4
November , 2017
Saturday
În anul 2002, Biblioteca din Shanghai a iniţiat, cu sprijin guvernamental, Programul „Window of Shanghai”, ...
Tradiţie populară din străbuni Centrul Bucovinean de Artă pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Româneşti din ...
[caption id="attachment_1427" align="alignleft" width="244"]Carol Roman [/caption] Suntem martorii unei invazii neaşteptate de nori și ceață, ce se ...
Personalitate multiplă, ziarist, om de televiziune, caricaturist şi, înainte de toate, om de spirit, Octavian ...
[caption id="attachment_4844" align="alignleft" width="300"] Gina Pana[/caption] Citim într-o revistă pusă la dispoziţia călătorilor, în avionul ce ...
Există şi în Spania români care au reuşit să-şi croiască un destin admirabil, făcând cinste ...
Cei aproximativ trei milioane de români plecaţi în ultimii zece ani la muncă în Europa ...
Ne amintim că atunci când România a fost admisă în Uniunea Europeană - e drept ...
R. MOLDOVA În 2011, Republica Moldova a împlinit 20 de ani de la proclamarea independenţei. ...
„Parlamentul European este inima sistemului nostru democratic”, afirmă Jerzy Buzek, Preşedintele Parlamentului European. Plecând ...

Archive for June, 2015

Nori și ceață…

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Nori și ceață…
Carol Roman

Carol Roman

Suntem martorii unei invazii neaşteptate de nori și ceață, ce se prăvălesc asupra Europei şi, bineînțeles, şi asupra ţării noastre. Urgiile cereşti s-au abătut în nordul României, iar ploile torenţiale şi grindina au avut ca rezultat case avariate, animale înecate, culturi distruse şi drumuri inundate. O asemenea calamitate naturală a adus mari pagube încercărilor guvernanților de a mai ameliora cât de cât traiul şi obligaţiile cetăţenilor faţă de stat. Judeţe ca Sălaj, Cluj, Maramureș şi Satu Mare, ca să ne referim doar la câteva, se află într-o situaţie grea, pe care se luptă din răsputeri s-o depăşească. Amintim în acest context că forţele active ale statului, precum și ale societăţii civile, încearcă după puteri şi posiblitățile lor de organizare să domolească dezastrele produse de calamitatea ce a cuprins țara. Ar fi de menţionat sprijinul acordat populaţiei din zonele afectate prin măsurile luate de către Ministerul Afacerilor Interne, Departamentul pentru Situaţii de Urgență, pentru a înlătura efectele inundaţiilor și a interveni în diminuarea pierderilor din zonele afectate. Evident, înainte de orice, ne doare sufletul pentru suferinţele la care sunt supuşi cetăţenii ţării, din nord, care vor trebui să fie ajutaţi substanţial, cât mai repede posibil.

În acest context, avem nefericirea de a trăi zile în care au loc mari tragedii în Marea Mediterană, care au pus pe gânduri o lume întreagă. Mii de oameni refugiați din Africa de nord traversează apele Mediteranei, când mai blânde, când mai aprige, în bărci supraîncărcate, cele mai multe fiind improvizate, pline de oameni în căutarea unei vieţi fără grija supraviețuirii, alungaţi de război. Într-un cuvânt, foametea, conflictele armate dintre triburile africane, haosul creat pe „continentul negru” sunt acele elemente ce au dus populaţii întregi la disperare şi drept urmare şi-au căutat supravieţuirea imigrând în altă parte a Terrei, cel mai ades în state europene. Avalanşa de imigranți adăpostiți a şi produs efecte negative în unele ţări, cum ar fi Italia, Malta, Grecia ș.a. În mod cert, o grea povară apasă pe umerii Europei civilizate care, în primul rând încearcă să stăvilească avalanşa de imigranţi, iar în al doilea rând face eforturi să adăpostească mii de refugiaţi provenind de pe litoralul libian, care se întinde pe o suprafaţă de 1.700 km. Cu greu poate fi oprită avalanşa de ambarcaţiuni rudimentare în care familii întregi îşi cauta salvarea în Europa supunându-se pericolului de a-și pierde viața. Cum de altfel s-a şi întâmplat până acum.

Uniunea Europeană ar dori să intervină cu anumite măsuri în urma cărora mai multe mii de năpăstuiţi africani ar urma să fie adăpostiţi în ţări europene, potrivit aşa numitelor norme de „solidaritate umană” prevăzute de acte fundamentale europene. Dar nu toate ţările s-au declarat dispuse să primească, după un „clasament” prestabilit, mii de refugiați cărora să le asigure mijloace de supravieţuire în condiţii civilizate. Aşa de pildă, Marea Britanie, Ungaria, Slovacia și alte state membre resping acceptarea mai multor refugiaţi. România ar urma să primească 1.700 de refugiaţi, de care ar trebui să se îngrijească, în același timp cu miile de victime de pe la noi, aflate într-o situație grea în urma dezastrului din norul țării cauzat de ploi torenţiale, grindină şi starea reală de fapt.

Şi pentru ca lucrurile să nu se oprească aici, nori negri afectează bazele Uniunii Europene, prin poziţia exprimată de noul guvern conservator al premierului David Cameron. Primele sale declaraţii menţionate în discursul Reginei Angliei Elisabeta a II-a nu sunt de foarte bun augur: „Guvernul meu va renegocia relaţia Marii Britanii cu Uniunea Europeană şi va continua reformarea Uniunii Europene în beneficiul tuturor statelor… În paralel, va fi creat un pachet legislativ în vederea organizării unui referendum cu privire la rămânerea Regatului Unit în Uniunea Europeană până la sfârşitul lui 2017”, a adăugat suverana.

Ce s-ar mai putea spune? Parcurgem zile dificile, care solicită înțelepciune, decizii și măsuri echilibrate și care să nu poată afecta coeziunea țărilor ce și-au găsit în Uniunea Europeană un crez de viață și o dezvoltare onorabilă pentru toți.

Carol Roman 

Ziua Victoriei, Ziua Europei

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Ziua Victoriei, Ziua Europei

Zilele de 8 şi 9 mai 2015 au reunit europenii – cetăţeni şi guverne – sub semnul unei duble simbolistici: 70 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial prin înfrângerea Germaniei naziste şi celebrarea Zilei Europei. Cu mai puţin ceremonial decât cu un an în urmă, de pildă, când la aniversarea a şapte decenii de la debarcarea Aliaţilor în Normandia participau numeroşi şefi de state, manifestările din acest an au avut un caracter preponderent naţional, din cauza conjucturii internaționale actuale.

Steagul victoriei pe clădirea Reichstag

Steagul victoriei pe clădirea Reichstag

Germania a semnat capitularea necondiţionată la 7 mai 1945, iar prevederile ei au intrat în vigoare la 8 mai. Actul de capitulare a fost semnat şi la sediul Statului Major al forţelor sovietice, iar încetarea focului a intrat în vigoare pe frontul sovietic la 9 mai. În acest fel, de şapte decenii, aliaţii occidentali marchează Ziua Victoriei în Europa în 8 mai, iar urmașa Uniunii Sovietice, Federația Rusă, sărbătorește pe 9 mai Ziua Victoriei împotriva fascismului, organizând în anul 2015 cea mai amplă paradă militară de până acum.

La şapte decenii de la încheierea unui dezastru global, Europa se prezintă în faţa lumii cu un proiect al păcii, Uniunea Europeană sărbătorind tot pe 9 mai Ziua Europei. Este de asemeni o zi a unei victorii, dar o cu totul altfel de victorie: una paşnică. Acest răstimp istoric a marcat evoluţia conştiinţei europene de la confruntare la convieţuire şi progres. Stau mărturie formele instituţionalizate prin care se exprimă statele europene în scena internaţională, care nu mai sunt militare, ci dedicate dezvoltării: de la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, din 1950, până la Uniunea Europeană de azi.

Trăim zile în care Europa unită reprezintă o realitate socială, economică, geopolitică. Celebrarea pe 9 mai a Zilei Europei arată că în conştiinţa europeană generală, coeziunea se adânceşte, Uniunea Europeană de azi fiind un spaţiu tot mai coerent şi mai solidar, format din naţiuni distincte, dar unite prin multe interese şi idealuri comune.

70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on 70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Cea de-a 70-a aniversare a sfârşitului celui de-al doilea război mondial a reamintit lumii întregi că marea conflagraţie încheiată în 1945 a costat zeci de milioane de vieţi şi a generat o prăbuşire economică de proporţii planetare.

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

În anii ’50, milioane de refugiaţi erau pe drumuri, economia europeană se prăbuşise, 70% din infrastructura industrială a vechiului continent era distrusă. Învingătorii – coaliţia anti-germană din care făceau parte în principal URSS, SUA, Marea Britanie – şi învinşii (puterile Axei, conduse de Germania fascistă) încheiau una dintre cele mai sângeroase pagini ale istoriei omenirii

Ceremoniile aniversare din anul 2015 au debutat pe 7 mai, în oraşul polonez Gdansk, locul în care s-a tras primul foc de armă din al doilea război mondial. Apoi, pe 8 mai, dată cunoscută drept „VDay”, Ziua Victoriei, în alte mari capitale europene a fost punctat momentul aniversar. La Paris, preşedintele Franţei, François Hollande, a depus o coroană de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut şi a participat, alături de secretarul de stat american John Kerry, la comemorările de la Arcul de Triumf. În Marea Britanie, regina Elisabeta a II-a s-a alăturat celor circa 1.000 de veterani de război la o slujbă în memoria victimelor din anii 1939-1945. La festivitatea de la Westminster Abbey au fost prezenţi şi reprezentanţi ai ţărilor care fac parte din Commonwealth şi care au luptat alături de britanici.

„VDay” a fost marcată şi peste ocean. Preşedintele Statelor Unite ale Americii a remarcat curajul unei generaţii care „efectiv a salvat lumea”, a adresat un apel la unitate aliaţilor europeni, iar în capitala Washington a avut loc un ceremonial desfăşurat la Memorialul „Al Doilea Război Mondial”, urmat de o demonstraţie aviatică.

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Rusia a marcat 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial cu o mare paradă militară, desfăşurată pe 9 mai în capitala Moscova, unde au defilat circa 16.000 de ostaşi ruşi (cărora li s-au alăturat trupe participante din mai multe țări, printre care Serbia, China, India, ș.a.). De consemnat că în Federaţia Rusă, ziua de 9 mai este sărbătorită ca „Ziua Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”, actualul preşedinte Vladimir Putin preluând simbolul acestei zile pentru a le readuce aminte cetăţenilor ruşi de zilele de glorie de altădată. În acest context, Ziua Victoriei 2015 a fost un nou prilej de a reaminti poziţionarea Moscovei de partea învingătorilor din urmă cu 70 de ani şi de a etala forța și dezvoltarea actuală a țării, după cum a fost prezentată de președintele Putin. La manifestările din Moscova au participat numeroşi lideri politici, printre care: Ban Ki-moon, secretarul general al ONU, Xi Jinping, preşedintele Chinei, Abdel Fattah el-Sisi, preşedintele Egiptului, Pranab Mukherjee, preşedintele Indiei, Raul Castro, al Cubei, Nicolas Maduro, al Venezuelei, Ilham Aliyev, al Azerbaidjanului, precum și președinți ai unor state ce au făcut parte din componența fostei Uniuni Sovietice și care au participat la război. Uniunea Europeană a fost reprezentată de şeful delegaţiei UE în Rusia, Vygaudas Usackas. Semnificaţia zilei de 9 mai pentru soarta victoriei aliaţilor în 1945 a fost subliniată şi de secretarul de stat american John Kerry, care l-a felicitat, în cadrul unei convorbiri telefonice, pe omologul său rus Serghei Lavrov, accentuând „contribuţia imensă a poporului rus şi a altor popoare ale Uniunii Sovietice la înfrângerea fascismului”.

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Germania, care, deşi a fost învinsă în cel de-al doilea război mondial, a reuşit să-şi regăsească locul în Europa şi în lume ca democraţie şi putere economică, sărbătorind pe 8 mai şapte decenii de la eliberarea de „obscurantismul nazist” a mulţumit aliaţilor occidentali, ca şi armatei sovietice: „Ei au pus capăt regimului de teroare naţional-socialistă cu preţul unor sacrificii inimaginabile”, a declarat preşedintele Bundestagului, Norbert Lammert, în cadrul unei sesiuni solemne a Parlamentului. De altfel, două demersuri ale Germaniei au purtat semnele reconcilerii istorice în zilele marcării celor 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Este vorba despre prezenţa, în ziua de 7 mai, a şefului diplomaţiei germane, Frank-Walter Steinmeier, la ceremoniile organizate în fostul oraș-erou Stalingrad. Oficialul german a vizitat, împreună cu omologul său rus Serghei Lavrov, locurile unde s-a purtat sângeroasa bătălie şi a prezentat Rusiei scuze pentru suferinţele pe care trupele germane le-au provocat în acea confruntare. Apoi, pe 10 mai, a sosit la Moscova cancelarul german Angela Merkel, pentru a depune o coroană de flori la Monumentul Soldatului Necunoscut.

 

Pierderile României în cel de-al Doilea Război Mondial

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Pierderile militare românești au fost de aproxiamtiv 300.000 de oameni. Totalul morților este de 93.326 (72.291 în timpul alianței cu Puterile Axei și 21.035 de partea aliaților): totalul dispăruților și prizonierilor este de 341.765 (283.322 în timpul alianței cu Puterile Axei și 58.443 de partea aliaților) numai 80.000 au supraviețuit captivității în Uniunea Sovietică. Sursele rusești menționează 54.600 de morți din cei 201.800 români prizonieri în Uniunea Sovietică.

Pierderile de civili sunt de 64.000 inclusiv 20.000 morți în timpul ocupației ruse a Basarabiei și Bucovinei din 1940-41 și genocidul populației rrome – 36.000 morți. Raidurile aliaților au provocat 7.693 de morți în rândul civililor.

Victimele Holocaustului evreiesc cuprind un total de 469.000 în 1939, din care 325.000 în Basarabia și Bucovina.

Redacţia a utilizat sursa „Wikipedia”. Posibil să existe şi alte evaluări.

9 Mai – Ziua Independenţei de stat a României

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on 9 Mai – Ziua Independenţei de stat a României

Regele-Carol-I-Razboiul pentru Independenta-al-RomanieiNe reamintim cu recunoștință că la data de 9 Mai sărbătorim Ziua Independenţei de stat a României. Pe 9 Mai 1877, Parlamentul ţării a proclamat „Independenţa absolută a României”, prin ministrul Mihail Kogălniceanu declarând oficial că suntem „ dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă şi prin urmare ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. În aceași zi, după amiaza, s-a strâns în jurul clădirii Adunării, un mare număr de bucureșteni, care au primit cu entuziasm vestea proclamării independenței, având drapele și torțe aprinse, cântând „Deșteaptă-te române!”. Tot în aceași seară, de 9 mai 1877, au avut loc manifestații de bucurie și la Craiova și Iași. A doua zi, după ce principele Carol I a semnat actul de independență, guvernul român a încetat plata tributului de 914.000 lei către Poarta Otomană, suma fiind direcționată în bugetul ministerului apărării.

Poporul român a participat în bătăliile războiului de Independență (1877 – 1878), purtate pentru neatârnarea țării cu peste 58.000 de oameni pe fronturi, din care mai mult de jumătate au fost omorâți sau răniți.

Paris, oraşul frondei

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Paris, oraşul frondei

An de an, cel puţin două milioane de persoane vizitează Parisul, care este şi azi prima destinaţie turistică din întreaga lume. Pentru cei mai mulţi dintre aceşti vizitatori, Parisul rămâne un oraş fascinant prin multitudinea de monumente istorice – este un oraş remarcabil prin continuitatea sa, din sec. III î.Hr. şi până azi – prin viaţa sa culturală vibrantă şi plină de neprevăzut, prin lumina aparte în care se scaldă vara, dar şi prin bruma albăstruie care îl învăluie în zilele blânde de iarnă. Pentru un istoric al societăţilor europene însă, pentru sociologi sau antropologi, Parisul rămâne fără îndoială capitala cea mai frecvent turburată de mişcări sociale şi politice – adesea violente – din toată istoria Europei, dacă nu cumva şi mai mult de-atât. Desigur, turiştii care fredonează, visători, o şansonetă a lui Montand, Piaf sau Brassens închinată Oraşului Lumină nu au în minte neapărat imaginile acestor mai vechi sau mai noi confruntări, în care parizienii n-au mai ţinut seama de autoritate şi nici chiar de legi.

Oraşul Luminii

Oraşul Luminii

Încă din sec. XII-XIII, când Parisul era deja cel mai mare oraş al Europei Occidentale, datează primele ştiri consistente despre disidenţa pariziană: breasla negustorilor pe apă obţine încă în 1170 monopolul navigaţiei fluviale pe Sena: între căpetenia – prévôt – negustorilor şi reprezentantul regelui, numit tot prévôt, rivalităţi nenumărate, fricţiuni şi conflicte izbucnind adesea în stradă aduc Parisului faima unui oraş mereu rebel şi foarte greu de guvernat.

Pe malul stăng al fluviului se instalează, în sec. XII, prima disidenţă universitară şi intelectuală din multele care vor scanda istoria Parisului. Refuzând să se supună normelor rigide pe care cancelarul Catedralei Notre Dame încerca să le impună învăţământului, un număr important de profesori se instalează în anexele mănăstirii de pe colina Sfintei Genoveva. În 1250, aici funcţionau deja vreo 60 de colegii, care asigurau adăpost, hrană şi „repetiţii” pentru mai bine de 700 de escholiers. Dintre aceste colegii, cel întemeiat la 1257 de Robert de Sorbon avea să fie de departe cel mai celebru; reconstruită de Cardinalul de Richelieu în sec. XVII şi apoi refăcută în sec. XIX, Sorbona este şi azi una din marile universităţi ale lumii.

În sec. XIV, oraşul este un focar activ de mişcări populare, culminând cu răscoala condusă de Étienne Marcel împotriva Delfinului Franţei, revenind abia în 1436 sub autoritatea dinastiei de Valois; în sec. XV, emblema acestei condiţii marginale şi contestatare a Parisului rămâne marele poet François Villon, tâlhar, poate chiar asasin şi în acelaşi timp un geniu creator care deschide căi nebănuite poeziei franceze. În vremea regelui Francisc I, în sec. XVI, Parisul redevine capitala regatului, aşa cum e şi azi capitala Republicii. Oraşul participă cu elan la masacrul hughenţilor din noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572, susţine Liga catolică împotriva regilor Franţei şi în 1588 îl detronează pe Henric al III-lea, fără să-l accepte drept rege legitim pe Henric al IV-lea înainte ca acesta să abjure şi să devină catolic. Cu acest prilej, realistul Henric de Bourbon a rostit celebra frază care, de atunci, a servit drept alibi unui număr incalculabil de compromisuri, „Paris vaut bien une messe”„Parisul face cât o liturghie”.

Căderea Bastiliei (Revoluţia din 1789)

Căderea Bastiliei (Revoluţia din 1789)

Parisul continuă să fie rebel şi participă din plin la mişcarea numită Fronda – i-am putea spune „contestarea” în timpul regenţei Annei de Austria. Ludovic al XIV-lea nu i-a iertat pe parizienii care, răsculaţi, îl siliseră să se refugieze în adolescenţă la Saint Germain, şi a părăsit practic Parisul, mutând curtea regală la Versailles, ceea ce a agravat dramatic tensiunile între monarh şi parizieni. În vremea lui Ludovic al XVI-lea, răscoalele urbane ameninţă să izbucnească în fiecare clipă, iar colportorii împrăştie în întregul oraş pamflete crâncene contra „austriecei”, regina Maria Antoaneta; Parisul e gata de revoluţie. Şi într-adevăr, odată cu 14 iulie 1789, parizienii se lasă cuprinşi de febra contestării violente, făcând din Oraşul Lumină o capitală scăldată în sânge.

Parisul de azi păstrează cu pietate relicve ale Parisului Marii Revoluţii, după cum cultivă la fel de atent şi memoria revoluţiilor de la 1830 şi 1848, ca şi a marii revolte urbane din timpul Războiului franco-prusac, Comuna din Paris, a cărei violenţă revoluţionară i-a inspirat şi pe Marx, şi pe Lenin. Comuna a triumfat pentru câteva luni, în pofida faptului că oraşul fusese reclădit aproape din temelii după planurile Baronului Haussman, în bună măsură şi pentru a evita, prin largile străzi şi bulevarde care îi dau şi azi o măreţie aparte, posibilitatea ridicării de baricade. Aproape 100 de ani după Comună, febrilele mişcări studenţeşti din mai 1968 vor dovedi că se pot totuşi ridica baricade şi în Parisul lui Napoleon al III-lea, şi în cel al lui Charles de Gaulle.

Acestei îndelungate şi rebele istorii Parisul contemporan i-a adăugat mereu noi şi noi capitole. Câteva dintre ele se referă la mitologia urbană a banditului romantic, înfloritoare pe seama lui Villon, dar şi a bandelor din istoria recentă a oraşului, „banda lui Bonnot”, clanurile din Montmartre sau şi mai recentele imperii ale drogurilor din cabaretele „chic” ale oraşului. Dar această lume pestriţă şi pitorescă este de fapt în mare măsură controlată de excelenta poliţie franceză. Unde forţa acesteia se poticneşte însă este în cartierele mărginaşe de blocuri mizere şi stereotipe ale anilor ’60, populate şi controlate de emigranţi, mai ales musulmani, şi unde poliţia de fapt nici nu mai îndrăzneşte să pătrundă. Asemeni zonelor de maximă criminalitate din marile metropole americane, aceste enclave reprezintă marea problemă a Parisului contemporan. Ele sunt doar în parte efectul „islamizării” Parisului, fiindcă nimeni nu ne poate garanta, dimpotrivă, că opţiunile religioase sau originea nord-africană ar fi coextensive cu refuzul sistemului cultural şi edicaţional francez, în mod tradiţional generator de ascensiune socială şi de meritocraţie.

Revoltele din Parisul anului 1968

Revoltele din Parisul anului 1968

Manifestările violente ale acestei adevărate falii culturale s-au vădit încă acum aproape un deceniu, când, în mijlocul unor mişcări contestatare ale studenţilor contra a ceea ce s-a numit precaritate – încercarea guvernului de dreapta de a institui la început de carieră contracte de muncă pe durată determinată – grupuri extrem de violente, fără nici o legătură cu universităţile sau cu liceele pariziene, au năvălit în clădirile acestora, vandalizând săli de curs şi biblioteci, incendiind autoturisme şi chiar clădiri ale unor şcoli elementare. Privite de la distanţă, aceste acte de barbarie par o caricatură tragică a mişcărilor studenţeşti din 1968 şi vădesc un refuz destructiv al oricărei forme de educaţie şi chiar de activitate intelectuală. Grefarea lor pe trunchiul unor manifestaţii studenţeşti este de aceea cu atât mai semnificativă. Chiar la începutul acestui ani, tragedia de la Charlie Hebdo a însemnat cu stigmatul intoleranţei şi rasismului cea mai tolerantă capitală a lumii; marea manifestaţie populară din 11 februarie 2015 a exprimat refuzul indignat al parizienilor, dar şi al altor mari oraşe franceze, în faţa acestor forme moderne de barbarie. Doar că ecoul acestor evenimente se regăseşte azi nu doar în polemica acerbă care îl opune, zilele astea chiar, pe Emanuel Todd – care acuză ipocrizia liderilor politici în faţa evenimentelor din februarie, socotindu-le rod al unei manipulări – nu numai primului ministru Valls, ci şi unor intelectuali publici de talia lui Alain Finkielkraut. El, ecoul, se regăseşte deopotrivă în rezultatul alegerilor municipale, unde Frontul Naţional este iarăşi într-o îngrijorătoare creştere.

Parisul este parte integrantă a acestor procese. Pentru a da un singur exemplu: „centura exterioară” a capitalei, o zonă prioritar proletară, a fost decenii de-a rândul dominată de PCF. Dezastrul pe care marea majoritate a partidelor comuniste occidentale l-au suferit în 1989-1991, odată cu prăbuşirea sistemului comunist internaţional, a provocat aici un vid de putere care însă a fost foarte repede compensat tocmai de naţionaliştii lui Le Pen, care au în comun cu comuniştii acelaşi refuz al (post)modernităţii (post)industriale – căreia i se adaugă în ultima vreme generoasa susţinere logistică a Federaţiei Ruse.

Va rezista oare Parisul tradiţional – citadela universitară, capitala marilor dezbateri literare, politice şi intelectuale, oraşul republican al marilor revoluţii, fermecătorul oraş al luminilor – în faţa acestor multiple asalturi şi sfâşieri? Sau ar trebui să ne precipităm cu disperare să-l mai admirăm odată înainte de a fi înghiţit de istorie?

Prof. Dr. Zoe Petre

Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Pe când eliminarea vizelor pentru Statele Unite?

Cetăţenii din Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia au şi în prezent nevoie de vize pentru Statele Unite ale Americii, deşi pentru alte ţări membre ale Uniunii Europene acestea au fost eliminate…

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Reprezentanți ai Consiliului de Afaceri Româno-American

Un scurt istoric arată că Programul „Visa Waiver” (intrarea în SUA, pentru 90 de zile, fără viză, a cetăţenilor anumitor ţări) a fost creat în 1986, pentru a uşura condiţiile de intrare în SUA a britanicilor şi japonezilor. Ulterior, pe listă s-au adăugat şi cetăţenii altor ţări, toate caracterizate prin economii puternice şi regimuri politice stabile.

După extinderea UE, în 2004, între Bruxelles şi Washington au demarat discuţii privind posibilitatea ca toţi cetăţenii Uniunii să nu mai aibă nevoie de vize pentru SUA. În condiţiile în care legile americane din acel moment privind „Visa Waiver” favorizau statele care susţineau cu trupe efortul de război din Irak şi Afganistan, se părea că Polonia şi România (care nu era încă stat membru al UE) erau în fruntea listei. Au trecut zece ani şi, în ciuda unor „pusee de fermitate” din partea blocului comunitar, care a cerut şi în 2014 acelaşi tratament pentru toţi cetăţenii săi, Statele Unite au preferat să negocieze cu fiecare ţară în parte. Aceste discuţii s-au soldat cu eliminarea vizelor în ultimii ani pentru ţările baltice, Cehia, Slovacia, Grecia şi Ungaria. Iar Polonia, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia încă aşteaptă acest statut privilegiat.

Care sunt relaţiile bilaterale ale SUA cu aceste state şi ce şanse există ca cetăţenii lor să obţină eliminarea vizelor? Departamentul de Stat american arată că Polonia este un aliat cheie în Europa centrală, garantând securitatea şi prosperitatea transatlantică. Polonia contribuie cu trupe la Forţa de securitate a NATO din Afganistan, în Balcani, în special în Kosovo şi la Forţa de reacţie Rapidă a Alianţei”. Aceeaşi instituţie arată că şi Bulgaria este „un aliat de nădejde şi de importanţă strategică pentru SUA, care au acces la unele facilităţi militare de pe teritoriul bulgar”. Iar dacă în cazul Ciprului Statele Unite pot invoca problemele legate de divizarea insulei, iar în dreptul Croaţiei se poate nota că abia a intrat în Uniunea Europeană în urmă cu un an, nu aceleaşi motive sunt în cazul României.

O privire de ansamblu asupra parteneriatului ţării noastre cu SUA arată că, în acest an în care se împlinesc 135 de ani de relaţii bilaterale, Romania este partener strategic în cadrul NATO, contribuind semnificativ cu trupe, echipament şi asistenţă în cadrul operaţiunilor din Afganistan şi Kosovo. Eforturile României de a promova cooperarea la Marea Neagră în domeniile apărării şi dezvoltării economice completează scopul american de păstrare a stabilităţii în această regiune problematică. În plus, cele două state sunt legate de nenumăratele contacte economice şi umane, în afaceri, artă învăţământ şi multe altele”, arată acelaşi Departament de stat al SUA.

genericaDrumul până aici a inclus acordarea pentru România a „Clauzei naţiunii celei mai favorizate”, permanentizată în 1996, iar în 1997 a fost lansat Parteneriatul Strategic bilateral. De la lansarea sa, Parteneriatul Strategic a reprezentat un reper esenţial al politicii externe a României. După 11 septembrie 2001, România a acordat un sprijin semnificativ coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva terorismului, concretizat în susţinerea operaţiunilor din Afganistan şi Irak, precum şi în intensificarea colaborării bilaterale în acţiuni specifice de combatere a terorismului. „Rezultatele pozitive în planul reformei economice şi contribuţia României la războiul împotriva terorismului au constituit elemente majore în conturarea sprijinului SUA pentru integrarea României în NATO”, arată Ministerul român de Externe. Mai departe, în 2003, autorităţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar în 2011, la Washington, a fost adoptată „Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI” între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării Declaraţiei Comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru – „Task Force” – în cadrul căruia există un Grup de lucru pe probleme consulare, inclusiv problematica vizelor.

Din cele prezentate mai sus rezultă că România îndeplineşte criteriile care au stat la baza eliminării vizelor pentru Statele Unite în cazul celorlalte ţări – stabilitate, contribuţie la securitatea regională şi la operaţiunile militare ale NATO, susţinerea intereselor SUA, precum şi un parteneriat strategic solid. Aşadar, de ce mai depinde intrarea României în Programul „Visa Waiver”? De continuarea eforturilor diplomaţiei româneşti, de un lobby eficient pe lângă Congresul Statelor Unite (promovat, de altfel, de cele 17 mari companii americane membre ale Consiliului de Afaceri Româno-American) şi, nu în ultimul rând, de cetăţenii români, care, îndeplinind condiţiile, pot reduce rata de refuz a solicitărilor de viză.

Roxana Istudor

Instituţia „Prima Doamnă”

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Instituţia „Prima Doamnă”

Considerate deseori ca făcând parte dintr-o elită specială, soţiile foştilor şi actualilor conducători de state oferă un tablou divers din perspectiva rolului lor în societate. De la influentele Prime Doamne din SUA la discretele soţii ale preşedinţilor europeni, toate reprezintă cultura şi mândria naţională a ţărilor lor în lume.

Bill şi Hillary Clinton, la Casa Albă

Bill şi Hillary Clinton, la Casa Albă

Se poate vorbi despre o adevărată instituţie „Prima Doamnă” dacă privim spre influenţa socială, statura morală şi modelele intelectuale prin care s-au impus soţiile preşedinţilor SUA. Rolul lor nu este definit constituţional, dar multe dintre Primele Doamne de peste ocean au lăsat o amprentă istorică indiscutabilă, întrucât evoluţia cuplurilor prezidenţiale are un impact puternic asupra evoluţiei Preşedinţiilor.* Un exemplu este Eleanor Roosevelt, care şi-a ajutat soţul, preşedintele Franklin Roosevelt, să conducă ţara cu bine prin două etape dramatice: Marea Recesiune şi al doilea război mondial. Susţinătoare a cauzei clasei mijlocii, Prima Doamnă a contribuit la elaborarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Interesant de menţionat este faptul că Eleanor Roosevelt a purtat toată viaţa o corespondenţă călduroasă cu o altă Primă Doamnă care şi-a pus amprenta asupra ţării sale: Jacqueline Kennedy. Deşi a folosit mijloace diferite, cum ar fi carisma personală, cea alintată de o ţară întreagă „Jackie” s-a dovedit a fi o prezenţă-cheie pentru împrospătarea politicii externe americane (a fost prima soţie de preşedinte primită în audienţă de Papă). Iar soţia lui Gerald Ford, Betty, a ieşit în evidenţă prin precedentul creat ca Primă Doamnă activă politic: a susţinut puternic Amendamentul pentru Egalitate în Drepturi, mişcarea feministă, controlul armelor de foc, combaterea discriminării. Era atât de populară, încât alegătorii purtau pancarde cu „Votaţi-l pe soţul lui Betty!”. În anul 1993 preşedintele Bill Clinton o numea pe soţia sa, Hillary, în fruntea programului de reformă în sănătate. Mai mult, este binecunoscut faptul că Hillary Clinton a continuat să fie foarte activă politic şi după încheierea mandatelor de preşedinte ale soţului ei. A reuşit să „răstoarne” situaţia juridică a conceptului de Primă Doamnă, care în prezent este recunoscută ca „un echivalent funcţional al asistentului preşedintelui”, iar în prezent are ambiţia de a deveni preşedinte al SUA. Cât despre Michelle Obama, soţia preşedintelui Barack Obama, actual primă Doamnă a Statelor Unite a demisionat în 2009 din funcţia sa de vicepreşedinte pentru relaţii externe şi comunitare al unui spital din Chicago, „pentru a se consacra în totalitate noului său rol”. Se poate spune că l-a îndeplinit cu brio, dat fiind faptul că este desemnată periodic ca fiind una dintre cele mai influente femei ale lumii.

Carla Bruni-Sarkozy, Ambasador al luptei contra HIV

Carla Bruni-Sarkozy, Ambasador al luptei contra HIV

Trecând în Europa, tabloul este semnificativ diferit şi implică mai multă discreţie. Excepţia notabilă este Franţa, ţară în care Prima Doamnă are un rol asemănător cu cel prezentat în cazul SUA şi un statut bine definit. Soţia preşedintelui are propriul cabinet de lucru, se implică în viaţa socială, conduce proiecte de interes public. Aceste aspecte au fost ilustrate de activitatea soţiei lui Jacques Chirac, Bernadette, care i-a stat alături 48 de ani şi chiar a intrat în politică, fiind consilier municipal al oraşului Sarran. La rândul ei, soţia preşedintelui Nicolas Sarkozy, Carla Bruni-Sarkozy, este implicată de mulţi ani în acţiuni umanitare internaţionale, devenind Ambasador pentru protecţia Mamelor şi Copiilor împotriva HIV şi înfiinţând o fundaţie care îi poartă numele şi care promovează accesul universal la educaţie şi cultură.

În ce priveşte celelalte state europene, Primele Doamne sunt mai retrase din prim-planul vieţii publice. Primul exemplu ar fi chiar cel al soţiei preşedintelui Consiliului European, Malgorzata Tusk, prezenţă fermecătoare, dar preponderent ceremonială. Ceva mai activă s-a dovedit Jolanta Kwasniewska, fostă Primă Doamnă a Poloniei, care s-a implicat civic şi în acţiuni de caritate. Acestea i-au adus o imensă popularitate (până acolo încât mulţi polonezi o vedeau candidată la alegerile prezidenţiale!).

Mehriban Aliyeva (Azerbaidjan) se implica in proiecte sociale şi caritabile

Mehriban Aliyeva (Azerbaidjan) se implica in proiecte sociale şi caritabile

Cât priveşte România, ideea Instituţiei Prima Doamnă s-a lovit mereu – cel puţin până în prezent – de trista amintire a intervenţiilor şi influenţei nefaste ale Elenei Ceauşescu în toate treburile ţării. În ultimii ani, însă, s-a putut observa că încet, încet, mentalitatea se schimbă. De exemplu, chiar discretă şi în general limitată la cerinţele protocolului, prezenţa Mariei Băsescu, soţia fostului preşedinte Traian Băsescu, a fost nelipsită de la toate „bătăliile” electorale purtate de soţul ei. Lucrurile se pot schimba şi mai mult odată cu instalarea în fotoliul prezidenţial a lui Klaus Iohannis, a cărui soţie, Carmen, este cu mult mai vizibilă în spaţiul public. Dacă va deveni şi mai activă, doar timpul va decide. Momentan, există declaraţii de intenţie care sugerează din partea Primei Doamne Carmen Iohannis o viitoare implicare „în educaţia şi susţinerea tinerelor talente”. Este un început care i-a determinat pe mai mulţi specialişti români să se pronunţe pentru adoptarea la noi în ţară a modelului american sau a celui francez.

Trecând în zona eurasiatică, se relevă aceleaşi coordonate de discreţie când vine vorba despre Primele Doamne. Actualul preşedinte al Rusiei, Vladimir Putin, a divorţat de soţia sa, Liudmila, ale cărei apariţii publice deveniseră oricum tot mai rare. Iar o privire în trecut arată că doar Raisa Gorbaciova, soţia preşedintelui Mihail Gorbaciov, a „spart” întrucâtva tiparele, dar mai mult din perspectiva stabilirii unui model estetic al felului în care ar trebui să fie o Primă Doamnă a Rusiei. Încercările ei de a organiza strângeri de fonduri pentru copiii bolnavi, de mică anvergură, totuși merituoase. Iar Naina Elţîna, soţia preşedintelui Boris Elţîn, s-a reîntors la „modelul discret” rezumându-se să-şi însoţească soţul în câteva vizite oficiale în străinătate.

Jolanta Kwasniewska (dreapta), preşedinte al Fundaţiei Comunicaţii fără Frontiere

Jolanta Kwasniewska (dreapta), preşedinte al Fundaţiei Comunicaţii fără Frontiere

Acelaşi lucru se poate spune despre foste sau actuale prime doamne din ţările spaţiului ex-sovietic: Tatiana Karimova, soţia preşedintelui Uzbekistanului, doar îşi însoţeşte soţul în vizite oficiale şi întreprinde mici opere de caritate. Cât priveşte soţia preşedintelui din Belarus, Alexander Lukaşenko, aceasta practic nu exista, fiind înlocuită în cadrul oficial de fiul cel mai mic al preşedintelui, Nikolai, care apare la tot felul de ceremonii oficiale. Există totuşi şi printre aceste state o excepţie: soţia preşedintelui Azerbaidjanului, Mehriban Aliyeva, medic de profesie, care are o imagine internaţională bine conturată, este implicată în acţiuni caritabile de amploare, fiind în acelaşi timp activă în planul politic al ţării sale.

Aşadar, Instituţia Primei Doamne prezintă la nivel mondial nenumărate faţete. Modelele occidentale au demonstrat că implicarea de la acest nivel în proiecte sociale care să vizeze domenii sensibile ca educaţia sau sănătatea pot avea atât un impact pozitiv, cât şi o mare acceptabilitate din partea societăţii.

 

Kati Marton – Hidden Power: Presidential Marriages That Shaped Our Recent History ”

A fost odată flota României…

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on A fost odată flota României…

În zeci de scrisori primite la redacție se ridică câteva întrebări principale:

  1. De ce a trebuit să fie înstrăinate toate navele din flota românească?
  1. Procesul înstrăinării navelor a fost unul corect, justificat, legal?
  1. Sub ce pavilioane străbat fostele nave românești acum oceanele?

Alte întrebări nu punem deoarece se pun singure…

În mai puțin de un deceniu (1993-2001), România a înstrăinat majoritatea navelor care alcătuiau o importantă flotă națională, considerată a 4-a din lume, astfel că în anul 2010 doar șase nave mai arborau drapelul tricolor.

La începutul anului 1990, flota românească maritimă de transport deţinea 288 nave, cu un tonaj de 5.614,0 mii tdw.:
– 188 cargouri de mărfuri generale – 1.444 mii tdw. (25,6%);
– 12 tancuri petroliere – 1.090 mii tdw. (19,5%);
– 70 mineraliere – 2.979 mii tdw. (53,2%);
– 18 nave specializate – 101 mii tdw. (1,7%).
În funcţie de anii de vechime, situaţia se prezenta astfel:
– 30 nave sub 5 ani (10,4%);
– 69 nave între 5 – 10 ani (24,1%);
– 91 nave între 10 – 15 ani (31,1%);
– 44 nave între 15 – 20 ani (15,3%);
– 54 nave peste 20 ani.

În doar câţiva ani, statul român a vândut aproape toate navele, astfel încât în decembrie 2010 se aflau în exploatare sub pavilioane străine şi în proprietatea a diverşi armatori peste 110 nave (cargouri, mineraliere şi petroliere construite în perioada 1971-1990) din fosta flotă comercială maritimă a României.

(Liga Militarilor Profesionişti)

O oază de simțire românească la Centrul Cultural “Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on O oază de simțire românească la Centrul Cultural “Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți

În zilele 9 şi 10 mai sub semnul dublei sărbători a independenţei de stat a României şi a Zilei Europei, peste 2000 de membri ai comunităţii românilor bucovineni din regiunea Cernăuţi (Ucraina), cu participarea a numeroşi invitaţi din România şi Republica Moldova, au marcat câteva acţiuni memorabile pentru afirmarea identităţii naţionale şi dezvoltarea lor culturală viitoare. Manifestările au debutat la 9 mai cu deschiderea Muzeului Costumului Popular Românesc în incinta şcolii din comuna Stăneşti (raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi) şi dezvelirea în aceeaşi localitate a bustului poetului Vasile Posteucă, originar din partea locului, sculpură realizată şi donată comunităţii locale de Consiliul judeţean Alba, din România.

social_centru-cultural-cenautiÎn aceleași zile a avut loc și un eveniment remarcabil în această comunitate a românilor din nordul Bucovinei. O paradă a costumului popular românesc avea să prefaţeze inaugurarea clădirii în care a început să funcţioneze Centrul Cultural „Eudoxiu Hurmuzachi” al românilor din această zonă. Clădirea, impresionantă, este situată pe fosta Stradă Domnească (astăzi Kobîleanskaia) din Cernăuţi, oraşul adolescenţei poetului Mihai Eminescu, nu departe de Palatul Mitropolitan cu sala sinodală în care, la 28 noiembrie 1918, s-a votat unirea cu Regatul României. Aceasta a fost achiziţionată şi modernizată din contribuţia exclusivă a comunităţii românilor bucovineni, mai precis a unuia dintre inimoşii săi reprezentanţi, avocatul Eugen Pătraş.

Organizatorii au ținut seama de nevoia românilor de a trăi momente unice. În spaţiul interior al acestei veritabile „oaze de simţire românească”, după cum se exprima unul dintre realizatorii proiectului, funcţionează de acum Librăria „Mihai Eminescu”, Cafeneaua „Bucureşti”, precum şi două departamente – unul pentru Învăţământ şi Şcoli, iar altul pentru Cultură şi Literatură, toate având acelaşi scop nobil al propăşirii spirituale a românilor bucovineni, supuşi multe decenii la rând deznaţionalizării şi înstrăinării. Încăperile sunt ornate cu numeroase obiecte de artă simbolice prin semnificaţia lor, multe donate din România sau Republica Moldova, cum ar fi busturile lui Burebista şi Ştefan cel Mare, copii după Coloana Infinitului (C. Brâncuşi) sau după tabloul care evocă intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, cu prilejul primei uniri. De altfel, după cum afirma la ceremonia inaugurării poetul Vasile Tărâţeanu, membru al Academiei Române şi laureat al premiului „Vocaţia Acţiunii pentru Libertate şi Justiţie”, acordat de revista Balcanii şi Europa în 2010, „acest centru simbolizează legătura cu patria noastră istorică”. La rândul său, avocatul Eugen Pătraş, principalul artizan al proiectului, a ţinut să sublinieze: „Proiectul Centrului Cultural Român s-a zămislit din dragoste pentru neam şi pentru limba română, din dorinţa de a-mi cinsti înaintaşii… Situaţia impune acţiuni şi fapte concrete… Nu se poate face educaţie şi cultură fără carte în limba maternă. Rămân la fel de valabile cuvintele proverbiale din testamentul lui Eudoxiu Hurmuzachi (una dintre cele mai proeminente personalităţi ale românilor bucovineni din secolul al XIX-lea): Să nu uitaţi că aveţi de împlinit trei datorii mari şi sfinte, pentru care veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor noştri. Aceste trei datorii sunt: patria, limba şi biserica. Îmi doresc ca acest centru să fie privit ca o idee care să ne unească şi să ne întărească. Fac un apel fierbinte la toţi să se implice în acest demers de revigorare a identităţii naţionale, întrucât este bine cunoscut faptul că răul triumfă acolo unde cei buni nu fac nimic. Situaţia este mult prea gravă pentru a nu înţelege că, de fapt, este în joc însăşi existenţa noastră pe aceste meleaguri, iar noi trebuie să acţionăm contra cronometru. Nu pot să n-o citez pe poeta ucraineancă Lina Kostenko: Naţiunile nu mor de infarct. Pentru început acestora li se fură limba. Fac doar precizarea că această constatare este valabilă pentru toate naţiunile”.

O declaraţie care semnifică o profesiune de credinţă şi, deopotrivă, o invitaţie la susţinerea, într-o formă sau alta, a bunei funcţionări a Centrului Cultural al românilor bucovineni. Nu în ultimul rând trebuie să subliniem faptul că inaugurarea acestui centru ilustrează, totodată, o deschidere din partea autorităţile ucrainene faţă de aspiraţiile comunităţii româneşti, un pas necesar spre normalitate şi înţelegere pentru o bună convieţuire reciprocă.

Luiza Niță

Bulgaria şi dosarul Schengen

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Bulgaria şi dosarul Schengen

Aderarea la Spaţiul Schengen preocupă diplomaţia bulgară în cel mai înalt grad. Stau mărturie ultimele declaraţii de intenţie în această direcţie, care atestă faptul că Bulgaria îşi extinde aria eforturilor pentru a se vedea membră a spaţiului de liberă circulaţie.

Preşedinţii Bulgariei şi Croaţiei: R. Plevneliev, K. Grabar-Kitarović

Preşedinţii Bulgariei şi Croaţiei: R. Plevneliev, K. Grabar-Kitarović

O asemenea acţiune este dialogul intensificat cu Croaţia. Astfel, preşedintele Bulgariei, Rosen Plevneliev, şi omologul său croat, Kolinda Grabar-Kitarović, consideră că aderarea celor două state la Spaţiul Schengen este o prioritate pentru care vor depune eforturi comune. „Croaţia şi Bulgaria trebuie să gândească dincolo de graniţele lor. Europa de sud-est este casa noastră şi cele două ţări au fost şi vor fi un factor de securitate, stabilitate şi dezvoltare”, arată şeful statului bulgar. La rândul său, preşedintele Croaţiei susţine că „drumul european şi euroatlantic al tuturor ţărilor din Europa de sud-est este interesul nostru comun”. În opinia celor doi şefi de stat, presiunea migratorie sporită la graniţele externe ale UE necesită o mai mare solidaritate între statele membre.

O altă direcţie vizată de Sofia este Mecanismul de Cooperare şi Verificare. De această dată, există voci care se ridică împotriva rapoartelor care constată slabe rezultate în lupta anticorupţie din ţara vecină. Contestând prelungirea monitorizării, eurodeputata bulgară Iliana Iotova arată că Bulgaria trebuie să-şi rezolve singură problemele evidenţiate de Comisia Europeană prin Mecanismul de Monitorizare şi Verificare.

schengen_Problema luptei contra corupţiei şi criminalităţii organizate şi cea a reformei judiciare nu pot fi soluţionate cu rapoarte şi observaţii”. Mai mult, Iotova consideră că MCV, introdus la aderarea Bulgariei şi a României la Uniunea Europeană pentru monitorizarea reformei justiţiei şi a combaterii corupţiei, „în prezent este într-un blocaj”: În Bulgaria, rezultatele aşteptate de la MCV nu sunt cele dorite, iar rapoartele elaborate de Comisia Europeană în cadrul acestui mecanism sunt adesea folosite în Bulgaria şi România pentru dispute politice şi nu ca instrument pentru realizarea obiectivelor stabilite”. Și totuși, progresele certe ale justiției din România sunt apreciate mai cu seamă în favoarea țării noastre, în problema dosarului Schengen. Unii observatori se întreabă de ce în cadrul convorbirilor dintre Bulgaria și Croația nu a fost rostit nici măcar un cuvânt despre faptul că țara de la sud de Dunăre a pornit la drum împreună cu România pentru a atinge dreptul de călătorie în spațiul Schengen. Deși nu poate fi vorba de așa ceva, totuși în presă s-a mai structurat și ideea unei perspective că Sofia să fie decuplată de București în această problemă, ceea ce nu ar fi deloc în avantajul celor două țri. Aşadar, în faţa unor progrese certe ale justiţiei din România şi a perspectivei ca Sofia să fie decuplată de Bucureşti în dosarul Schengen, vicepremierul bulgar Meglena Kuneva a avertizat în repetate rânduri că acest lucru nu este de dorit, având chiar un „impact periculos”.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult