20
October , 2017
Friday

Efigii

Mihai Viteazul, un mare erou naţional

Reporter: editura March - 12 - 2015

Fără nici o îndoială, în rândul marilor bărbaţi de stat ai românilor, Voievodul Mihai Viteazul este o figură de prim rang. Fapte de arme strălucite au săvârşit mulţi dintre cei care au stat în fruntea Principatelor româneşti de-a lungul veacurilor, dar nici unul dintre aceştia nu a avut limpezimea unei idei atât de profunde, de statornice şi de o importanţă vitală – aceea a unirii românilor în cadrul unui Stat îndeajuns de puternic încât să le asigure locul ce li se cuvine pe harta geopolitică a Europei ca naţiune de sine statătoare.

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul

Faptul că reuşita sa politică şi militară nu a fost una de durată nu are prea mare importanţă – ne aflam, în acel moment istoric, în perioada afirmării marilor Imperii – important este faptul că pentru prima dată, o idee politico-militară fundamentală pentru istoria românilor a izbăndit. Dovada că Mihai Viteazul nu a fost doar un „condottiere”, aşa cum încearcă istorici mai noi să demonstreze, din motive dacă nu meschine, atunci răuvoitoare, este faptul că proiectul său de ţară unită a fost continuat peste veacuri cu sorţi de reuşită din ce în ce mai mari. Trebuie să lămurim un lucru: în cazul Mihai Viteazul nu se discută despre recuperarea de posesiuni ori de obţinerea unor noi cetăţi ori moşii dintr-un Principat în altul, cum este situaţia domniilor lui Mircea cel Bătrân ori Ştefan cel Mare ori Petru Rareş sau Vlad Dracul, ci despre înfăptuirea unei idei politice, având un temei naţional, într-un context european ce părea favorabil. Dar să observăm contextul, fără acest fapt acţiunea lui Mihai Viteazul putând părea, aşa cum li se pare unora astăzi, o aventură militară şi o probă a unui imens orgoliu. Scena politică europeană era dominată de iniţiativa Papei Clement al VIII- lea, Liga Sfântă, din care făceau parte mai toate statele Occidentului şi în care Austria Habsburgilor avea de jucat un rol extrem de important. După respingerea primului asalt al otomanilor împotriva Vienei, înainte cu 60 de ani, Austria căuta o întărire a poziţiei sale militare, întrevăzându-se un nou pericol de expansiune turcească, de această dată mult mai hotărât şi mult mai puternic. Împăratul Rudolf al II-lea era decis să facă din Principatele româneşti avanpostul politicii sale de apărare, exploatând situaţia ambiguă a suzeranităţilor şi suveranităţilor din zonă. Spre a da un exemplu, Mihai Viteazul, după ce ajunge Domn cu încuviinţarea Sultanului, în 1593, folosind metoda clasică a cumpărării domniei, aderă la Liga Sfântă, Ligă în care, direct sau indirect, se aflau şi celelalte două principate, Transilvania lui Sigismund Bathory şi Moldova lui Aron Vodă. La exact un an de domnie, declanşează insurecţional atacul asupra otomanilor. La 13 noiembrie 1594 se petrece vestita şi cruda suprimare a creditorilor, urmată de atacarea şi cucerirea mai multor cetăţi otomane din sud – Giurgiu, Hârşova, Silistra. Campania victorioasă este urmată de un act politic – acceptarea suzeranităţii lui Sigismund Bathory, ceea ce însemna acceptarea protecţiei Împăratului Rudolf al II-lea. Este o mişcare politică nu lipsită de pragmatism şi inteligenţă, o mişcare ce intra într-o tradiţie, dacă putem spune, a principilor români, devenind cu timpul o soluţie proprie bărbaţilor de stat români care au năzuit la afirmarea identităţii şi a autonomiei politice. Este soluţia la care au recurs Brâncoveanu, Cantemir, apoi Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, în felul lor Alexndru Ioan Cuza, Carol I, Ferdinand, Ioan I.C. Brătianu şi Mihai I. Unii dintre aceşti oameni de stat au plătit cu viaţa îndrăzneala de a face politică mare între mari jucători ai istoriei, Mihai Viteazul numărându-se între ei, fiind chiar primul dintre aceştia. Ceea ce a gândit acest om de acţiune, diplomaţie şi patriotism a devenit o constantă a politicii româneşti, atunci când aceasta s-a manifestat. Au fost şi momente grele, când politica românească a tăcut, dar atunci când a găsit o nişă între marile blocuri de presiune din est, vest şi sud, ea a acţionat urmând calea deschisă de Mihai Viteazul.

„Intrarea lui Mihai Viteazul pe poarta Sf. Gheorghe” –Litografie 1845

„Intrarea lui Mihai Viteazul pe poarta Sf. Gheorghe” –Litografie 1845

O mare probă de iscusinţă diplomatică este încheierea păcii cu otomanii în 1597, după campania triumfală ce l-a adus la Adrianopole, fosta capitală a Imperiului. Pacea încheiată de Mihai din poziţia învingătorului i-a dat posibilitatea să-şi consolideze poziţia în faţa lui Rudolf al II-lea, încheind la 1578 un Tratat cu acesta, tratat care i-a dat posibilitatea de acţiune în vederea aducerii Transilvaniei şi Moldovei sub sceptrul său. Anul următor, Mihai se află în solie la Praga, unde cere sprijinul pentru înfăptuirea acestui proiect, motivând ca Ieremia Movilă şi Andrei Bathory s-au închinat regelui Poloniei, regat ce nu făcea parte din Sfânta Ligă. Bătălia de la Şelimbăr, de la sfârşitul lui octombrie, odată câştigată, îi dă posibilitatea ca la 1 noiembrie să intre aureolat de glorie în Alba Iulia. Dieta Transilvaniei îl recunoaşte ca Guvernator Imperial. În luna mai, anul următor, bătălia de la Bacău îi aduce Moldova sub ascultare. Unirea, „pohta ce-a pohtit-o”, era realizată! A fost proclamat Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi toată Ţara Moldovei în 6 iulie 1600.

Această reuşită, în condiţii care o făceau puţin credibilă, fiind vorba de crearea unui centru de putere politică, economică şi militară în zona de conflict direct dintre Habsburgi şi Otomani, a însemnat în acelaşi timp afirmarea deplină a existenţei unei conştiinţe naţionale româneşti. Există multe voci şi teorii istorice care neagă posibilitatea existenţei unei conştiinţe naţionale în acea perioadă, dar toate sunt infirmate de această manifestare plenară a acesteia în proiectul reuşit al Voievodului român Mihai Viteazul. Reuşita sa a trezit speranţele popoarelor balcanice în posibilitatea eliberării de sub stăpânirea turcească. Autonomia pe care a afirmat-o şi faţă de Rudolf al II-lea a făcut din Mihai Viteazul un purtător de steag al popoarelor cuprinse de Imperii, fie Habsburgic, fie Otoman. În această speranţă se găseşte, probabil, resortul simpatiei şi fidelităţii atâtor secui, sârbi sau greci care au luptat alături de voievodul român. Dar istoria are drumuri întortocheate! Era prea devreme pentru astfel de idei, de planuri!

Principatele române aflate sub domnia lui Mihai Viteazul, la 1600

Principatele române aflate sub domnia lui Mihai Viteazul, la 1600

În toamna anului 1600, Sigismund Bathory îl înfrânge pe Mihai Viteazul la Mirăslău, Moldova este recâştigată de Movileşti, cu sprijin polon, iar pe tronul Munteniei vine Simion Movilă. Mihai Viteazul devine cu totul dependent de voinţa lui Rudolf al II-lea, care îi acordă sprijinul în ideea de a-l slăbi pe Sigismund Bathory în pretenţiile sale de Principe. La Guruslău, la începutul lui august 1601, Mihai Viteazul îl învinge pe Bathory. Proiectul imperial a reuşit, trebuia distrus proiectul voievodal. Generalul Basta duce la îndeplinire planul secret de „limpezire a apelor”. Odată ce Mihai Viteazul şi-a făcut datoria, Mihai Viteazul trebuia să moară. Ceea ce s-a întâmplat, de mâna mercenarilor valoni, în cortul său din tabăra imperială. Capul marelui bărbat a fost dus de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, iar trupul zace şi astăzi în mormântul de pe strada Bogata, din Turda.

Unirea Principatelor româneşti sub sceptrul lui Mihai Viteazul a fost un act raţional, de voinţă politică, întemeiat pe cerinţe obiective. Proiectul lui Mihai Viteazul a fost reluat, treaptă cu treaptă, până cînd, în 1918, s-a realizat deplin, cu temeinicie şi statornicie. Viabilitatea proiectului stă tocmai în necesitatea sa obiectivă, el se întemeiază pe comunitatea lingvistică şi culturală a românilor, care a fost nevoită să-şi găsească căile de supravieţuire sute de ani. Au fost necesare soluţii politice şi militare complicate până când s-a ajuns la o rezolvare acceptabilă, aşa cum este ea astăzi înfăptuită. Mai există români desprinşi din trupul ţării, dar viitorul va aduce cu sine formula politică de reunire. Important este că astăzi avem o Ţară unită. Datorăm acest fapt şi primului dintr-un şir lung de eroi naţionali: Mihai Viteazul!

Eugen Uricaru

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult