5
November , 2017
Sunday
La 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, se năștea Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, al doilea ...
Executaţi silit Pentru români, criza din Spania este chiar mai acută decât pentru iberici şi îşi ...
Ideea unei forţe armate comune a blocului comunitar suscită din nou o vie polemică, statele ...
Stimată doamnă Paula Seling, Avem bucuria de a vă aduce la cunoştinţă că redacţia revistei „Balcanii ...
- declară domnul Damian Drăghici, europarlamentar român - Se cunoaşte că, în ultimii ani, aţi preferat ...
Un caz flagrant de discriminare Muncitorii români sunt plătiţi şi cu de trei ori mai puţin ...
ENERGIA- la ordinea zilei [caption id="attachment_5088" align="alignleft" width="300"] Gazoductul „South Stream”[/caption] Criza din Ucraina a pus în ...
După 20 de ani de la intrarea României pe drumul edificării unei democraţii de tip ...
Poate că este bine să avertizăm: un mare pericol ar urma să se abată asupra ...
Admis în corul „Radio France” [caption id="attachment_6074" align="alignleft" width="300"] Nicolae Hațegan[/caption] Nicolae Haţegan, student în anul IV ...

Archive for April, 2015

Război şi pace…

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Război şi pace…

În întreaga lume a avut un ecou extrem de negativ anexarea Crimeei şi sprijinul dat de Rusia separatiştilor ucraineni, la începutul anului 2014, soldat cu mii de victime omeneşti şi mari distrugeri. Această încălcare a legislaţiei internaţionale a fost urmată de aspre luări de atitudine şi măsuri economice în Occident: au fost sancţionaţi oficiali şi magnaţi ruşi cu îngheţarea averilor şi a conturilor din străinătate, precum şi interzicerea intrării acestora pe teritoriul american. Este clar că ocupaţia separatiştilor a încins spiritele anti-ruseşti la Kiev, iar preşedintele Poroşenko a reacţionat cu duritate. Concomitent, au loc ample manevre şi exerciţii militare, la care participă zeci de mii de ostaşi ruşi, iar înarmarea excesivă a Peninsulei Crimeea a schimbat echilibrul de forţe în regiune. Toate acestea au creat în est o încordare extremă, unică în vremurile noastre.

carol romanDacă strategia de încercuire din timpul războiului rece a constituit un element important în prevenirea unui război cu Rusia, acum, instalarea unor elemente de protecţie militară împotriva răspândirii şi repetării conflictului din Ucraina, prin crearea de scuturi antirachetă în câteva ţări şi înfiinţarea a şase centre de comandament şi control NATO în ţări din estul Europei „care au capacităţi relativ mici” trebuie înţeleasă ca o măsură de prevedere faţă de o eventuală escaladare a situaţiei explozive din Ucraina şi nu numai. În acelaşi sens trebuie apreciată iniţiativa preşedintelui Iohannis, care a obţinut din partea tuturor partidelor politice parlamentare consensul în a consacra apărării naţionale 2% din PIB. Ar fi trebuit ca Moscova să aprecieze că nu există o ameninţare ca NATO să invadeze Rusia (ci dimpotrivă), ci doar a luat măsuri preventive, prin extinderea Alianţei şi a UE spre est.

Evident, sunt fapte foarte grave, însă departe de a fi tratate drept momente ale declanşării unui război mondial şi de crearea, de aici, a unei anumite stări de panică publică. NATO nu a anunţat intrarea în război, nu a decis trecerea trupelor vreunuia dintre comandamente la stare de luptă şi nici nu a procedat la măsuri de interzicere a spaţiului aerian sau maritim în zonele proxime hotarelor Alianţei. Stadiul actual este definit precis a fi cel al unei pre-poziţionări de forţă şi de forţe. Oficialităţile occidentale declară deschis că, în ciuda unor măsuri financiare ori restricţii condiţionate de evoluţia evenimentelor, nu au fost interzise relaţiile economice, schimburile culturale sau de învăţământ… Din păcate, în presa noastră, alături de analize pertinente ale stării actuale conflictuale apar şi unele articole care comentează evenimentele într-un mod exagerat, ca şi când ar fi izbucnit de acum un război total, ce ar aminti de Armaghedon. Realitatea arată că factorii de conducere ai NATO şi ai Uniunii Europene nu doresc o asemenea conflagraţie, dar trebuie să se pregătească pentru orice eventualitate, ţinând seama de agresivitatea tot mai evidentă a propagandei belicoase a Rusiei.

Ne permitem să adăugăm câteva exemple recente, care credem ar trebui luate în seamă:

*O capsulă Soyuz având la bord trei astronauţi – un american, Scott Kelly, şi doi cosmonauţi ruşi, Ghenadi Padalka şi Mihail Kornienko – s-a conectat cu succes la Staţia Spaţială Internaţională (ISS). La bordul staţiei au fost întâmpinaţi de americanul Terry Virts (actualul comandant de bord) şi de rusul Anton Shkaplerov. În decembrie, la Paris, Scott Kelly şi Mihail Kornienko, în cadrul unei conferinţe de presă comune, au explicat că tensiunile americano-ruse provocate de criza din Ucraina nu au nicio influenţă asupra relaţiilor dintre ei. Trebuie să contăm unii pe alţii. Vieţile noastre depind de asta. Nu vorbim despre chestiunile politice dintre ţările noastre”, a spus Scott Kelly. „ISS este un frumos exemplu al felului de a lucra împreună, mai ales pentru politicienii de pe Terra”, a adăugat cosmonautul rus. Astfel, misiunea de cercetare ruso-americană are şi valoare simbolică, în contextul conflictului ucrainean şi al relaţiilor încordate dintre SUA şi Rusia.

* Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a afirmat, într-un interviu apărut de curând în cotidianul rus „Kommersant”, că Alianţa Nord-Altantică „nu caută confruntarea cu Rusia”. Întrebat dacă Rusia este „un partener sau un inamic” pentru NATO, Stoltenberg a răspuns că „lumea este prea complexă pentru a fi divizată în «prieteni şi inamici»”. Timp de decenii, după Războiul Rece, am dezvoltat relaţii foarte constructive cu Rusia. Deschiderea frontierelor, dezvoltarea comerţului, contactele politice, cooperarea practică, toate acestea au contribuit la prosperitatea şi la dezvoltarea economică a unor state membre NATO şi a Rusiei. Vom continua să aspirăm la astfel de relaţii. NATO nu caută confruntarea cu Rusia”, a adăugat secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice.

Carol Roman

Este investiţia în educaţie recuperabilă?

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Este investiţia în educaţie recuperabilă?

Reîntoarcerea investiţiei în educaţie preocupă tot mai mult statele lumii, în condiţiile în care cheltuielile cresc, iar „exodul inteligenţei” afectează îngrijorător viitorul multor naţiuni.

Mulți studenţi din Grecia se pregătesc sӑ pӑrӑseascӑ țara.

Mulți studenţi din Grecia se pregătesc sӑ pӑrӑseascӑ țara.

O realitate alarmantă. Procesul de globalizare, aflat într-o continuă accelerare, a făcut ca oamenii, bunurile, serviciile şi obiceiurile să treacă graniţele cu o dinamică fără precedent. Din păcate pentru multe ţări, printre care şi România, această deplasare are, deocamdată, sensuri unice – dinspre ţările sărace către cele mai bogate, dinspre sud către nord, dinspre est către vest. Oameni de ştiinţă, ingineri, arhitecţi, medici, informaticieni au luat calea străinătăţii, atraşi de condiţii de muncă mai bune şi salarii mai mari. În ţări ca Statele Unite, Canada, Australia, dar şi în vestul Europei, emigranţi cu înaltă calificare formează o componentă semnificativă a forţei de muncă şi contribuie la păstrarea acestor ţări în elita mondială a cercetării, după ce statele de origine şi familiile lor au investit în ei decenii la rând.

Exodul inteligenţei este o realitate cruntă pentru Balcani. Potrivit unui Raport Global al Competitivităţii din 2012, publicat de Forumul Economic Mondial, ţările din această zonă sunt pe primele locuri din lume în ceea ce priveşte numărul tinerilor educaţi care îşi părăsesc ţara în căutarea unui loc de muncă. Astfel, dintr-un total de 144 de ţări (cele de pe ultimele poziţii fiind cele care au înregistrat cel mai ridicat nivel de „exod de inteligenţă”), reiese că Bosnia şi Herţegovina se află pe locul 140, Serbia pe 139, Macedonia pe 133, România pe locul 131, fiind urmată de Croaţia, pe locul 128, Bulgaria pe 127, Grecia pe 119 şi Albania pe 96.

Câteva date sunt relevante pentru amploarea fenomenului: România a ajuns să „exporte” în favoarea spitalelor din occident un medic la fiecare cinci ore. Din 1990, peste 21.000 de medici români au plecat la muncă în străinătate.

Medici români opereazӑ în spitale strӑine

Medici români opereazӑ în spitale strӑine

Bulgaria suferă şi ea de pe urma migraţiei inteligenţei. „În ultimii 15 ani au plecat două treimi din cercetătorii de la Institutul de Matematică din Sofia”, arată Mihail Konstantinov, profesor de inginerie civilă din Bulgaria.

Indiferent de natura motivelor care stau la baza deciziei de emigrare a creierelor – în principal atracţia financiară exercitată de statele bogate, care pot plăti mult mai avantajos – efectele sunt grave pentru ţara din care se pleacă. Amintim numai costurile pe care le implică formarea profesională a unui specialist, cele cu şcoala şi facultatea, asigurările de sănătate, destructurarea unui sistem social (familie, prieteni, localitate), precum şi şubrezirea suportului economic pentru bugetul de pensii. „În plus, statul aşteaptă ca după cel puţin 25-30 de ani de asistenţă şcolară şi de sănătate să beneficieze de contribuţia tânărului specialist, atât prin taxele pe care le-ar încasa de pe urma activităţii lui, cât şi prin contribuţia, ca specialist, la dezvoltarea societăţii”, sintetizează Laurenţiu Tănase, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”. Acest lucru aproape că nu se mai întâmplă în ţările afectate de „migraţia creierelor”. De altfel, chiar preşedintele României, Klaus Iohannis, aflat în vizită la Berlin, a declarat: „Cunosc personal sute de astfel de persoane care s-au integrat perfect şi muncesc în Germania cu folos. Aceste persoane sunt o pierdere pentru România”.

În aceste condiţii, se ridică o problemă: guvernele care au suportat financiar dezvoltarea acestor tineri şi au investit pot fi mulţumite doar cu renumele tinerilor lor, de buni specialişti? Pe de o parte, nu poate fi trecut cu vederea faptul că numeroase familii rămase în urmă trăiesc de pe urma banilor primiţi din străinătate; de asemeni, visteria acestor state primeşte de la imigranţi miliarde de euro, valută care contează în ecuaţiile financiare. Iar libera circulaţie, principiu sacrosanct al Uniunii Europene, nu poate fi îngrădită. Aşa se face că cei mai străluciţi elevi sunt curtaţi de universităţile occidentale pentru a-i avea ca studenţi. Apoi, tinerii specialişti plecaţi cu burse sau contracte de muncă se transformă în lideri sau şefi de proiecte în străinătate şi, după ce au fost educaţi prin investiţii ale ţării natale, contribuie la dezvoltarea altui stat. Din nou, cifrele vorbesc de la sine: prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România, atrage atenţia că pentru formarea unui singur medic timp de şase ani, statul cheltuieşte aproximativ 30.000 de lei, iar pentru specializarea acestuia încă 21.000 de lei, adică aproximativ 51.000 de lei în total. Estimările arată că prin „exodul” cadrelor medicale, statul a pierdut circa 160 de milioane de euro în doar câţiva ani. Per ansamblu, circa 50.000 de români învaţă în afara ţării în prezent. Pentru fiecare tânăr, statul pierde între 10 şi 20 de mii de euro. Trei sferturi dintre ei nu vor să se întoarcă acasă după terminarea studiilor…

Un tânăr fizician croat a ales Germania

Un tânăr fizician croat a ales Germania

De altfel, nenumărate rapoarte avertizează că România a pierdut aproape 50 miliarde de euro din cauza plecării specialiştilor săi din ultimii 35 de ani. România nu pierde doar sumele investite în formarea specialiştilor şi potenţialii bani pe care aceştia i-au aduce la buget prin contribuţiile salariale, ci şi alte taxe pe care le-ar putea colecta de la ei, precum accize sau TVA. Poate părea paradoxal, dar totuşi în România costurile cu educaţia sunt cele mai mici din Uniunea Europeană, raportat la PIB/locuitor. Adică un student din România „costă” mai puţin de jumătate decât media UE. Dar ţara se află într-un cerc vicios: cu cât investeşte mai mult în educaţie, cu atât „migraţia creierelor” se accentuează, iar investiţia se recuperează foarte greu, chiar deloc!

Cât despre efectul recrutărilor de imigranţi calificaţi, Israelul, stat care s-a edificat de la zero, poate fi un model elocvent. „Ţara a avut o ascensiune meteorică între puterile lumii datorită atragerii de forţă de muncă de înaltă calificare, dacă ar fi să-i amintim doar pe cei 1 milion de specialişti ruşi sosiţi aici între 1990 şi 2000”, arată publicaţia „Financial Post”. La fel, SUA, bastionul „migraţiei inteligenţei”, pentru care cifrele vorbesc de la sine: imigranţii calificaţi aduc PIB-ului american peste 37 de miliarde de dolari anual; peste un sfert din comapniile de înaltă tehnologie şi modelele de afaceri din această ţară au fondatori străini; circa 25% din patentele de invenţii prezentate de Statele Unite aparţin imigranţilor. Şi, ca un efect interesant, economiştii au calculat că „90% din americani au câştigat efectiv, la venituri, de pe urma evoluţiei ţării generată de munca străinilor de pe teritoriul american”, notează „brookings.edu”.

Aşadar, pe de o parte, statele prospere îi pot atrage pe viitorii specialişti care le vor spori dezvoltarea şi astfel, prin munca acestora şi viitoarele taxe, respectivele state îşi vor fi recuperat aceste investiţii. Pe de altă parte, ţările aşa-numite „emergente” cheltuiesc cu educaţia acestor tineri, apoi îi pierd „de două ori”: pe termen scurt nemaiputând să recupereze investiţia în educaţia lor întrucât aceştia părăsesc ţara, ca şi pe termen lung, fiind văduvite de dezvoltarea pe care capitalul uman educat, de neînlocuit, o aduce întotdeauna.

Tot mai mulţi specialişti din Bosnia se îndreaptă spre ţări din Europa

Tot mai mulţi specialişti din Bosnia se îndreaptă spre ţări din Europa

Soluţii „cu bătaie lungă”. În condiţiile în care nimeni nu se poate ridica împotriva fenomenului migraţiei, care ar însemna îngrădirea unui drept fundamental, ce pot face ţările „perdante” în faţa golirii accelerate de potenţial ştiinţific de elemente valoroase, atât oameni maturi, cât mai cu seamă tineri? Există soluţii, iar unele state le-au şi aplicat, cu rezultate rapide şi vizibile. Una dintre ele este atragerea către casă a celor plecaţi. Este binecunoscut faptul că ţările care au reuşit să-şi aducă specialiştii şi intelectualii înapoi se află acum în plină dezvoltare. „Noile” economii din Irlanda, India, China, Coreea de Sud, Taiwan se bazează tot mai mult pe specialişti care se întorc în patria-mamă după ce au avut succes în străinătate. Cu experienţa lor, cu legăturile şi cu capitalul câştigat, contribuie la dezvoltarea unor ramuri industriale în ţara de origine. De pildă, în Bangalore, India, explozia industriei soft s-a făcut cu specialiştii indieni întorşi din SUA. Un alt exemplu este China, care, după cum se exprima un oficial, „şi-a depozitat inteligenţa peste Ocean pentru a fi folosită mai târziu, iar acum a sosit vremea să fie folosită”. Acestea sunt câteva dintre cazurile fericite care au ştiut să transforme fenomenul „brain drain” (scurgerea de inteligenţă) în „brain gain” (câştigul de inteligenţă).

O altă soluţie ar putea fi motivarea prin salarii de către statele care au investit şi nu vor să-i piardă pe aceşti oameni valoroşi, şcoliţi cu cheltuieli semnificative. La acest capitol, însă, ţările emergente nu pot concura cu ofertele occidentale nici în prezent şi, după toate estimările, nici în viitorul apropiat.

În ultimă instanţă, există şi o metodă practicată pe alocuri în lume, aceea ca guvernele să acorde împrumuturi studenţilor pentru şcolarizare, urmând ca aceştia să returneze sumele într-un anumit interval de timp. S-a ajuns la această măsură întrucât chiar şi în societăţile dezvoltate, investiţia în educaţie tinde să devină contraproductivă din punct de vedere economic, în sensul că cheltuielile cu şcoala au devenit atât de mari, încât aproape nu mai pot fi recuperate. Astfel, un studiu al Băncii Mondiale arată că, în practică, studenţii nu au returnat decât în mică măsură împrumuturile iniţiale, ba chiar, în unele cazuri, aceste programe s-au dovedit „mai costisitoare decât granturile externe”. Documentul propune şi soluţii de îmbunătăţire a sistemului de recuperare: „elaborare de planuri de rambursare care să ţină cont de estimările câştigurilor viitoare ale studentului, certitudinea că instituţiile de supraveghere pot să colecteze rambursările şi o vor face”. În plus, ar putea exista pe viitor sisteme alternative de recuperare, cum ar fi o aşa-numită „taxare graduală”, mai exact un nivel mai mare de taxare viitoare pentru beneficiarii prezenţi ai educaţiei asigurate pe banii statului. Pe scurt, aşa cum sintetizează documentul, „plătirea studiilor din viitoarele câştiguri”.

boyAmintim şi câteva exemple dintre cele 50 de state (dezvoltate şi emergente) care acordă împrumuturi studenţilor, în încercarea de a-şi recupera investiţia în educaţia lor. Astfel, majoritatea acestor programe se derulează după tiparul „împrumuturilor ipotecare”, mai exact studenţii fac viitoare plăţi fixe într-o anumită perioadă de timp. În schimb, în Australia, Suedia sau Ghana, plăţile sunt stabilite în funcţie de venit, iar Chile permite efectuarea de plăţi anuale. În orice caz, toate studiile au demonstrat că recuperările de acest tip s-au făcut într-o foarte mică măsură şi că, în special în statele mai puţin dezvoltate, aceste rambursări nu au izbutit să reducă povara statului cu investiţia în educaţie. Cu atât mai mult cu cât pentru implementarea mijloacelor de colectare ulterioară, care se poate întinde pe ani, este necesară crearea unor sisteme financiare care să implice bănci, operatori specializaţi în recuperări financiare, agenţii specializate ale statului etc.

O dată în plus se poate observa că până şi ţărilor bogate le este tot mai greu să investească în educaţia înaltă – chiar cu perspectiva recuperării acestor bani prin aportul adus societăţii de viitorul specialist. În aceste condiţii, competiţia de „racolare” a celor gata educaţi pe banii altora va continua, iar statele care îi pierd pe oamenii valoroşi vor continua… să-i piardă, cu şanse minime de a-şi recupera investiţia.


Un caz aparte

Există şi situaţii speciale – cum ar fi cel al familiei Tătaru, din Târgu Jiu – când unii părinţi se asigură că ajung copiii lor la şcoli de renume, apoi lucrează pentru multinaţionale, susţinându-le educaţia prin forţe financiare proprii. Astfel, părinţii tânărului Călin – tatăl inginer electronist, mama infirmieră – au decis ca fiul lor să studieze în Marea Britanie de la nivelul liceului şi au părăsit România pentru a câştiga suficient în acest scop. După ce adolescentul învăţase o lună la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu“ din Târgu-Jiu, fiind unul dintre cei mai buni elevi, familia s-a stabilit în Hailsham, din comitatul East Sussex.

Ţelul a fost atins: din toamna acestui an, Călin Tătaru va studia la Oxford, unde a fost deja admis. Deci, în viitor, prin susţinerea financiară a părinţilor, va putea lucra la gigantul informatic „Google”.

Londra, metropola cu o mie de feţe

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Londra, metropola cu o mie de feţe

Capitală de facto a Angliei, ca şi a Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Londra în nici un act oficial nu a desemnat vreodată explicit oraşul drept capitală, situaţie care continuă încă din epoca romană, când Londinium, târgul de la vărsarea fluviului Tamisa, a luat locul, în sec. II d.H. coloniei întemeiate de împăratul Claudius, Camulodunum (Colchester), prima capitală a provinciei cucerite în 43 d.H. Vestigii ale construcţiilor romane pot fi văzute şi azi în câteva puncte ale oraşului.

Londra bombardată

Londra bombardată

Turnul Londrei este cea mai veche construcţie încă funcţională a Londrei, pe malul nordic al Tamisei, şi ilustrează şi el, în felul lui, continuitatea la care mă refeream. Construcţia fortăreţei a început în vremea lui Wilhelm Cuceritorul, în 1078, puţin timp după victoria de la Hastings, din 1066, unde îl biruise pe Harold, urmaşul lui Eduard Confesorul. Folosit ca reşedinţă regală, Turnul primeşte în timp o mulţime de alte întrebuinţări, de la refugiu la închisoare, de la trezorerie şi monetărie la menajerie de animale exotice.

Poate cea mai vizibilă formă de continuitate, care e şi izvorul a nesfârşite complicaţii, se regăseşte în structura administrativă a oraşului şi în însuşi faptul că numele lui, „Londra”, are mai multe sensuri. Unul, cel mai uzual, desemnează marea conurbaţie la care ne gândim cu toţii când e vorba de această mare metropolă. Oficial însă, aceasta a devenit o realitate abia din 1889: înainte de această dată, numele de London desemna exclusiv centrul urban tradiţional, The City of London, mai cunoscut şi cu numele abreviat de City. De la sfărşitul sec. XIX, realitatea expansiunii spaţiului urban londonez este recunoscută oficial cu numele de Greater London, „Mai marea Londră”, care cuprinde 32 de burguri, boroughs – cândva mici orăşele autonome – plus City of London, cetatea sau oraşul Londra, adică centrul istoric din chiar centrul actualului spaţiu urban.

Locuitorii din City au dreptul de a-şi desemna primarul, the Lord Mayor, din 1189 cu acordul regelui şi din 1215 prin alegeri. De atunci şi până azi, ei îl aleg anual. Lordul Primar este şeful executiv al Consiliului Curţii Comunelor, un organism colectiv singular, fiindcă nu este ales cu reprezentarea partidelor şi e desemnat prin vot odată la patru ani dintre candidaţii – cetăţeni britanici sau europeni, locuitori liberi, freemen – ai Cetăţii, fie proprietari în spaţiul acesteia, fie măcar locuitori ai ei de cel puţin 12 luni consecutive anterioare alegerilor. Deoarece City este mai cu seamă un cartier de afaceri, numărul locuitorilor săi e cu mult mai mic decât jumătatea de milion care lucrează peste zi acolo în cele 529 companii multinaţionale, cărora li se adaugă societăţi de asigurare cu un capital de 330 miliarde de dolari (în 2013), sau fondurile de investiţii reprezentând 85% din fondurile europene. Surprinzător – şi elocvent pentru ce înseamnă cu adevărat Londra – rămâne faptul că, în statisticile oficiale ale administraţiei locale din City se semnalează faptul că, din cele 251 de bănci din City, nu mai puţin de 22 oferă „servicii financiare islamice”, iar cinci sunt fully Sharia compliant – „integral conforme cu legea islamică sharia” (TheCityUK, iulie 2014).

Turnul Londrei

Turnul Londrei

Greater London a încorporat, pe lângă valea Tamisei, arii extinse din comitatele istorice Middlesex, Kent, Surrey, Essex şi Hertfordshire, astfel că se întinde pe 1.583 kilometri pătraţi, cu o populaţie de aproape opt milioane de locuitori şi o densitate de locuire de peste 4.500 de locuitori pe km2. Tot Londra este însă şi Regiunea Metropolitană Londra sau Aglomeraţia metropolitană, cu o arie de 8.382 km2 şi o populaţie de 13.709 milioane de locuitori. Acest spaţiu urban cu o populaţie cât un stat nu foarte mic, reprezentând 12.5% din populaţia Regatului Unit, a fost cel mai mare oraş al lumii până prin 1925 şi este şi azi cel mai mare municipiu al Uniunii Europene, al doilea oraş al UE ca număr de populaţie, după Paris, (cu peste 9,7 milioane de locuitori) şi al treilea oraş al continentului european, după Moscova şi Istanbul. În acest spaţiu se vorbesc nu mai puţin de 300 de limbi diferite, la care ar trebui de fapt să adăugăm marea varietate de graiuri ale englezei insulare, de la Queen’s English şi Received Pronunciation – engleza literară specifică elitelor – la popularele graiuri cockney şi Estuar English, plus diferitele forme de engleză pidgin, pe care le vorbesc locuitori veniţi din cele mai diferite colţuri ale Commonwealthului.

Tower Bridge

Tower Bridge

Axa principală a tuturor acestor extinderi concentrice rămâne însă Tamisa, fluviul navigabil care a legat de-a lungul istoriei Londra cu toate continentele lumii. Înainte de sec. XIX, când cursul fluviului este îndiguit cu mari lespezi de piatră, apele puteau creşte şi de cinci ori, astfel că Londra risca mereu să fie inundată. Faptul că nucleul urban cel mai vechi nu conservă decât puţine vestigii se datorează calamităţii numite Marele Incendiu, the Great Fire, care a devastat Londra de duminică 2 până miercuri 5 Septembrie 1666, September 1666. Pornit de la cuptorul unei brutării, acesta a distrus practic întregul oraş din interiorul fortificaţiilor romane. Metropola se mândreşte în schimb cu fastuoasa operă a marelui arhitect Sir Christopher Wren, a cărui clasicizantă Catedrală Saint Paul domină cerul Londrei împreună cu Turnul Reginei Elisabeta, celebrul Big Ben.

Dar cea mai mare catastrofă urbană rămâne până azi cea a bombardamentelor germane din timpul celui de-al doilea război mondial, care au dat şi măsura excepţionalei discipline civice a londonezilor. Mai aproape de noi, aşa cum New Yorkul are ca zi de doliu 11/9, Londra a suferit o profundă traumă comemorată ca 7/7: atentatele sinucigaşe teroriste din 7 iulie 2005. Atunci, patru islamişti fanatici au detonat tot atâtea bombe în metroul londonez – cel mai vechi din lume – provocând moartea a 52 de civili, rănirea a peste 700 de persoane în primul atac sinucigaş din istoria metropolei. De atunci, mai multe încercări au fost dejucate de forţele de poliţie britanice.

Parlamentul si „ Big Ben”

Parlamentul si „ Big Ben”

Nenumărate alte înfăţişări ale marii metropole nu mai încap în limitele modeste ale acestui articol. S-au scris cărţi întregi doar despre teatrele londoneze, înainte, în timpul şi în posteritatea marelui Shakespeare şi a contemporanilor săi din epoca elisabetană; s-au scris monografii şi studii despre Londra lui Dickens, cu mahalalele şi nefericiţii lor locuitori. Umbra lui Sherlock Holmes se întâlneşte cu fantoma Annei Boleyn, nepoţii nevârstnici ai lui Richard al III-lea – pe care, documentele ne asigură, nu acesta i-a ucis – hălăduie în Turnul Londrei alături de descăpăţânatul Carol Stuart.

Londra conţine patru situri înscrise în patrimoniul universal – Turnul Londrei, Grădinile Kew, complexul format din Palatul Westminster, Abaţia Westminster şi biserica închinată Sf. Margareta. Se adaugă Observatorul Regal de la Greenwich, Palatul Buckingham, London Eye – marea roată care oferă o unică panoramă a oraşului, rotonda Piccadilly Circus, Catedrala Sf. Paul, Trafalgar Square, ca şi Castravetele şi Ciobul, pe care le-am amintit. Dar are şi cartiere mărginaşe destul de mizere şi de aglomerate, comerţ cu droguri şi infracţiuni de tot felul, care par să fie un veşnic blestem al marilor oraşe. Londra mai are şi peste 240 de muzee pe care le vizitează anual peste 42 de milioane de persoane: aproape dublul populaţiei României. O particularitate a muzeelor publice britanice este aceea că, aproape fără excepţie, ele sunt gratuite, ceea ce desigur contribuie pentru a le face încă şi mai atractive, dar vizitatorii sunt atraşi şi de colecţii fără egal în lume, cum sunt cele ale Muzeului Britanic – British MuseumNational Gallery, Tate Modern; are biblioteci celebre, cum e British Library, are în West End nu mai puţin de 40 de teatre, unde joacă actori de mare clasă, mulţi dintre ei cunoscuţi din filmele şi serialele americane, dar a căror vocaţie majoră rămâne teatrul clasic şi modern. Nu este timp aici nici măcar să le pomenim pe toate, cu atât mai puţin să le facem să trăiască sub privirea cititorului. Singura soluţie reală este o lungă, foarte lungă călătorie.

Prof. Dr. Zoe Petre

George Enescu

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on George Enescu

Compozitorul-interpretul-omul

Deşi anul acesta se împlinesc 60 de ani de la moartea lui George Enescu, figura sa continuă să domine fără rival cultura muzicală românească. Din fericire, anii din urmă au adus o recunoaştere internaţională tot mai largă a marelui compozitor român, această întârziere în afirmarea pe plan mondial a creaţiei sale fiind probabil un tribut plătit celebrităţii violonistului George Enescu, a cărui glorioasă carieră interpretativă a determinat „etichetarea” sa ca solist. Când ecourile prezenţelor sale pe podiumul de concert s-au stins, odată cu generaţia celor care l-au ascultat cântând, atenţia s-a îndreptat în fine către partiturile compozitorului George Enescu. Şi nu mă refer aici la fabuloasele Rapsodii române”, preluate imediat după compunere în repertoriul marilor dirijori şi al marilor orchestre, ci la partituri de mare complexitate, care relevă mult mai mult decât abilităţile de orchestrator sau de prelucrare a tematismului folcloric arătate de tânărul autor al Rapsodiilor”. Opera „Oedipe”, creaţia de căpătâi a lui Enescu după chiar spusele sale, se bucură în fine de o carieră mondială, după ce a fost reprezentată în Franţa, Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Belgia, Spania, Polonia, Suedia, Grecia, Statele Unite etc.

Împreună cu celebrul violonist Yehudi Menuhin

Împreună cu celebrul violonist Yehudi Menuhin

Chiar şi în domeniul cercetărilor de muzicologie se înregistrează un interes crescând şi o răspândire geografică a studiilor despre muzica lui Enescu, succesul Simpozionului Internaţional de Muzicologie, organizat de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România la fiecare ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”, dar mai ales publicarea în limba engleză, la o editură americană, a volumului fundamental al enescologiei româneşti, „Capodopere enesciene”, de Pascal Bentoiu.

Deci putem spune că, după ce iniţial Enescu era VIOLONISTUL iar mai târziu DIRIJORUL şi PROFESORUL, în fine, astăzi, Enescu este ceea ce el însuşi spunea că este: compozitor înainte de toate.

Dincolo de o copleşitoare notorietate pe plan mondial, Enescu a rămas un om simplu, ferit de aburii succesului, care atât de des întunecă judecata şi comportamentul celor ajunşi, pe piscurile gloriei. Indiferent de triumfurile, de recunoaşterea, preţuirea ori chiar adulaţia de care se bucura Enescu, el nu şi-a schimbat modul de viaţă şi felul de a se purta, continuând să fie acelaşi moldovean bonom şi gata oricând să adreseze o vorbă de încurajare ori să sară în ajutorul celor care aveau nevoie de un sprijin în cariera muzicală. Din banii câştigaţi a cumpărat pământ, pe care l-a dăruit tatălui său, considerând că ar putea şi ar trebui să-i ofere părintelui său şansa de a administra propriul teren, ca acesta să nu mai fie arendaş pe proprietăţile altora, cum fusese decenii la rând.

Un recital dedicat Reginei Elisabeta

Un recital dedicat Reginei Elisabeta

Enescu a iubit plaiurile moldovene, fie ele cele din ţinuturile botoşănene, fie cele de pe valea Tazlăului, de la Tescani. A revenit acasă în fiecare vacanţă, în fiecare an, considerând întotdeauna că, oricât de mult ar locui la Paris şi oricât de mult ar călători prin lume, acasă înseamnă România. Pe timpul ambelor conflagraţii mondiale, George Enescu (aflat în anii 1914-1918 în culmea gloriei, la apogeul carierei sale) a renunţat la orice contract internaţional şi a stat în România, fiind activ pe plan social şi implicându-se cu toată fiinţa în proiecte muzicale destinate publicului din Bucureşti şi din Iaşi. A considerat că este datoria sa patriotică să ajute Crucea Roşie (a fost voluntar, înscris cu acte în regulă) şi a mers în spitale de campanie, în spatele frontului, cântând la vioară pentru răniţi.A urmat guvernul şi casa regală în refugiul de la Iaşi, unde a înfiinţat Orchestra Simfonică ce i-a purtat numele, care a dat numeroase concerte în condiţii de război.

Alături de pianistul Alfred Cortot

Alături de pianistul Alfred Cortot

Dacă în cariera sa de violonist concertist s-a cantonat pe un repertoriu cerut de impresari, de dirijori, de organizatorii concertelor, de îndată ce a început să fie invitat ca dirijor a ales să promoveze muzica românească, introducând în programele sale de concert piese ale maeştri români, care altminteri nu ar fi avut nici o şansă de a fi descoperiţi de publicul larg. Mai mult decât atât, el i-a susţinut pe tinerii compozitori încă din anii premergători primului război mondial, când a înfiinţat Premiul de Compoziţie „George Enescu”, distincţie dublată de o recompensă materială oferită din propriile sale venituri.

Şi tot legat de devotamentul lui Enescu faţă de muzica românească trebuie subliniat faptul că el a acceptat să se implice cu întregul său prestigiu şi cu toată energia în Societatea Compozitorilor Români, la care a fost membru fondator şi Preşedinte, contribuind astfel la organizarea prezenţei muzicii româneşti în viaţa culturală naţională şi străină, contribuind la securizarea unor venituri pentru compozitori, la tipărirea şi difuzarea de partituri, la organizarea breslei compozitorilor români. Şi, amară ingratitudine, peste ani el a fost eliminat din Societatea Compozitorilor, pe care a creat-o şi a condus-o din 1921 până la reformarea ei pe model sovietic, pe motiv că nu a depus o cerere de adeziune în noua Uniune, conform regulamentului… Aceeaşi soartă a avut-o elita muzicienilor români, printre care Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Marcel Mihalovici etc.

Iar încurajarea arătată de el compozitorilor s-a răsfrânt, desigur, şi asupra interpreţilor, fie prin recomandarea acestora în faţa diferiţilor impresari, profesori sau instituţii, fie prin colaborarea cu asemenea muzicieni în cadrul unor formaţii camerale sau în recitalurile sale. Printre cele mai cunoscute exemple este recomandarea scrisă de Enescu pentru fraţii Valentin şi Ştefan Gheorghiu, aflaţi la vârsta copilăriei, pe care i-a sprijinit în acest fel în demersul lor de a urma studii în străinătate.

George Enescu

George Enescu

Enescu nu a făcut niciodată politică, nefiind membrul niciunui partid, nici pe timpul democraţiei parlamentare, nici în anii dictaturii carliste ori a guvernării legionarilor, după cum nu a acceptat să fie nici membru al partidului comuniştilor. El era loial ţării şi nu unui regim, iar crezul său, destăinuit în mod repetat, era să-şi slujească ţara cu armele lui: pana, arcuşul, bagheta. A declarat de nenumărate ori că nu îl interesează politica şi că nu doreşte să comenteze evoluţia social-politică nici din România, nici din Franţa, nici din Statele Unite.

Decizia plecării definitive din România, în exil, a fost una dintre cele mai dureroase hotărâri luate în viaţă. A ezitat mult şi a nutrit cumva speranţa că totuşi există şi cale de întoarcere. Nu a putut pleca fără să facă o obositoare călătorie la Dorohoi, pentru a se reculege la mormintele părinţilor, luându-şi adio de la Moldova sa natală, scriind chiar un testament în care îşi exprima dorinţa de a fi înmormântat la Tescani. A păstrat paşaportul românesc şi cetăţenia română, deşi zecile de ani petrecuţi la Paris i-ar fi dat demult dreptul la cetăţenia franceză. Mai mult, nu a dorit să accepte înlocuirea vechiului său paşaport care purta însemnele regalităţii nici când Ambasada României i l-a anulat, oferindu-i noul model de paşaport, eliberat de autorităţile republicane pro-bolşevice. Nu a acceptat un asemenea document modificat pe modelul Republicii Populare, iar pentru a nu-şi pierde libertatea de circulaţie a apelat la utilizarea unui permis de călătorie emis de autorităţile franceze.

Şi totuşi, din patriotism, nu a retezat orice comunicare cu ţara, intervenind prin scrisori adresate la cel mai înalt nivel în favoarea unor măsuri reparatorii: a cerut eliberarea din arest a soţiei compozitorului Mihail Jora, întemniţată pentru vina de a fi sora marelui diplomat, fost ministru de Externe, Grigore Gafencu. A pledat pentru eliberarea fiicei din prima căsătorie a soţiei sale. Din păcate fără succes, aceste eşecuri dovedind o dată în plus că regimul nu îi acorda nici un fel de favoruri şi că nu avea posibilitatea de a influenţa mersul lucrurilor în România, nici măcar în asemenea situaţii punctuale.

S-a exprimat public deosebit de critic şi de răspicat în momentul în care mari personalităţi ale gândirii şi ştiinţei româneşti au fost eliminate din Academia Română, pentru că nu corespundeau din punct de vedere politic, solicitând reprimirea acestora. A refuzat să gireze cu prezenţa sau cu numele său organizarea unui festival al muzicii româneşti de către noii conducători ai breslei compozitorilor, pe model sovietic.

S-a făcut mult caz vizavi de înscrierea sa pe listele candidaţilor la alegerile parlamentare din 1946. O recentă carte citează o declaraţie esenţială a compozitorului, care arată că a acceptat nominalizarea sa ca potenţial reprezentant al ţinuturilor botoşănene „ca omagiu pentru MS Regele Mihai I şi în semn de dragoste pentru ţărănimea noastră. Pe lista intelectualilor din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică şi că nu iau nici o obligaţie pe terenul politic”. Trebuie ştiut însă faptul că Enescu nu mai era în ţară în acel moment, plecase în exil şi probabil că un gest de refuz al candidaturii ar fi condus la o mai atentă supraveghere a sa şi poate la interzicerea plecării în SUA. Indiferent de acest ultim aspect, Enescu nu a fost parlamentar, nu a participat niciodată la vreo şedinţă şi nici măcar nu şi-a accesat mandatul, ceea ce a condus la nulitatea acestuia prin invalidare.

După plecarea din ţară, soţii Enescu au donat casele ce le aparţineau Ministerului Artelor, evitând confiscarea acestora şi reuşind, pe această cale, să condiţioneze donaţia de destinaţia viitoare a acestor clădiri: case ale muzicii şi muzicienilor, loc de odihnă şi creaţie (vila „Luminiş” de la Sinaia) sau sediu al compozitorilor şi (după cum a adăugat Maruca Cantacuzino) al Muzeului dedicat lui George Enescu (Palatul de pe Calea Victoriei).

Era de o demnitate extraordinară. Este binecunoscută modestia sa, iar elogiul muzicienilor români şi al elitei societăţii româneşti, manifestat prin organizarea unui concert omagial completat cu decernarea unei înalte decoraţii, la împlinirea vârstei de 60 de ani, a fost respins, compozitorul lipsind de la acel eveniment.

Există nenumărate mărturii de la colaboratorii şi elevii săi, care povestesc stilul unic al maestrului de a ţine lecţii. El îi încuraja pe toţi cei talentaţi, le vorbea cu căldură şi fără urmă de superioritate, cu un tact pedagogic şi psihologic desăvârşit, dându-le încredere în ei şi orientându-i către direcţia optimizării la maximum a datelor lor personale, individuale. George Enescu a fost, deci, nu doar un muzician de excepţie, ci şi un om minunat, cu calităţi personale superioare. Enescu-compozitorul a fost egalat de Enescu-omul, care rămâne un exemplu de umanism, dărnicie, demnitate, verticalitate şi caracter. Este un lucru pe care nu trebuie să încetăm să-l spunem şi să-l accentuăm, mai ales că viaţa lui s-a derulat într-o perioadă istorico-socială şi politică deosebit de complexă şi de dificilă, care pe el nu l-a afectat şi nu l-a făcut să se schimbe.

Mihai Cosma


S-au găsit şi denigratori…

…Aşadar, după Mihai Eminescu sau Ion Creangă a venit rândul marelui compozitor George Enescu să fie actualizat prin defăimare, chiar la televiziunea publică. A fost atacată statura muzicală a lui Enescu: „Exilul nu este o condiţie privilegiată pentru artist. Enescu nu era Stravinsky, nu era Rahmaninov, ca să fim foarte serioşi şi să fim patrioţi în limitele adevărului, iar influenţa lui asupra artei occidentale, în exil fiind, era limitată. Baza lui de validare era România şi acest lucru s-a văzut”, (Ioan Stanomir, TVR2). Din nefericire, acestei luări de poziţie i s-a alăturat, în denigrarea marelui nostru musician, un respectat şi apreciat istoric: Adrian Cioroianu.

1Reacţiile nu au întârziat. „Ştiu domnii noştri – Ioan Stanomir şi Adrian Cioroianu, cei doi acuzatori în emisiune şi alţii ca dânşii – că şi în lucrările în care se manifestă influenţele muzicii germane sau franceze, cum ar fi «Suita I» în stil clasic pentru pian sau opera «Oedip», se vădeşte legătura cu folclorul nostru prin utilizarea formelor modale, ritmice, internaţionale ale acestuia?”, se întreabă Emil Stratan, critic de artă.

În ce priveşte atacul la statura morală şi patriotismul compozitorului, acuzat de „colaboraţionism” pentru simplul fapt că a efectuat un turneu la Moscova în anii `40, ca istoric, Adrian Cioroianu ar fi trebuit să cunoască o mărturie a lui Ilie Kogălniceanu referitoare la un schimb de replici la care a asistat înaintea plecării muzicianului la Moscova: la îndemnul lui Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul Culturii, de a vorbi acolo despre «realizările pe care guvernul nostru le face pentru noua democraţie», Enescu a replicat scurt, ritos: «Domnule ministru, eu mă duc la Moscova să fac muzică, să cânt la vioară, să dirijez. Aceasta este misiunea mea şi scopul turneului pe care îl fac acolo»”, arată revista „Luceafărul”. Nici intrarea lui George Enescu în Marea Adunare, odată cu alegerile din noiembrie 1946, nu a scăpat ochiului vigilent al detractorilor, în pofida adevărului că marele compozitor nu şi-a validat niciodată mandatul şi nu a participat la vreo şedinţă.

Atunci când un Yehudi Menuhin scrie „pentru mine, Enescu va rămâne întotdeauna una dintre minunile lumii”, un Arthur Rubinstein spune „Enescu stăpânea întreaga paletă a componisticii” sau un Festival care poartă numele compozitorului a devenit efigie muzicală internaţională, „reevaluările” unor denigratori ce-şi permit necuviinţe – ca să fim civilizaţi – nu fac decât să-i descalifice. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât renumele internaţional a lui George Enescu se bucură de tot mai multă recunoaştere peste hotare.

Bastionul baltic

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Bastionul baltic

În această perioadă sunt în plină desfăşurare exerciţii militare ale NATO pe flancul său estic, din Marea Baltică până în Marea Neagră. Organizaţia Nord-Atlantică urmăreşte astfel descurajarea oricăror mişcări viitoare pe care le-ar putea plănui Rusia împotriva statelor membre din această zonă. În acest context, în nord se creează un adevărat „bastion baltic”.

Forţele navale NATO în flancul nordic

Forţele navale NATO în flancul nordic

Statele Unite au anunţat trimiterea a 3.000 de soldaţi în statele baltice pentru a participa, în decursul următoarelor luni, la exerciţii militare comune cu partenerii NATO în Estonia, Letonia şi Lituania, au anunţat oficiali americani ai Apărării. „Misiunea, parte a Operaţiunii «Atlantic Resolve», urmăreşte să liniştească aliaţii NATO care sunt tot mai îngrijoraţi de agresiunea reînnoită a Rusiei”, arată „Deutsche Welle”.

Etalarea de forţe este impresionantă: aproximativ 750 de tancuri americane, vehicule de luptă şi alte echipamente militare – care includ tancuri Abrams, vehiculele de luptă Bradley şi vehiculele Scout Humvees – au sosit în Letonia, iar trupele terestre americane le-au urmat la scurt timp. În plus, „pentru a descuraja orice potenţială agresiune rusească”, echipamentele militare vor rămâne în regiunea baltică şi după întoarcerea trupelor americane la bază.

Exerciţii ruseşti în Marea Baltică

Exerciţii ruseşti în Marea Baltică

Atitudinea NATO este generată de unele evoluţii care au determinat organizaţia să intervină. În luna februarie, trupele ruse de infanterie aeropurtată (două batalioane tactice alcătuite din 2.000 de soldaţi şi 500 de vehicule militare şi unităţi de armament) au defăşurat un program de manevre militare în regiunea Pskov, învecinată cu statele baltice Estonia şi Letonia.

Statele baltice sunt membre ale NATO din 2004. Per ansamblu, răspunsul (preventiv) al Organizaţiei la o potenţială agresiune rusă pe flancul său estic va fi înfiinţarea unei Forţe de reacţie rapidă (formată din 5.000 de militari în România, Polonia, Bulgaria, Lituania, Letonia şi Estonia, cu o capacitate de intervenţie în cel mult 48 de ore). Totodată, în Polonia şi România vor exista şi două cartiere generale regionale.

Musulmani în Europa

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Musulmani în Europa

În spatele violentelor acţiuni radicale islamiste care pun anatema pe musulmanii din Europa se află milioane de oameni şi comunităţi întregi care se străduiesc să se adapteze şi să se integreze într-o lume complet diferită.

Integrare într-o lume diferită

Integrare într-o lume diferită

Lumea europeană are în faţă o realitate: numărul musulmanilor în statele vestice este estimat la peste 40 de milioane de oameni. În Germania sunt 4-5 milioane, în Franţa 30% dintre tineri sunt musulmani (în sudul ţării deja există mai multe moschei decât biserici…), în Marea Britanie numărul musulmanilor a crescut de la 82.000 la 2,5 milioane în trei decenii (şi aici sunt peste 1.000 de moschei, multe „convertite” din foste biserici), în Belgia jumătate dintre noii născuţi sunt musulmani, la fel în Olanda, iar în Rusia aceştia reprezintă o cincime dintre locuitori. Ca efect, politicile statale trebuie să se plieze şi să creeze condiţii pentru musulmanii care intră în arena socială, politică, religioasă*.

Aceste valuri de oameni de altă credinţă şi tradiţie vin spre occident dintr-o lume complet diferită – studiile arată că 46 de ţări musulmane contribuie cu doar 1% la literatura ştiinţifică mondială sau că în aceste state există în medie numai nouă cercetători, ingineri sau tehnicieni la mia de locuitori, media mondială fiind de de 41. Sunt doar două dintre argumentele năzuinţelor spre occident care stau la baza acestui aflux. Pe de o parte, occidentul îi primeşte, în numele tradiţiei sale democratice. Pe de altă parte, musulmanii se coagulează în comunităţi, încercând în acelaşi timp să se acomodeze şi să se integreze prin toate mijloacele – de la a plăti taxe până la a accede în funcţii publice. Care sunt aceste mijloace şi cine sunt promotorii lor?

Pornind de la principiul că Islamismul poate fi definit ca întreaga serie de teorii, manifestări şi acţiuni care au drept scop stabilirea ordinii islamice, bazată pe Shari’ah (străveche lege musulmană care orânduieşte totul, de la politică la igienă personală şi alimentaţie), adepţii ei pot fi împărţiţi în jihadiştii care terorizează periodic societăţile în care activează, salafiştii (opozanţii non-violenţi ai tuturor sistemelor care nu se bazează pe legea islamică, oameni de regulă educaţi şi care atrag adepţi prin propovăduirea unei conduite superioare moral) şi participaţioniştii, masa mare a islamiştilor, cei care împrăştie doctrina „la firul ierbii”, prin participarea la viaţa publică a comunităţilor în care trăiesc. Aceştia din urmă cu precădere au luat decizia conştientă de a evita confruntările inutile, optând în schimb pentru strategii de infiltrare în instituţiile statelor. De pildă, în oraşul britanic Birmingham, autorităţile s-au văzut în faţa unui adevărat „complot” menit să islamizeze şcolile engleze. Mulţumită unui document „scăpat” în public, numit „Operaţiunea Calul Troian”, au fost devoalate metodele bazate pe o presiune constantă, prin care musulmanii trebuie să „preia controlul asupra tradiţiilor şi culturii” ţărilor în care trăiesc. Pe scurt, ideologul de frunte al organizaţiei „Frăţia Musulmană”, Yusuf al-Qaradawi, îi îndeamnă pe adepţi, în lucrarea „Priorities of the Islamic Movement in the Coming Phase”: „Construiţi-vă propria societate în interiorul societăţii mai largi”.

Violenţă şi victime colaterale

Manifestări împotriva fanaticilor islamişti, la Dresda

Manifestări împotriva fanaticilor islamişti, la Dresda

În Europa trăiesc între 2.500 şi 5.000 de musulmani radicalizaţi, arată „Europol”. Cum reuşesc aceştia să provoace atât de mult rău şi societăţilor europene şi comunităţilor de musulmani care încearcă să se integreze? Prin violenţă, ca şi prin racolări şi circuite financiare infracţionale cu cel mai înalt grad de risc. Tineri vest-europeni ajung să se înroleze în rândurile extremiştilor islamişti din Siria, apoi se întorc în ţările lor şi fac ce au învăţat, declarând deschis că nu se vor opri „până când steagul negru al islamului nu va flutura pe Buckingham Palace”, arată „BBC”. Statele balcanice fac şi ele parte din acest tablou. În ultimii ani, semnalele de alarmă s-au înteţit, după accelerarea acţiunilor grupărilor wahabite (susţinătoare ale menţinerii islamului în forma sa originară). Expansiunea se duce pe toate fronturile: fundamentaliştii finanţează construirea a zeci de moschei şi centre comunitare, unele dintre aceste lăcaşuri de cult fiind preluate de grupări radicale. Există, de asemeni, şi asociaţii „de caritate” islamice active care au fost acuzate că propovăduiesc extremismul, fiind implicate în operaţiuni de spălare de bani în favoarea organizaţiilor teroriste. Se estimează că, după anul 2000, numai în Macedonia au intrat sute de milioane de euro pentru infiltrarea Islamului radical în această parte a Europei. Şi despre radicalizarea fără precedent a comunităţii musulmane din Bosnia-Herţegovina se vorbeşte tot mai mult. Fundamentaliştii tind să se infiltreze tot mai profund în structurile religioase musulmane din această ţară, se arătă în raportul de activitate pentru 2008 al „Obavještajno Sigurnosna Agencija” („Agenţia pentru Informaţii şi Securitate”). Documentul, citat de mass-media, releva la momentul respectiv că mediile politice musulmane sunt infiltrate de activişti wahabiţi.

Grupările radicale jihadiste racolează tineri din toată Europa

Grupările radicale jihadiste racolează tineri din toată Europa

Nu este de mirare că europenii, care au oferit musulmanilor toate drepturile, de la amintita libertate de a-şi construi moschei până la aceea de a accede în funcţii publice, au răspuns de multe ori cu tensiuni, uitându-i pe milioanele de musulmani oneşti în faţa agresiunii brute a câtorva radicali. Germania a fost nu demult teatrul unor manifestaţii anti-Islam, ca şi Franţa, zguduită de atentatul de la Paris şi în care „există zone interzise unde extremiştii deţin efectiv controlul”, după cum arată Robert Spencer, director al organizaţiei „JihadWatch.org”. Urmarea? Potrivit unui sondaj comandat de ziarul „Le Monde” în 2014, 74% dintre cetăţenii francezi consideră Islamul „intolerant şi incompatibil cu valorile franceze”. Un alt episod dramatic s-a petrecut în SUA, în luna februarie a.c., când Craig Stephen Hicks, un american în vârstă de 46 de ani, a intrat în campusul universitar din North Carolina şi a împuşcat mortal trei studenţi musulmani pe care nici nu-i cunoştea, mărturisind anchetatorilor că „s-a simţit dator să comită aceste crime pentru a-i răzbuna pe ziariştii ucişi în Franţa”. Aşadar, „extremiştii fac, comunităţile paşnice de musulmani trag” ponoasele, alături de ceilalţi europeni. De aici până la discriminare şi marginalizare nu mai este decât un pas. Ca un avertisment asupra pericolului generalizării, Ibrahima Diaw, singurul jucător francez din handbalul românesc de religie musulmană arată că „acum, în Paris, toată lumea spune «eşti musulman, eşti extremist». Dar eu nu sunt extremist!”.

Această „etichetă” pe care radicalii o aruncă asupra întregii lumi musulmane este o veste proastă şi pentru Turcia, dând apă la moară celor care s-au împotrivit ani la rând intrării ţării în marea familie europeană din motive de Islamism pronunţat. „Modernitatea otomană nu dă semne că ar accepta spiritul european”, arată Bassam Tibi, specialist în relaţii internaţionale, în lucrarea Turkey’s Islamist Danger” („Pericolul Islamismului turc”). Este adevărat că unele dintre măsurile luate de autorităţile de la Ankara par să îndrepte ţara mai degrabă spre orient şi trecut: Guvernul şi-a anunţat intenţia de a construi câte o moschee în fiecare universitate de stat, „relansând procesul de islamizare cultivat de actualul regim”, notează „AFP”. Iar politica preşedintelui Recep Tayyip Erdogan include sporirea măsurilor ce restrâng consumul de tutun şi alcool, autorizarea portului vălului islamic de către funcţionare, studente şi liceene etc. Toate acestea în timp ce în exterior continuă negocierile de aderare a Turciei la UE (începute cu un deceniu în urmă!), dublate de un discurs „potrivit”: Aderarea Turciei la Uniunea Europeană şi reformele democratice sunt primele priorităţi ale mandatului meu”. Cât de departe este această declaraţie de realitatea implementată în interiorul societăţii turce am amintit mai sus…

Din datele prezentate reiese că a fi musulman în Europa de azi nu este o misiune uşoară. Din păcate, eforturile de integrare (uneori de generaţii întregi) ale majorităţii sunt minate de terorismul şi infiltrarea agresivă a radicalilor, care generează astfel efecte dramatice în lanţ.

Roxana Istudor

*Jorgen S. Nielsen, „Participarea politică a musulmanilor în Europa”

Sacrificiul eroilor anonimi

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Sacrificiul eroilor anonimi

Într-o lume turbulentă, în care violenţa este mediatizată în exces, există şi poveşti ce pun în lumină calităţi umane de excepţie: curaj, altruism şi putere de sacrificiu pentru binele celorlalţi.

Există oameni cu adevărat speciali, capabili să sacrifice totul pentru un scop mai înalt. Unele acte de eroism pot salva lumea, iar în alte cazuri este vorba despre eroi „locali”, care se pun în slujba unor cauze aflate în imediata vecinătate.

Liviu Librescu

Liviu Librescu

Unul dintre eroii aclamaţi şi daţi drept pildă pe tot întinsul Statelor Unite este profesorul român dr. Liviu Librescu, care a predat la liceul „Virginia Tech”. Într-o zi a anului 2007, un adolescent dezaxat a deschis focul la întâmplare în incinta unităţii de învăţământ. Dându-şi seama că elevii săi sunt în pericol, Librescu a baricadat uşa, punându-şi propriul corp în faţa agresiunii. A primit cinci gloanţe şi şi-a pierdut viaţa. În schimb, cu o excepţie, toţi elevii pe care i-a apărat cu acest preţ suprem au scăpat teferi.

Un alt exemplu este cel al bogătaşului american Alfred Vanderbilt, membru al celebrei familii cu acelaşi nume, care şi-a dat viaţa, în 1915, pentru a salva pasagerii de pe vasul „Lusitania”, torpilat de o navă germană. Martorii au relatat că tânărul şi-a oferit propria vestă de salvare unei mame cu un copil în braţe. Cazul este cu atât mai relevant pentru curajul şi altruismul uman cu cât Vanderbilt nu ştia să înoate…

Razia Jan

Razia Jan

Tot în numele sacrificiului pentru o cauză nobilă poate fi punctat cazul Raziei Jan, din Afganistan. În 2006, după 35 de ani petrecuţi în Statele Unite, această femeie curajoasă a revenit în ţara natală, măcinată de un conflict nesfârşit, pentru a deschide o şcoală pentru fete. De atunci a fost nevoită să facă faţă unui număr de peste 185 de atacuri armate din partea grupurilor care se opun educaţiei în rândul fetelor afgane. Chiar şi în aceste condiţii, sute de tinere au fost şcolarizate şi menţinute în siguranţă în şcolile deschise de Razia Jan. La rândul său, Bob Zellner intră în categoria luptătorilor dispuşi să plătească orice preţ personal pentru binele general. A fost unul dintre primii albi sudişti americani care a susţinut mişcarea pentru drepturi civile a persoanelor de culoare. A străbătut sudul SUA pentru a ţine cuvântări şi a organiza marşuri. Cum era de aşteptat, a fost insultat, atacat, bătut până la pierderea cunoştinţei, arestat de 18 ori. Şi azi, la vârsta senectuţii, Zellner continuă să apere egalitatea în drepturi.

Bob Zellner

Bob Zellner

Eroismul în lupta pentru ceilalţi reiese din plin şi în cazul italianului Luigi Ciotti. Este omul care luptă de o viaţă, prin toate mijloacele, cu un rău major al contemporaneităţii: Mafia. Cum poate sta o persoană în faţa unei entităţi care câştigă din jafuri, camătă, taxe de protecţie, violenţă şi crimă mai mult decât întreaga Uniune Europeană? Devenit preot în 1972, s-a implicat în problemele comunităţii din Rivoli şi a constatat că totul era controlat de Mafie – de la obţinerea locurilor de muncă la traficul de droguri. Fără să se teamă că ar putea avea soarta unor înaintaşi ca Pino Puglisi şi Guiseppe Diana, preoţi asasinaţi pentru poziţia lor antimafia, Ciotti a înfiinţat organizaţia „Libera”, care coagulează societatea civilă. Din 1995 încoace, preotul a luat parte la naşterea unei pieţe a muncii „liberă de Mafia”, precum şi a unui lanţ de magazine şi locuinţe de închiriat, scoţând astfel de sub controlul mafiot o bună parte a activităţilor din oraş. Şi nu se teme: Sunt doar un om care doreşte domnia legii”.

DON LUIGI CIOTTI

DON LUIGI CIOTTI

Din categoria actelor de eroism care au salvat lumea face parte acela al celor trei eroi care au plătit preţul suprem pentru a opri propagarea dezastrului nuclear de la Cernobîl, din 1986: voluntarii Alexei Ananenko, inginer, alături de soldaţii Valeri Bezpalov şi Boris Baranov, care au îmbrăcat echipamente de scafandru, au înotat prin camerele pline de radiaţii letale şi au deschis o valvă de evacuare, salvând astfel milioane de oameni. Un raport ulterior a arătat că dacă nu s-ar fi reuşit acest lucru, ar fi avut loc o nouă explozie. La scurt timp, toţi trei au murit din cauza radiaţiilor …

Un sfert de secol mai târziu, un alt dezastru nuclear, cel de la centrala japoneză Fukushima, punea în evidenţă eroismul unor oameni de rând. Chiar dacă mulţi angajaţi au fost trimişi acasă, unii au decis să rămână în spaţiul contaminat, pentru a securiza situaţia. Unul dintre ei, Michiko Otsuki, a descris acele clipe: La trei dimineaţa, nici nu vedeam încotro mergeam. Toţi lucram cu disperare să reparăm reactorul, luptând cu oboseala şi foamea, fără să ştim nimic de familiile noastre”.

Vasili Arkhipov

Vasili Arkhipov

Tot despre potenţialul de risc al puterii nucleare este vorba şi în povestea unui om care se spune că a evitat, prin gestul său, un al treilea război mondial, în 1962: Vasili Arkipov. Ofiţer superior pe submarinul sovietic B59, trimis de Moscova spre Cuba şi reperat de forţele navale ale SUA, Arkipov a refuzat să se supună ordinelor unui comandant care credea că războiul a început şi cerea ca bomba nucleară să fie lansată „pentru a salva mândria URSS”. Deşi toţi cei de la bord erau împotriva lui, Arkipov şi-a exercitat dreptul de veto, a decis să nu se deschidă focul şi să se predea, evitând o calamitate care ar fi putut distruge planeta. Ofiţerul a murit mai târziu, din cauza expunerii la radiaţii. Mulţumim, Vasili Arkipov!”, titra, în 2012, The Guardian”.

Au fost aceste exemple doar câteva dintre miile de poveşti despre oameni extraordinari (printre care se află şi eroi ai presei libere), ale căror acte de eroism sunt uneori recunoscute – cum este cazul acordării Premiului Nobel pentru Pace 2014 lui Kailash Satyarthi şi Malala Yousafzai, doi luptători pentru drepturile copiilor şi tinerilor – alteori rămân în anonimat. Este datoria societăţii să-i aducă mai des în prim-plan, în primele pagini ale publicaţiilor sau în emisiuni televizate, ca modele într-o eră în care violenţa şi fărădelegea beneficiază de o largă şi constantă „publicitate”…

Dilemele Armatei Europene

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Dilemele Armatei Europene

Ideea unei forţe armate comune a blocului comunitar suscită din nou o vie polemică, statele membre fiind şi de această dată într-un pronunţat dezacord.

1Crearea Armatei Europene a redevenit o temă prioritară odată cu recenta declaraţie a preşedintelui Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, care consideră că „o armată comună a tuturor europenilor îi va da de înţeles Rusiei că vorbim foarte serios atunci când este vorba de a apăra valorile UE. Mai mult, ne va ajuta să punem la punct o politică externă şi de securitate comună”. Această poziţie este susţinută de o serie de politicieni care afirmă că a venit momentul pentru o armată europeană, pentru o forţă comună care să permită o susţinere a unei poziţii puternice de jucător internaţional a UE. Inedit în acest tablou este faptul că susţinerea vine şi din partea unor politicieni germani, care văd în crearea unei viitoare armate europene un rol sporit pentru ţara lor. Chiar ministrul german al Apărării, Ursula von der Leyen, spune că este sigură că dacă nu copiii ei, atunci cel puţin nepoţii ei „vor cunoaşte Statele Unite ale Europei cu propria armată.

European Defence Union va urma modelul uniunii energetice sau a celei monetare. Cadrul acestei politici comune de apărare a UE ar urma să fie un proces integrativ gradual. Cei care aprobă ideea argumentează cu faptul că politica europeană de Securitate Comună şi Apărare este „veriga cea mai slabă a proiectului de integrare europeană”, după cum arată o analiză a „Centre for European Policy Studies”. Mai multe motive contribuie la această situaţie: diferenţele între percepţiile statelor privind ameninţări, culturile strategice diferite, divergenţele privind intenţiile şi opţiunile, lipsa de solidaritate şi încredere. Ca urmare, „UE pare incapabilă să aibă misiuni altele decât unele cu obiective limitate, de mărimi şi pe durate de timp limitate. UE a dezamăgit în misiuni pe timp îndelungat, în teatre de luptă cu riscuri crescute şi în unele cazuri a fost chiar absentă: Libia şi Mali”, concluzionează experţii.

Susţinătorii aruncă în joc şi cifre relevante: cum PIB-ul UE este de aproximativ 16 mii de miliarde de dolari, dezideratul NATO ca pentru apărare să fie alocat un minimum de 2% ar oferi unei armate europene o sumă de peste 320 miliarde de dolari pe an. Cu aceşti bani se poate crea şi menţine o forţă militară destul de apropiată de ce au SUA, care ar dezvolta o industrie militară de mare anvergură şi înaltă tehnologie, care, la rândul ei, pe model american, ar trage după sine întreaga economie. Pe de altă parte, o armată federală a UE ar putea să devină un magnet pentru neutra Suedie, pentru Finlanda sau ar putea să atragă în Uniune Norvegia.

Proiectul Comunităţii de Apărare are însă şi opozanţi. Se poate observa cu ochiul liber că faliile şi neîncrederea persistă între statele membre (politicile naţionale de apărare sunt printre puţinele care au rămas neintegrate şi nesupuse metodei comunitare). Propunerea de înfiinţare a Armatei Uniunii Europene deranjează Marea Britanie, care în mod tradiţional preferă, atunci când e vorba de dosare de securitate, parteneriatul strategic cu Statele Unite în cadrul NATO oricărei forme de cedare de responsabilităţi naţionale către Comisia Europeană. De fapt, de la Londra au şi venit primele critici explicite la adresa ideilor lui Juncker. „Poziţia noastră este foarte clară şi susţinem că apărarea este o problemă naţională şi nu responsabilitatea UE. Nu există nici o perspectivă ca această poziţie să se schimbe sau ca o Armată Europeană să fie creată”, sintetizează un purtător de cuvânt al Guvernului britanic. La rândul lor, oficiali de rang înalt din cadrul NATO au avertizat că în cazul creării unei forţe armate comunitare există riscul apariţiei unei dublări organizaţionale, care „nu este o modalitate eficientă de a ne asigura că avem o Apărare puternică”, după cum avertizează Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg. Şi cum s-ar putea imagina – cel puţin în datele geopolitice actuale – o „oaste” din care ar lipsi principalele două puteri militare occidentale, Statele Unite şi Marea Britanie?

Care va fi „opţiunea câştigătoare” – Germania, care crede în apariţia unei armate proprii a Uniunii Europene sau Marea Britanie, care-şi „joacă toate cărţile” pe Organizaţia Nord-Atlantică şi SUA? Timpul şi evoluţia blocului comunitar vor decide.

Orizonturile omului politic Iurie Leancă

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Orizonturile omului politic Iurie Leancă

Evoluţiile din ultimul timp din Republica Moldova l-au adus în centrul atenţiei generale pe fostul (până în februarie 2015) şef al guvernului de la Chişinău, diplomatul de carieră Iurie Leancă. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu biografia sa, reamintim că Iurie Leancă, născut la Cimişlia, în stânga Prutului, în 1963, este absolvent al Institutului de Relaţii Internaţionale din Moscova. În 1989 a lucrat câteva luni la Ambasada sovietică din Bucureşti, iar din 1991 a fost încadrat în Ministerul de Externe al Republicii Moldova. După un stagiu de patru ani în SUA, în calitate de consilier diplomatic (1993-1997), într-o perioadă în care s-au pus bazele relaţiilor moldo-americane, a fost numit ambasador cu însărcinări speciale pentru integrare europeană. În 1998 a fost promovat în funcţia de viceministru, iar din 1999 în cea de prim-viceministru al Afacerilor Externe. Cariera sa în sfera diplomaţiei a fost întreruptă în 2001, odată cu venirea comuniştilor la putere, când liderul PCRM, Vladimir Voronin, a iniţiat o amplă campanie de epurare a persoanelor considerate nesigure din toate structurile guvernamentale şi instituţiile importante ale statului. Iurie Leancă a fost unul dintre tinerii demnitari epuraţi pe motiv că ar manifesta simpatii filoromâne.

În dialog cu cancelarul Angela Merkel.

În dialog cu cancelarul Angela Merkel

În primăvara anului 2013, pe fondul unei îndelungate crize politice marcată de certurile dintre liderii proeuropeni care ameninţau cu destrămarea AIE, Iurie Leancă devine soluţia „de avarie”, fiind nominalizat în funcţia de premier interimar în locul lui Vlad Filat, iar o lună mai târziu şi-a intrat în atribuţii depline ca şef al guvernului. Din acest moment încep să se acumuleze treptat o serie de divergenţe, manifestate mai întâi în surdină, apoi vizibile şi în spaţiul public, între noul premier şi Vlad Filat, ultimul rămas în poziţia de lider politic al Partidului Liberal Democrat. În noua postură de şef al cabinetului Alianţei pentru Integrare Europeană, cu o majoritate destul de subţire totuşi, Iurie Leancă dovedeşte echilibru şi moderaţie în acţiunile sale externe, ca şi în dialogul cu forţele politice interne. Acţionează pentru raporturi strânse cu România, iniţiind demersuri comune pentru susţinerea aspiraţiilor proeuropene ale Republicii Moldova. Îi îndeamnă pe liderii transnistreni să-şi adapteze viziunea la noile realităţi din regiune şi din Europa şi evită, pe cât posibil, un ton conflictual în dialogul cu Moscova, chiar şi atunci când, în vara anului 2014, preşedintele Vladimir Putin impune o serie de sancţiuni economice pentru a bloca apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană. În acest context, desfăşoară un dialog intensificat cu Occidentul, în primul rând cu SUA şi Germania, concomitent cu o sporire a sprijinului vestic pentru reformele economice şi reconstrucţia democratică a Republicii Moldova. Acţiunile premierului Iurie Leancă, neagreate zgomotos de comunişti şi de forţele proruse în general, nu s-au bucurat, din păcate, nici de o susţinere constantă şi fermă din partea propriilor aliaţi proeuropeni. Deşi în multe privinţe au viziuni apropiate, unele cerinţe excesive ale partenerilor din Partidul Liberal (Mihai Ghimpu), soldate cu ieşirea acestora de la guvernare, au slăbit considerabil poziţia executivului condus de Leancă. În plus, implicarea în afaceri dubioase a unora din partenerii de coaliţie şi manevrele acestora care au condus la jefuirea sistemului bancar sau la concesionarea Aeroportului Internaţional Chişinău în favoarea unor firme ruseşti, precum şi lipsa unor progrese consistente în reformarea justiţiei au slăbit treptat încrederea în Alianţa proeuropeană şi, implicit, în cabinetul condus de premierul Iurie Leancă. Deşi iniţial, pentru aplanarea crizei, unii dintre liderii politici ai partidelor din AIE (Vlad Filat, Marian Lupu, Vlad Plahotniuc) au făcut un pas înapoi, prin retragerea din funcţii guvernamentale sau parlamentare importante, prezenţa lor în fruntea listelor la alegerile generale din 30 noiembrie 2014 a indus în rândul electoratului sentimentul că guvernul Leancă şi premierul însuşi nu ar fi decât marionete manevrate de cei care controlează cu adevărat economia subterană şi afacerile ilicite, iar aceste percepţii au condus, în final, la o victorie doar la limită a partidelor proeuropene.

2

În dialog cu secretarul de stat John-Kerry.

În pofida persistenţei divergenţelor dintre liderii forţelor democrate, în prima etapă Iurie Leancă a acceptat propunerea de a se prezenta în Parlament cu o nouă echipă guvernamentală, respinsă însă, la 12 februarie a.c., de comunişti şi de liberali. Potrivit unor analişti de la Chişinău, rezultatul era de fapt unul ce putea fi anticipat, iar foştii colegi de coaliţie ar fi fost părtaşi la un joc în urma căruia l-au eliminat în mod deliberat pe Iurie Leancă din ecuaţie, lăsând cale liberă colaborării parlamentare cu Voronin. Apreciind că acordul cu PCRM reprezintă „un pas înapoi în parcursul european al Republicii Moldova” şi chiar o abandonare a obiectivului PLDM, care promitea electoratului o Moldovă europeană şi modernă „fără Voronin, fără comunişti”, Iurie Leancă a renunţat la calitatea de membru al partidului de guvernământ, dar şi la cea de deputat în Parlament şi a avansat ideea unui nou proiect politic de reformare şi modernizare a societăţii moldoveneşti. Proiectul are în centrul său crearea unui nou partid politic, denumit provizoriu Partidul Popular European, al cărui nucleu de bază, constituit în jurul lui Iurie Leancă, îl formează o serie de tineri afirmaţi în sfera diplomaţiei, printre care fostul vicepremier pentru reintegrare Eugen Carpov, doi viceminiştri ai Afacerilor Externe – Iulian Groza şi Valeriu Chiveri. În ultimele zile, grupului de iniţiativă li s-a alăturat şi cunoscutul analist politic Oazu Nantoi, fiind aşteptate şi alte personalităţi din cercurile politice, economice şi academice moldoveneşti.

Exceptând rezervele fireşti manifestate de liderii partidelor tradiţionale, proiectul avansat de Iurie Leancă a fost primit cu interes de o mare parte a societăţii civile, care consideră că acesta se adresează mai ales acelor tineri care vor să schimbe ceva, care nu vor să plece peste hotare şi pot aduce un suflu nou în viaţa politică. După cum afirmă o serie de sociologi, în societatea moldovenească s-au acumulat numeroase nemulţumiri, există multe aşteptări de schimbare a înfăţişării clasei politice, dominată de lideri în mare parte compromişi. Proiectul anunţat de Iurie Leancă se adresează în primul rând acestei mase tăcute şi în multe privinţe dezamăgite, care nu mai are încredere în politicieni şi în alegeri. Este vorba despre un proiect de asanare a societăţii moldoveneşti, a cărui construcţie va lua un anumit timp, cel puţin o legislatură, până la viitorul scrutin parlamentar, după cum susţin chiar iniţiatorii săi.

MT_logo_full_orizontal

În faţa crizei economico-sociale şi a gravelor provocări de securitate generate de evoluţiile din regiune, mai ales din Ucraina, fiecare dintre forţele politice moldoveneşti se arată preocupată de identificarea unor măsuri şi iniţiative menite să atragă preferinţele şi încrederea populaţiei. Desigur, un proiect de etapă poate fi considerat şi acordul convenit între Alianţa pentru o Moldovă Europeană şi PCRM. Acesta este însă un proiect bazat pe compromisuri între formaţiuni politice cu viziuni în multe privinţe diametral opuse, care pot răspunde nevoii de stabilitate pe o perioadă scurtă, de tranziţie, pentru depăşirea unor dificultăţi temporare. El nu răspunde însă unor necesităţi pe termen lung. Viitorul nu prea îndepărtat va confirma sau nu viabilitatea sa.

Dr. Ioan C. Popa


În organizarea Centrului Cultural „Vatra” şi a Ambasadei R. Moldova în România s-a desfăşurat o ceremonie prilejuită de lansarea proiectului „Descoperă brandul Republicii Moldova”, care a permis participanţilor din ambele ţări (oficiali din domeniile comerţului şi turismului, diplomaţi, ziarişti, reprezentanţi ai societăţii civile) să ia cunoştinţă de realizări recente şi de proiecte de viitor.

Gulag – Lagărele morţii

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on Gulag – Lagărele morţii

a însemnat înfometarea cu bună ştiinţă a unor întregi populaţii, execuţii sumare şi întemniţarea în condiţii îngrozitoare, cel mai adesea până la moarte, a milioane de oameni, în lagăre şi colonii de muncă.

Români basarabeni în Gulagul din Siberia

Români basarabeni în Gulagul din Siberia

Istoria dramatică a ceea ce este cunoscut sub denumirea generică de „Gulag” începe cu ceea ce decretase Lenin după Revoluţia bolşevică: orice „inamic de clasă”, chiar în absenţa oricărei dovezi a vreunei crime împotriva statului, nu trebuie tratat mai bine decât un criminal. S-a trecut şi la fapte: începând cu 1918 şi până târziu în anii 60 ai secolului trecut, au apărut locuri de detenţie de tipul lagărelor de concentrare, în care „duşmanii de clasă”, naţionalităţile „periculoase” din fostul colos sovietic precum şi contestatarii regimului erau „reeducaţi prin muncă” până la epuizare, chiar moarte. Orice opoziţie, orice plan utopic de infrastructură sau orice act considerat „sabotaj” la adresa sistemului însemnau automat trecerea prin Gulag.

Fenomenul a avut mai multe componente definitorii, aşa cum le-au relevat cercetările istorice care arată că dictatura lui Stalin a ridicat la rang de politică de stat ororile Gulagului. Astfel, a existat episodul foametei din timpul colectivizării forţate, din 1930-1933. „Este stabilit, dincolo de orice îndoială, că Stalin i-a înfometat până la moarte pe ucrainenii sovietici în iarna 1932-1933. Până la urmă, au murit mai mult de trei milioane de locuitori ai Ucrainei Sovietice”, arată Timothy Snyder, profesor de istorie la Universitatea Yale. Au urmat cele circa 700.000 de execuţii din timpul crimelor politice din 1937 şi 1938 şi „Marea Teroare”, îndreptată împotriva minorităţilor naţionale. În cadrul acestui val uriaş de persecuţii se remarcă victimele din rândul grupului culacilor şi al polonezilor, dar şi alte naţionalităţi oprimate de pe teritoriul ţării – letoni, finlandezi sau estoni. Mulţi dintre aceşti oameni au fost împuşcaţi în secret, aruncaţi în gropi comune, uitaţi… Alte momente crâncene ale crimelor staliniste împotriva propriilor cetăţeni sunt cele din 1943-1946 şi 1948-1949, în care erau ţintite tot naţionalităţi minoritare din fosta URSS (ceceni, tătari din Crimeea, karaceai, balkari şi calmuci, urmaţi, după război, de germani, baltici, ucraineni sau moldoveni). Acestora li se adaugă reprezentanţi ai burgheziei, membri de partid epuraţi, „sabotori” din agricultură şi industrie şi, nu în ultimul rând, zecile de mii de oameni care au ajuns în Gulag condamnaţi în baza acuzaţiei de „propagandă antisovietică”.

Prizonieri la mina de aur din Kolyma

Prizonieri la mina de aur din Kolyma

Ce se întâmpla, de fapt, în aceste lagăre? Condamnaţii amintiţi erau trimişi în puşcării speciale, unde prestau muncă forţată de toate felurile – de la desţelenirea unor teritorii pustii cu climă extremă până la extracţia de minereuri sau construcţia de şosele şi poduri. Aceşti oameni erau folosiţi de asemeni pe post de cobai pentru diverse teste (inclusiv nucleare) sau pentru decontaminări radioactive. În aceleaşi condiţii îngrozitoare au funcţionat, pe lângă lagărele de muncă, altele: „şaraşka” (laboratoare secrete de cercetare, unde oameni de ştiinţă întemniţaţi dezvoltau în secret noi tehnologii), „psihuşka”  (închisori  pentru izolarea și ruinarea psihică a prizonierilor politici), lagărele speciale pentru copii, pentru invalizi și pentru mame cu minori. Acestea din urmă erau percepute ca neaducătoare de foloase, devenind implicit deseori ţinta altor abuzuri. Nu în ultimul rând, existau lagăre speciale până şi pentru „soţiile trădătorilor patriei”.

Construcţia „Drumului oaselor”, Magadan – Yakutsk

Construcţia „Drumului oaselor”, Magadan – Yakutsk

Gulag-ul s-a dezvoltat rapid, cu unele salturi: între anii 1931– 1932, erau aproximativ 200.000 de prizonieri în lagăre, pentru ca, în 1935, numărul acestora să ajungă la circa un milion. După 1937, aproape două milioane de oameni se aflau în aceste spaţii de pedeapsă. Pe durata celui de-al doilea război mondial, sute de mii de prizonieri din lagăre au fost înrolaţi şi trimişi direct pe linia frontului, pentru ca, după 1945, numărul de întemniţaţi să crească din nou semnificativ, ajungând la un total de aproximativ 2,5 milioane de oameni la începutul deceniului şase. Odiosul mecanism de oprimare ajunsese, în anul morţii dictatorului I.V.Stalin (1953), la o reţea a muncii forţate şi „reeducării” de 500 de colonii de muncă şi 60 de complexe penitenciare cu lagăre de toate felurile. Estimări dramatice arată că Gulagul, în toată cuprinderea sa, a întemniţat aproape 30 de milioane de oameni şi a curmat circa trei milioane de vieţi.

Efectele războiului – pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord – au însemnat şi pentru poporul român fenomenul deportării în Gulagul sovietic. Din nenumărate trenuri trimise spre Siberia, mii de basarabeni, bucovineni şi ostaşi ai Armatei Regale Române au fost abandonaţi în locuri aproape pustii. De pildă, în cadrul „marii deportări” din 1949, 13.000 de familii au fost trimise sub pază înarmată în Siberia, Kazahstan şi alte regiuni îndepărtate. Se cunoaşte că regimul sovietic a organizat, între 1944 şi 1950, deportarea şi trimiterea în lagăre a peste 250.000 de români, pentru ca în următorul deceniu să fie strămutaţi alţi 300.000. Din cei trimişi spre spre Siberia, doar jumătate ajungeau la destinaţie. Şi mai puţini au supravieţuit…

La Muzeul de Istorie din Moscova

La Muzeul de Istorie din Moscova

● Termenul de „Gulag” reprezintă acronimul de la „Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-trudovîh Lagerei” (Direcţia Generală a Lagărelor şi Coloniilor de Reeducare prin Muncă), instituţie care a administrat, începând cu 1930, toate lagărele şi coloniile de muncă din fosta Uniune Sovietică. Astăzi, semnificaţia termenului depăşeşte această latură. Scriitorul Alexandr Soljeniţîn, în celebra carte „Arhipeleagul Gulag” introducând termenul în limbajul comun şi dându-i un sens mai larg, pentru a reprezenta întregul sistem de muncă forţată. „Oricine putea fi «terorist», «sabotor», «duşman al poporului». Am simţit că această poveste a milioanelor de prizonieri ruşi mă ţintuieşte pentru totdeauna”, scria autorul.

●„În Siberia, Kazahstan, Urali, Donbas, Karaganda au fost trimişi peste două milioane de cetăţeni sovietici fugiţi în Occident şi daţi pe tavă lui Stalin, precum şi peste un milion de civili germani, francezi, spanioli, polonezi, iugoslavi… (Willy Fautre, Guido De Latte – „Prizonierii noştri din Gulag”)

● În anii ’40 ai secolului trecut, munca forţată asigura 46.5% din producţia de nichel a URSS, 76% din cea de cositor, 40% din cobalt, 60% din aur.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult