23
October , 2017
Monday

Efigii

George Enescu

Reporter: editura April - 15 - 2015

Compozitorul-interpretul-omul

Deşi anul acesta se împlinesc 60 de ani de la moartea lui George Enescu, figura sa continuă să domine fără rival cultura muzicală românească. Din fericire, anii din urmă au adus o recunoaştere internaţională tot mai largă a marelui compozitor român, această întârziere în afirmarea pe plan mondial a creaţiei sale fiind probabil un tribut plătit celebrităţii violonistului George Enescu, a cărui glorioasă carieră interpretativă a determinat „etichetarea” sa ca solist. Când ecourile prezenţelor sale pe podiumul de concert s-au stins, odată cu generaţia celor care l-au ascultat cântând, atenţia s-a îndreptat în fine către partiturile compozitorului George Enescu. Şi nu mă refer aici la fabuloasele Rapsodii române”, preluate imediat după compunere în repertoriul marilor dirijori şi al marilor orchestre, ci la partituri de mare complexitate, care relevă mult mai mult decât abilităţile de orchestrator sau de prelucrare a tematismului folcloric arătate de tânărul autor al Rapsodiilor”. Opera „Oedipe”, creaţia de căpătâi a lui Enescu după chiar spusele sale, se bucură în fine de o carieră mondială, după ce a fost reprezentată în Franţa, Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Belgia, Spania, Polonia, Suedia, Grecia, Statele Unite etc.

Împreună cu celebrul violonist Yehudi Menuhin

Împreună cu celebrul violonist Yehudi Menuhin

Chiar şi în domeniul cercetărilor de muzicologie se înregistrează un interes crescând şi o răspândire geografică a studiilor despre muzica lui Enescu, succesul Simpozionului Internaţional de Muzicologie, organizat de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România la fiecare ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”, dar mai ales publicarea în limba engleză, la o editură americană, a volumului fundamental al enescologiei româneşti, „Capodopere enesciene”, de Pascal Bentoiu.

Deci putem spune că, după ce iniţial Enescu era VIOLONISTUL iar mai târziu DIRIJORUL şi PROFESORUL, în fine, astăzi, Enescu este ceea ce el însuşi spunea că este: compozitor înainte de toate.

Dincolo de o copleşitoare notorietate pe plan mondial, Enescu a rămas un om simplu, ferit de aburii succesului, care atât de des întunecă judecata şi comportamentul celor ajunşi, pe piscurile gloriei. Indiferent de triumfurile, de recunoaşterea, preţuirea ori chiar adulaţia de care se bucura Enescu, el nu şi-a schimbat modul de viaţă şi felul de a se purta, continuând să fie acelaşi moldovean bonom şi gata oricând să adreseze o vorbă de încurajare ori să sară în ajutorul celor care aveau nevoie de un sprijin în cariera muzicală. Din banii câştigaţi a cumpărat pământ, pe care l-a dăruit tatălui său, considerând că ar putea şi ar trebui să-i ofere părintelui său şansa de a administra propriul teren, ca acesta să nu mai fie arendaş pe proprietăţile altora, cum fusese decenii la rând.

Un recital dedicat Reginei Elisabeta

Un recital dedicat Reginei Elisabeta

Enescu a iubit plaiurile moldovene, fie ele cele din ţinuturile botoşănene, fie cele de pe valea Tazlăului, de la Tescani. A revenit acasă în fiecare vacanţă, în fiecare an, considerând întotdeauna că, oricât de mult ar locui la Paris şi oricât de mult ar călători prin lume, acasă înseamnă România. Pe timpul ambelor conflagraţii mondiale, George Enescu (aflat în anii 1914-1918 în culmea gloriei, la apogeul carierei sale) a renunţat la orice contract internaţional şi a stat în România, fiind activ pe plan social şi implicându-se cu toată fiinţa în proiecte muzicale destinate publicului din Bucureşti şi din Iaşi. A considerat că este datoria sa patriotică să ajute Crucea Roşie (a fost voluntar, înscris cu acte în regulă) şi a mers în spitale de campanie, în spatele frontului, cântând la vioară pentru răniţi.A urmat guvernul şi casa regală în refugiul de la Iaşi, unde a înfiinţat Orchestra Simfonică ce i-a purtat numele, care a dat numeroase concerte în condiţii de război.

Alături de pianistul Alfred Cortot

Alături de pianistul Alfred Cortot

Dacă în cariera sa de violonist concertist s-a cantonat pe un repertoriu cerut de impresari, de dirijori, de organizatorii concertelor, de îndată ce a început să fie invitat ca dirijor a ales să promoveze muzica românească, introducând în programele sale de concert piese ale maeştri români, care altminteri nu ar fi avut nici o şansă de a fi descoperiţi de publicul larg. Mai mult decât atât, el i-a susţinut pe tinerii compozitori încă din anii premergători primului război mondial, când a înfiinţat Premiul de Compoziţie „George Enescu”, distincţie dublată de o recompensă materială oferită din propriile sale venituri.

Şi tot legat de devotamentul lui Enescu faţă de muzica românească trebuie subliniat faptul că el a acceptat să se implice cu întregul său prestigiu şi cu toată energia în Societatea Compozitorilor Români, la care a fost membru fondator şi Preşedinte, contribuind astfel la organizarea prezenţei muzicii româneşti în viaţa culturală naţională şi străină, contribuind la securizarea unor venituri pentru compozitori, la tipărirea şi difuzarea de partituri, la organizarea breslei compozitorilor români. Şi, amară ingratitudine, peste ani el a fost eliminat din Societatea Compozitorilor, pe care a creat-o şi a condus-o din 1921 până la reformarea ei pe model sovietic, pe motiv că nu a depus o cerere de adeziune în noua Uniune, conform regulamentului… Aceeaşi soartă a avut-o elita muzicienilor români, printre care Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Marcel Mihalovici etc.

Iar încurajarea arătată de el compozitorilor s-a răsfrânt, desigur, şi asupra interpreţilor, fie prin recomandarea acestora în faţa diferiţilor impresari, profesori sau instituţii, fie prin colaborarea cu asemenea muzicieni în cadrul unor formaţii camerale sau în recitalurile sale. Printre cele mai cunoscute exemple este recomandarea scrisă de Enescu pentru fraţii Valentin şi Ştefan Gheorghiu, aflaţi la vârsta copilăriei, pe care i-a sprijinit în acest fel în demersul lor de a urma studii în străinătate.

George Enescu

George Enescu

Enescu nu a făcut niciodată politică, nefiind membrul niciunui partid, nici pe timpul democraţiei parlamentare, nici în anii dictaturii carliste ori a guvernării legionarilor, după cum nu a acceptat să fie nici membru al partidului comuniştilor. El era loial ţării şi nu unui regim, iar crezul său, destăinuit în mod repetat, era să-şi slujească ţara cu armele lui: pana, arcuşul, bagheta. A declarat de nenumărate ori că nu îl interesează politica şi că nu doreşte să comenteze evoluţia social-politică nici din România, nici din Franţa, nici din Statele Unite.

Decizia plecării definitive din România, în exil, a fost una dintre cele mai dureroase hotărâri luate în viaţă. A ezitat mult şi a nutrit cumva speranţa că totuşi există şi cale de întoarcere. Nu a putut pleca fără să facă o obositoare călătorie la Dorohoi, pentru a se reculege la mormintele părinţilor, luându-şi adio de la Moldova sa natală, scriind chiar un testament în care îşi exprima dorinţa de a fi înmormântat la Tescani. A păstrat paşaportul românesc şi cetăţenia română, deşi zecile de ani petrecuţi la Paris i-ar fi dat demult dreptul la cetăţenia franceză. Mai mult, nu a dorit să accepte înlocuirea vechiului său paşaport care purta însemnele regalităţii nici când Ambasada României i l-a anulat, oferindu-i noul model de paşaport, eliberat de autorităţile republicane pro-bolşevice. Nu a acceptat un asemenea document modificat pe modelul Republicii Populare, iar pentru a nu-şi pierde libertatea de circulaţie a apelat la utilizarea unui permis de călătorie emis de autorităţile franceze.

Şi totuşi, din patriotism, nu a retezat orice comunicare cu ţara, intervenind prin scrisori adresate la cel mai înalt nivel în favoarea unor măsuri reparatorii: a cerut eliberarea din arest a soţiei compozitorului Mihail Jora, întemniţată pentru vina de a fi sora marelui diplomat, fost ministru de Externe, Grigore Gafencu. A pledat pentru eliberarea fiicei din prima căsătorie a soţiei sale. Din păcate fără succes, aceste eşecuri dovedind o dată în plus că regimul nu îi acorda nici un fel de favoruri şi că nu avea posibilitatea de a influenţa mersul lucrurilor în România, nici măcar în asemenea situaţii punctuale.

S-a exprimat public deosebit de critic şi de răspicat în momentul în care mari personalităţi ale gândirii şi ştiinţei româneşti au fost eliminate din Academia Română, pentru că nu corespundeau din punct de vedere politic, solicitând reprimirea acestora. A refuzat să gireze cu prezenţa sau cu numele său organizarea unui festival al muzicii româneşti de către noii conducători ai breslei compozitorilor, pe model sovietic.

S-a făcut mult caz vizavi de înscrierea sa pe listele candidaţilor la alegerile parlamentare din 1946. O recentă carte citează o declaraţie esenţială a compozitorului, care arată că a acceptat nominalizarea sa ca potenţial reprezentant al ţinuturilor botoşănene „ca omagiu pentru MS Regele Mihai I şi în semn de dragoste pentru ţărănimea noastră. Pe lista intelectualilor din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică şi că nu iau nici o obligaţie pe terenul politic”. Trebuie ştiut însă faptul că Enescu nu mai era în ţară în acel moment, plecase în exil şi probabil că un gest de refuz al candidaturii ar fi condus la o mai atentă supraveghere a sa şi poate la interzicerea plecării în SUA. Indiferent de acest ultim aspect, Enescu nu a fost parlamentar, nu a participat niciodată la vreo şedinţă şi nici măcar nu şi-a accesat mandatul, ceea ce a condus la nulitatea acestuia prin invalidare.

După plecarea din ţară, soţii Enescu au donat casele ce le aparţineau Ministerului Artelor, evitând confiscarea acestora şi reuşind, pe această cale, să condiţioneze donaţia de destinaţia viitoare a acestor clădiri: case ale muzicii şi muzicienilor, loc de odihnă şi creaţie (vila „Luminiş” de la Sinaia) sau sediu al compozitorilor şi (după cum a adăugat Maruca Cantacuzino) al Muzeului dedicat lui George Enescu (Palatul de pe Calea Victoriei).

Era de o demnitate extraordinară. Este binecunoscută modestia sa, iar elogiul muzicienilor români şi al elitei societăţii româneşti, manifestat prin organizarea unui concert omagial completat cu decernarea unei înalte decoraţii, la împlinirea vârstei de 60 de ani, a fost respins, compozitorul lipsind de la acel eveniment.

Există nenumărate mărturii de la colaboratorii şi elevii săi, care povestesc stilul unic al maestrului de a ţine lecţii. El îi încuraja pe toţi cei talentaţi, le vorbea cu căldură şi fără urmă de superioritate, cu un tact pedagogic şi psihologic desăvârşit, dându-le încredere în ei şi orientându-i către direcţia optimizării la maximum a datelor lor personale, individuale. George Enescu a fost, deci, nu doar un muzician de excepţie, ci şi un om minunat, cu calităţi personale superioare. Enescu-compozitorul a fost egalat de Enescu-omul, care rămâne un exemplu de umanism, dărnicie, demnitate, verticalitate şi caracter. Este un lucru pe care nu trebuie să încetăm să-l spunem şi să-l accentuăm, mai ales că viaţa lui s-a derulat într-o perioadă istorico-socială şi politică deosebit de complexă şi de dificilă, care pe el nu l-a afectat şi nu l-a făcut să se schimbe.

Mihai Cosma


S-au găsit şi denigratori…

…Aşadar, după Mihai Eminescu sau Ion Creangă a venit rândul marelui compozitor George Enescu să fie actualizat prin defăimare, chiar la televiziunea publică. A fost atacată statura muzicală a lui Enescu: „Exilul nu este o condiţie privilegiată pentru artist. Enescu nu era Stravinsky, nu era Rahmaninov, ca să fim foarte serioşi şi să fim patrioţi în limitele adevărului, iar influenţa lui asupra artei occidentale, în exil fiind, era limitată. Baza lui de validare era România şi acest lucru s-a văzut”, (Ioan Stanomir, TVR2). Din nefericire, acestei luări de poziţie i s-a alăturat, în denigrarea marelui nostru musician, un respectat şi apreciat istoric: Adrian Cioroianu.

1Reacţiile nu au întârziat. „Ştiu domnii noştri – Ioan Stanomir şi Adrian Cioroianu, cei doi acuzatori în emisiune şi alţii ca dânşii – că şi în lucrările în care se manifestă influenţele muzicii germane sau franceze, cum ar fi «Suita I» în stil clasic pentru pian sau opera «Oedip», se vădeşte legătura cu folclorul nostru prin utilizarea formelor modale, ritmice, internaţionale ale acestuia?”, se întreabă Emil Stratan, critic de artă.

În ce priveşte atacul la statura morală şi patriotismul compozitorului, acuzat de „colaboraţionism” pentru simplul fapt că a efectuat un turneu la Moscova în anii `40, ca istoric, Adrian Cioroianu ar fi trebuit să cunoască o mărturie a lui Ilie Kogălniceanu referitoare la un schimb de replici la care a asistat înaintea plecării muzicianului la Moscova: la îndemnul lui Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul Culturii, de a vorbi acolo despre «realizările pe care guvernul nostru le face pentru noua democraţie», Enescu a replicat scurt, ritos: «Domnule ministru, eu mă duc la Moscova să fac muzică, să cânt la vioară, să dirijez. Aceasta este misiunea mea şi scopul turneului pe care îl fac acolo»”, arată revista „Luceafărul”. Nici intrarea lui George Enescu în Marea Adunare, odată cu alegerile din noiembrie 1946, nu a scăpat ochiului vigilent al detractorilor, în pofida adevărului că marele compozitor nu şi-a validat niciodată mandatul şi nu a participat la vreo şedinţă.

Atunci când un Yehudi Menuhin scrie „pentru mine, Enescu va rămâne întotdeauna una dintre minunile lumii”, un Arthur Rubinstein spune „Enescu stăpânea întreaga paletă a componisticii” sau un Festival care poartă numele compozitorului a devenit efigie muzicală internaţională, „reevaluările” unor denigratori ce-şi permit necuviinţe – ca să fim civilizaţi – nu fac decât să-i descalifice. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât renumele internaţional a lui George Enescu se bucură de tot mai multă recunoaştere peste hotare.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult