29
May , 2017
Monday
În exclusivitate Cu ce gânduri pentru ţara dumneavostră, pentru Balcani, pentru întreaga Europă întâmpinaţi anul ...
Republica Moldova În acestă țară se estimează că trăiesc 2.800.000 de moldoveni/români reprezentând 64,5% ...
Tudor Arghezi reprezintă, pentru poezia, gazetăria şi literatura română intrarea în deplina modernitate. Originalitatea sa ...
- Balcanii de Vest încă aşteaptă - Procesul de extindere a Uniunii Europene datează de la ...
Sportivii din Balcani, după ce au impresionat prin rezultatele obţinute în anul 2010, an în ...
Care sunt „ingredientele” integrării cu succes a românilor care aleg să muncească în Italia? Ele ...
Reputata savantă Ştefania Mărăcineanu, nedreptăţită în propria ţară Cum a ajuns un timbru dedicat unei fiziciene ...
Mai mulţi cititori,ne-au rugat să descifrăm pentru aceştia, ce rol joacă opoziţia într-un stat democrat. ...
Crearea unui stat supus legii şi reamenajarea juridică a regiunii au fost unele din ...
Identitate şi recunoaştere Aromânii din Balcani luptă de secole pentru păstrarea identităţii şi recunoaşterea apartenenţei lor ...
Klaus Iohannis, președinte al României, la întâlnirea cu diaspora română din Franța „Românii dau valoare Europei ...
Este binecunoscut faptul că Marea Britanie a dus multă vreme la nivel de guvern, susţinut ...
Fundaţii active Mariana Mihăilă este preşedinta Fundaţiei „DutchRO”, din Arnem. Împreună cu colegii săi, contribuie la ...

Archive for June, 2015

Nori și ceață…

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Nori și ceață…
Carol Roman

Carol Roman

Suntem martorii unei invazii neaşteptate de nori și ceață, ce se prăvălesc asupra Europei şi, bineînțeles, şi asupra ţării noastre. Urgiile cereşti s-au abătut în nordul României, iar ploile torenţiale şi grindina au avut ca rezultat case avariate, animale înecate, culturi distruse şi drumuri inundate. O asemenea calamitate naturală a adus mari pagube încercărilor guvernanților de a mai ameliora cât de cât traiul şi obligaţiile cetăţenilor faţă de stat. Judeţe ca Sălaj, Cluj, Maramureș şi Satu Mare, ca să ne referim doar la câteva, se află într-o situaţie grea, pe care se luptă din răsputeri s-o depăşească. Amintim în acest context că forţele active ale statului, precum și ale societăţii civile, încearcă după puteri şi posiblitățile lor de organizare să domolească dezastrele produse de calamitatea ce a cuprins țara. Ar fi de menţionat sprijinul acordat populaţiei din zonele afectate prin măsurile luate de către Ministerul Afacerilor Interne, Departamentul pentru Situaţii de Urgență, pentru a înlătura efectele inundaţiilor și a interveni în diminuarea pierderilor din zonele afectate. Evident, înainte de orice, ne doare sufletul pentru suferinţele la care sunt supuşi cetăţenii ţării, din nord, care vor trebui să fie ajutaţi substanţial, cât mai repede posibil.

În acest context, avem nefericirea de a trăi zile în care au loc mari tragedii în Marea Mediterană, care au pus pe gânduri o lume întreagă. Mii de oameni refugiați din Africa de nord traversează apele Mediteranei, când mai blânde, când mai aprige, în bărci supraîncărcate, cele mai multe fiind improvizate, pline de oameni în căutarea unei vieţi fără grija supraviețuirii, alungaţi de război. Într-un cuvânt, foametea, conflictele armate dintre triburile africane, haosul creat pe „continentul negru” sunt acele elemente ce au dus populaţii întregi la disperare şi drept urmare şi-au căutat supravieţuirea imigrând în altă parte a Terrei, cel mai ades în state europene. Avalanşa de imigranți adăpostiți a şi produs efecte negative în unele ţări, cum ar fi Italia, Malta, Grecia ș.a. În mod cert, o grea povară apasă pe umerii Europei civilizate care, în primul rând încearcă să stăvilească avalanşa de imigranţi, iar în al doilea rând face eforturi să adăpostească mii de refugiaţi provenind de pe litoralul libian, care se întinde pe o suprafaţă de 1.700 km. Cu greu poate fi oprită avalanşa de ambarcaţiuni rudimentare în care familii întregi îşi cauta salvarea în Europa supunându-se pericolului de a-și pierde viața. Cum de altfel s-a şi întâmplat până acum.

Uniunea Europeană ar dori să intervină cu anumite măsuri în urma cărora mai multe mii de năpăstuiţi africani ar urma să fie adăpostiţi în ţări europene, potrivit aşa numitelor norme de „solidaritate umană” prevăzute de acte fundamentale europene. Dar nu toate ţările s-au declarat dispuse să primească, după un „clasament” prestabilit, mii de refugiați cărora să le asigure mijloace de supravieţuire în condiţii civilizate. Aşa de pildă, Marea Britanie, Ungaria, Slovacia și alte state membre resping acceptarea mai multor refugiaţi. România ar urma să primească 1.700 de refugiaţi, de care ar trebui să se îngrijească, în același timp cu miile de victime de pe la noi, aflate într-o situație grea în urma dezastrului din norul țării cauzat de ploi torenţiale, grindină şi starea reală de fapt.

Şi pentru ca lucrurile să nu se oprească aici, nori negri afectează bazele Uniunii Europene, prin poziţia exprimată de noul guvern conservator al premierului David Cameron. Primele sale declaraţii menţionate în discursul Reginei Angliei Elisabeta a II-a nu sunt de foarte bun augur: „Guvernul meu va renegocia relaţia Marii Britanii cu Uniunea Europeană şi va continua reformarea Uniunii Europene în beneficiul tuturor statelor… În paralel, va fi creat un pachet legislativ în vederea organizării unui referendum cu privire la rămânerea Regatului Unit în Uniunea Europeană până la sfârşitul lui 2017”, a adăugat suverana.

Ce s-ar mai putea spune? Parcurgem zile dificile, care solicită înțelepciune, decizii și măsuri echilibrate și care să nu poată afecta coeziunea țărilor ce și-au găsit în Uniunea Europeană un crez de viață și o dezvoltare onorabilă pentru toți.

Carol Roman 

Ziua Victoriei, Ziua Europei

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Ziua Victoriei, Ziua Europei

Zilele de 8 şi 9 mai 2015 au reunit europenii – cetăţeni şi guverne – sub semnul unei duble simbolistici: 70 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial prin înfrângerea Germaniei naziste şi celebrarea Zilei Europei. Cu mai puţin ceremonial decât cu un an în urmă, de pildă, când la aniversarea a şapte decenii de la debarcarea Aliaţilor în Normandia participau numeroşi şefi de state, manifestările din acest an au avut un caracter preponderent naţional, din cauza conjucturii internaționale actuale.

Steagul victoriei pe clădirea Reichstag

Steagul victoriei pe clădirea Reichstag

Germania a semnat capitularea necondiţionată la 7 mai 1945, iar prevederile ei au intrat în vigoare la 8 mai. Actul de capitulare a fost semnat şi la sediul Statului Major al forţelor sovietice, iar încetarea focului a intrat în vigoare pe frontul sovietic la 9 mai. În acest fel, de şapte decenii, aliaţii occidentali marchează Ziua Victoriei în Europa în 8 mai, iar urmașa Uniunii Sovietice, Federația Rusă, sărbătorește pe 9 mai Ziua Victoriei împotriva fascismului, organizând în anul 2015 cea mai amplă paradă militară de până acum.

La şapte decenii de la încheierea unui dezastru global, Europa se prezintă în faţa lumii cu un proiect al păcii, Uniunea Europeană sărbătorind tot pe 9 mai Ziua Europei. Este de asemeni o zi a unei victorii, dar o cu totul altfel de victorie: una paşnică. Acest răstimp istoric a marcat evoluţia conştiinţei europene de la confruntare la convieţuire şi progres. Stau mărturie formele instituţionalizate prin care se exprimă statele europene în scena internaţională, care nu mai sunt militare, ci dedicate dezvoltării: de la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, din 1950, până la Uniunea Europeană de azi.

Trăim zile în care Europa unită reprezintă o realitate socială, economică, geopolitică. Celebrarea pe 9 mai a Zilei Europei arată că în conştiinţa europeană generală, coeziunea se adânceşte, Uniunea Europeană de azi fiind un spaţiu tot mai coerent şi mai solidar, format din naţiuni distincte, dar unite prin multe interese şi idealuri comune.

70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on 70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Cea de-a 70-a aniversare a sfârşitului celui de-al doilea război mondial a reamintit lumii întregi că marea conflagraţie încheiată în 1945 a costat zeci de milioane de vieţi şi a generat o prăbuşire economică de proporţii planetare.

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

În anii ’50, milioane de refugiaţi erau pe drumuri, economia europeană se prăbuşise, 70% din infrastructura industrială a vechiului continent era distrusă. Învingătorii – coaliţia anti-germană din care făceau parte în principal URSS, SUA, Marea Britanie – şi învinşii (puterile Axei, conduse de Germania fascistă) încheiau una dintre cele mai sângeroase pagini ale istoriei omenirii

Ceremoniile aniversare din anul 2015 au debutat pe 7 mai, în oraşul polonez Gdansk, locul în care s-a tras primul foc de armă din al doilea război mondial. Apoi, pe 8 mai, dată cunoscută drept „VDay”, Ziua Victoriei, în alte mari capitale europene a fost punctat momentul aniversar. La Paris, preşedintele Franţei, François Hollande, a depus o coroană de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut şi a participat, alături de secretarul de stat american John Kerry, la comemorările de la Arcul de Triumf. În Marea Britanie, regina Elisabeta a II-a s-a alăturat celor circa 1.000 de veterani de război la o slujbă în memoria victimelor din anii 1939-1945. La festivitatea de la Westminster Abbey au fost prezenţi şi reprezentanţi ai ţărilor care fac parte din Commonwealth şi care au luptat alături de britanici.

„VDay” a fost marcată şi peste ocean. Preşedintele Statelor Unite ale Americii a remarcat curajul unei generaţii care „efectiv a salvat lumea”, a adresat un apel la unitate aliaţilor europeni, iar în capitala Washington a avut loc un ceremonial desfăşurat la Memorialul „Al Doilea Război Mondial”, urmat de o demonstraţie aviatică.

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Rusia a marcat 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial cu o mare paradă militară, desfăşurată pe 9 mai în capitala Moscova, unde au defilat circa 16.000 de ostaşi ruşi (cărora li s-au alăturat trupe participante din mai multe țări, printre care Serbia, China, India, ș.a.). De consemnat că în Federaţia Rusă, ziua de 9 mai este sărbătorită ca „Ziua Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”, actualul preşedinte Vladimir Putin preluând simbolul acestei zile pentru a le readuce aminte cetăţenilor ruşi de zilele de glorie de altădată. În acest context, Ziua Victoriei 2015 a fost un nou prilej de a reaminti poziţionarea Moscovei de partea învingătorilor din urmă cu 70 de ani şi de a etala forța și dezvoltarea actuală a țării, după cum a fost prezentată de președintele Putin. La manifestările din Moscova au participat numeroşi lideri politici, printre care: Ban Ki-moon, secretarul general al ONU, Xi Jinping, preşedintele Chinei, Abdel Fattah el-Sisi, preşedintele Egiptului, Pranab Mukherjee, preşedintele Indiei, Raul Castro, al Cubei, Nicolas Maduro, al Venezuelei, Ilham Aliyev, al Azerbaidjanului, precum și președinți ai unor state ce au făcut parte din componența fostei Uniuni Sovietice și care au participat la război. Uniunea Europeană a fost reprezentată de şeful delegaţiei UE în Rusia, Vygaudas Usackas. Semnificaţia zilei de 9 mai pentru soarta victoriei aliaţilor în 1945 a fost subliniată şi de secretarul de stat american John Kerry, care l-a felicitat, în cadrul unei convorbiri telefonice, pe omologul său rus Serghei Lavrov, accentuând „contribuţia imensă a poporului rus şi a altor popoare ale Uniunii Sovietice la înfrângerea fascismului”.

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Germania, care, deşi a fost învinsă în cel de-al doilea război mondial, a reuşit să-şi regăsească locul în Europa şi în lume ca democraţie şi putere economică, sărbătorind pe 8 mai şapte decenii de la eliberarea de „obscurantismul nazist” a mulţumit aliaţilor occidentali, ca şi armatei sovietice: „Ei au pus capăt regimului de teroare naţional-socialistă cu preţul unor sacrificii inimaginabile”, a declarat preşedintele Bundestagului, Norbert Lammert, în cadrul unei sesiuni solemne a Parlamentului. De altfel, două demersuri ale Germaniei au purtat semnele reconcilerii istorice în zilele marcării celor 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Este vorba despre prezenţa, în ziua de 7 mai, a şefului diplomaţiei germane, Frank-Walter Steinmeier, la ceremoniile organizate în fostul oraș-erou Stalingrad. Oficialul german a vizitat, împreună cu omologul său rus Serghei Lavrov, locurile unde s-a purtat sângeroasa bătălie şi a prezentat Rusiei scuze pentru suferinţele pe care trupele germane le-au provocat în acea confruntare. Apoi, pe 10 mai, a sosit la Moscova cancelarul german Angela Merkel, pentru a depune o coroană de flori la Monumentul Soldatului Necunoscut.

 

Pierderile României în cel de-al Doilea Război Mondial

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Pierderile militare românești au fost de aproxiamtiv 300.000 de oameni. Totalul morților este de 93.326 (72.291 în timpul alianței cu Puterile Axei și 21.035 de partea aliaților): totalul dispăruților și prizonierilor este de 341.765 (283.322 în timpul alianței cu Puterile Axei și 58.443 de partea aliaților) numai 80.000 au supraviețuit captivității în Uniunea Sovietică. Sursele rusești menționează 54.600 de morți din cei 201.800 români prizonieri în Uniunea Sovietică.

Pierderile de civili sunt de 64.000 inclusiv 20.000 morți în timpul ocupației ruse a Basarabiei și Bucovinei din 1940-41 și genocidul populației rrome – 36.000 morți. Raidurile aliaților au provocat 7.693 de morți în rândul civililor.

Victimele Holocaustului evreiesc cuprind un total de 469.000 în 1939, din care 325.000 în Basarabia și Bucovina.

Redacţia a utilizat sursa „Wikipedia”. Posibil să existe şi alte evaluări.

9 Mai – Ziua Independenţei de stat a României

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on 9 Mai – Ziua Independenţei de stat a României

Regele-Carol-I-Razboiul pentru Independenta-al-RomanieiNe reamintim cu recunoștință că la data de 9 Mai sărbătorim Ziua Independenţei de stat a României. Pe 9 Mai 1877, Parlamentul ţării a proclamat „Independenţa absolută a României”, prin ministrul Mihail Kogălniceanu declarând oficial că suntem „ dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă şi prin urmare ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. În aceași zi, după amiaza, s-a strâns în jurul clădirii Adunării, un mare număr de bucureșteni, care au primit cu entuziasm vestea proclamării independenței, având drapele și torțe aprinse, cântând „Deșteaptă-te române!”. Tot în aceași seară, de 9 mai 1877, au avut loc manifestații de bucurie și la Craiova și Iași. A doua zi, după ce principele Carol I a semnat actul de independență, guvernul român a încetat plata tributului de 914.000 lei către Poarta Otomană, suma fiind direcționată în bugetul ministerului apărării.

Poporul român a participat în bătăliile războiului de Independență (1877 – 1878), purtate pentru neatârnarea țării cu peste 58.000 de oameni pe fronturi, din care mai mult de jumătate au fost omorâți sau răniți.

Paris, oraşul frondei

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Paris, oraşul frondei

An de an, cel puţin două milioane de persoane vizitează Parisul, care este şi azi prima destinaţie turistică din întreaga lume. Pentru cei mai mulţi dintre aceşti vizitatori, Parisul rămâne un oraş fascinant prin multitudinea de monumente istorice – este un oraş remarcabil prin continuitatea sa, din sec. III î.Hr. şi până azi – prin viaţa sa culturală vibrantă şi plină de neprevăzut, prin lumina aparte în care se scaldă vara, dar şi prin bruma albăstruie care îl învăluie în zilele blânde de iarnă. Pentru un istoric al societăţilor europene însă, pentru sociologi sau antropologi, Parisul rămâne fără îndoială capitala cea mai frecvent turburată de mişcări sociale şi politice – adesea violente – din toată istoria Europei, dacă nu cumva şi mai mult de-atât. Desigur, turiştii care fredonează, visători, o şansonetă a lui Montand, Piaf sau Brassens închinată Oraşului Lumină nu au în minte neapărat imaginile acestor mai vechi sau mai noi confruntări, în care parizienii n-au mai ţinut seama de autoritate şi nici chiar de legi.

Oraşul Luminii

Oraşul Luminii

Încă din sec. XII-XIII, când Parisul era deja cel mai mare oraş al Europei Occidentale, datează primele ştiri consistente despre disidenţa pariziană: breasla negustorilor pe apă obţine încă în 1170 monopolul navigaţiei fluviale pe Sena: între căpetenia – prévôt – negustorilor şi reprezentantul regelui, numit tot prévôt, rivalităţi nenumărate, fricţiuni şi conflicte izbucnind adesea în stradă aduc Parisului faima unui oraş mereu rebel şi foarte greu de guvernat.

Pe malul stăng al fluviului se instalează, în sec. XII, prima disidenţă universitară şi intelectuală din multele care vor scanda istoria Parisului. Refuzând să se supună normelor rigide pe care cancelarul Catedralei Notre Dame încerca să le impună învăţământului, un număr important de profesori se instalează în anexele mănăstirii de pe colina Sfintei Genoveva. În 1250, aici funcţionau deja vreo 60 de colegii, care asigurau adăpost, hrană şi „repetiţii” pentru mai bine de 700 de escholiers. Dintre aceste colegii, cel întemeiat la 1257 de Robert de Sorbon avea să fie de departe cel mai celebru; reconstruită de Cardinalul de Richelieu în sec. XVII şi apoi refăcută în sec. XIX, Sorbona este şi azi una din marile universităţi ale lumii.

În sec. XIV, oraşul este un focar activ de mişcări populare, culminând cu răscoala condusă de Étienne Marcel împotriva Delfinului Franţei, revenind abia în 1436 sub autoritatea dinastiei de Valois; în sec. XV, emblema acestei condiţii marginale şi contestatare a Parisului rămâne marele poet François Villon, tâlhar, poate chiar asasin şi în acelaşi timp un geniu creator care deschide căi nebănuite poeziei franceze. În vremea regelui Francisc I, în sec. XVI, Parisul redevine capitala regatului, aşa cum e şi azi capitala Republicii. Oraşul participă cu elan la masacrul hughenţilor din noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572, susţine Liga catolică împotriva regilor Franţei şi în 1588 îl detronează pe Henric al III-lea, fără să-l accepte drept rege legitim pe Henric al IV-lea înainte ca acesta să abjure şi să devină catolic. Cu acest prilej, realistul Henric de Bourbon a rostit celebra frază care, de atunci, a servit drept alibi unui număr incalculabil de compromisuri, „Paris vaut bien une messe”„Parisul face cât o liturghie”.

Căderea Bastiliei (Revoluţia din 1789)

Căderea Bastiliei (Revoluţia din 1789)

Parisul continuă să fie rebel şi participă din plin la mişcarea numită Fronda – i-am putea spune „contestarea” în timpul regenţei Annei de Austria. Ludovic al XIV-lea nu i-a iertat pe parizienii care, răsculaţi, îl siliseră să se refugieze în adolescenţă la Saint Germain, şi a părăsit practic Parisul, mutând curtea regală la Versailles, ceea ce a agravat dramatic tensiunile între monarh şi parizieni. În vremea lui Ludovic al XVI-lea, răscoalele urbane ameninţă să izbucnească în fiecare clipă, iar colportorii împrăştie în întregul oraş pamflete crâncene contra „austriecei”, regina Maria Antoaneta; Parisul e gata de revoluţie. Şi într-adevăr, odată cu 14 iulie 1789, parizienii se lasă cuprinşi de febra contestării violente, făcând din Oraşul Lumină o capitală scăldată în sânge.

Parisul de azi păstrează cu pietate relicve ale Parisului Marii Revoluţii, după cum cultivă la fel de atent şi memoria revoluţiilor de la 1830 şi 1848, ca şi a marii revolte urbane din timpul Războiului franco-prusac, Comuna din Paris, a cărei violenţă revoluţionară i-a inspirat şi pe Marx, şi pe Lenin. Comuna a triumfat pentru câteva luni, în pofida faptului că oraşul fusese reclădit aproape din temelii după planurile Baronului Haussman, în bună măsură şi pentru a evita, prin largile străzi şi bulevarde care îi dau şi azi o măreţie aparte, posibilitatea ridicării de baricade. Aproape 100 de ani după Comună, febrilele mişcări studenţeşti din mai 1968 vor dovedi că se pot totuşi ridica baricade şi în Parisul lui Napoleon al III-lea, şi în cel al lui Charles de Gaulle.

Acestei îndelungate şi rebele istorii Parisul contemporan i-a adăugat mereu noi şi noi capitole. Câteva dintre ele se referă la mitologia urbană a banditului romantic, înfloritoare pe seama lui Villon, dar şi a bandelor din istoria recentă a oraşului, „banda lui Bonnot”, clanurile din Montmartre sau şi mai recentele imperii ale drogurilor din cabaretele „chic” ale oraşului. Dar această lume pestriţă şi pitorescă este de fapt în mare măsură controlată de excelenta poliţie franceză. Unde forţa acesteia se poticneşte însă este în cartierele mărginaşe de blocuri mizere şi stereotipe ale anilor ’60, populate şi controlate de emigranţi, mai ales musulmani, şi unde poliţia de fapt nici nu mai îndrăzneşte să pătrundă. Asemeni zonelor de maximă criminalitate din marile metropole americane, aceste enclave reprezintă marea problemă a Parisului contemporan. Ele sunt doar în parte efectul „islamizării” Parisului, fiindcă nimeni nu ne poate garanta, dimpotrivă, că opţiunile religioase sau originea nord-africană ar fi coextensive cu refuzul sistemului cultural şi edicaţional francez, în mod tradiţional generator de ascensiune socială şi de meritocraţie.

Revoltele din Parisul anului 1968

Revoltele din Parisul anului 1968

Manifestările violente ale acestei adevărate falii culturale s-au vădit încă acum aproape un deceniu, când, în mijlocul unor mişcări contestatare ale studenţilor contra a ceea ce s-a numit precaritate – încercarea guvernului de dreapta de a institui la început de carieră contracte de muncă pe durată determinată – grupuri extrem de violente, fără nici o legătură cu universităţile sau cu liceele pariziene, au năvălit în clădirile acestora, vandalizând săli de curs şi biblioteci, incendiind autoturisme şi chiar clădiri ale unor şcoli elementare. Privite de la distanţă, aceste acte de barbarie par o caricatură tragică a mişcărilor studenţeşti din 1968 şi vădesc un refuz destructiv al oricărei forme de educaţie şi chiar de activitate intelectuală. Grefarea lor pe trunchiul unor manifestaţii studenţeşti este de aceea cu atât mai semnificativă. Chiar la începutul acestui ani, tragedia de la Charlie Hebdo a însemnat cu stigmatul intoleranţei şi rasismului cea mai tolerantă capitală a lumii; marea manifestaţie populară din 11 februarie 2015 a exprimat refuzul indignat al parizienilor, dar şi al altor mari oraşe franceze, în faţa acestor forme moderne de barbarie. Doar că ecoul acestor evenimente se regăseşte azi nu doar în polemica acerbă care îl opune, zilele astea chiar, pe Emanuel Todd – care acuză ipocrizia liderilor politici în faţa evenimentelor din februarie, socotindu-le rod al unei manipulări – nu numai primului ministru Valls, ci şi unor intelectuali publici de talia lui Alain Finkielkraut. El, ecoul, se regăseşte deopotrivă în rezultatul alegerilor municipale, unde Frontul Naţional este iarăşi într-o îngrijorătoare creştere.

Parisul este parte integrantă a acestor procese. Pentru a da un singur exemplu: „centura exterioară” a capitalei, o zonă prioritar proletară, a fost decenii de-a rândul dominată de PCF. Dezastrul pe care marea majoritate a partidelor comuniste occidentale l-au suferit în 1989-1991, odată cu prăbuşirea sistemului comunist internaţional, a provocat aici un vid de putere care însă a fost foarte repede compensat tocmai de naţionaliştii lui Le Pen, care au în comun cu comuniştii acelaşi refuz al (post)modernităţii (post)industriale – căreia i se adaugă în ultima vreme generoasa susţinere logistică a Federaţiei Ruse.

Va rezista oare Parisul tradiţional – citadela universitară, capitala marilor dezbateri literare, politice şi intelectuale, oraşul republican al marilor revoluţii, fermecătorul oraş al luminilor – în faţa acestor multiple asalturi şi sfâşieri? Sau ar trebui să ne precipităm cu disperare să-l mai admirăm odată înainte de a fi înghiţit de istorie?

Prof. Dr. Zoe Petre

Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Cetăţenii din Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia au şi în prezent nevoie de vize pentru Statele Unite ale Americii, deşi pentru alte ţări membre ale Uniunii Europene acestea au fost eliminate…

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Un scurt istoric arată că Programul „Visa Waiver” (intrarea în SUA, pentru 90 de zile, fără viză, a cetăţenilor anumitor ţări) a fost creat în 1986, pentru a uşura condiţiile de intrare în SUA a britanicilor şi japonezilor. Ulterior, pe listă s-au adăugat şi cetăţenii altor ţări, toate caracterizate prin economii puternice şi regimuri politice stabile.

După extinderea UE, în 2004, între Bruxelles şi Washington au demarat discuţii privind posibilitatea ca toţi cetăţenii Uniunii să nu mai aibă nevoie de vize pentru SUA. În condiţiile în care legile americane din acel moment privind „Visa Waiver” favorizau statele care susţineau cu trupe efortul de război din Irak şi Afganistan, se părea că Polonia şi România (care nu era încă stat membru al UE) erau în fruntea listei. Au trecut zece ani şi, în ciuda unor „pusee de fermitate” din partea blocului comunitar, care a cerut şi în 2014 acelaşi tratament pentru toţi cetăţenii săi, Statele Unite au preferat să negocieze cu fiecare ţară în parte. Aceste discuţii s-au soldat cu eliminarea vizelor în ultimii ani pentru ţările baltice, Cehia, Slovacia, Grecia şi Ungaria. Iar Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia încă aşteaptă acest statut privilegiat.

Care sunt relaţiile bilaterale ale SUA cu aceste state şi ce şanse există ca cetăţenii lor să obţină eliminarea vizelor? Departamentul de Stat american arată că Polonia este un aliat cheie în Europa centrală, garantând securitatea şi prosperitatea transatlantică. Polonia contribuie cu trupe la Forţa de securitate a NATO din Afganistan, în Balcani, în special în Kosovo şi la Forţa de reacţie Rapidă a Alianţei”. Aceeaşi instituţie arată că şi Bulgaria este „un aliat de nădejde şi de importanţă strategică pentru SUA, care au acces la unele facilităţi militare de pe teritoriul bulgar”. Iar dacă în cazul Ciprului Statele Unite pot invoca problemele legate de divizarea insulei, iar în dreptul Croaţiei se poate nota că abia a intrat în Uniunea Europeană în urmă cu un an, nu aceleaşi motive sunt în cazul României.

O privire de ansamblu asupra parteneriatului ţării noastre cu SUA arată că, în acest an în care se împlinesc 135 de ani de relaţii bilaterale, Romania este partener strategic în cadrul NATO, contribuind semnificativ cu trupe, echipament şi asistenţă în cadrul operaţiunilor din Afganistan şi Kosovo. Eforturile României de a promova cooperarea la Marea Neagră în domeniile apărării şi dezvoltării economice completează scopul american de păstrare a stabilităţii în această regiune problematică. În plus, cele două state sunt legate de nenumăratele contacte economice şi umane, în afaceri, artă învăţământ şi multe altele”, arată acelaşi Departament de stat al SUA.

genericaDrumul până aici a inclus acordarea pentru România a „Clauzei naţiunii celei mai favorizate”, permanentizată în 1996, iar în 1997 a fost lansat Parteneriatul Strategic bilateral. De la lansarea sa, Parteneriatul Strategic a reprezentat un reper esenţial al politicii externe a României. După 11 septembrie 2001, România a acordat un sprijin semnificativ coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva terorismului, concretizat în susţinerea operaţiunilor din Afganistan şi Irak, precum şi în intensificarea colaborării bilaterale în acţiuni specifice de combatere a terorismului. „Rezultatele pozitive în planul reformei economice şi contribuţia României la războiul împotriva terorismului au constituit elemente majore în conturarea sprijinului SUA pentru integrarea României în NATO”, arată Ministerul român de Externe. Mai departe, în 2003, autorităţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar în 2011, la Washington, a fost adoptată „Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI” între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării Declaraţiei Comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru – „Task Force” – în cadrul căruia există un Grup de lucru pe probleme consulare, inclusiv problematica vizelor.

Din cele prezentate mai sus rezultă că România îndeplineşte criteriile care au stat la baza eliminării vizelor pentru Statele Unite în cazul celorlalte ţări – stabilitate, contribuţie la securitatea regională şi la operaţiunile militare ale NATO, susţinerea intereselor SUA, precum şi un parteneriat strategic solid. Aşadar, de ce mai depinde intrarea României în Programul „Visa Waiver”? De continuarea eforturilor diplomaţiei româneşti, de un lobby eficient pe lângă Congresul Statelor Unite (promovat, de altfel, de cele 17 mari companii americane membre ale Consiliului de Afaceri Româno-American) şi, nu în ultimul rând, de cetăţenii români, care, îndeplinind condiţiile, pot reduce rata de refuz a solicitărilor de viză.

Roxana Istudor

Instituţia „Prima Doamnă”

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Instituţia „Prima Doamnă”

Considerate deseori ca făcând parte dintr-o elită specială, soţiile foştilor şi actualilor conducători de state oferă un tablou divers din perspectiva rolului lor în societate. De la influentele Prime Doamne din SUA la discretele soţii ale preşedinţilor europeni, toate reprezintă cultura şi mândria naţională a ţărilor lor în lume.

Bill şi Hillary Clinton, la Casa Albă

Bill şi Hillary Clinton, la Casa Albă

Se poate vorbi despre o adevărată instituţie „Prima Doamnă” dacă privim spre influenţa socială, statura morală şi modelele intelectuale prin care s-au impus soţiile preşedinţilor SUA. Rolul lor nu este definit constituţional, dar multe dintre Primele Doamne de peste ocean au lăsat o amprentă istorică indiscutabilă, întrucât evoluţia cuplurilor prezidenţiale are un impact puternic asupra evoluţiei Preşedinţiilor.* Un exemplu este Eleanor Roosevelt, care şi-a ajutat soţul, preşedintele Franklin Roosevelt, să conducă ţara cu bine prin două etape dramatice: Marea Recesiune şi al doilea război mondial. Susţinătoare a cauzei clasei mijlocii, Prima Doamnă a contribuit la elaborarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Interesant de menţionat este faptul că Eleanor Roosevelt a purtat toată viaţa o corespondenţă călduroasă cu o altă Primă Doamnă care şi-a pus amprenta asupra ţării sale: Jacqueline Kennedy. Deşi a folosit mijloace diferite, cum ar fi carisma personală, cea alintată de o ţară întreagă „Jackie” s-a dovedit a fi o prezenţă-cheie pentru împrospătarea politicii externe americane (a fost prima soţie de preşedinte primită în audienţă de Papă). Iar soţia lui Gerald Ford, Betty, a ieşit în evidenţă prin precedentul creat ca Primă Doamnă activă politic: a susţinut puternic Amendamentul pentru Egalitate în Drepturi, mişcarea feministă, controlul armelor de foc, combaterea discriminării. Era atât de populară, încât alegătorii purtau pancarde cu „Votaţi-l pe soţul lui Betty!”. În anul 1993 preşedintele Bill Clinton o numea pe soţia sa, Hillary, în fruntea programului de reformă în sănătate. Mai mult, este binecunoscut faptul că Hillary Clinton a continuat să fie foarte activă politic şi după încheierea mandatelor de preşedinte ale soţului ei. A reuşit să „răstoarne” situaţia juridică a conceptului de Primă Doamnă, care în prezent este recunoscută ca „un echivalent funcţional al asistentului preşedintelui”, iar în prezent are ambiţia de a deveni preşedinte al SUA. Cât despre Michelle Obama, soţia preşedintelui Barack Obama, actual primă Doamnă a Statelor Unite a demisionat în 2009 din funcţia sa de vicepreşedinte pentru relaţii externe şi comunitare al unui spital din Chicago, „pentru a se consacra în totalitate noului său rol”. Se poate spune că l-a îndeplinit cu brio, dat fiind faptul că este desemnată periodic ca fiind una dintre cele mai influente femei ale lumii.

Carla Bruni-Sarkozy, Ambasador al luptei contra HIV

Carla Bruni-Sarkozy, Ambasador al luptei contra HIV

Trecând în Europa, tabloul este semnificativ diferit şi implică mai multă discreţie. Excepţia notabilă este Franţa, ţară în care Prima Doamnă are un rol asemănător cu cel prezentat în cazul SUA şi un statut bine definit. Soţia preşedintelui are propriul cabinet de lucru, se implică în viaţa socială, conduce proiecte de interes public. Aceste aspecte au fost ilustrate de activitatea soţiei lui Jacques Chirac, Bernadette, care i-a stat alături 48 de ani şi chiar a intrat în politică, fiind consilier municipal al oraşului Sarran. La rândul ei, soţia preşedintelui Nicolas Sarkozy, Carla Bruni-Sarkozy, este implicată de mulţi ani în acţiuni umanitare internaţionale, devenind Ambasador pentru protecţia Mamelor şi Copiilor împotriva HIV şi înfiinţând o fundaţie care îi poartă numele şi care promovează accesul universal la educaţie şi cultură.

În ce priveşte celelalte state europene, Primele Doamne sunt mai retrase din prim-planul vieţii publice. Primul exemplu ar fi chiar cel al soţiei preşedintelui Consiliului European, Malgorzata Tusk, prezenţă fermecătoare, dar preponderent ceremonială. Ceva mai activă s-a dovedit Jolanta Kwasniewska, fostă Primă Doamnă a Poloniei, care s-a implicat civic şi în acţiuni de caritate. Acestea i-au adus o imensă popularitate (până acolo încât mulţi polonezi o vedeau candidată la alegerile prezidenţiale!).

Mehriban Aliyeva (Azerbaidjan) se implica in proiecte sociale şi caritabile

Mehriban Aliyeva (Azerbaidjan) se implica in proiecte sociale şi caritabile

Cât priveşte România, ideea Instituţiei Prima Doamnă s-a lovit mereu – cel puţin până în prezent – de trista amintire a intervenţiilor şi influenţei nefaste ale Elenei Ceauşescu în toate treburile ţării. În ultimii ani, însă, s-a putut observa că încet, încet, mentalitatea se schimbă. De exemplu, chiar discretă şi în general limitată la cerinţele protocolului, prezenţa Mariei Băsescu, soţia fostului preşedinte Traian Băsescu, a fost nelipsită de la toate „bătăliile” electorale purtate de soţul ei. Lucrurile se pot schimba şi mai mult odată cu instalarea în fotoliul prezidenţial a lui Klaus Iohannis, a cărui soţie, Carmen, este cu mult mai vizibilă în spaţiul public. Dacă va deveni şi mai activă, doar timpul va decide. Momentan, există declaraţii de intenţie care sugerează din partea Primei Doamne Carmen Iohannis o viitoare implicare „în educaţia şi susţinerea tinerelor talente”. Este un început care i-a determinat pe mai mulţi specialişti români să se pronunţe pentru adoptarea la noi în ţară a modelului american sau a celui francez.

Trecând în zona eurasiatică, se relevă aceleaşi coordonate de discreţie când vine vorba despre Primele Doamne. Actualul preşedinte al Rusiei, Vladimir Putin, a divorţat de soţia sa, Liudmila, ale cărei apariţii publice deveniseră oricum tot mai rare. Iar o privire în trecut arată că doar Raisa Gorbaciova, soţia preşedintelui Mihail Gorbaciov, a „spart” întrucâtva tiparele, dar mai mult din perspectiva stabilirii unui model estetic al felului în care ar trebui să fie o Primă Doamnă a Rusiei. Încercările ei de a organiza strângeri de fonduri pentru copiii bolnavi, de mică anvergură, totuși merituoase. Iar Naina Elţîna, soţia preşedintelui Boris Elţîn, s-a reîntors la „modelul discret” rezumându-se să-şi însoţească soţul în câteva vizite oficiale în străinătate.

Jolanta Kwasniewska (dreapta), preşedinte al Fundaţiei Comunicaţii fără Frontiere

Jolanta Kwasniewska (dreapta), preşedinte al Fundaţiei Comunicaţii fără Frontiere

Acelaşi lucru se poate spune despre foste sau actuale prime doamne din ţările spaţiului ex-sovietic: Tatiana Karimova, soţia preşedintelui Uzbekistanului, doar îşi însoţeşte soţul în vizite oficiale şi întreprinde mici opere de caritate. Cât priveşte soţia preşedintelui din Belarus, Alexander Lukaşenko, aceasta practic nu exista, fiind înlocuită în cadrul oficial de fiul cel mai mic al preşedintelui, Nikolai, care apare la tot felul de ceremonii oficiale. Există totuşi şi printre aceste state o excepţie: soţia preşedintelui Azerbaidjanului, Mehriban Aliyeva, medic de profesie, care are o imagine internaţională bine conturată, este implicată în acţiuni caritabile de amploare, fiind în acelaşi timp activă în planul politic al ţării sale.

Aşadar, Instituţia Primei Doamne prezintă la nivel mondial nenumărate faţete. Modelele occidentale au demonstrat că implicarea de la acest nivel în proiecte sociale care să vizeze domenii sensibile ca educaţia sau sănătatea pot avea atât un impact pozitiv, cât şi o mare acceptabilitate din partea societăţii.

 

Kati Marton – Hidden Power: Presidential Marriages That Shaped Our Recent History ”

A fost odată flota României…

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on A fost odată flota României…

În zeci de scrisori primite la redacție se ridică câteva întrebări principale:

  1. De ce a trebuit să fie înstrăinate toate navele din flota românească?
  1. Procesul înstrăinării navelor a fost unul corect, justificat, legal?
  1. Sub ce pavilioane străbat fostele nave românești acum oceanele?

Alte întrebări nu punem deoarece se pun singure…

În mai puțin de un deceniu (1993-2001), România a înstrăinat majoritatea navelor care alcătuiau o importantă flotă națională, considerată a 4-a din lume, astfel că în anul 2010 doar șase nave mai arborau drapelul tricolor.

La începutul anului 1990, flota românească maritimă de transport deţinea 288 nave, cu un tonaj de 5.614,0 mii tdw.:
– 188 cargouri de mărfuri generale – 1.444 mii tdw. (25,6%);
– 12 tancuri petroliere – 1.090 mii tdw. (19,5%);
– 70 mineraliere – 2.979 mii tdw. (53,2%);
– 18 nave specializate – 101 mii tdw. (1,7%).
În funcţie de anii de vechime, situaţia se prezenta astfel:
– 30 nave sub 5 ani (10,4%);
– 69 nave între 5 – 10 ani (24,1%);
– 91 nave între 10 – 15 ani (31,1%);
– 44 nave între 15 – 20 ani (15,3%);
– 54 nave peste 20 ani.

În doar câţiva ani, statul român a vândut aproape toate navele, astfel încât în decembrie 2010 se aflau în exploatare sub pavilioane străine şi în proprietatea a diverşi armatori peste 110 nave (cargouri, mineraliere şi petroliere construite în perioada 1971-1990) din fosta flotă comercială maritimă a României.

(Liga Militarilor Profesionişti)

O oază de simțire românească la Centrul Cultural “Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on O oază de simțire românească la Centrul Cultural “Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți

În zilele 9 şi 10 mai sub semnul dublei sărbători a independenţei de stat a României şi a Zilei Europei, peste 2000 de membri ai comunităţii românilor bucovineni din regiunea Cernăuţi (Ucraina), cu participarea a numeroşi invitaţi din România şi Republica Moldova, au marcat câteva acţiuni memorabile pentru afirmarea identităţii naţionale şi dezvoltarea lor culturală viitoare. Manifestările au debutat la 9 mai cu deschiderea Muzeului Costumului Popular Românesc în incinta şcolii din comuna Stăneşti (raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi) şi dezvelirea în aceeaşi localitate a bustului poetului Vasile Posteucă, originar din partea locului, sculpură realizată şi donată comunităţii locale de Consiliul judeţean Alba, din România.

social_centru-cultural-cenautiÎn aceleași zile a avut loc și un eveniment remarcabil în această comunitate a românilor din nordul Bucovinei. O paradă a costumului popular românesc avea să prefaţeze inaugurarea clădirii în care a început să funcţioneze Centrul Cultural „Eudoxiu Hurmuzachi” al românilor din această zonă. Clădirea, impresionantă, este situată pe fosta Stradă Domnească (astăzi Kobîleanskaia) din Cernăuţi, oraşul adolescenţei poetului Mihai Eminescu, nu departe de Palatul Mitropolitan cu sala sinodală în care, la 28 noiembrie 1918, s-a votat unirea cu Regatul României. Aceasta a fost achiziţionată şi modernizată din contribuţia exclusivă a comunităţii românilor bucovineni, mai precis a unuia dintre inimoşii săi reprezentanţi, avocatul Eugen Pătraş.

Organizatorii au ținut seama de nevoia românilor de a trăi momente unice. În spaţiul interior al acestei veritabile „oaze de simţire românească”, după cum se exprima unul dintre realizatorii proiectului, funcţionează de acum Librăria „Mihai Eminescu”, Cafeneaua „Bucureşti”, precum şi două departamente – unul pentru Învăţământ şi Şcoli, iar altul pentru Cultură şi Literatură, toate având acelaşi scop nobil al propăşirii spirituale a românilor bucovineni, supuşi multe decenii la rând deznaţionalizării şi înstrăinării. Încăperile sunt ornate cu numeroase obiecte de artă simbolice prin semnificaţia lor, multe donate din România sau Republica Moldova, cum ar fi busturile lui Burebista şi Ştefan cel Mare, copii după Coloana Infinitului (C. Brâncuşi) sau după tabloul care evocă intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, cu prilejul primei uniri. De altfel, după cum afirma la ceremonia inaugurării poetul Vasile Tărâţeanu, membru al Academiei Române şi laureat al premiului „Vocaţia Acţiunii pentru Libertate şi Justiţie”, acordat de revista Balcanii şi Europa în 2010, „acest centru simbolizează legătura cu patria noastră istorică”. La rândul său, avocatul Eugen Pătraş, principalul artizan al proiectului, a ţinut să sublinieze: „Proiectul Centrului Cultural Român s-a zămislit din dragoste pentru neam şi pentru limba română, din dorinţa de a-mi cinsti înaintaşii… Situaţia impune acţiuni şi fapte concrete… Nu se poate face educaţie şi cultură fără carte în limba maternă. Rămân la fel de valabile cuvintele proverbiale din testamentul lui Eudoxiu Hurmuzachi (una dintre cele mai proeminente personalităţi ale românilor bucovineni din secolul al XIX-lea): Să nu uitaţi că aveţi de împlinit trei datorii mari şi sfinte, pentru care veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor noştri. Aceste trei datorii sunt: patria, limba şi biserica. Îmi doresc ca acest centru să fie privit ca o idee care să ne unească şi să ne întărească. Fac un apel fierbinte la toţi să se implice în acest demers de revigorare a identităţii naţionale, întrucât este bine cunoscut faptul că răul triumfă acolo unde cei buni nu fac nimic. Situaţia este mult prea gravă pentru a nu înţelege că, de fapt, este în joc însăşi existenţa noastră pe aceste meleaguri, iar noi trebuie să acţionăm contra cronometru. Nu pot să n-o citez pe poeta ucraineancă Lina Kostenko: Naţiunile nu mor de infarct. Pentru început acestora li se fură limba. Fac doar precizarea că această constatare este valabilă pentru toate naţiunile”.

O declaraţie care semnifică o profesiune de credinţă şi, deopotrivă, o invitaţie la susţinerea, într-o formă sau alta, a bunei funcţionări a Centrului Cultural al românilor bucovineni. Nu în ultimul rând trebuie să subliniem faptul că inaugurarea acestui centru ilustrează, totodată, o deschidere din partea autorităţile ucrainene faţă de aspiraţiile comunităţii româneşti, un pas necesar spre normalitate şi înţelegere pentru o bună convieţuire reciprocă.

Luiza Niță

Bulgaria şi dosarul Schengen

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Bulgaria şi dosarul Schengen

Aderarea la Spaţiul Schengen preocupă diplomaţia bulgară în cel mai înalt grad. Stau mărturie ultimele declaraţii de intenţie în această direcţie, care atestă faptul că Bulgaria îşi extinde aria eforturilor pentru a se vedea membră a spaţiului de liberă circulaţie.

Preşedinţii Bulgariei şi Croaţiei: R. Plevneliev, K. Grabar-Kitarović

Preşedinţii Bulgariei şi Croaţiei: R. Plevneliev, K. Grabar-Kitarović

O asemenea acţiune este dialogul intensificat cu Croaţia. Astfel, preşedintele Bulgariei, Rosen Plevneliev, şi omologul său croat, Kolinda Grabar-Kitarović, consideră că aderarea celor două state la Spaţiul Schengen este o prioritate pentru care vor depune eforturi comune. „Croaţia şi Bulgaria trebuie să gândească dincolo de graniţele lor. Europa de sud-est este casa noastră şi cele două ţări au fost şi vor fi un factor de securitate, stabilitate şi dezvoltare”, arată şeful statului bulgar. La rândul său, preşedintele Croaţiei susţine că „drumul european şi euroatlantic al tuturor ţărilor din Europa de sud-est este interesul nostru comun”. În opinia celor doi şefi de stat, presiunea migratorie sporită la graniţele externe ale UE necesită o mai mare solidaritate între statele membre.

O altă direcţie vizată de Sofia este Mecanismul de Cooperare şi Verificare. De această dată, există voci care se ridică împotriva rapoartelor care constată slabe rezultate în lupta anticorupţie din ţara vecină. Contestând prelungirea monitorizării, eurodeputata bulgară Iliana Iotova arată că Bulgaria trebuie să-şi rezolve singură problemele evidenţiate de Comisia Europeană prin Mecanismul de Monitorizare şi Verificare.

schengen_Problema luptei contra corupţiei şi criminalităţii organizate şi cea a reformei judiciare nu pot fi soluţionate cu rapoarte şi observaţii”. Mai mult, Iotova consideră că MCV, introdus la aderarea Bulgariei şi a României la Uniunea Europeană pentru monitorizarea reformei justiţiei şi a combaterii corupţiei, „în prezent este într-un blocaj”: În Bulgaria, rezultatele aşteptate de la MCV nu sunt cele dorite, iar rapoartele elaborate de Comisia Europeană în cadrul acestui mecanism sunt adesea folosite în Bulgaria şi România pentru dispute politice şi nu ca instrument pentru realizarea obiectivelor stabilite”. Și totuși, progresele certe ale justiției din România sunt apreciate mai cu seamă în favoarea țării noastre, în problema dosarului Schengen. Unii observatori se întreabă de ce în cadrul convorbirilor dintre Bulgaria și Croația nu a fost rostit nici măcar un cuvânt despre faptul că țara de la sud de Dunăre a pornit la drum împreună cu România pentru a atinge dreptul de călătorie în spațiul Schengen. Deși nu poate fi vorba de așa ceva, totuși în presă s-a mai structurat și ideea unei perspective că Sofia să fie decuplată de București în această problemă, ceea ce nu ar fi deloc în avantajul celor două țri. Aşadar, în faţa unor progrese certe ale justiţiei din România şi a perspectivei ca Sofia să fie decuplată de Bucureşti în dosarul Schengen, vicepremierul bulgar Meglena Kuneva a avertizat în repetate rânduri că acest lucru nu este de dorit, având chiar un „impact periculos”.

Ungaria şi „jocul la două capete”

Reporter: editura June - 15 - 2015 Comments Off on Ungaria şi „jocul la două capete”

Cu unsprezece ani în urmă, Ungaria adera cu entuziasm la Uniunea Europeană. Azi, nu s-a conformat politicii dure impuse Rusiei de către occident.

Ungaria a devenit în ultimii ani un fel de „oaie neagră” a Uniunii Europene în domeniile democratic, economic, al politicii externe. După cum se cunoaşte, una dintre ultimele imagini ale tabloului „frondei” faţă de blocul comunitar a avut loc la începutul acestui an, când premierul Viktor Orbán l-a primit pe preşedintele rus Vladimir Putin în vizită oficială la Budapesta, în plină perioadă de tensiuni Rusia-UE. Evenimentul a dat prilej opiniei publice şi specialiştilor să rememoreze reperele involuţiei acestui stat membru.

Miting de protest faţă de vizita liderului de la Kremlin

Miting de protest faţă de vizita liderului de la Kremlin

În plan intern, sunt binecunoscute măsurile guvernamentale care au tensionat relaţiile Ungaria-UE: limitările impuse Curţii Constituţionale, ştirbirea independenţei Băncii Centrale, intervenţiile în zona legilor şi a drepturilor mass-media etc. „Orbán este un premier care a declarat că modelele sale sunt China, Turcia lui Erdogan, Rusia lui Putin şi Singapore”, sintetizează Wolfgang Reinicke, preşedinte al „Global Public Policy Institute” din Berlin.

Toate aceste derapaje au atras atenţia şi oprobriul partenerilor europeni, dar nu şi sancţiuni serioase, fapt ce l-a convins pe primul ministru al Ungariei să continue aplicarea politicilor sale, sub aparenţe diplomatice şi practicând cu succes dublul discurs.

După ce Uniunea Europeană l-a avertizat pe primul ministru Orbán pentru politica sa internă şi externă, Ungaria a continuat totuşi să beneficieze de fondurile europene, să aibă toate avantajele apartenenţei la UE, ba chiar să-şi susţină pe un ton tăios interesele. De pildă, Budapesta a anunţat că nu va susţine planul Uniunii Europene pentru realizarea unei viitoare integrări energetice. Astfel, ajungem la cea mai recentă sfidare la adresa UE: apropierea făţişă faţă de Rusia, concretizată în vizita oficială a preşedintelui Vladimir Putin în Ungaria, ceea ce au generat ample reacţii internaţionale, inclusiv din România. Luările de poziţie nu au fost doar externe: vizita preşedintelui rus a stârnit ample mişcări de stradă. „Orbán îşi bate de joc de Ungaria chemându-l aici pe Putin pentru a încheia înţelegeri secrete cu el în timp ce lângă noi, în Ucraina, este război”, argumentează Marton Gulyas, unul dintre organizatorii protestelor. Dar cabinetul de la Budapesta „şi-a văzut de ale sale”.

De altfel, dublul discurs nu este ceva neobişnuit pentru Viktor Orbán. Astfel, în faţa liderului rus, premierul maghiar declara că nu concepe o Europă fără Rusia şi că „Bruxelles-ul ar trebui să renunţe la sancţiunile economice”. Este interesant de remarcat faptul că acelaşi Orbán se evidenţia în plan politic în 1989, când tuna tocmai împotriva Moscovei, pe care o soma „să permită Ungariei să-şi urmeze viitorul occidental”…

Preşedintele rus Vladimir Putin împreună cu premierul ungar Viktor Orbàn

Preşedintele rus Vladimir Putin împreună cu premierul ungar Viktor Orbàn

Şeful cabinetului ungar a avut ocazia şi în Polonia să constate că toată clasa politică poloneză, inclusiv dreapta din această ţară, care l-a susţinut mereu, se dezicea de apropierea sa faţă de Rusia. Şi un alt exemplu al politicii „după cum bate vântul intereselor”: ca şi când nu el ar fi criticat occidentul pentru sancţiunile impuse Moscovei, nu el ar fi susţinut „South Stream” în dispreţul opoziţiei UE sau nu el ar fi cerut guvernului de la Kiev autonomie pentru etnicii ungari din Ucraina (în timp ce această ţară era zguduită de război civil), Orbán a primit-o cu fast pe Angela Merkel, cancelarul Germaniei, la Budapesta, dându-i asigurări că „cel mai important obiectiv al politicii externe ungare în 2015 va fi întărirea alianţei cu Germania”. Se întâmpla la puţin timp după vizita preşedintelui rus, când discursul, după cum am punctat, fusese diferit…

Dar ce face Bruxelles-ul în faţa faptului că unul dintre statele membre se ridică pe faţă împotriva politicii de restricţionare a oricărui summit bilateral cu Moscova? Ultimele evoluţii arată că Uniunea Europeană a fost de acord ca Ungaria să primească combustibil nuclear din Rusia pentru a-şi extinde centrala în numele căreia Budapesta a primit împrumutul rusesc…

Deci, ne putem întreba: ce „joc” face guvernul ungar? Iată unul dintre răspunsuri: „Gestul lui Orbán reprezintă o breşă în sistemul decizional al NATO şi UE. Orbán a încălcat decizia NATO şi UE ce presupune ca relaţiile politico-diplomatice cu Rusia să fie reduse la minim. Să ne imaginăm că în acest context Ungaria este încă ataşată principiului din Articolul 5: «Toţi pentru unul şi unul pentru toţi»”, explică Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe al României.

Un alt exemplu al duplicității guvernului Orbán o reprezintă atitudinea faţă de România, stat vecin şi partener în interiorul Uniunii Europene. Ani la rând au fost emise serii de declaraţii oficiale de bună vecinătate, promisiuni de eforturi pentru îmbunătăţirea continuă a climatului dintre cele două ţări, au avut loc şedinţe comune ale guvernelor, reuniuni ale Comisiei Mixte Româno-Ungare de Cooperare Economică, la finalul cărora se anunţa că „s-au înregistrat progrese în multe domenii” ş.a. De pildă, în octombrie 2014, ministrul ungar de Externe Péter Szijjártó spunea despre relaţia cu România că este una „de importanţă strategică”: „Cooperarea economică dintre cele două ţări influeţează performanţele economiei externe ungare şi, astfel, şi pe cele ale întregii economii naţionale. Interesul Ungariei este acela de a menţine cea mai echilibrată, cea mai eficientă şi cea mai stabilă cu putinţă relaţie cu România. Ce se întâmplă în realitate? Vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt, afirmă că „nu se poate accepta” să nu se acorde autonomie comunităţii maghiare din Transilvania: „Trebuie să spunem clar şi răspicat că Ungaria este ţara tuturor maghiarilor şi în spatele fiecărui maghiar este Ungaria”, aluzie străvezie la faptul că Budapesta acordă cetăţenie maghiară pe bandă rulantă locuitorilor din Transilvania. Şi toate acestea în condiţiile în care orice încercare politică a revizionismului este respinsă atât de statul român cât şi de Comisia Europeană. Ce se mai poate vorbi despre statornicie şi predictibilitate în cazul politicii maghiare față de România?…

Între pragmatism, echilibru si viziune europeană

Reporter: editura June - 15 - 2015 Comments Off on Între pragmatism, echilibru si viziune europeană

Un posibil portret al omului politic Marian Lupu

În ultimul timp, societatea civilă din Republica Moldova dă semne vizibile de revigorare şi pune în discuţie tot mai frecvent responsabilitatea ce revine pentru cursul evoluţiilor din ţară actualei clase politice de la Chişinău. O clasă politică diversă, multicoloră, cu oameni proveniţi din vechiul sistem socialist sovietic, dar şi cu personaje noi, formate în cele aproape două decenii şi jumătate de la proclamarea independenţei. Omul politic Marian Lupu este, fără îndoială, unul dintre personajele reprezentative ale acestei perioade de tranziţie de la apartenenţa la un imperiu multinaţional la o dezvoltare statală de sine stătătoare.

Marian Lupu

Marian Lupu

Născut în 1966 la Bălţi, a urmat studiile liceale şi universitare la Chişinău, absolvind, în 1987, cursurile Facultăţii de Economie şi Comerţ. În ultimii patru ani de existenţă a URSS (1987-1991) urmează, în paralel, studii post-universitare de aspirantură la Academia Economică din Moscova şi la Universitatea de Stat din Moldova, obţinând în final titlul de doctor în economie. Din 1991 îşi începe cariera profesională ca specialist în cadrul Departamentului pentru Relaţii Economice Externe al Ministerului Economiei din guvernul de la Chişinău. Parcurge succesiv diversele trepte ierarhice, iar în 1997 devine director al Departamentului menţionat. Concomitent, din 1992 până în anul 2000 deţine şi funcţia de director executiv al Programului TACIS iniţiat de CEE pentru Moldova. În 1994 urmează studii de specializare în macroeconomie la Institutul Fondului Monetar Internaţional (FMI) din Washington, iar în 1996 cursuri de comerţ internaţional la Institutul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) din Geneva.

În mai 2001, odată cu venirea comuniştilor la guvernare, Marian Lupu este cooptat în cabinetul de la Chişinău ca adjunct al ministrului Economiei, coordonator al departamentelor pentru Relaţii economice externe şi comerţ, iar trei luni mai târziu (august 2001) este numit ministru al Economiei. La scrutinul electoral din martie 2005 este ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova, pe listele Partidului Comuniştilor (PCRM), iar la finele aceleiaşi luni devine preşedinte al forului legislativ de la Chişinău. Pe fondul tensiunilor accentuate din viaţa politică moldovenească, Marian Lupu se distanţează treptat de poziţiile şi viziunea PCRM şi participă la coagularea unei noi formaţiuni politice – Partidul Democrat (PDM), care îl alege în fruntea sa ca preşedinte, în cadrul unui congres extraordinar din 19 iulie 2009. Desprinderea de comunişti şi opţiunea pentru un parcurs european al Republicii Moldova au făcută posibilă primirea PDM, în acelaşi an (2009), ca membru cu drepturi depline al Internaţionalei Socialiste. În 2010, PDM a devenit membru cu statut de observator al Partidului Socialiştilor Europeni.

Ca lider al PDM, Marian Lupu s-a aflat în fruntea grupului parlamentar al acestei formațiuni al legislativului de la Chişinău până în decembrie 2010, când, în baza acordului intervenit între liderii Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), devine preşedinte al acestui for şi, totodată, preşedinte interimar al Republicii Moldova, funcţii deţinute până în martie 2012. La finele acestui an, PDM a semnat un acord de colaborare cu Grupul Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European, document prelungit, în aprilie a.c., până în 2019, cu prilejul unei întâlniri avute la Bruxelles cu preşedintele acestui grup, Gianni Pittella. Acordul are o importanţă specială şi semnifică instituţionalizarea unor relaţii între democraţii moldoveni şi grupul care s-a manifestat până acum drept cel mai activ şi puternic susţinător al integrării europene a Republicii Moldova. După desprinderea de PCRM, este acuzat de trădare şi repudiat de comunişti, însă acesta îşi continuă activitatea politică orientată spre integrare europeană.

Marian Lupu s-a afirmat treptat în plan politic prin prestanţă, sobrietate şi competenţă, câştigând simpatii atât în Republica Moldova, cât şi în rândul multor lideri occidentali. După cum ne-au confirmat diverse surse jurnalistice de la Chişinău, pe parcursul exercitării multiplelor responsabilităţi pe care le-a avut, Marian Lupu a demonstrat o atitudine pragmatică şi moderată, circumscrisă imprimării şi susţinerii unui curs european pentru Republica Moldova.

Atât în calitate de ministru al Economiei şi responsabil al părţii moldovene în Comisia mixtă de colaborare bilaterală moldo-română, în mandatul guvernării comuniste, cât şi ca speaker al Parlamentului şi de preşedinte interimar al Republicii Moldova, Marian Lupu a adoptat o poziţie de deschidere şi echilibru în relaţiile cu România, evitând atitudinile emoţionale ori acuzaţiile, uneori stridente, la adresa politicii Bucureştiului, adoptate de unii lideri comunişti de la începutul anilor 2000, deşi era membru al guvernului. După cum am putut constata în mod direct în mai multe prilejuri, în discuţiile periodice cu diverşi lideri politici din România veniţi la Chişinău, Marian Lupu a subliniat fără echivoc nevoia de a stabili şi promova împreună o agendă europeană de dezvoltare a relaţiilor moldo-române, în ciuda speculaţiilor pe care le emit, adesea în mod deliberat, cercuri apropiate PCRM. În acest sens, s-a delimitat categoric de o serie de abordări tributare ideologiei sovietice, cum ar fi aceea privind aşa-zisul pericol românesc pentru viitorul Republicii Moldova, teza falsă promovată în continuare de unii adepţi ai teoriei moldovenismului, „fără scrupule şi cu foarte multă agresivitate”, după cum menţiona liderul PDM. Dimpotrivă, susţinea fostul preşedinte interimar al Republicii Moldova, „noi trebuie să demonstrăm că dezvoltarea relaţiilor noastre reciproce reprezintă un avantaj pentru ambele părţi, că România reprezintă un partener strategic pentru viitorul european al Republicii Moldova”.

Desigur, Marian Lupu nu este un unionist şi a declarat public, în diverse ocazii, că Republica Moldova are parcursul său european propriu. Liderul PDM s-a delimitat şi a reacţionat în mai multe rânduri faţă de declaraţiile excesive ale unor lideri politici români sau moldoveni. În schimb, în urma discuţiilor din luna februarie a acestui an de la Chişinău, a apreciat atitudinea de „respect reciproc şi dialogul în stil european” avut cu preşedintele Klaus Iohannis, pronunţându-se pentru dezvoltarea amplă a relaţiilor bilaterale şi sprijinirea în continuare de către România a parcursului european al Republicii Moldova.

În chestiunea transnistreană, fostul preşedinte interimar al Republicii Moldova are de asemenea o poziţie şi viziune clar conturate: mult timp, dialogul dintre Tiraspol şi Chişinău a fost întrerupt, iar semnalele venite din stânga Nistrului au fost contradictorii. Dialogul şi negocierile între cele două părţi sunt absolut necesare, dar, afirmă domnia sa, există „principii care nu se negociază: integritatea, suveranitatea, funcţionarea statului pe întregul teritoriu al Republicii”.

În ultimii doi ani, Marian Lupu a făcut un pas înapoi din prim-planul vieţii politice, împreună cu liderii celorlalte două partide proeuropene – Vlad Filat (PLDM) şi Mihai Ghimpu (PL), care nu şi-au mai asumat funcţii guvernamentale sau parlamentare. În schimb, Marian Lupu şi Vlad Filat, împreună cu alte câteva „eminenţe cenuşii” din partidele lor, formează un aşa-numit Consiliu al Alianţei pentru Moldova Europeană (AME), de guvernământ, o structură informală, dar cu putere de decizie pentru orice măsură importantă ce vizează gestionarea problemelor interne şi externe ale statului.

Aşa cum menţionam la începutul acestor rânduri, societatea civilă din Republica Moldova este tot mai activă şi solicită clarificări din partea liderilor politici cu privire la cauzele dificultăţilor cu care se confruntă cetăţenii din stânga Prutului. Diversele acțiuni desfășurate în ultimul timp la Chișinău dau semnalul unor evoluţii care ar putea determina schimbări semnificative în spectrul politic din Republica Moldova.

Dr. Ioan C. Popa

Comunități românești în Europa – in Nordul Continentului

Reporter: editura June - 15 - 2015 Comments Off on Comunități românești în Europa – in Nordul Continentului

Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, intitulată „Comunităţi româneşti în lume” (publicată cu ani în urmă)

Sunt prezentate dovezi excepţionale despre români care au dus în colţuri îndepărtate ale Terrei harul unui popor din mijlocul căruia s-au ivit minţi inteligente, titrate, pline de har şi înţelepciune.

Dată fiind actualitatea celor prezentate în cadrul rubricii noastre mai sus amintite, aflaţi într-o epocă în care globalizarea îşi face simţită prezenţa, prin reluarea acestui studiu reconfirmăm potenţialul valoric românesc răspândit în lume încă din urmă cu mulţi ani.

Ne propunem să reluăm în paginile revistei anului 2015 acea rubrică susţinută, care în urmă cu ani era urmărită şi deosebit de apreciată de cititorii publicaţiei noastre.


Ion Ghica

Ion Ghica

Dincolo de Canalul Mânecii, în nordul Europei, din Irlanda şi Marea Britanie şi până în locurile exotice de peste Cercul Polar ale Scandinaviei s-au stabilit, puţini în vremuri mai vechi, din ce în ce mai mulţi în vremurile noastre, români sau originari din România, ce au alcătuit astfel comunităţi cu o prezenţă din ce în ce mai marcantă în diversele ţări din zonă (Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, în afară de cele două ţări anglo-saxone pomenite mai înainte).

Incontestabil că prezenţa cea mai numeroasă actuală a românilor în perimetrul nordic este cea din spaţiul anglo-saxon şi în primul rând din Marea Britanie (nu există date statistice, însă se consideră că acolo s-au stabilit cel puţin 25.000 de persoane originare din România, după unele surse chiar un număr dublu de conaţionali, dintre care destui au o situaţie legală, în regulă şi bine definită).

Relaţiile românilor cu lumea engleză au o vechime multiseculară, respectiv cele mai vechi ştiri sigure sunt din anul 1527. Mai multe secole s-au aflat frecvent în spaţiul românesc călători englezi de tot felul, înfiinţându-se chiar un Consulat englez la Bucureşti în anul 1802, în timp ce o legaţie românească în capitala britanică de pe Tamisa a apărut abia după 1878. Vremelnic, în spaţiul britanic, în cursul secolului al XIX-lea au trăit o serie de români. Astfel, în deceniile III şi IV s-au aflat, între alţii, acolo profesorul şi învăţatul Petrache Poenaru sau boierul revoluţionar Ion Câmpineanu, despre care ştim că a străbătut spaţiul european după 1839 cu un paşaport englez. Oază a liberalismului, Anglia a constituit un adăpost şi un loc de acţiune pentru o serie de reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste precum Al. G. Golescu, N. Bălcescu, V. Alecsandri şi mai cu seamă Dimitrie Brătianu, care, în reprize succesive, s-a aflat mulţi ani pe teritoriul britanic. Ceva mai târziu, timp de un deceniu, îl vom găsi la Londra, în calitate de ministru al statului român, pe Ion Ghica, vizitat adeseori acolo şi de bunul său prieten Vasile Alecsandri, ce era reprezentantul diplomatic al ţării la Paris. La începutul secolului XX, în instituţiile celebre de învăţământ superior din spaţiul englez au învăţat o serie de tineri români, dintre care mulţi au continuat să trăiască acolo decenii în şir, remarcându-se în mod deosebit, ca, de exemplu, savantul H. Coandă. Tot atunci a început să fie o prezenţă obişnuită la Londra unul dintre remarcabilii politicieni români din urmă cu un secol – Take Ionescu, căsătorit, de altfel, cu o englezoaică.

Dumitru C. Bratianu

Dumitru C. Bratianu

Desăvârşirea unităţii naţionale a prilejuit alte prezenţe româneşti. După ce mulţi elevi piloţi au fost instruiţi în Anglia în cursul anului 1917, în 1918 s-a format „Asociaţia anglo-română”, ce a militat pentru cauza naţională românească. Ardeleanul G. Moroianu a fost o vreme unul dintre funcţionarii apreciaţi de la Foreign Office. Între cele două războaie mondiale au stat în capitala britanică Alexandru Vaida Voevod, fost şi premier al României, N. Titulescu, ambasador între anii 1921-1928, colonelul I. Antonescu, ataşat militar peste trei ani etc. Li s-au adăugat, spre sfârşitul perioadei, M. Beza, V. V. Tilea, I. Raţiu, o vreme ca ataşat de presă, Mircea Eliade etc.

Odată cu instaurarea succesivă a unor regimuri totalitare în România, respectiv cel al lui Carol al II-lea, I. Antonescu şi apoi cel comunist, dincolo de Canalul Mânecii s-a constituit, în diverse forme, o acţiune de rezistenţă a românilor stabiliţi acolo. Astfel, de exemplu, în noiembrie 1940 s-a înfiinţat Comitetul Naţional Român „Free Romania”, ce a încercat, fără succes, să obţină recunoaşterea sa de guvern provizoriu în exil şi să unifice diferitele grupări ale emigraţiei. După ultima conflagraţie mondială, istoria comunităţii româneşti din spaţiul britanic a fost complexă. În deceniul VI, Ion Raţiu şi Horia Georgescu au constituit „Acarda” (Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia). Tot acolo, începând din 1984, şi-a avut sediul principal Uniunea Mondială a Românilor Liberi, prezidată multă vreme de Ion Raţiu şi având filiale în nu mai puţin de 24 de state.

În 1964, pe baza unui acord special dintre Patriarhia Română şi Biserica Anglicană, a început să funcţioneze Biserica Ortodoxă Română din Londra, unde serviciul divin era – şi este – în limba română. În anul 1979 s-a înfiinţat „Fundaţia Raţiu”, propunându-şi să sprijine atât pregătirea educaţională, cât şi cercetări în ceea ce priveşte cultura şi istoria României şi a poporului român. În anul 1994, un grup de români stabiliţi la Londra a înfiinţat Centrul Cultural Român, organizaţie culturală nepolitică, neguvernamentală a românilor şi anglo-românilor din Marea Britanie. Câţiva ani mai târziu, în 1998, s-a înfiinţat Fundaţia anglo-română „Dacia”, interesată mai cu seamă de proiecte în planul artistic şi muzical. În ianuarie 2002 s-a creat asociaţia „Românul britanic”, ce şi-a propus, între altele, promovarea limbii române, a istoriei şi civilizaţiei româneşti în Marea Britanie, păstrarea identităţii lingvistice, culturale şi spirituale a românilor din acest spaţiu, propagarea unei corecte imagini a românităţii etc.

Mircea Eliade

Mircea Eliade

De-a lungul secolelor, o serie de oameni de ştiinţă şi cultură ce au trăit în spaţiul englez s-au implicat direct în problemele naţionale, precum Constantin Silvestri, Grigore Nandriş, Vlad Georgescu, I. Raţiu, Barbu Călinescu, Şerban Cantacuzino etc. Între multele şi variatele publicaţii editate acolo menţionăm „Adam” (apare încă din 1939), „Orizonturi româneşti”, „Convergenţe româneşti”, „Imagini româneşti” etc.

Oarecum la concurenţă cu cei din spaţiul anglo-saxon se află românii stabiliţi în Suedia, al căror număr (ce nu poate fi stabilit cu precizie) se apropie de cel din Marea Britanie şi Irlanda. Primul român celebru ce a petrecut o vreme în capitala Suediei, spre jumatatea secolului al XVII-lea, a fost Nicolae Milescu, care a şi alcătuit acolo primul opuscul original românesc de filosofie. Câteva decenii mai târziu, unul dintre cei mai cunoscuţi monarhi suedezi, regele Carol al XII-lea, a petrecut mai mulţi ani în spaţiul frumoasei Moldove. După 1880 s-au înfiinţat oficii diplomatice româneşti la Stockholm şi la Cristiania (ce şi-a schimbat denumirea în Oslo, după ce, în anul 1905, Norvegia s-a separat paşnic de Suedia). Relaţii diplomatice normale au fost stabilite în anii 1916 şi 1917, iar în 1918, în Suedia şi-au găsit refugiu şi siguranţă o serie de români fugiţi din Rusia bolşevică, inclusiv membrii Misiunii diplomatice româneşti conduse de ministrul Constantin Diamandi.

În perioada interbelică, prezenţe româneşti în spaţiul suedez au fost sporadice. Astfel, de exemplu, s-a aflat acolo, în mai multe rânduri, pentru cercetări sau participări la reuniuni internaţionale marele istoric Nicolae Iorga. Odată cu instalarea în ţară a regimului comunist, numărul românilor ce au ajuns şi s-au stabilit în Suedia a crescut continuu, fenomen ce s-a amplificat sensibil după 1990. Numărul relativ important al românilor din Suedia a făcut ca în 1974, în timpul unei vizite acolo a Patriarhului Iustinian, însoţit de fostul Patriarh Teoctist, să se creeze o organizare specială în plan bisericesc pentru români, care există până astăzi şi la începuturile căreia un rol important l-a avut profesorul preot Al. Ciurea. Astfel, există trei centre principale ale ortodoxiei româneşti, respectiv la Stockholm, cu filiale în Suedia şi Finlanda, la Göteborg, cu filiale în Suedia şi Norvegia (Oslo) şi la Balmo, cu filiale în Suedia şi Danemarca, toate însumând circa 40 de parohii, care se îngrijesc şi de editarea mai multor publicaţii ortodoxe, precum „Candela” sau „Credinţa şi viaţa”.

Ion Ratiu

Ion Ratiu

Centrele ortodoxe menţionate mai înainte sunt, de altfel, şi cele în care locuiesc cei mai mulţi dintre românii ce şi-au început o nouă viaţă în această ţară din nord. Ca şi în alte părţi peste hotare, în rândurile românilor este o lipsă de coeziune, determinată nu o dată de ambiţii de tot felul, dar şi de divergenţe politice, astfel că acolo fiinţează mai multe organizaţii, precum: „Asociaţia culturală a românilor din Stockholm”, „Românii pentru democraţie”, „Prietenii României”, „Clubul românesc din Balmo”, Asociaţia „Fraţia”, „Asociaţia de prietenie România-Suedia”, Asociaţia românilor „Carpaţi” etc. Începând din 1980, apare revista „Curierul românesc”, careia i s-au adaugat şi altele, ca de pildă „Arhipelag”. Local, se transmit pe unde radio şi emisiuni în limba română. Între oamenii de ştiinţă şi cultură din spaţiul suedez menţionăm pe istoricul Sava I. Gârleanu, poetul Ion Miloş, pictoriţa E. Podoleanu, scriitoarea Gabriela Melinescu etc.

În strânsă legatură cu cei din Suedia sunt vecinii lor din Finlanda, cel puţin o mie de români stabiliţi în ultima vreme, mai ales în oraşele Helsinki, Turku, Tampere. Mulţi dintre ei s-au remarcat în mod deosebit în domeniul electronicii (la celebrul concern Nokia), dar şi în învăţământ, sport, artă etc. Şi ei îşi au propria organizare culturală şi religioasă, precum şi o serie de publicaţii proprii.

Constantin Silvestri

Constantin Silvestri

Legăturile românilor cu spaţiul Danemarcei au şi ele o veche tradiţie. Pe acolo a trecut, de exemplu, în secolul al XVI-lea, Despot Vodă, viitor domn al Moldovei. În jurul anului 1900 au studiat sau au făcut cercetări unii români, precum Nicolae Iorga. Legături mai strânse debutează după stabilirea reală a relaţiilor diplomatice, începând cu 1934, şi mai cu seamă în condiţiile de după al doilea război mondial, când emigraţia românească, în continuă creştere, nu a ocolit Copenhaga şi alte spaţii daneze. La fel ca şi în Norvegia vecină, în Danemarca locuiesc peste 2.000 de români ce au, între altele, propriile lor organizaţii, precum şi o parohie subordonată Patriarhiei Române, respectiv Mitropolia pentru Europa Centrală şi Nordică.

La Aalborg apare publicaţia „Dorul” (director editor Dan Romaşcanu), unde, de-a lungul timpului, au fost publicate diverse contribuţii ale oamenilor de cultură români de pretutindeni. Există şi o casă editorială cu acelaşi nume, în care au fost publicate peste 30 de titluri ale unor autori de acasă şi din diaspora, precum L. Blaga, E. Lozovan, B. Muntean, P. Chihaia etc. Între românii stabiliţi acolo menţionăm pe istoricul şi lingvistul Eugen Lozovan, timp de 40 de ani profesor şi şef de catedră la Universitatea din Copenhaga, ziaristul, scriitorul şi editorul Victor Frunză, regizorul Lucian Giurchescu etc.

Henri Coanda

Henri Coanda

De asemeni, sunt prezente publicaţii speciale, precum revista „Roemenie Bulletin” sau „Românii în lume”. Profesorul Sorin Alexandrescu, titular la Universitatea din Amsterdam încă din anul 1969, editează, de aproape trei decenii, „International Journal of Romanian Studies”, fiind totodata întemeietor al „Asociaţiei internaţionale de studii privind România”, ce a organizat de-a lungul timpului la Amsterdam mai multe congrese în care s-au implicat şi alţi numeroşi universitari de origine română ce trăiesc în ţara lalelelor.

Zecile şi zecile de mii de români împrăştiaţi în părţile septentrionale ale continentului, păstrându-şi limba, identitatea, dar în acelaşi timp făcând eforturi meritorii şi încununate cel mai adesea de succes de a se integra deplin în noile locuri în care i-a dus viaţa sunt, neîndoielnic, o parte a românităţii cu destin european.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult