27
July , 2017
Thursday

Mari citadele europene

Paris, oraşul frondei

Reporter: editura June - 17 - 2015

An de an, cel puţin două milioane de persoane vizitează Parisul, care este şi azi prima destinaţie turistică din întreaga lume. Pentru cei mai mulţi dintre aceşti vizitatori, Parisul rămâne un oraş fascinant prin multitudinea de monumente istorice – este un oraş remarcabil prin continuitatea sa, din sec. III î.Hr. şi până azi – prin viaţa sa culturală vibrantă şi plină de neprevăzut, prin lumina aparte în care se scaldă vara, dar şi prin bruma albăstruie care îl învăluie în zilele blânde de iarnă. Pentru un istoric al societăţilor europene însă, pentru sociologi sau antropologi, Parisul rămâne fără îndoială capitala cea mai frecvent turburată de mişcări sociale şi politice – adesea violente – din toată istoria Europei, dacă nu cumva şi mai mult de-atât. Desigur, turiştii care fredonează, visători, o şansonetă a lui Montand, Piaf sau Brassens închinată Oraşului Lumină nu au în minte neapărat imaginile acestor mai vechi sau mai noi confruntări, în care parizienii n-au mai ţinut seama de autoritate şi nici chiar de legi.

Oraşul Luminii

Oraşul Luminii

Încă din sec. XII-XIII, când Parisul era deja cel mai mare oraş al Europei Occidentale, datează primele ştiri consistente despre disidenţa pariziană: breasla negustorilor pe apă obţine încă în 1170 monopolul navigaţiei fluviale pe Sena: între căpetenia – prévôt – negustorilor şi reprezentantul regelui, numit tot prévôt, rivalităţi nenumărate, fricţiuni şi conflicte izbucnind adesea în stradă aduc Parisului faima unui oraş mereu rebel şi foarte greu de guvernat.

Pe malul stăng al fluviului se instalează, în sec. XII, prima disidenţă universitară şi intelectuală din multele care vor scanda istoria Parisului. Refuzând să se supună normelor rigide pe care cancelarul Catedralei Notre Dame încerca să le impună învăţământului, un număr important de profesori se instalează în anexele mănăstirii de pe colina Sfintei Genoveva. În 1250, aici funcţionau deja vreo 60 de colegii, care asigurau adăpost, hrană şi „repetiţii” pentru mai bine de 700 de escholiers. Dintre aceste colegii, cel întemeiat la 1257 de Robert de Sorbon avea să fie de departe cel mai celebru; reconstruită de Cardinalul de Richelieu în sec. XVII şi apoi refăcută în sec. XIX, Sorbona este şi azi una din marile universităţi ale lumii.

În sec. XIV, oraşul este un focar activ de mişcări populare, culminând cu răscoala condusă de Étienne Marcel împotriva Delfinului Franţei, revenind abia în 1436 sub autoritatea dinastiei de Valois; în sec. XV, emblema acestei condiţii marginale şi contestatare a Parisului rămâne marele poet François Villon, tâlhar, poate chiar asasin şi în acelaşi timp un geniu creator care deschide căi nebănuite poeziei franceze. În vremea regelui Francisc I, în sec. XVI, Parisul redevine capitala regatului, aşa cum e şi azi capitala Republicii. Oraşul participă cu elan la masacrul hughenţilor din noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572, susţine Liga catolică împotriva regilor Franţei şi în 1588 îl detronează pe Henric al III-lea, fără să-l accepte drept rege legitim pe Henric al IV-lea înainte ca acesta să abjure şi să devină catolic. Cu acest prilej, realistul Henric de Bourbon a rostit celebra frază care, de atunci, a servit drept alibi unui număr incalculabil de compromisuri, „Paris vaut bien une messe”„Parisul face cât o liturghie”.

Căderea Bastiliei (Revoluţia din 1789)

Căderea Bastiliei (Revoluţia din 1789)

Parisul continuă să fie rebel şi participă din plin la mişcarea numită Fronda – i-am putea spune „contestarea” în timpul regenţei Annei de Austria. Ludovic al XIV-lea nu i-a iertat pe parizienii care, răsculaţi, îl siliseră să se refugieze în adolescenţă la Saint Germain, şi a părăsit practic Parisul, mutând curtea regală la Versailles, ceea ce a agravat dramatic tensiunile între monarh şi parizieni. În vremea lui Ludovic al XVI-lea, răscoalele urbane ameninţă să izbucnească în fiecare clipă, iar colportorii împrăştie în întregul oraş pamflete crâncene contra „austriecei”, regina Maria Antoaneta; Parisul e gata de revoluţie. Şi într-adevăr, odată cu 14 iulie 1789, parizienii se lasă cuprinşi de febra contestării violente, făcând din Oraşul Lumină o capitală scăldată în sânge.

Parisul de azi păstrează cu pietate relicve ale Parisului Marii Revoluţii, după cum cultivă la fel de atent şi memoria revoluţiilor de la 1830 şi 1848, ca şi a marii revolte urbane din timpul Războiului franco-prusac, Comuna din Paris, a cărei violenţă revoluţionară i-a inspirat şi pe Marx, şi pe Lenin. Comuna a triumfat pentru câteva luni, în pofida faptului că oraşul fusese reclădit aproape din temelii după planurile Baronului Haussman, în bună măsură şi pentru a evita, prin largile străzi şi bulevarde care îi dau şi azi o măreţie aparte, posibilitatea ridicării de baricade. Aproape 100 de ani după Comună, febrilele mişcări studenţeşti din mai 1968 vor dovedi că se pot totuşi ridica baricade şi în Parisul lui Napoleon al III-lea, şi în cel al lui Charles de Gaulle.

Acestei îndelungate şi rebele istorii Parisul contemporan i-a adăugat mereu noi şi noi capitole. Câteva dintre ele se referă la mitologia urbană a banditului romantic, înfloritoare pe seama lui Villon, dar şi a bandelor din istoria recentă a oraşului, „banda lui Bonnot”, clanurile din Montmartre sau şi mai recentele imperii ale drogurilor din cabaretele „chic” ale oraşului. Dar această lume pestriţă şi pitorescă este de fapt în mare măsură controlată de excelenta poliţie franceză. Unde forţa acesteia se poticneşte însă este în cartierele mărginaşe de blocuri mizere şi stereotipe ale anilor ’60, populate şi controlate de emigranţi, mai ales musulmani, şi unde poliţia de fapt nici nu mai îndrăzneşte să pătrundă. Asemeni zonelor de maximă criminalitate din marile metropole americane, aceste enclave reprezintă marea problemă a Parisului contemporan. Ele sunt doar în parte efectul „islamizării” Parisului, fiindcă nimeni nu ne poate garanta, dimpotrivă, că opţiunile religioase sau originea nord-africană ar fi coextensive cu refuzul sistemului cultural şi edicaţional francez, în mod tradiţional generator de ascensiune socială şi de meritocraţie.

Revoltele din Parisul anului 1968

Revoltele din Parisul anului 1968

Manifestările violente ale acestei adevărate falii culturale s-au vădit încă acum aproape un deceniu, când, în mijlocul unor mişcări contestatare ale studenţilor contra a ceea ce s-a numit precaritate – încercarea guvernului de dreapta de a institui la început de carieră contracte de muncă pe durată determinată – grupuri extrem de violente, fără nici o legătură cu universităţile sau cu liceele pariziene, au năvălit în clădirile acestora, vandalizând săli de curs şi biblioteci, incendiind autoturisme şi chiar clădiri ale unor şcoli elementare. Privite de la distanţă, aceste acte de barbarie par o caricatură tragică a mişcărilor studenţeşti din 1968 şi vădesc un refuz destructiv al oricărei forme de educaţie şi chiar de activitate intelectuală. Grefarea lor pe trunchiul unor manifestaţii studenţeşti este de aceea cu atât mai semnificativă. Chiar la începutul acestui ani, tragedia de la Charlie Hebdo a însemnat cu stigmatul intoleranţei şi rasismului cea mai tolerantă capitală a lumii; marea manifestaţie populară din 11 februarie 2015 a exprimat refuzul indignat al parizienilor, dar şi al altor mari oraşe franceze, în faţa acestor forme moderne de barbarie. Doar că ecoul acestor evenimente se regăseşte azi nu doar în polemica acerbă care îl opune, zilele astea chiar, pe Emanuel Todd – care acuză ipocrizia liderilor politici în faţa evenimentelor din februarie, socotindu-le rod al unei manipulări – nu numai primului ministru Valls, ci şi unor intelectuali publici de talia lui Alain Finkielkraut. El, ecoul, se regăseşte deopotrivă în rezultatul alegerilor municipale, unde Frontul Naţional este iarăşi într-o îngrijorătoare creştere.

Parisul este parte integrantă a acestor procese. Pentru a da un singur exemplu: „centura exterioară” a capitalei, o zonă prioritar proletară, a fost decenii de-a rândul dominată de PCF. Dezastrul pe care marea majoritate a partidelor comuniste occidentale l-au suferit în 1989-1991, odată cu prăbuşirea sistemului comunist internaţional, a provocat aici un vid de putere care însă a fost foarte repede compensat tocmai de naţionaliştii lui Le Pen, care au în comun cu comuniştii acelaşi refuz al (post)modernităţii (post)industriale – căreia i se adaugă în ultima vreme generoasa susţinere logistică a Federaţiei Ruse.

Va rezista oare Parisul tradiţional – citadela universitară, capitala marilor dezbateri literare, politice şi intelectuale, oraşul republican al marilor revoluţii, fermecătorul oraş al luminilor – în faţa acestor multiple asalturi şi sfâşieri? Sau ar trebui să ne precipităm cu disperare să-l mai admirăm odată înainte de a fi înghiţit de istorie?

Prof. Dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult