scăzut niciodată sub 60%.

Se pot desprinde două observaţii: pe de o parte, în democraţiile consolidate, „seismograful” percepţiei asupra puterii este mult mai sensibil decât în regimurile forte. Pe de altă parte, în mai toate cazurile, perspectiva unui conflict coagulează în masă naţiunile în jurul conducătorilor, cu efectele menţionate asupra popularităţii acestora.


Marii lideri ai lumii au o imagine publică şi în exteriorul ţării lor. Chiar dacă nu sunt şi votaţi în alte state, interesul este firesc, din moment ce aceştia creionează reperele evoluţiei societăţii mondiale. Dar cum sunt văzuţi politicienii de top mondial în afara graniţelor statelor lor? În Canada, de pildă, un studiu al Institutului „Angus Reid Global” arăta că Angela Merkel este percepută ca fiind un lider „puternic”, Vladimir Putin „arogant”, Barak Obama „influent”, aceeaşi imagine existând şi în cazul premierului britanic. Şi la acest capitol putem puncta un element cel puţin interesant pentru o ţară în mare parte francofonă: peste jumătate dintre participanţii la un recent sondaj afirmă că nu sunt suficient de familiarizaţi cu politica preşedintelui Franţei, Francois Hollande pentru a se pronunţa faţă de prestaţia sa…

Femei în politica românească

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Femei în politica românească

Accesul femeilor din România la vârful politicii pare să arate semne mai bune decât în trecutul recent. Chiar dacă în prezent suntem departe de Franţa, de pildă, unde femeile reprezintǎ 26.9% dintre deputaţi, în timp ce la noi ele reprezintǎ doar 13.9%, în timp ce în Senat procentul este chiar mai mic, de numai 7,4%, ascensiunea acestora nu poate fi contestată.

Corina Creţu

Corina Creţu

Neîndoielnic, unul dintre punctele forte ale reprezentării femeilor din România în politica la vârf este prezenţa lor în Parlamentul European, unde ne aflăm puţin peste media Uniunii Europene. Aici par să se fi coagulat competenţele unor nume precum Corina Creţu, fost vicepreşedinte al Parlamentului European, în prezent comisar european pentru politica regională, Norica Nicolai, doctor în Drept penal, Renate Weber, jurist care a condus o misiune UE de observare a alegerilor în 2008, Monica Macovei, unul dintre cei mai activi europarlamentari români, Adina Vălean, vicepreşedinte al puternicului grup ALDE din PE, Ramona Mănescu, aflată la al treilea mandat sau Daciana Sârbu, europarlamentar din 2007.

În plan intern, în condiţiile în care mai sunt multe de făcut pentru a asigura echilibrul accesului la vârful politicii pe care îl promovează Uniunea Europeană, există totuşi câteva repere de profesionalism şi vocaţie politică. Amintim aici pe Sulfina Barbu, fost ministru al Mediului, Anca Boagiu, care a avut rezultate notabile în fruntea Ministerului Transporturilor, Raluca Turcan, vicepreşedinte al PDL, Alina Gorghiu, co-preşedinte al PNL cel mai puternic partid de opoziţie, consilierul de stat Andreea Paul, Olguţa Vasilescu, primar al oraşului Craiova, Ana Birchall, înalt reprezentant al primului ministru pentru Afaceri Europene şi Parteneriatul cu SUA, Rovana Plumb, în prezent ministrul Muncii.

Şi totuşi România se află pe ultimele locuri în lume în ce priveşte reprezentativitatea femeilor în „politica mare” – în Uniunea Europeanǎ devansǎm doar Cipru şi Ungaria în ceea ce priveşte ponderea femeilor în Parlament, iar în lume ne clasǎm pe locul 99 din 141, în urma unor state ca Turkmenistan, Azerbaidjan, Zimbabwe, Bangladesh, Irak sau Afghanistan. În aceste condiţii, cariera exemplară a femeilor politician prezentate anterior, contribuţia lor la îmbunătăţirea climatului politic şi a bunei guvernări pot fi un punct de pornire pentru schimbarea situaţiei actuale.

 


Ilustre înaintaşe

Femeile care fac politică la nivel înalt în România de astăzi calcă pe urmele unor ilustre înaintaşe. Astfel, Maria Rosetti (1819 – 1893) a participat, alături de soţul ei, C. A. Rosetti, la întrunirile secrete pregătitoare ale Revoluţiei paşoptiste, venind în ajutorul fruntaşilor Revoluţiei şi susţinând apoi mişcarea pentru unirea Principatelor Române şi cauza războiului de independenţă (1877 – 1878). Sofia Chrisoscoleu (1839-1861) a folosit puterea presei pentru a susţine unirea Principatelor Române, Constanţa Duncă-Schiau (1843-?) a scos la Bucureşti revista feministă „Amicul familiei” şi a elaborat un amplu proiect dedicat creării unui sistem educaţional modern pentru femeile române, unele din sugestiile sale fiind incluse în legea învăţământului din 1864. Alte promotoare ale drepturilor şi emancipării femeilor au fost de asemeni Maria Flechtenmacher (1883-1888), care a reflectat în presă dificultăţile create în mod artificial în calea promovării femeii în diferite profesiuni, Sofia Nădejde (1856 – 1946), care a luptat timp de aproape 50 de ani pentru drepturile femeii, Adela Xenopol (1861-1939), care a editat la Iaşi revista lunară „Dochia”, chemând femeile să susţină eforturile lui Ionel Brătianu de promovare a unei politici de reforme, Eugenia de Reuss-Ianculescu (1865 – 1838), care a trimis memorii Camerei Deputaţilor şi Senatului, prin care revendica participarea femeilor la alegerile consiliilor locale, Calypso Botez (1880 – ?), autoarea unor importante studii şi memorii trimise către Parlament pentru înlăturarea legislaţiei depăşite privind statutul juridic, economic şi politic al femeii sau Alexandrina Cantacuzino (1881 – ?), cea care a întemeiat Consiliul Naţional al Femeilor Române şi ale cărei proiecte au stat la baza propunerilor vizând îmbunătăţirea statutului femeii din noul Cod civil din 1925.

Jocul lui Voronin 

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Jocul lui Voronin 

Evoluţiile din Republica Moldova par să cunoască în ultimul timp o întorsătură neaşteptată. Într-o primă etapă s-a înregistrat eşecul negocierilor dintre partidele declarate proeuropene (Partidul Liberal Democrat – PLDM, Partidul Democrat – PDM şi Partidul Liberal – PL), care însumau împreună, după alegerile de la finele anului trecut, 55 de mandate din 101 de deputaţi, câţi numără Parlamentul de la Chişinău. A urmat formarea de către PLDM şi PDM a unei Alianţe Politice pentru o Moldovă Europeană, fără participarea liberalilor, apoi anunţarea sprijinului parlamentar al Partidului Comuniştilor (PCRM), conduşi de veteranul Vladimir Voronin, pentru noua alianţă, fapte ce au bulversat din temelii scena politică moldovenească. O serie de analişti şi diverse publicaţii de la Chişinău, dar şi din România, s-au grăbit să catalogheze situaţia creată drept sfârşitul sau chiar încetarea ritmului parcursului european al Republicii Moldova, sau chiar o victorie a Rusiei, prin negocieri postelectorale. Cât adevăr şi câte ficţiuni se ascund în spatele unor asemenea provocări grave?

1._800_406_800_406

Vladimir Voronin, liderul Partidul Comuniştilor

Pentru a stabili cât mai exact rolul ce revine PCRM în actuala ecuaţie de putere de la Chişinău ar trebui mai întâi găsite răspunsuri la câteva întrebări: ce reprezintă astăzi Partidul Comuniştilor în Republica Moldova, care sunt mesajele-cheie adresate de această formaţiune societăţii moldoveneşti, ce pretenţii are Voronin pentru a susţine Alianţa PLDM-PDM şi, în consecinţă, care poate fi preţul unei asemenea colaborări pentru perspectivele europene ale Republicii Moldova?

De la început este necesar de precizat că PCRM a suferit ajustări, cum ar fi o anumită curăţire a rândurilor sale de unele personaje implicate în afaceri dubioase şi, poate mai important, iniţierea unui proces de întinerire a cadrelor, fapt ce i-a atenuat din imaginea de partid exclusiv al pensionarilor şi vârstnicilor nostalgici după vechi privilegii din perioada fostei URSS. În ce priveşte poziţia faţă de Moscova, este de menţionat că, deşi se pronunţă pentru o „relaţie de încredere şi prietenie cu Rusia”, PCRM nu se mai află de mult în graţiile Kremlinului, iar Vladimir Putin nu uită afrontul adus de Voronin în 2003, când i-a anulat vizita la Chişinău şi a refuzat să semneze aşa-numitul „Memorandum Kozak” privind federalizarea Republicii Moldova. Tocmai de aceea, Moscova a încurajat desprinderea unei aripi din PCRM şi formarea unui alt partid, denumit Socialist, sub conducerea unui lider tânăr, Igor Dodon, virulent antieuropean şi cu loialitate totală faţă de Federaţia Rusă, clasat pe primul loc la scrutinul din 30 noiembrie 2014. Spre deosebire de socialişti, Partidul Comunist (reformat) al lui Voronin nu s-a declarat oficial un opozant al orientării Republicii Moldova spre Uniunea Europeană. Dimpotrivă, după cum ne-au confirmat mai mulţi oficiali şi surse jurnalistice de la Chişinău, în consultările avute atât înainte de alegeri, cât şi după aceea cu reprezentanţii UE, Voronin a dat asigurări că partidul său va susţine vectorul european şi modernizarea Republicii Moldova pe baza politicii europene de bună vecinătate, indiferent dacă va accede la guvernare sau va rămâne în opoziţie. Pe fondul divizării accentuate a societăţii moldoveneşti pe tema orientării generale a Republicii (spre Est sau spre Vest), poziţia pe care s-a plasat Voronin a fost un motiv în plus, potrivit aceloraşi surse, ca PCRM să fie considerat atât de PLDM şi PDM, cât şi de reprezentanţi occidentali, drept un factor de care trebuie „să se ţină seama”. Pentru mulţi politicieni de la Chişinău, intrarea celor două partide democratice în negocieri cu PCRM nu a reprezentat o surpriză şi nici neapărat rezultatul unor manevre ruseşti, ci mai degrabă răspunsul la o serie de provocări interne şi externe care se resimt cu acuitate în climatul politic şi social din Republica Moldova.

2_800_500_800_500

Banerele electorale ale comuniştilor

Pe de altă parte, este limpede că, pentru susţinerea parlamentară faţă de Alianţa Politică pentru o Moldovă Europeană, comuniştii şi-au impus o serie de condiţii, care se răsfrâng deja aupra unora din opţiunile externe până de acum ale Chişinăului. Înainte de toate, PCRM consideră că prevederile Acordului de Asociere cu UE, semnat în 2014, conţine clauze inacceptabile, întrucât ar consacra un veritabil dictat din exterior asupra evoluţiilor din Republica Moldova. Ideea lansată de Partidul Liberal, condus de ex-preşedintele interimar al Republicii, Mihai Ghimpu, privind nominalizarea pentru funcţia de procuror a unei personalităţi din UE, eventual chiar din România, a fost apreciată ca nefericită de majoritatea clasei politice şi de opinia publică din Republica Moldova, refractară la orice tendinţă de amestec din afară ce aminteşte de vechile ingerinţe ale comisarilor sovietici în organizarea societăţii moldoveneşti. Tot nepotrivite stării de spirit predominante în rândul populaţiei moldoveneşti au fost considerate propunerile aceleiaşi formaţiuni liberale privind renunţarea la statutul de neutralitate al Republicii şi aderarea imediată la NATO, alternativă radicală, care nu se bucură în prezent de susţinerea populară necesară. Chiar şi afirmaţiile prounioniste cu România ale liberalilor nu întrunesc astăzi o susţinere consistentă, nici din partea unei bune părţi a populaţiei moldoveneşti, dar nici din partea SUA ori a principalelor state vest-europene, în primul rând Germania, care încă din 1991 se pronunţă necontenit pentru o dezvoltare separată a Republicii Moldova, ca stat independent desprins din fosta URSS.

Primul efect al înţelegerilor cu PCRM l-a reprezentat pasul înapoi făcut de liderii PLDM şi PDM, care au anunţat că adresarea în acest an a cererii de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană nu mai este de actualitate, fiind prematură. Al doilea efect l-a constituit respingerea primei formule guvernamentale propuse, în frunte cu Iurie Leancă, un proeuropean convins, neagreat însă de comunişti.

moldova_565_800_565_800Liderii celor două partide democrate par să încline mai degrabă spre acceptarea tezelor PCRM care vizează „un dialog eficient atât cu Vestul, cât şi cu Estul”. Dincolo de ambiguităţile pe care le implică asemenea declaraţii, riscuri mari pot fi identificate în alte mesaje-cheie ale lui Voronin, statuate de altfel în programul electoral al comuniştilor. Elementul ideologic de căpătâi al PCRM îl constituie autodefinirea sa ca „partid al statalităţii Republicii Moldova”, care, în fapt, semnifică resuscitarea vechii teorii a moldovenismului, de sorginte sovietică, ce consfinţeşte existenţa unei limbi moldoveneşti şi a unui popor moldovenesc diferite de limba română şi de poporul român. În pofida diverselor reajustări pragmatice, de fond sau de formă, PCRM a rămas cantonat în vechea mitologie sovietică, cu aceleaşi simboluri şi teze ale ideologiei leniniste, în care bornele evoluţiei Republicii Moldova sunt marcate definitiv de Marea Revoluţie din Octombrie 1917 şi de relaţiile multiseculare de prietenie cu poporul rus eliberator. Sub deviza „Doar PCRM! Doar Voronin!”, comuniştii moldoveni se consideră singurii apărători ai dezvoltării independente a Republicii Moldova. Ei nu au ezitat să înscrie în programul care i-a propulsat pe locul al treilea la ultimul scrutin electoral teza conform căreia „poporului moldovenesc i se impune împotriva voinţei sale identitatea românească”. Pentru a fi restabilită „identitatea lingvistică şi naţională moldovenească”, susţin comuniştii, în şcoli trebuie studiată „Istoria Moldovei” şi nu „Istoria Românilor”, iar limba rusă trebuie considerată „limbă de comunicare interetnică pe teritoriul Republicii Moldova”.

În multe privinţe, Vladimir Voronin a fost şi rămâne un politician abil şi imprevizibil. Deocamdată, apelul la sprijinul parlamentar al PCRM pare să răspundă unei nevoi de stabilitate şi echilibru în Republica Moldova. Dacă PCRM va insista însă pentru a impune tezele sale de sorginte sovietică noului executiv minoritar de la Chişinău, stabilitatea pe care o invocă autorii noilor alianţe şi înţelegeri va rămâne doar o ficţiune. Ceea ce nu ar justifica, desigur, aşa cum s-au grăbit să recomande unii analişti excesivi din România, suspendarea de către guvernanţii de la Bucureşti a oricăror contacte şi colaborări cu Chişinăul cât timp comuniştii lui Voronin ar asigura susţinerea parlamentară a Alianţei Politice pentru o Moldovă europeană. O asemenea abordare ar face, de fapt, jocul celor care doresc într-adevăr un nou blocaj în relaţiile moldo-române. Dimpotrivă, considerăm că România trebuie să rămână, aşa cum s-a declarat, de altfel, în mai multe rânduri, un promotor şi susţinător necondiţionat al parcursului spre Europa al Republicii Moldova, neafectat de evoluţii conjuncturale.

Dr. Ioan C. Popa

Holocaust – Genocidul care a întunecat civilizaţia 

Reporter: editura March - 11 - 2015 Comments Off on Holocaust – Genocidul care a întunecat civilizaţia 

Cele şapte decenii trecute de la eliberarea lagărelor de concentrare naziste a readus în memoria întregii lumi una dintre cele mai negre file ale istoriei civilizaţiei universale: Holocaustul în care au fost ucişi circa şase milioane de evrei, în timpul celui de-al doilea război mondial.

1_800_514_800_514

Soldaţi horthyşti şi germani arestând evrei pentru deportare

Sute de supravieţuitori a ceea ce este considerat unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei lumii s-au reunit, la sfârşitul lunii ianuarie, în perimetrul lagărului de la Auschwitz-Birkenau, din Polonia, pentru a participa la ceremoniile care au marcat readucerea în memorie a momentului din 1945 când soldaţii sovietici au deschis porţile lagărului, eliberând 7.000 de supravieţuitori lăsaţi în urmă de gardienii SS.

Auschwitz a rămas până astăzi sinonimul morţii. Istoria sa sinistră arată că în 1940, acesta era un lagăr de concentrare pe teritoriul polonez, anexat de Germania. A „evoluat” de la un loc de muncă forţată la un spaţiu de exterminare pe măsură ce se schimbau politicile germane în privinţa evreilor şi a altor categorii de persoane, considerate „asociale”. Astfel, Auschwitz a sfârşit prin a fi locul unde genocidul era planificat şi executat sistematic. În lipsa unor statistici exacte, se poate doar estima că numărul morţilor în lagăr ar fi putut fi de circa patru milioane de oameni. De altfel, însuşi comandantul lagărului, Rudolf Höss, a recunoscut că numărul minim al celor decedaţi a fost de 2,5 milioane. Evreii au reprezentat majoritatea victimelor, cel puţin o treime din numărul total de evrei ucişi de nazişti pe timpul războiului pierind aici. Lor li s-a adăugat un număr important de polonezi, prizonieri sovietici de război şi romi.

2_800_601_800_601

Evrei unguri „aleşi” pentru camera de gazare

Prizonierii aduşi din ghetourile instituite în Europa cucerită de nazişti erau transportaţi la Auschwitz în convoaie feroviare zilnice. La destinaţie, aceştia erau împărţiţi în trei grupuri. Un grup, alcătuit din cei consideraţi inapţi de muncă, mergea imediat la camerele de gazare. Aceşti oameni erau trimişi la Birkenau, unde mai mult de 20.000 de persoane puteau fi gazate şi incinerate zilnic. Alţi prizonieri erau folosiţi ca sclavi la fabricile industriale ale unor companii ca „I.G.Farben” şi „Krupp”, care lucrau pentru maşina de război germană. Condiţiile erau atât de îngrozitoare, încât, din 405.000 prizonieri înregistraţi ca muncitori între 1940 şi 1945 la complexul Auschwitz, 340.000 au murit din cauza execuţiilor, bătăilor, înfometării sau bolilor. Un al treilea grup, format din fraţi gemeni, era supus experimentelor medicale ale unor medici monstruoşi precum Josef Mengele.

Totuşi, Auschwitz, „un loc cât se poate de real al crimei realizate la nivel industrial, cel mai mare cimitir din lume, dar fără mormintele victimelor”, după cum îl descrie Piotr Cywinski, directorul Muzeului Auschwitz-Birkenau, este doar o parte a Holocaustului. Exterminarea evreilor a avut episoade cutremurătoare anterioare, ca „Operaţiunea Reinhardt” (uciderea evreilor polonezi din 1942), care a însemnat dispariţia celei mai mari comunităţi evreieşti din lume, cea din Polonia, exterminată la Treblinka, Belzec sau Sobibor. „Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar cîteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. La Belzec, pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, 434.508 evrei au pierit şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri”, sintetizează istoricul german Jörg Ganzenmüller, specialist în Europa de est.

4_800_552_800_552

Eliberarea lagărului de la Auschwitz

O altă parte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare, tot în Polonia de est şi, de asemeni, în Uniunea Sovietică. A început cu executarea bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi cvasi-exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfîrşitul anului 1941, germanii au ucis un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi ţările baltice, echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Până la sfîrşitul lui 1942, germanii au împuşcat alţi 700.000 de evrei, în unele cazuri populaţii întregi încetând să mai existe.

Aşadar, Holocaustul a însemnat şi „Operaţiunea Reinhardt”, şi execuţiile prin împuşcare, şi Auschwitz. Din aproximativ şase milioane de evrei ucişi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total, urmaţi de grupurile de evrei din Ungaria, Cehoslovacia şi România. În acest din urmă caz, se cunoaşte faptul că în 1944, 132.000 de evrei au devenit victime ale deportărilor ordonate de ocupaţia horthystă în Transilvania de nord, anexată la acea vreme de Ungaria şi ocupată de Germania nazistă. Majoritatea celor trimişi spre lagăr nu au supravieţuit. În memoria lor, în 2014 au fost dezvelite plăci comemorative în gările unde s-au format garniturile de tren care au transportat evreii spre moarte: Baia Mare, Târgu Mureş, Reghin, Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus, Dej, Cluj-Napoca, Satu Mare, Şimleu Silvaniei, Oradea, Bistriţa…

În după-amiaza zilei de 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Aceasta a rămas o zi universală de comemorare a Holocaustului, propusă de Israel, împreună cu alte 89 de state şi fiind stabilită în urma Rezoluţiei adoptate în 2005 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Documentul respinge orice negare a Holocaustului şi încurajează statele membre ale Adunării Generale ONU să transmită viitoarelor generaţii lecţia genocidului, pentru ca această pagină neagră a istoriei să nu se mai repete.


Ceremoniile privind Ziua Internaţională a Comemorării Holocaustului, organizate la Auschwitz, au adus mii de persoane sub cel mai mare cort construit vreodată în Polonia. Alături de oameni politici, în prim-plan s-au aflat supravieţuitorii prezenţi, dat fiind faptul că a fost ultima ceremonie majoră a eliberării lagărului la care va mai participa un număr semnificativ dintre cei care au reuşit să rămână în viaţă – ei au astăzi vârste cuprinse între 90 şi 100 de ani, uneori şi peste.


Preşedintele României omagiindu-i pe supravieţuitorii Holocaustului

Preşedintele României omagiindu-i pe supravieţuitorii Holocaustului

Preşedintele României, Klaus Iohannis, a acordat Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler unui număr de şapte victime ale Holocaustului, la împlinirea a 70 de ani de la eliberarea prizonierilor din lagărul de exterminare: Deportaţi în Transnistria de regimul antonescian sau la Auschwitz de autorităţile horthyste, evreii din România au fost victimele politicilor antisemite şi criminale. Convoaie de bărbaţi, femei, copii şi bătrâni au părăsit satele, mii de suflete nevinovate au dispărut şi, odată cu ele, datoria morală şi spiritul civic. Preşedintele a subliniat totodată că statul român „şi-a însuşit lecţiile trecutului” şi a acţionat împotriva uitării, antisemitismului şi xenofobiei, amintindu-i totodată şi pe românii care au dat dovadă de solidaritate umană, şi-au riscat libertatea şi viaţa pentru a salva de la moarte semeni evrei.


Noi, germanii, simţim o profundă ruşine pentru ceea ce s-a întâmplat” Angela Merkel, cancelar al Germaniei

Prinţul Paul de România pe pământ strămoşesc 

Reporter: editura March - 11 - 2015 Comments Off on Prinţul Paul de România pe pământ strămoşesc 

La început de martie 1990, la câteva zile după războiul civil purtat pe străzile Bucureştiului soseau din toată Europa trenuri întregi şi tiruri supraetajate cu daruri pentru populaţie. Odată cu donaţiile şi-au făcut apariţia şi cohorte de binevoitori, dintre care unora ţi se părea că li se rupe sufletul faţă de drama românească. Printre aceştia şi un os domnesc, Paul de Hohenzollern după cum s-a recomandat, descendent al Casei regale a României, pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte în acele timpuri. Curios să aflu starea de spirit a unui om care declara că ar fi fost mânat de nostalgia meleagurilor înaintaşilor săi ne-am cufundat într-o lungă discuţie pe care am publicat-o sub forma unui interviu în ziarul „Tineretul liber”, pe care îl redau mai jos:

 

Cap ziar_800_265_800_265

Paul de Hohenzollern se confesează

De câteva zile se află în Bucureşti domnul Paul de Hohenzollern, nepot al regelui Carol al II-lea, care a abdicat în 1940, primul membru, al fostei familii regale ce păşeşte pe pămintul ţării. S-a născut la Paris în 1948, unde după o perioadă petrecută la Londra – trăieşte şi în prezent. Este colecţionar şi om de afaceri în domeniul operelor de artă. A publicat la Londra o biografie a regelui Carol al II-lea, care urmează să apară în limbile franceză şi română. Despre arborele său genealogic ne explică: în anul 1918 prinţul moştenitor Carol s-a căsătorit la Odesa cu Ioana (Zizi) Lambrino, împreună cu care a avut un băiat, Mircea Carol, care la rîndul său a avut 3 copii: Helene Henriette, Nagaritzine şi Paul. Din cea ce-a doua căsătorie a regelui Carol cu Elena a Greciei s-a născut fostul rege Mihai care la rîndul său are 2 copii. Cea de-a treia căsătorie a avut-o cu Elena Lupescu.

Anul 1990

Anul 1990

Deci sunteţi primul din familie în venele căruia curge sînge românesc.

Da, aşa este. Am venit în România din câteva considerente: să cunosc ţara străbunilor mei, să văd cum aş putea s-o ajut şi… puţină nostalgie după zilele alor mei, din trecut.

Ce relaţii aveţi cu fostul rege Mihai?

Sîntem rude de tată, doar atît. Nici nu ne cunoaştem. I-am trimis de cîteva ori saluturile mele…

Ce impresie v-au făcut evenimentele din România ?

Am resimţit un puternic sentiment de durere faţă de suferinţele pe care le-a îndurat, în final de regim despotic, poporul român. Tiranii şi partizanii fanatici ai lui Ceauşescu au fost abominabili. Este o mare victorie a tinerilor, a românilor căderea lui Ceauşescu, victoria libertăţii pe care au plătit-o cu atâta sînge şi suferinţe. Asistînd în aceste zile la eforturile de redresare mă simt obligat ca întors degrabă în Occident să desfăşor activitate pentru a se trimite în ţară alimente, asistenţă medicală şi ajutoare financiare.

IMG_0002_800_575_800_575

Anul 1990

Ce gîndiţi despre regimul viitor al ţării, se poate întrevede o monarhie parlamentară?.

Este prematur să mă pronunţ. Mii de români şi-au sacrificat vieţile şi alte mii au fost răniţi pe altarul libertăţii, în această situaţie problema nu este să ştim dacă românii doresc o democraţie parlamentară sau o monarhie parlamentară. Acest lucru se va vedea mai încolo. Principala dificultate cu care se confruntă ţara este aceea de a-şi afla unitatea, de a face să funcţioneze un guvern democratic şi care să poată satisface nevoile urgente ale populaţiei.

I-aţi cunoscut pe tineri?

Mai întîi, în ultimii 10 ani, la Paris, unde s-au aflat sute de exilaţi, în majoritate tineri, cu toţi opunîn-du-se hidosului regim de tristă amintire. Am şi participat la organizarea asociaţiei „Reînnoirea franco-română” doritoare de relaţii fireşti de tip european, cu ţara. În acest context vă amintesc pe Ileana Brătianu, fiica mică a lui Vintilâ Brătianu, decedat în închisoare.

La Bucureşti şi la Sinaia – am vizitat Peleşul! – am întîlnit tineri doritori de libertate şi democraţie. Sînt convins că vor reuşii să-şi construiască un regim democratic pe măsura aspiraţiilor lor.

(Carol Roman)

 

2_523_800_523_800

Anul 2014

Reîntâlnindu-l după câteva zile, mi-a mulţumit pentru rândurile mele; de atunci ne-am mai văzut de-a lungul anilor la diferite evenimente unde era tratat ca un veritabil „os domnesc” .

Numai că odată cu trecerea anilor, imaginea „romanticului” Paul a început să se schimbe: în întreaga presă se scrie despre poftele imense de avere ale prinţului- palate, case, moşii, terenuri agricole, etc, etc. Nici nu mi-aş fi putut închipui că poate va avea loc în decursul a două decenii şi jumătate o asemenea schimbare fundamentală de „viziune”: de la dorinţa de a trăi pe pământul drag al strămoşilor săi alături de poporul român pe care-l jelea atât de mult, până la o poftă de înavuţire peste orice măsură .

Presa din ultimii ani a consemnat lupta „nostalgicului” Paul Lambrino pentru dobândirea unei averi colosale- aproximativ o jumătate de miliard de euro, clădiri simbol ale României, cu o valoare istorică inestimabilă. „Lista cuprinde în jur de 50 de imobile, printre care regăsim Palatul Elisabeta, Biblioteca Centrală Universitară şi Sediul PDL din centrul Bucureştiului. În plus, mai vrea şi aproape 65 de mii de hectare de pământ…”

Documentele, contractele, notificările, sentinţele judecătoreşti şi procesele verbale aflate în posesia mass-media arată că Paul al României a acţionat mai întâi ca deţinător al contractului de moştenitor al Elenei Lupescu şi NU ca nepot al lui Carol al II-lea. De menţionat primul pas: a cumpărat drepturile succesorale ale Elenei Lupescu de la moştenitoarea sa, Monique Urdărianu. Tranzacţia a fost perfectată la Londra, în august 2001. Suma? 50.000 de dolari. Cu acest document, Paul Lambrino a depus notificări pentru cele aproape 50 de clădiri – castele şi clădiri istorice – simboluri ale României, printre care Palatul Elisabeta, sediul Bibliotecii Centrale Universitare, sediul PDL din Modrogan, sediul MAE, precum şi peste şase sute de kilometri pătraţi de pământ, printre care Domeniul Scoviştea, Ferma Snagov, podgoriile Cotnari, Murfatlar şi Tohani. Multe proprietăţi însă nici nu au făcut parte din proprietăţile private ale lui Carol al II-lea. Doar că, în toate notificările şi procesele lipseşte un document esenţial: un certificat de moştenitor al lui Carol al II-lea către Elena Lupescu. Actul juridic care face legătura directă între moştenirea fostului rege şi contractul semnat de Paul al României.

Când unele autorităţi şi judecătorii au sesizat lipsa acestuia, Paul Lambrino a invocat calitatea de nepot şi moştenitor direct. Iar pentru a dovedi acest lucru, a prezentat un act notarial prin care Carol Mircea Lambrino este declarat UNIC moştenitor. De parcă regele Mihai, fiul legitim, nu ar exista!

Notarul Carmen Marilena Popa, care a întocmit documentul cu pricina, a tras obloanele”. (Antena3 – 2014)

3_800_539_800_539

Alături de naşul copilului său

Multă vreme, tot războindu-se cu Justiţia ca să obţină recunoaşterea descendenţei sale regale, cel căruia îi place să se răsfeţe zicându-şi prinţul Paul se bătea cu pumnii în piept pe la toate televiziunile, susţinând că nu urmăreşte nimic altceva decât o confirmare legală a acestei descendenţe. În limbajul sau încurcat, prinţul explica telespectatorilor că nici prin gând nu-i trece vreo pretenţie patrimonială. Acum, însă, după ce mult râvnita descendenţă i-a fost confirmată de instanţă, prinţul şi-a dat brusc aramă pe faţă. Te sperii auzindu-i pretenţiile.”( ziare.com,2013)

La rândul său, ziarul „Curentul”, într-un articol semnat de Vasile Surcel, publica, în 2014: „O bună parte din acest patrimoniu imens a fost deja retrocedat Casei Regale. Iar dacă la acestea adăugăm și bunurile pe care le revendică, acum, Prințul Paul, ajungem la o concluzie de-a dreptul jenantă: coborâți direct din cărțile de istorie, purtătorii noștri de „sânge albastru” s-au preschimbat în niște „geambaşi” ahtiați după averi la care altfel nu ar fi putut nici măcar să viseze”

N.R. Pentru a înţelege sensurile acestui articol, dorim să menţionăm că nu punem la îndoială existenţa unor averi dobândite şi aflate cândva în proprietatea Casei Regale, naţionalizate ilegitim de regimul comunist şi care în mare măsură s-au întors, pe drept, Casei Regale. Ceea ce intrigă este modul cameleonic al comportamentului domnului Paul de România, care se reîntoarce în ţară în anul 1990, mistuit de… dorul gliei înaintaşilor săi, de care îl leagă istoria şi amintiri familiale. Ca un laitmotiv revin, însă, cuvintele sale rostite după ce a pus piciorul pe pământul făgăduinţei: „Am venit în România din câteva considerente: să cunosc ţara străbunilor mei, să văd cum aş putea s-o ajut şi… puţină nostalgie după zilele alor mei, din trecut”.

Orice comentariu suplimentar ar fi fără rost…

 

Balcanii ignoraţi de Europa?

Reporter: editura March - 11 - 2015 Comments Off on Balcanii ignoraţi de Europa?

Recentele alegerile din Grecia au arătat, dacă mai era nevoie, că situaţia din Balcani este departe de a sta pe roze; ce se întâmplă în această ţară poate deveni o situaţie periculoasă pentru întreaga Europă. Austeritatea impusă întregii zone sud-est europene nu a fost soluţia cea mai bună, îndatorarea către marile foruri financiare nu a deschis motorul relansării economice, iar populaţia s-a apropiat de limita rezistenţei. Asta este principala explicaţie a reuşitei partidului „popularilor socialişti utopici“, Syriza, din Grecia, care, printr-un program electoral integral populist a redeşteptat speranţele revenirii la… normalitate.

1_800_742_800_742

Grecia a devenit o mare problemă pentru zona euro

Din nefericire, situaţia economică este tensionată şi în alte ţări din Peninsula Balcanică, unde se lasă aşteaptată intervenţia UE pentru a fi evitate derapaje cu consecinţe greu de evaluat. Care este principalul pericol care se prefigurează „la orizont”? Mă refer la proiectul european, lansat după conflictele din Balcani, ajuns acum „în aşteptare”. În principal, proiectul nu a dorit un stat tradiţional european sau o uniune vamală, ci un fel de guvernanţă supranaţională, care să acopere naţionalismul şi să evite disputele. Aceasta deoarece şi în alte state ale Uniunii Europene, precum şi în ţări viitoare membre, este urmărită încercarea de reglare a relaţiei dintre creditor şi datornic.

Unde sunt planurile integrării Peninsulei Balcanice în Europa? Toate acestea au fost „încuiate” de noul preşedinte al Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, care, la preluarea mandatului, a ţinut să precizeze că „nu va exista nici o nouă extindere în următorii cinci ani”. Pentru a încurca şi mai mult drumul integrării, comisarul pentru politica de vecinătate şi negocieri pentru extindere, Johannes Hahn, declara contrariul în timpul vizitelor sale în Moldova, Serbia, Muntenegru, Bosnia şi Turcia: „Politica de extindere are în continuare prioritate”. Ce să înţeleagă cetăţenii Balcanilor? Spaţiul confuziei se măreşte după ultima reuniune la nivel înalt organizată la Berlin, la iniţiativa Germaniei cu privire la Balcanii de vest, prin solicitarea amplificării cooperării regionale, astfel ca la reuniunea de la Viena, din 27 august 2015, să se consemneze „unitatea ţărilor balcanice” în cadrul unui proces comun de consolidare a acţiunilor viitoare. Această „rezoluţie” a atras imediat reacţia celorlalte ţări balcanice, care au fost deranjate de faptul că au fost lăsate în afara acestui proces, cum este cazul Bulgariei, al Turciei ş.a. În opinia lor, eforturile necesare dezvoltării cooperării regionale trebuie să cuprindă toate statele balcanice.

Evoluţiile din 2014 au sprijinit dezvoltarea regională, dar în acelaşi timp s-a simţit atât din partea statelor membre, cât şi din partea statelor candidate o neîncredere pronunţată faţă de politica de extindere europeană, privită doar ca o problemă şi nu ca un mijloc de dezvoltare economică a întregii Europe. În faţa acestei situaţii, un lucru este cert: conflictul între est şi vest a ajuns şi în Balcani. Iar cel mai bun argument îl constituie poziţiile occidentalilor şi ale Rusiei în ceea ce priveşte spaţiul balcanic. Kremlinul are o nouă abordare faţă de Balcani, spre îngrijorarea Germaniei, şi este îndreptată spre obstrucţionarea relaţiilor cu UE. După ministrul de Externe german Frank-Walter Steinmeier, citat de publicaţia „Der Speigel”, ruşii „acordă o importanţă strategică mare Balcanilor de Vest”. Nu demult, în Consiliul de Securitate al ONU, Rusia a refuzat să sprijine rezoluţia privind prelungirea duratei de funcţionare a „Misiunii de Menţinere a păcii în Bosnia – Herţegovina”, cu motivaţia împiedicării implicării acestei ţări în UE, după ce înainte nu s-a opus aderării acesteia la Uniune. În acelaşi timp, s-au consolidat relaţiile tradiţionale cu Serbia, aliat fidel, opozant al sancţiunilor aplicate de SUA şi UE împotriva Rusiei. În Muntenegru vecin, o treime dintre companiile străine sunt deţinute de ruşi, iar Bulgaria, membră a UE, este în întregime dependentă de resursele energetice ruseşti. Altfel spus, după cum titrează unele publicaţii, după Ucraina, „Putin a început să-şi bage coada” şi în Balcani.

2_800_532_800_532

Jean Claude Juncker, noul preşedinte al C.E., a anunţat „îngheţarea” extinderii

Ce face Europa? Priveşte spre spaţiul ucrainean şi, sprijinită de SUA, consideră că sancţiunile economice vor rezolva dezarticularea Rusiei. Din păcate, evenimentele din fosta Iugoslavie încep să fie uitate, iar cea mai importantă lecţie primită începe să fie ignorată: fără securitatea Balcanilor nu poate exista securitatea continentului, iar Rusia ştie bine acest lucru. Situaţia economică gravă a Federaţiei Ruse provoacă profundă îngrijorare la Moscova, ceea ce nu-l împiedică pe preşedintele Putin să pună la cale un plan de control al vecinătăţilor apropiate, în special privind spaţiul Mării Negre şi Balcani. Pentru a fi mai explicit, Vladimir Putin atenţiona, la reuniunea Clubului de discuţii Valdai, Soci, în decembrie 2014: „Creşte exponenţial eventualitatea unei întregi serii de conflicte care să implice în mod direct sau indirect marile puteri. Constituie factori de risc nu numai contradicţiile tradiţionale între state, ci şi instabilitatea internă la nivelul diferitelor ţări”. Logica preşedintelui rus explică faptul că se pune problema construirii unei forţe militare puternice, în condiţiile extreme impuse de dificultăţile economice.

În fond, asemenea situaţii au fost şi în alte timpuri, dar acum, primii paşi vizează dobândirea şi securizarea controlului Mării Negre, aspect prezentat implicit la Soci. Marea Neagră constituie, după anexarea Crimeei, miza strategică majoră, pentru că „priveşte în mod real spaţiul Europei de Est şi Balcanilor, dar şi estul Mediteranei şi Eurasiei (Caucaz spaţiul caspic)”. De ce este necesar atât de imperios acest control? Pentru că spaţiul deschide trei axe vitale: Balcanii (ce se va întâmpla odată cu integrarea europeană), deschizătorul drumului spre Europa, Dardanele, cu ieşire spre Mediterană şi, în final, Caspica. Geostrategic, Marea Neagră devine o importantă cheie pentru zonele petroliere atât de necesare pentru supravieţuirea economică a Rusiei, dar şi zona de control a întregului flanc de sud-est al NATO. Această perspectivă schimbă mult datele problemei privind securitatea regiunii. Este clar că punctul nodal al acţiunii ruseşti este Crimeea, pentru că aici se poate dezvolta o forţă militară importantă în jocul mondial, devenită, în opinia ministrului rus al Apărării, Serghei Soigu, „un obiectiv naţional prioritar”.

Cum răspunde Europa în acest context? Este preocupată de evenimente precum situaţia din Grecia, aflată în faţa alternativei de a ieşi din zona euro, de intenţiile Islandei de a abandona intrarea în UE şi de celelalte probleme pe care criza economică le-a lăsat în spaţiul european. În această situaţie, construirea unei strategii de securitate regională devine o necesitate. Nu se poate spune că nu au fost elaborate asemenea analize, dar ele au rămas, mult timp documente de bibliotecă. Zona Mării Negre şi Balcanii sunt spaţii vitale pentru securitatea Europei, transformarea lor în „loje” pentru spectatori ar putea avea un cost extrem de ridicat şi greu de recuperat. Toate acestea se derulează în condiţiile în care drame greu de imaginat nu şi-au stins ecourile – situaţia din Balcani, după căderea comunismului, s-a derulat pe fondul unei „anomalii”. Căderea „cortinei” a creat un sentiment de uşurare şi s-a crezut că lucruri greu de imaginat vor fi îngropate definitiv de istorie. Trecutul recent a arătat contrariul, absenţa fermităţii internaţionale în tratarea încălcărilor normelor elementare de drept de către Rusia aduce în minte situaţia din fosta Iugoslavie când aceeaşi absenţă a adus haosul şi dezastrul aprope de inima Europei. Precipitarea, după încetarea conflictului, în aducerea Balcanilor în Europa a fost temporară şi a favorizat poziţia „singuraticului” într-o zonă care a plătit din plin în istorie existenaţa sa. Dacă nu cu puţin timp în urmă vorbeam de „reamenajarea” Balcanilor, evenimentele actuale impun necesitatea „reamenajării” Europei, de data asta mult mai serios şi sigur, pentru a nu mai tresări la rămăşiţe istorice.

În această situaţie, preocuparea SUA şi UE de a se crea o zonă de siguranţă în estul Europei – evident cu participarea şi a unei părţi a Balcanilor – creează un sentiment de încredere şi stabilitate. Aşa se explică intenţia plasării unor forţe de intervenţie rapidă şi a unui armament perfecţionat de descurajare a oricăror încercări de a modifica graniţe.

Vasile Leca 

analist pe probleme balcanice

„Toamna căpitanului” – interpretată chiar de autorul lucrării 

Reporter: editura March - 11 - 2015 Comments Off on „Toamna căpitanului” – interpretată chiar de autorul lucrării 

Redacţia: În ce cheie trebuie să fie citite textele din volumul pe care l-aţi publicat?

Prof. Dr. Zoe Petre: Poate cea mai adecvată caracterizare ar fi cea de op-ed, cum le spun americanii – editoriale de opinie, adică nu neapărat editoriale de felul celor pe care ziariştii profesionişti le publică, şi care au datoria unei distanţări faţă de opţiunile partizane, ci editoriale care pornesc de la un parti-pris binecunoscut cititorilor şi onest asumat de autor, dar care se străduiesc să nu altereze faptele, ci doar să le interpreteze într-o optică personală.

Coperta carte_516_800_516_800Volumul intitulat „Toamna căpitanului” – ca un omagiu pentru „Toamna Patriarhului”, al lui Garcia Marques – încearcă să desluşească, adesea cu un zâmbet, sensul evenimentelor pe care le străbatem în ultima vreme. Pornind de la criteriul de inteligibilitate, am decis să public comentariile din ultimii cinci ani, precedate de o selecţie de articole din anul electoral 2009: prins între alegerile parlamentare de la sfârşitul lui 2008 şi cele prezidenţiale din anul următor.

Puţin timp înaintea turului II al alegerilor prezidenţiale, ziarul „Ziua”, în care publicam până atunci, a anunţat că-şi încetează apariţia, aşa că, după un răstimp de meditaţie tăcută, am inaugurat un blog, „Fragmentarium”, unde am publicat cea mai mare parte a comentariilor cuprinse în volum; câteva au apărut totuşi ca interviuri sau ca analize în revista care îmi face cinstea de a publica această prezentare, „Balcanii şi Europa”.

Am optat, aşadar, ca la încheierea ultimului cincinal Băsescu să republic cea mai mare parte a comentariilor pe care acest răstimp mi le-a inspirat. Înainte de asta, am verificat cu atenţie în ce măsură reacţiile mele „la cald” se mai susţin şi în momentul în care tragem, de bine, de rău, o linie finală a acestei etape. Aşa cum văd azi lucrurile, nu m-am înşelat. Neîncrederea mea inaugurală – exprimată, spre marea supărare a multor colegi şi chiar prieteni, încă din vara lui 2004 – în personajul care a exercitat în ultimii zece ani cea mai înaltă magistratură în statul român s-a confirmat. Am mai păstrat în volum toate textele critice la adresa succesivelor guverne ale României din ultimii cinci ani, începând cu guvernul Boc I, PD-L&PSD.

Recunosc, retrospectiv, că succesivele guverne USL nu sunt tratate cu aceeaşi măsură critică. Poate fi părtinirea mea faţă de alianţa politică îndreptată contra exceselor regimului Băsescu, fapt e că, în ambele sale înfăţişări, guvernarea USL mi s-a părut mai legitimă decât cea a PDL.

Profitând de întrebarea redacţiei îmi permit să aduc „interpretarea” mea la zi:

«Cum stăm acum? Greu de spus. PNL e azi sacrificat pentru a masca resturile imunde ale regimului Băsescu, cam tot aşa cum Securitatea se ascundea acum aproape 25 de ani în spatele Armatei Române, care mai avea chiar şi atunci un nume, dacă nu chiar o onoare – scriam în septembrie trecut. Pe de-o parte, nu-i rău că avem un preşedinte tăcut, problema e că am fost averitzaţi că „tace şi face”, aşa că vreau şi eu să ştiu nu numai „ce” tace. Nu mă pot împăca însă defel cu gândul că, asemeni Ungariei sub ferula lui Orban Viktor, după aproape 150 de ani de liberalism, ne-am convertit subit şi noi la creştin-democraţie şi populism. Iar faptul că acest sacrificiu s-a făcut pe altarul salvării PDL de la o pieire politică mai mult decât meritată mă înfurie de-a dreptul. Aşa am scris încă din vară, în ultimul text din culegere, şi, dacă nu aş fi scris atunci, scriam acum.»


Textele din acest volum fermecător aparţin unui spirit academic, ce descinde în iureşul realităţii curente. Zoe Petre coboară cărturăria din pod şi găseşte contraste spumoase între eroii mitologici şi nevolnicii noştri contemporani. Tonul doct şi vorba iute, scriitura savantă şi giumbuşlucurile stilistice se amestecă într-un soi amaretto: e niţel amărui, dar înveseleşte. Despre ultimii cinci ani într-o Românie a culorilor tari, într-o carte cu interpretări alese pentru gusturi subţiri.”

Radu Călin Cristea


Sunt mulţi oameni care-şi zic sau aşteaptă să fie recunoscuţi ca intelectuali publici, ceea ce implică o anumită responsabilitate faţă de România. Însă, la o privire atentă, pe parcursul anilor, realizezi că-şi poartă în spinare doar propriile interese, constant oportunişti. E plină mass-media de ei, precum intestinele de carbohidraţi. Doamna Zoe Petre e la antipod, un model pentru ceea ce trebuie să fie un intelectual într-o societate dezaxată. «Toamna căpitanului», dacă mai era nevoie, demonstrează încă o dată acest lucru.”

Alexandru Petria

Ce-a păţit unu’ din Harghita

Reporter: editura March - 11 - 2015 Comments Off on Ce-a păţit unu’ din Harghita

Că e adevărat, că e poveste, nu ştim exact. Vă prezentăm doar ceea ce este sigur: o publicaţie, „Times New Roman”, relatează nenorocirea ce a căzut pe capul unui locuitor maghiar din Harghita. Mai exact, întâmplarea halucinantă s-a petrecut în municipiul Odorheiu Secuiesc, unde un localnic s-a trezit dimineaţă vorbind perfect în română, spre disperarea sa, limbă pe care în mod normal nu ar fi avut nici un motiv să o cunoască. „Când ne-am trezit şi mi-a spus «Bună dimineaţa» într-o limbă străină, vă jur că am început să urlu”, povesteşte soţia lui, indignată la culme. Aceasta a vrut să afle tâlcul vorbelor soţului ei. „Nici nu ştiam bine în ce limbă vorbeşte, am întrebat un absolvent de Litere şi ne-a zis că e o limbă veche, dispărută de veacuri de pe aceste meleaguri. Ca să ne putem înţelege cât de cât cu el, a trebuit să chemăm tocmai de la Braşov pe cineva care vorbeşte limba asta”, a rostit în gura mare femeia, ca s-o audă vecinii.

caricatura 1_800_765_800_765Bărbatul din Harghita era consternat de nenorocirea abătută asupra capului său. Nu înţelegea ce păcate a mai făcut de l-a lovit o asemenea pacoste. „Familia mea e aici de mult de tot şi neam de neamul meu nu a vorbit româneşte”, zice el. „Acum, că a căzut blestemul ăsta pe mine, nu mă mai înţeleg cu nimeni în tot judeţul ăsta, toţi mă evită ca pe un ciumat. Dar sufăr în fiecare zi: nu pricep ce se scrie pe stradă, nu pot cere măcar o pâine. Mă simt străin în ţara mea, vă jur”, a declarat omul, plângându-se, într-o română impecabilă de astă dată.

S-a prezentat de urgenţă la spital. Medicii au convocat un consiliu, dar nu i-a fost dată nici o explicaţie pentru starea sa. Nu i-a apărut nici o anomalie, ci doar un posibil deranjament stomacal. S-ar părea că situaţia se ameliorează, deoarece în acest zbucium al său, la medic a început să şi identifice câteva cuvinte româneşti.

Întrebat de un reporter de la „DUNA tv” cum de i s-a putut întâmpla aşa ceva, el a răspuns prompt: „Nem tudom”, într-o maghiară stricată.

Să vezi şi să nu crezi…

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult