23
May , 2017
Tuesday
Mai multă religie pentru copii Pentru copiii români care învaţă în şcoli din Spania, Episcopia Ortodoxă ...
Anul acesta a fost extrem de bogat în momente memoriale, o retrospectivă a comemorărilor şi ...
Competiţiile cicliste au o veche tradiţie în ţara noastră. La 7 ani după prima competiţie ...
Peste 270.000 de români se află la muncă în Germania la începutul anului 2015. Conaţionalii ...
Rata natalităţii scăzută din Europa, cuplată cu numărul imigranţilor, care creşte foarte repede, va schimba ...
RAI - Subvenţie pentru şomerii cu vârsta peste 45 de ani RAI (Renta Activa de Inserción) ...
Poveşti de succes [caption id="attachment_3574" align="alignleft" width="300"] Angela Tacea[/caption] Franţa a fost dintotdeauna una dintre ţările principale ...
Dacă ar trebui să găsim un nume de răsunet mondial în știința românească, fără nici ...
Căsătoriile mixte au fost dintotdeauna considerate un important indicator al integrării imigranţilor, ca şi un ...
E.S. Xu Feihong, Ambasador al R.P. Chineze la Bucureşti Anul acesta se împlinesc 70 de ani ...
ES Dr. ION JINGA, Ambasadorul României în Marea Britanie: Un obiectiv major- protejarea intereselor comunităţii româneşti ...
OMUL ANULUI 2010 ILHAM HEYDAR OGLU ALIYEV Preşedinte al Republicii Azerbaidjan Una dintre cele mai proeminente personalităţi politice ...
-ne declară d-na Anca Boagiu, ministru al Transporturilor şi Infrastructurii -Suneţi un ministru exigent şi vă ...

Archive for July, 2015

O vară supraîncărcată, la 40° C

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on O vară supraîncărcată, la 40° C
Carol Roman

Carol Roman 

Anotimpul „vară” se prăvăleşte vijelios asupra europenilor, indiferent de afiliere politică. Temperaturi caniculare vin şi pleacă brusc, lăsând loc unor zile reci ca de toamnă, aducătoare de ploi, inundaţii şi grindină, păguboase. La care trebuie să adăugăm şi eforturile europenilor – doarece la aceştia ne referim îndeosebi – de a supravieţui atât ravagiilor naturii, cât şi încercărilor şi zbuciumului vieţii tulburate de acte de terorism și agresiune cu urmări dramatice.

Pe agenda acestei veri se înscriu eforturile Uniunii Europene de stagnare a fluxurilor de migraţie ilegală din Africa şi Orientul Mijlociu către Marea Mediterană. Se încearcă stăvilirea printr-o amplă operaţiune în care să fie folosite avioane şi ambarcaţiuni care să colecteze informaţii în apele internaţionale, urmată de oprirea acestora şi arestarea contrabandiştilor, operaţiuni pentru care trebuie acţionat cu un cumul de legi speciale. Problematica devine gravă pornind de la realitatea că zeci de mii de refugiaţi se află de acum în mai multe ţări europene de la sudul continentului, iar fluxul se îndreaptă spre Balcanii de vest, devenit placă turnantă de tranzit, odată cu refugiaţii şi pentru radicali islamişti jihadişti. Se cunoaşte că problema emigranţilor e tratată diferit, după tipul de guvernare a ţărilor şi respectarea principiilor europene şi umanitare. Între statele membre se poartă discuții interminabile, deoarece unele sunt dispuse să primească „cota” atribuită de UE, iar altele refuză, din motive naționale, să răspundă pozitiv. Însă, în mod solidar, Uniunea Europeană nu acceptă faptul că în Ungaria, de pildă, se construieşte un zid înalt de patru metri şi lung de 179 km la graniţa cu Serbia aşezată în faţa fluxului masiv de emigranţi.

În clocot s-a aflat şi cazanul grecesc, pe cale de a exploda. Toate forţele lucide ale Europei s-au concentrat pentru a rezolva situaţia gravă a Greciei, în vederea găsirii unei soluţii pentru prelungirea acordului financiar şi salvarea statului elen de la faliment ori ieşirea din Uniunea Europeană, formă de şantaj politic. Oricum s-ar judeca lucrurile, marea masă a populaţiei greceşti va fi cea care urmează să plătească cheltuielile nesăbuite făcute chiar de ea, în ultimii ani, cu banii primiţi pe datorie de la marile bănci internaţionale care cer restituirea lor. În mod cert, vor fi nevoiți să „cotizeze” şi contribuabilii europeni, care, într-un mod direct sau indirect, plătesc şi ei. Deşi nu s-a găsit soluţia ideală pentru ieşirea din acest blocaj imediat şi garantarea plăţii tranşelor incredibil de mari ale datoriei Greciei, de 325 de miliarde de euro în total, eforturi tranzitorii au încercat să amâne un deznodământ negativ prin înţelegeri mai cu seamă de aranjament politic, dar… nu ne aflăm încă la un sfârșit al „crizei Greciei”. Şi nu trebuie uitat că aproape 200 miliarde de euro este datoria către ţările din zona europeană!

Şi pe plan strategic evenimentele sunt complexe. În plină vară, aliaţii NATO sunt sfătuiţi de Ashton Carter, secretarul de stat al Apărării, să dezgroape „manualul de instrucţiuni” de pe vremea războiului rece. Se consideră că divergenţele acute cu Rusia vor fi de lungă durată şi pot lua o turnură extrem de periculoasă. De aceea s-a şi stabilit consolidarea Forţei de intervenţie rapidă, prin majorarea capacităţii acesteia. Ca răspuns la ameninţările Rusiei, armament greu american va fi poziţionat în ţara noastră, precum şi în Bulgaria, Polonia, Lituania, Estonia şi Letonia. Faptul că ne aflăm la graniţa de est a Europei ar trebui să ne conştientizeze mai mult…

După cum se vede, parcurgem zile tensionate în această vară. Prin acţiunile desfăşurate atât de ţările membre ale Uniunii Europene cât şi ale Alianţei Nord-Atlantice, inteligente, cumpătate, dar pregătite pentru orice ameninţare, vor trebui să conlucreze strâns pentru a asigura pacea şi condiţiile continuării progresului pe meleagurile noastre.

Carol Roman

Ziua Imnului Național al României

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on Ziua Imnului Național al României

În fiecare an, pe 29 iulie, este celebrat Imnul Național al României – „Deșteaptă-te române!”.

desteapta-te-romaneAcest simbol al unității Revoluției Române a fost cântat pentru prima dată în Râmnicu Vâlcea. La originea Imnului Național al României se află poemul patriotic „Un răsunet”, de Andrei Mureșanu, pe o melodie culeasă de Anton Pann. Conținutul profund patriotic și național al poeziei a fost de natură să însuflețească numeroasele adunări ale militanților pașoptiști pentru drepturi naționale, mai ales din Transilvania, Nicolae Bălcescu numind acest imn „o adevărată Marsilieză românească”.

De-a lungul timpului, Imnul i-a însuflețit pe români în timpul Războiului de Independență, în primul război mondial și la Marea Unire din 1918, precum și în al doilea război mondial.

„Deșteaptă-te române!” a fost interzis după instaurarea regimului comunist, timp de aproape o jumătate de secol. A fost cântat, însă, în timpul revoltei de la Brașov din 15 noiembrie 1987 și în timpul Revoluției din 1989. Imediat după acest moment, „Deșteaptă-te române!” a fost ales Imn Național al României, fiind consacrat prin Constituția din 1991, care arată că Imnul Național este considerat simbol național, alături de drapelul tricolor, stema țării și sigiliul statului.


800 de ani de la semnarea „Magna Carta Libertatum”

La 15 iunie 2015 s-au împlinit 800 de ani de la semnarea „Magna Carta Libertatum”, document de certă importanță, privit în mod tradițional ca piesa de temelie a constituționalismului britanic.

-magna-carta„Marea Cartă a Libertăților” garanta libertăți politice în Anglia anului 2015 și era adoptată la presiunea baronilor englezi. Printre cele 63 de clauze ale actului, scris în limba latină, se numărau paragrafe care stipulau libertatea bisericii, reformarea legii și justiției, precum și controlul comportamentului oficialilor regali. Între acestea, clauza 39 a rămas una dintre cele mai impresionante, care stipula faptul că „nici un om liber nu va fi închis sau nimicit în vreun fel fără a fi judecat în mod legal de egalii săi potrivit legilor țării”, după cum arată site-ul oficial al Bibliotecii Naționale www.bl.uk.

Istoria documentului include mai multe revizuiri până în anul 1225, când regele Henric al III-lea a emis ceea ce a devenit versiunea finală și definitivă a „Magna Carta”. În timp, documentul a stat la baza mai multor texte juridice atât britanice, cât și internaționale, printre care Petiția Drepturilor din 1628, Declarația Drepturilor din Anglia din 1689, Declarația americană de Independență din 1776, Constituția Statelor Unite din 1787 sau Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Legea britanică a Drepturilor Omului din 2000.

Doar patru copii din „Magna Carta Libertatum” de la 1215 au supraviețuit până în prezent.

135 de ani de relaţii diplomatice România-SUA

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on 135 de ani de relaţii diplomatice România-SUA

În vara anului 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts consacra nivelul de reprezentare a Americii la Bucureşti la rangul de legaţie, numindu-l pe unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi americani, Eugen Schuyler, agent diplomatic şi consul general. Apoi, în toamna aceluiaşi an, la Washington, a fost notificată recunoaşterea internaţională a independenţei României, de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu. Începea astfel prima misiune diplomatică a unui român în SUA.

Preşedintele SUA Richard Nixon la Muzeul Satului (Bucureşti, 1969)

Preşedintele SUA Richard Nixon la Muzeul Satului (Bucureşti, 1969)

O privire asupra istoricului relaţiilor dintre cele două ţări atestă faptul că din a doua parte a secolului al XIX-lea, tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, au ales, unii dintre ei determinaţi de conjucturi politice dificile să emigreze în Statele Unite. Date fiind aceste realităţi, relaţia directă România-SUA a căpătat treptat noi valenţe, concretizate în contacte şi consultări permanente între conducătorii celor două ţări. Date fiind meandrele istoriei, legăturile au fost întrerupte în 1941, fiind reluate în 1946, la nivel de legaţie. Ulterior, deşi apartenenţa României la grupul statelor comuniste din estul Europei a dus la o răcire a legăturilor cu SUA, poate fi remarcat totuşi faptul că, mai ales anii 1960-1970, diplomaţii americani au urmărit cu consecvenţă „disidenţa” regimului lui Nicolae Ceauşescu, adoptând o nouă poziţie faţă de ţara noastră. Cu toate rezervele faţă de excesele regimului totalitar, este limpede că România a fost abordată dintr-o perspectivă oarecum diferită. Stau mărturie relaţiile bilaterale care au cunoscut o considerabilă dezvoltare, unul dintre evenimentele de o importanţă deosebită fiind vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti şi acordarea unui statut aparte României în cadrul politicii geostrategice americane în Europa Centrală şi de Sud-Est. „Primul ambasador american la Bucureşti, William Crawford, a înţeles că liderii României adoptau o poziţie independentă de Moscova. Observaţiile sale, transmise Departamentului de Stat, au generat o re-evaluare completă a politicii SUA cu privire la România şi au pus bazele relaţiei unice, dar complexe, pe care SUA şi România au menţinut-o în perioada războiului rece. Şi în timp de război, şi în timp de pace, în perioade de creştere şi în perioade de declin, americanii care au lucrat în România au simţit o puternică afinitate faţă de această ţară şi poporul său”, notează Mark Taplin, fost Însărcinat cu Afaceri american la Bucureşti.

Parteneriat strategic

Vizita preşedintelui Bill Clinton la Bucureşti (1997)

Vizita preşedintelui Bill Clinton la Bucureşti (1997)

Intrarea României, după 1989, în rândul statelor democratice a fost salutată cu căldură şi susţinută ferm de SUA. Stau mărturie vizitele oficiale efectuate la Bucureşti de preşedinţii Bill Clinton, în 1997 şi George W. Bush, în 2002, precum şi sprijinul american constant şi substanţial acordat pentru accederea şi intrarea României în NATO. O trecere în revistă a principalelor evenimente care marchează stadiul actual de dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre România şi SUA include momentul 1993, când România a redobândit „clauza naţiunii celei mai favorizate”; în 1996, Congresul SUA a aprobat permanentizarea clauzei; un an mai târziu, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui Bill Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, în acelaşi an deschizându-se Biroul FBI în România. În anul 2002, cu prilejul reuniunii NATO la Praga, România a fost invitată să se alăture Alianţei Nord-Atlantice. Pentru a accentua momentul, preşedintele SUA George W. Bush ţinea la Bucureşti un discurs care consacra noua relaţie strategică dintre America şi România. Contactele bilaterale pe multiple planuri (politic, economic, cultural, militar) s-au intensificat considerabil, iar rolul strategic al României devenea unul „redefinit”. În 2003, autoritaţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar în anul 2005 s-a parafat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), intrat în vigoare în 2006.

Preşedintele SUA, George W. Bush, la Bucureşti (2002)

Preşedintele SUA, George W. Bush, la Bucureşti (2002)

Aceste coordonate faste ale evoluţiei relaţiilor româno-americane au avut o relevanţă sporită cu ocazia aniversării, în 2010, a 130 de ani de relaţii bilaterale, când începeau negocierile privind cadrul juridic care reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă. A fost momentul care a precedat adoptarea Declaraţiei Comune privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii, ceea ce confirma poziţia puternică a României de aliat al SUA, care plasează ţara noastră în cadrul managementului securităţii globale.

Aşadar, în 2015, la aniversarea a 135 de ani de relaţii bilaterale, parteneriatul SUA-România este mai strâns decât oricând. O atestă Departamentul de Stat american, care menţionează: „România este un partener strategic stabil al Statelor Unite în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Eforturile României de a promova cooperarea zonală în domenii ca apărarea, respectarea legii, energia, dezvoltarea economică şi protecţia mediului completează scopul SUA de a asigura stabilitatea în această zonă importantă şi sensibilă. Ţările noastre sunt legate totodată şi prin nenumăratele contacte personale şi de afaceri, precum şi de colaborarea în domeniul artei şi cel al educaţiei”.

Revista „Balcanii și Europa” din cadrul NIRO Investment Group se alătură prietenilor Statelor Unite ale Americii cu prilejul aniversării a 135 de ani de relaţii diplomatice dintre România și SUA. Apreciem pe deplin faptul că între țările noastre au existat relații diplomatice onorante, iar astăzi putem afirma că am devenit cu adevărat un aliat de nădejde al Statelor Unite.


  • Îmi amintesc limpede primirea călduroasă din partea poporului român” (Richard Nixon, preşedinte al SUA)
  • La Bucureşti, ploaia s-a oprit şi a apărut un curcubeu foarte clar. S-a întins pe cer până în spatele balconului care era luminat ca un memorial al libertăţii. A fost un moment uimitor, iar eu am şoptit: «Astăzi, Dumnezeu ne zâmbeşte»” (George Bush, preşedinte al SUA)
  • America ştie că destinul României este într-o Europă a păcii, democratică şi unitară, în care fiecare naţiune este liberă şi fiecare dintre naţiunile libere este un partener al Statelor Unite” (Bill Clinton, preşedinte al SUA)

 

Infiltrarea Rusiei în Balcani

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on Infiltrarea Rusiei în Balcani

O privire de ansamblu asupra strategiei Rusiei pentru zona Balcanilor este de natură să reflecte o politică dirijată a Kremlinului în ce priveşte creşterea influenţei în statele din această parte a Europei.

Nava rusească „Vice-Admiral Kulakov”  în portul cipriot Limassol (2014)

Nava rusească „Vice-Admiral Kulakov” în portul cipriot Limassol (2014)

Activitatea strategică a Moscovei în statele balcanice s-a intensificat în ultima perioadă. De la relaţiile călduroase ruso-sârbe până la sporirea contactelor cu Grecia, se poate vorbi despre un proces de învăluire prin care Kremlinul încearcă reluarea dominației Balcanilor, prin cu totul alte mijloace decât cele ale conflictului deschis. Astfel, „Balcanii depind în mare măsură de resursele energetice furnizate de Moscova, iar orice perturbare a livrărilor va destabiliza definitiv situaţia din Peninsulă. În plus, mediul de afaceri din zonă având strânse legături cu Rusia, în cazul în care marile companii ruseşti şi-ar retrage banii depuşi în băncile ţărilor din Balcani, economia regiunii s-ar putea prăbuşi”, sintetizează analistul bulgar Ivan Krastev. Demersurile nu sunt doar economice. O atestă „invitaţia” lansată ţărilor din Balcani de către Aleksandr Dughin, un apropiat al preşedintelui rus Vladimir Putin, care chema state din Balcani – şi nu numai – „într-un bloc eurasiatic extins”.

Care sunt elementele pe care se sprijină această strategie? La o privire amănunţită, se poate observa că Serbia, al cărei preşedinte a participat de altfel la parada militară din 9 mai de la Moscova, este un mare punct de interes pentru viziunea Rusiei. Şi nu întâmplător. O recentă cronologie a faptelor demonstrează că această ţară balcanică are încă foarte puternice legături cu Rusia – tradiţionale, din perspectivă etnică, religioasă şi lingvistică, precum şi economice. Asta face ca Belgradul să ţină în echilibru fragil elementele accederii în structurile euro-atlantice (deci opţiunea spre occident) şi influenţa crescândă a Rusiei. Este binecunoscut felul în care, de la declanşarea conflictelor din Crimeea, partea sârbă s-a străduit să menţină o poziţie neutră, pe de o parte recunoscând integritatea teritorială a Ucrainei, pe de altă parte opunându-se embargoului impus Rusiei de către UE. De altfel, cu ocazia paradei militare din octombrie 2014, de la Belgrad, preşedintele sârb Tomislav Nicolić făcea în faţa omologului rus o declaraţie relevant despre sentimentele sale față de Rusia. Explicația sa: Moscova susţine interesele Serbiei în Kosovo, cele două ţări au un acord militar care permite trupe ruseşti pe aeroportul sârb Niš, dependenţa sârbească de gazul rusesc este de notorietate, iar asta s-a văzut în implicarea părţii sârbe în proiectul de gazoduct South Stream, de mare interes pentru Rusia.

Întâlnire a ministrului elen al Apărării, Panos Kammenos, cu omologul său rus Sergei Shoigu (aprilie 2015)

Întâlnire a ministrului elen al Apărării, Panos Kammenos, cu omologul său rus Sergei Shoigu (aprilie 2015)

Tabloul prezenţei ruseşti în Balcani include de asemeni Bosnia-Herţegovina, în special Republika Srpska, entitate autonomă care şi-a întărit relaţiile cu Moscova. „Milorad Dodik, preşedintele acestei provincii cu ambiţii de independenţă statală, a fost în vizită la Kremlin de nenumărate ori şi a salutat pseudo-referendumul care confirma dezlipirea Crimeei de Ucraina”, arată un studiu publicat de Institutul pentru Studierea Politicii Internaţionale din Milano. Nu la fel de intense, dar totuşi extinse, sunt reperele legăturilor Muntenegrului cu Rusia. Majoritatea populaţiei acestei ţări este alcătuită din slavi creştin-ortodocşi. De-a lungul timpului, politica ţaristă a acordat protecţie micului stat balcanic, alianţa istorică fiind confirmată în timp de căsătoriile regale între cele două părţi sau prezenţa militarilor muntenegreni de partea Rusiei în războiul acesteia împotriva Japoniei, în 1904. După căderea colosului sovietic, fondurile ruseşti au reprezentat cea mai mare parte a investiţiilor din această ţară, care şi-a văzut turismul înflorind graţie legăturilor cu Rusia. De altfel, cele două ţări au şi un regim liber al vizelor de călătorie, iar aproape jumătate din proprietăţi şi circa o treime din afacerile din Muntenegru sunt deţinute de ruşi. Toate acestea făceau presa externă să considere nu cu mult timp în urmă că Muntenegru pare a fi „o colonie rusească”. În ultima vreme, orientarea ţării s-a schimbat remarcabil, prin întoarcerea Muntenegrului către susţinerea NATO şi proiecţia unei viitoare apartenenţe la Uniunea Europeană. În orice caz, o eventuală desprindere totală de Rusia nu va fi un proces ușor, dat fiind considerentul strategic – țara are ieşire la Marea Mediterană, un bazin de maxim interes pentru Moscova. În ce priveşte Macedonia, şi în acest caz sunt de remarcat legăturile cu Rusia, care este unul dintre principalii furnizori de armament pentru statul balcanic. Pe de altă parte, Macedonia s-a dovedit şi ea în ultimii ani un stat puternic ataşat de valorile occidentale, participând la operaţiunile NATO şi sperând ca cererea sa de intrare în Alianţa Nord-Atlantică să fie acceptată.

Asalt” asupra UE

„Gazprom” are o reţea extinsă de benzinării în România

„Gazprom” are o reţea extinsă de benzinării în România

Zona balcanică include şi ţări membre ale Uniunii Europene care sunt vizate de amintita „învăluire” rusă. O menţiune specială se cuvine Greciei, care a furnizat blocului comunitar surprize peste surprize neplăcute când vine vorba despre strângerea legăturilor cu Moscova. Astfel, premierul grec Alexis Tsipras, aflat în plin proces de negocieri dificile cu Uniunea Europeană şi cu Fondul Monetar Internaţional, a purtat convorbiri şi cu preşedintele rus Vladimir Putin, temele abordate fiind întărirea cooperării economice bilaterale stabilite în cadrul vizitei primului ministru grec la Moscova, în primăvara acestui an. În plus, embargoul european impus Rusiei nu convine Atenei, întrucât guvernul grec are planuri mari de cooperare eonomică cu partea rusă, în special privind prelungirea pe teritoriul său a viitorului gazoduct Turkish Stream. Se menționează faptul că și ministrul de Externe Nikos Kotzias și ministrul Apărării, Panos Kammenos au efectuat dese vizite la Moscova.

Foarte aproape de Grecia, Ciprul este de asemeni o ţintă a strategiilor ruseşti. Această ţară menţine relaţii solide cu Federaţia Rusă, mai ales în condiţiie în care a primit un împrumut consistent din partea Moscovei şi este vizată de viitorul gazoduct Turkish Stream. Cooperarea s-a extins şi în domeniul militar, la începutul acestui an Nicosia fiind de acord să permită ancorarea navelor ruseşti în portul Limassol, de asemeni baza aeriană Paphos, din sudul ţării, putând fi folosită de ruşi.

În ce o priveşte, România este cel mai puţin expusă tacticilor cu care Federaţia Rusă leagă statele balcanice de interesele sale. Semnificativ mai independentă energetic, manifestând o reacţie de respingere istorică faţă de hegemonia rusească indiferent în ce forme se manifestă, securizată de apartenenţa la NATO şi bastion al Uniunii Europene în estul continentului, este clar totuși că ţara noastră încă face parte din planurile strategice ale Moscovei. Astfel, oameni de afaceri ruşi controlează companii importante din economia României, din sectoare-cheie ale producţiei, în special în metalurgie şi resurse de hidrocarburi („Mechel”, „ALRO” Slatina, „Alor” Oradea, „TMK” ş.a.), iar interesele economice sunt reflectate de prezenţa în România a unor nume ca „Lukoil” sau „Gazprom”.

În practică, după cum se cunoaște, tehnica paşilor mărunţi îi permite Rusiei să umple „spaţiile goale” din Balcani pe care occidentul nu le-a umplut până acum. Din păcate, multe ţări din zonă încă mai aşteaptă la poarta Uniunii Europene să fie luate în calcul pentru integrare…


Un avertisment

Preşedintelui rus Vladimir Putin i se oferă ocazia să-şi extindă influenţa în Balcani, avertizează Gjorge Ivanov, preşedintele Macedoniei, apreciind că eşecul UE şi NATO de a oferi unor ţări din regiune o cale către aderare a deschis uşa pentru ambiţiile Rusiei, relatează Bloomberg online. „Evident, UE a uitat de geografie, însă Rusia excelează în geografie”, a declarat Ivanov. „ Dacă creezi un gol, atunci, cineva va vrea să-l umple”, a mai spus șeful statului macedonean.

 

 

 

 

Investim peste hotare?

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on Investim peste hotare?

În timp ce statele din regiune investesc masiv de ani buni peste graniţe pentru a contracara efectele competiţiei acerbe de pe piaţa muncii, ca şi pentru a face profit, România şi Bulgaria investesc în străinătate la nivelul unor ţări ca Algeria sau Costa Rica, în ciuda faptului că diferenţele de potenţial sunt semnificative. Alte țări est-europene care au ieşit din tiparul strict al investiţiilor cu sens unic – doar din afară, nu şi spre exterior – alocă sume importante din PIB pentru a face achiziţii şi a-şi dezvolta afacerile peste graniţe.

Benzinăriile ungureşti MOL, prezență semificativă pe piaţa românească

Benzinăriile ungureşti MOL, prezență semificativă pe piaţa românească

O campioană zonală a investiţiilor în străinătate este Ungaria, care în prezent se mândreşte cu investiţii peste hotare care au depăşit 25% din PIB. În trimestrul trei al anului 2009, investiţiile străine ale Ungariei se cifrau la 11,1 miliarde de euro, majoritatea fiind direcţionate spre sectorul serviciilor şi al prelucrării petrolului”, arată Departamentul de Stat al SUA. Interesele Ungariei pentru plasamentele în străinătate reiese limpede din ecoluţia constatată la sfârşitul anului 2014: aproape 47 miliarde de euro, potrivit CIA. Investiţiile în străinătate ale Ungariei sunt, potrivit statisticilor, în state dezvoltate ca Belgia (peste trei miliarde de euro), ca şi în Israel, Elveţia, Singapore sau Italia, notează „cursdeguvernare”. Acestora li se adaugă Croaţia, Slovacia sau Bulgaria.

Cehia a ajuns la 10% din PIB investiţii directe în străinătate (peste 22 miliarde de dolari în 2014), cu ajutorul unei combinaţii între investiţii directe şi de portofoliu. Unde sunt direcţionate acestea? În Slovacia, dată fiind cultura de piaţă comună a celor două state vecine, iar în ultimii ani în Olanda, unde, în 2010, era alocată circa jumătate din suma totală investită de rezidenţi cehi peste hotare, punctează un studiu al Universităţii din Hradec Králové. Un exemplu al investiţiilor zonale ale Cehiei este prezenţa în România a companiei CEZ, care a investit masiv în producţia de centrale eoliene amplasate în Dobrogea. Şi pentru că am amintit de Slovacia, această ţară înregistrează la rândul ei progrese notabile în domeniu, cu circa 14 miliarde de dolari investiţi peste graniţe la sfârşitul anului trecut.

Grupul polonez TZMO operează în 54 de ţări

Grupul polonez TZMO operează în 54 de ţări

Dezvoltarea în afara pieţei interne este o preocupare centrală şi pentru politica financiară a Poloniei. Această ţară poate fi considerată un lider regional şi din perspectiva faptului că a înfiinţat o agenţie dedicată investiţiilor poloneze în străinătate, care a pus la punct un program pentru susţinerea dezvoltării acestui segment. Coerenţa şi viziunea măsurilor în domeniu se reflectă în cifre relevante: Banca Naţională a Poloniei arată că în 2010, companiile poloneze investiseră în străinătate echivalentul a peste 27 miliarde de dolari (de 27 de ori mai mult decât la începutul deceniului!), cu o prezenţă preponderentă în Europa (Elveţia, Luxemburg, Olanda, Cehia, Marea Britanie sau Lituania). Marile companii poloneze includ în aria de acoperire investiţii de toate felurile şi în toate colţurile lumii, de la minerit până la explorări în domeniul hidrocarburilor, din Canada în Norvegia. În timp, de la companiile poloneze de stat care au investit în străinătate s-a ajuns ca firme de toate mărimile să-şi deschidă pieţele externe. O dovedesc intenţiile de extindere a investiţiilor poloneze în România, Bulgaria, Ucraina, dar şi în Rusia sau China.

Omnilogic (echipamente IT ) companie românească extinsă în străinătate

Omnilogic (echipamente IT ) companie românească extinsă în străinătate

În aceste linii regionale, unde se situează interesele externe ale României? Pe locul 70 din 100 de ţări luate în calcul de documentul „The World Factbook” al CIA. În cifre seci, nici trei miliarde de dolari (cam cât investise peste graniţe Croaţia în 2005!). Ţara noastră, al şaptelea stat din UE ca mărime a populaţiei, demonstrează astfel un interes foarte scăzut la capitolul investiţii în străinătate, deşi prezenţa companiilor statelor vecine la noi este semnificativă – ungurii cu reţeaua de benzinării „MOL” sau banca „OTP”, polonezii cu cele 800 de firme care operează şi fac profit la noi (faţă de 30 de investitori români în Polonia) etc. De altfel, chiar ambasadorul Poloniei la Bucureşti, ES Marek Szczygiel, se întreabă de ce companiile româneşti nu investesc în străinătate: „Sunt timide? Nu au încredere în ele?”

Autorităţile de la Bucureşti abia acum elaborează strategii şi programe ce vor fi puse în aplicare în viitor. Şi care vor începe „la scară mică”: „Dat fiind specificul IMM-urilor româneşti, nu ne gândim în mod special la pieţe foarte dezvoltate sau foarte competitive, ci mai degrabă la pieţele de proximitate ale României şi la cele cu creştere rapidă. Am identificat câteva astfel de pieţe: una este Polonia, apoi Republica Cehă, de asemeni Turcia este o piaţă cu dezvoltare rapidă”, punctează Cezar Iliu, reprezentant al Ministerului român al Economiei. De cealaltă parte, însă, antreprenorii – cei care sunt direct implicaţi în acest proces – consideră că ar trebui să speculăm oportunităţi din Orientul mijlociu sau America latină. În ce priveşte sprijinul statului, aceiaşi oameni de afaceri cred că ar trebui întocmită o listă cu întreprinderile cu potenţial de a investi în străinătate „pe care să o aibă la el orice ministru român care călătoreşte, în orice întâlnire internaţională”.

 

 

Cortina de fier – Bariera dintre coloşii rivali

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on Cortina de fier – Bariera dintre coloşii rivali

a reprezentat linia de demarcaţie politică, ideologică şi militară între Uniunea Sovietică şi statele sale satelit, pe de o parte, şi occident, pe de altă parte. Capitalismul şi comunismul au încercat fiecare să-şi demonstreze şi să-şi clameze superioritatea, în acei ani ce au urmat victoriei comune împotriva nazismului.

Interogatoriu condus de Joseph McCarthy (SUA, 1954)

Interogatoriu condus de Joseph McCarthy (SUA, 1954)

În 1945 se încheia cea de-a doua mare conflagraţie mondială şi nu după multă vreme începea un alt episod conflictual din istoria secolului XX: Cortina de fier. După ce ani de zile luptaseră împreună pentru doborârea unui inamic comun – Germania fascistă – capitalismul reprezentat de Occident şi comunismul întrupat în fosta URSS redeveneau rivali după împărţirea lumii în sfere de influenţă, la masa tratativelor dintre învingători.

Sleită economic şi însângerată, Europa accepta trasarea hotarului pe care îl ridica o URSS învingătoare. În 1961, berlinezii asistau neputincioşi cum metafora „Cortinei de fier” ce delimita două lumi, lansată ca atare de W. Churchill, devenea un zid de beton lung de 45 de km. „Bariera” a separat numeroși ani una dintre cele mai militarizate zone ale lumii: graniţele statelor din cele două blocuri…

O bună parte a continentului „revenea” aşadar biruitorului de la est, I.V.Stalin, care spunea că „în războiul acesta nu este ca în celelalte. Acolo unde ajung armatele victorioase, până acolo se întinde şi regimul pe care îl reprezintă”*. Ca urmare, forme rudimentare de „democrații populare” au început să fie implementat de tip sovietic, metodic chiar din prima zi a eliberării.

Tânărul est-german Peter Fechter, împuşcat în timp ce încerca să treacă de Zidul Berlinului (1962)

Tânărul est-german Peter Fechter, împuşcat în timp ce încerca să treacă de Zidul Berlinului (1962)

Impunerea doctrinei comunismului, în toate aspectele sale militare şi economice, s-a transformat astfel într-o realitate dură în Polonia, Ungaria, Republica Democrată Germană, România, Bulgaria, Albania şi Cehoslovacia, care deveneau sateliţi ai URSS. După cum a arătat evoluţia ulterioară, pentru ele, Cortina de fier a însemnat izolare şi regimuri totalitare. S-au folosit pentru acest scop toate metodele posibile: centralizarea economiei, nivelarea neproductivă după un model utopic al egalitarismului, represiunea în forme variate, împotriva tuturor opozanților regimului de la lagăre de muncă la teroarea instituită de poliţiile secrete. Concret, comunismul propagat de fosta URSS îşi afirma „superioritatea” în faţa capitalismului prin închidere, care era deplină: economică, prin Consiliul de Asistenţă Economică Reciprocă ce tăia estul de pieţele occidentale, militară, prin Pactul de la Varşovia, care menţinea controlul sovietic asupra forţelor armate ale ţărilor dominate şi ideologică, prin regimurile aflate la putere ca replică la NATO. „Am încercat să impunem modelul nostru ţărilor din Europa de est şi am făcut-o prin forţă. Trebuie s-o recunoaştem, nu a fost un lucru bun”, spune azi preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin. De pildă, tentativele de evadare din Germania estică erau sub incidenţa unei legi care le încadra la „dezertări”, întrucât cei care erau prinşi erau deseori acuzaţi de spionaj, uneori executaţi chiar în ţara lor, alteori deportaţi în URSS. Datele istorice consemnează că aceia care „au avut noroc” au scăpat doar cu ani de închisoare (peste 75.000 de persoane între 1952 şi 1989). În Uniunea Sovietică însăşi, disidenţa era la ordinea zilei, de la Evgheni Zamiatin, autorul cărţii „Noi” (prima lucrare cenzurată în URSS pentru atacul la statul unic), până la Alexandr Soljeniţîn sau Andrei Saharov. Aşadar, în timp ce propaganda umfla zilnic „succesele” societăţilor edificate la comanda URSS şi adeziunea „omului nou” la comunism, de la zidul Berlinului până în Siberia contestarea era întâmpinată cu pușcăria, cu munca silnică sau cu glonțul.

Metode şi victime colaterale

Cortina de fier: roşu - Pactul de la Varşovia; albastru - statele NATO; gri - ţări neutre; verde – Iugoslavia parţial independentă; punct negru – Berlinul divizat

Cortina de fier: roşu – Pactul de la Varşovia; albastru – statele NATO; gri – ţări neutre; verde – Iugoslavia parţial independentă; punct negru – Berlinul divizat

Dar ce se întâmpla în anii existenţei „Cortinei de fier” dincolo de ea, în „lumea liberă”? La început a fost „Planul Marshall”, ilustrare a unei modalităţi total diferite de dezvoltare de a prezerva un model social, în acest caz capitalismul. Astfel, occidentalii învingători treceau peste amintirea ororile naziste sprijinând învinsa Germanie vestică și ridicarea ei din ruine (printr-un ajutor financiar de circa 1,5 miliarde de dolari în trei ani!), depășind epoca tristă a colaboraţionismul francez şi regimurile fasciste din Italia sau Grecia treceau la reconstrucţie. Conceput de SUA, acest vast program de asistenţă destinat refacerii economiilor europene a asigurat relansarea economică a Europei occidentale, care până în anii ’70 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Acesta a fost „răspunsul” vestic la „provocarea” lansată de modelul sovietic.

Pe de altă parte, la fel de adevărat este faptul că în spatele dezvoltării libere, de partea occidentală, cu precădere în Statele Unite, se isca o adevărată „vânătoare de comunişti”, epocă marcată, la rândul ei, de excese şi soldată cu victime. Derulată în anii `50 şi cunoscută în toată lumea drept „McCarthyism”, această perioadă a însemnat extinderea la scară naţională şi accesul în legislaţie a unui val de represiuni ținând vârfuri democratice ale lumii artistice anticomunismului. Astfel, mii de americani au fost acuzaţi de a fi comunişti sau simpatizanţi ai acestora, devenind ţinte ale unor investigaţii agresive şi ale unor șicane și persecuții din partea unor oficiali, „comitete civice” sau agenţii de stat. Au rămas de tristă notorietate interviurile conduse de senatorul Joseph McCarthy, audierile la care erau supuşi cetăţeni americani bănuiţi de simpatii comuniste de către „House Un-American Activities Committee” sau seria de activităţi derulate de FBI, condus în acei ani de J. Edgar Hoover. În plus, avea toate datele unei represiuni; „la putere” erau delaţiunea (metodă care şi dincolo de Cortină, în URSS, făcea ravagii, nenorocind milioane de oameni, aruncaţi în puşcării sau în Gulag) şi propaganda. Primele persoane vizate erau angajaţii guvernamentali, lucrătorii în industria divertismentului, profesorii şi sindicaliştii. S-a demonstrat în foarte multe cazuri că suspiciunile erau nefondate, iar acuzaţiile nesusţinute de dovezi. Numeroşi cetăţeni au suportat consecinţe ale unor fapte de care nu au fost demonstraţi a fi vinovaţi; unii şi-au pierdut slujbele (orice citare era motiv suficient de concediere, 3.000 de marinari, de exemplu, pierzându-şi locul de muncă după simple denunţuri), altora le-au fost distruse carierele (sute de artişti de pe „lista neagră” au pierdut dreptul de a activa pe teritoriul SUA), mulţi au fost întemniţaţi şi acuzaţi de spionaj fără să aibă legătură cu asta. Numeroase pedepse au fost bazate pe decizii infirmate ulterior de instanţe, legile care le-au permis fiind mai târziu declarate neconstituţionale, iar tribunalele desfiinţând nenumărate dosare pe motiv de ilegalităţi şi excese. De remarcat că, deşi la scară mai redusă, „alarmele” anticomuniste au ţinut trează şi atenţia altor ţări capitaliste (Franţa, Canada, Marea Britanie, Australia), care au apelat, la rândul lor, la propagandă pentru a se feri de contagiunea ideologică din est. Se poate observa per ansamblu faptul că societatea capitalistă şi-a activat toate sistemele de apărare (uneori similare rivalilor…) în faţa comunismului. Din păcate, de ambele părţi au existat nenumărate victime colaterale, milioane de cetăţeni care au ajuns „vinovaţi fără vină” într-o confruntare a giganţilor.

„Cortina de fier” şi umbra sa, „războiul rece”, par a fi departe de ieşirea definitivă din scena lumii. Una dintre cele mai grave urmări ale existenţei acestui vechi hotar este „teama de celălalt” urmată de nivelul fără precedent la care se află înarmarea mondială. Dusă în pas alert de cei doi coloşi mondiali – URSS şi SUA – dotarea cu armament nu doar periclitează întreg globul, ci şi împovărează ţări care ar putea folosi pentru dezvoltare resursele imense alocate „etalării de forţă în faţa rivalilor”.


* Memoriile fruntaşului iugoslav Milovan Djilas, unul dintre apropiaţii lui Tito

 

Lideri politici în vacanţă

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on Lideri politici în vacanţă

Conducătorii marilor puteri ale lumii – actuali şi foşti – au destinaţii preferate de vacanţă, urmărite cu atenție de mass-media și redate copios publicului amator de senzații tari.

Obama

Obama

Cel mai puternic om al planetei, preşedintele SUA, Barack Obama, a fost de mai multe ori pe parcursul mandatelor sale în vacanţă pe Martha’s Vineyard, celebră insulă din Massachusetts (această destinaţie este una favorită şi pentru fostul preşedinte Bill Clinton, care joacă golf aici). Un alt loc preferat de şeful Casei Albe este Hawaii, unde de altfel s-a întâlnit şi cu premierul Noii Zeelande John Key, care are o proprietate în statul american. Iar actualul secretar de stat John Kerry a făcut furori în toată lumea cu imaginea de surfer pe valurile din Nantucket, de pe vremea cand era candidat la Preşedinţie.

În ce-l priveşte pe premierul Canadei, Stephen Harper, acesta preferă să-şi petreacă zilele de odihnă la Harrington Lake, din Quebec, reşedinţă oficială de vară la care de-a lungul timpului au fost invitaţi cancelarul german Angela Merkel sau Ducele şi Ducesa de Cambridge.

Ajungem astfel la familia regală britanică, ce are gusturi diferite când vine vorba despre vacanţe. De pildă, a devenit o tradiţie ca regina Elisabeta a II-a să plece la castelul scoţian Balmoral, iar Prinţul Charles să schieze la Graubünden, Elveţia (atunci când nu gustă produse tradiţionale la proprietăţile sale din Transilvania). În ce-l priveşte pe premierul David Cameron, acesta caută locuri mai calde şi mai însorite decât Londra, cum ar fi Polzeath Beach, din Cornwall. Tot în Cornwall, dar în golful Constantine, îşi petrecea scurte vacanţe şi fostul premier Margaret Thatcher, de dragul pasiunii pentru golf a soţului său.

Merkel

Merkel

La rândul ei, cancelarul german Angela Merkel, denumită drept cea mai puternică femeie din lume, pleacă de multe ori pentru odihnă în Italia, făcând deliciul presei cu apariţiile sale modeste şi dând lecţii de cumpătare prin felul în care îşi chiverniseşte şi propriii bani, nu doar pe cei ai europenilor.

Mai discret în concediu, preşedintele Poloniei, Bronislaw Komorowski, a fost văzut în vacanţă în ţara sa, la Cracovia. Tot „acasă” preferă să-şi petreacă vacanţele şi preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, care în ultimii doi ani s-a odihnit în staţiunea turistică Bodrum, respectiv în Urla (districtul Izmir), până ce va termina gigantica lucrare a Palatului Prezidențial menit a avea potrivit presei turce 1.000 de încăperi.

Fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy s-a odihnit pe o mică proprietate canadiană din munţii Laurentian în încercarea de a scăpa de stresul provocat de percheziţiile şi ancheta care-l vizau în legătură cu finanţarea campaniei sale electorale. Un alt fost lider european, Silvio Berlusconi, îşi petrece şi azi vacanţele la vila sa, Arcore, de lângă Milano.

În celălalt capăt al planetei îl găsim în vacanţă pe preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, căruia îi place în mod deosebit să înoate într-un lac din sudul Siberiei, la Tuva. Nici politicienii din Duma rusească nu aleg destinaţii exotice din străinătate, preferând (sau fiind „sfătuiţi” prin circulare interne de partid, cum s-a întâmplat în luna mai) să-şi petreacă zilele de refacere în ţară. Cât despre premierul Japoniei, Shinzo Abe, acesta schiază uneori în staţiunea Niseko, de pe insula Hokkaido, în rarele şi scurtele vacanţe pe care îşi permite să le ia.

Decenii de susținere a sportului românesc

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on Decenii de susținere a sportului românesc

Compania „NIRO Investment Group” a devenit un sponsor eficient a unor importante acţiuni pe plan cultural, sportiv şi filantropic. Ne vom opri, de astă dată, la sprijinul acordat mişcării sportive din ţara noastră, Astfel, de numeroși ani, din inițiativa președintelui său, domnul Nicolae Dumitru, dovedește o susținută implicare în progresul sportului românesc concretizată prin acordarea de sprijin material mai multor Federaţii şi premiind pe cei mai valoroşi sportivi români. În anul 2007, alături de Nadia Comăneci, „NIRO Group” a inițiat un program dedicat gimnastelor de la Grupul Sportiv Şcolar nr. 2, din Bucureşti, prin acordarea a zece burse.

1În anul următor a devenit sponsor oficial al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, sprijinind participarea echipei noastre la Jocurile Olimpice de la Beijing. Cu acest prilej a asigurat premii sportivilor români declarați învingători la aceste jocuri olimpice din ramurile sportive: atletism, canotaj, gimnastică, haltere, înot, judo, lupte, scrimă, tir, tenis de masă, caiac-canoe, handbal și polo. Ulterior, acest sponsor a organizat un eveniment special dedicat înmânării de premii sportivilor români medaliaţi la Jocurile Olimpice.

Se cuvine a fi menționată implicarea deosebită în susţinerea mai multor discipline sportive aparţinătoare clubului Dinamo printre care canotajul, secţiile de volei şi rugby. O mențiune specială trebuie făcută sprijinului dat canotajului, disciplină sportivă olimpică în care a strălucit steaua sportivă Elisabeta Lipă, actualmente președinte în exercițiu a clubului Dinamo București.

2Federaţia Română de Handbal s-a aflat şi ea în atenţia aceluiași sponsor. În octombrie 2010, „NIRO Investment Group”a devenit partener oficial al Federaţiei Române de Handbal, susţinând cele două echipe naţionale, băieţi şi fete, seniori, în pregătirea şi participarea acestora la turneul final al Campionatului European feminin din Danemarca şi Norvegia şi la turneul final al Campionatului Mondial masculin din Suedia. Ca urmare a sprijinului primit în pregătirea handbalistei Cristina Neagu, aceasta a realizat o performanţă excepţională a handbalului românesc fiind desemnată drept cea mai bună handbalistă a lumii câştigând „Balonul de Aur”. De altfel, în vara aceluiaşi an, „NIRO Investment Group” a oferit handbalistelor din echipa „Naţională” un cec în valoare de 100.000 de euro, onorându-şi deviza de a premia performanţa.

Ţinând seama de faptul că ciclismul a avut nevoie de susţinere financiară solidă, o revigorare a acestei ramuri sportive s-a datorat aceluiași sponsor cu cea mai mare vechime ca partener al Federaţiei Române de Ciclism şi Triatlon, încă din anul 1994. În cei 16 ani de bună colaborare, societatea a sponsorizat „Tricoul Roşu”, în marea competiţie internaţională „Turul Ciclist al României”.

Și în acest fel se dovedește faptul că sprijinul primit de mișcarea sportivă din partea unei societăți private cum este și „NIRO Investment Group” poate determina obținerea de mari performanțe, recunoscute în țară și peste hotare.

România balneară de altădată

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on România balneară de altădată

Obiceiul de a părăsi marile aglomerări urbane pe timp de caniculă este, probabil, la fel de vechi ca şi marile aglomerări înseşi. Pentru Europa, el e atestat încă din Antichitate: Cicero se retrăgea pe colinele de la Tusculum, împăraţii – la vilele de la Capri sau Baiae – localitate al cărei nume înseamnă chiar „băile”.

Baile Herculane

Baile Herculane

O vreme, către sfârşitul Antichităţii şi în secolele de început ale Evului Mediu, locuinţele de la ţară vor deveni chiar locuinţe principale. Splendoarea vilelor rustice din Sicilia sau Gallia, cu instalaţii complexe de încălzire şi aducţii de apă, cu mozaicuri şi pavaje de marmură, uimesc călătorii şi azi.

A urmat apoi, la începutul celui de-al doilea mileniu, renaşterea oraşelor, astfel că, secole de-a rândul, nobilii de pe toate meridianele îşi vor împărţi acum timpul între reşedinţa urbană şi cea de la ţară. Regăsim acest model al verilor petrecute „la moşie” până târziu, în sec. XIX, atât în literatura rusă, cât şi în cea de la noi. În Moldova mai ales, se adaugă obiceiul petrecerii lunilor de vară la mănăstiri (Neamţ, Secu, Văratec, Agapia, Durău, Sihăstria), cum o atestă corespondenţa epocii, de pildă cea a lui Vasile Alecsandri. Din nou, e vorba de o minoritate avută, care se retrăgea din calea vipiei estivale în zone rurale, când nu evada în străinătate, „la băi”.

Castelul Peles

Castelul Peles

Moda frecventării acestor izvoare de sănătate acvatică, dar şi de distracţii mult mai puţin igienice, pe care le atestă pretutindeni asocierea între ape minerale şi cazinouri, data şi ea din Antichitate; să amintim doar celebrele Băi ale lui Hercule, din Dacia romană. Ea cucereşte însă, încă de la finele sec. XIX, teritorii tot mai întinse, de la Marienbad şi Vichy la Karlsbad, Tuşnad şi Balvanyos. Pentru marea majoritate a orăşenilor însă, vara rămâne, ca în „Schiţele” lui Caragiale, anotimpul canicular şi perpetuu însetat al caldarâmului fierbinte, rareori întrerupt de câte o scurtă excursie la Sinaia şi, ca Miţa, la cascada Urlătoarea.

Într-adevăr, pentru România acelor vremi, prima mare cotitură vilegiaturistică este legată de înălţarea Palatului Peleş ca reşedinţă de vară a familiei regale. Zona împădurită de pe valea Prahovei unde se află azi Sinaia era încă nelocuită în secolul al XVII-lea, primii locuitori fiind călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între 1690-1695 de către Mihai Cantacuzino, Mare Spătar, şi numită aşa după numele Peninsulei Sinai, unde spătarul fusese în hagealâc. La 5 august 1866, principele Carol I al României a ajuns la Mănăstirea Sinaia, dar abia două decenii mai târziu familia regală îşi va stabili acolo reşedinţa de vară, construind complexul castelului Peleş (1873–1883).

Cazinou Constanta

Cazinou Constanta

Încep să se ridice şi hoteluri, şi vile ale marilor familii din anturajul Curţii, curând Sinaia se va îmbăgăţi şi cu un monumental cazinou (1912–1913) – semnul concret al funcţiei de odihnă şi divertisment, înainte de toate pentru protipendadă, pe care staţiunea îl dobândise durabil.

După primul război mondial se petrec însă câteva transformări importante în societate, cu efecte notabile şi în peisajul vacanţelor. Cea mai spectaculoasă se situază la joncţiunea dintre apariţia concediilor remunerate şi creşterea spectaculoasă a importanţei sporturilor în viaţa cotidiană. După secole de latenţă, educaţia fizică şi sportul revin în rândul practicilor urbane curente; medicii încep să facă elogiul razelor solare, acompaniind astfel creşterea explozivă a celor care se expun la plajă.

Dincolo de tradiţionalul repaos duminical, apare acum un timp dedicat propriei persoane: societatea inventează ceea ce se numeşte loisir, timpul consacrat divertismentului. Acum intră în vocabularul curent expresia engleză week-end.

Techirghiol, 1931

Techirghiol

Mai mult, sub presiunea mişcărilor sindicale tot mai influente şi a temerii faţă de modelul comunist, în perioada interbelică se instituie mai pretutindeni dreptul salariaţilor la concediu plătit. În aceste condiţii, o vilegiatură nu mai e un privilegiu excepţional şi devine o practică anuală a familiilor de condiţie medie, mai ales în anii de redresare economică de după Marea Criză. Poate cea mai cunoscută ilustrare literară a acestor noi realităţi este, în literatura română, piesa lui Mihail Sebastian, „Jocul de-a vacanţa”, care pune în lumină deopotrivă sentimentul de libertate al timpului liber şi efemerul, uneori chiar înşelător, al acestei iluzorii evadări din cotidian.

Ar trebui probabil să adaug un alt factor: medicii constată că marea face foarte rău tuberculozei pulmonare şi că doar aerul tare de munte poate ajuta vindecarea. În noiembrie 1924 apare romanul ilustru al acestei descoperiri, „Muntele vrăjit”, al lui Thomas Mann, care atestă o nouă viziune a muntelui în perioada interbelică. Pe un vârf al Caraimanului, în anii `30, se construieşte sanatoriul care mai târziu avea să devină hotelul de la Cota 1400.

Loc de însufleţite competiţii de schi şi de drumeţii prin codri şi peisaje fără egal, loc al vindecărilor mult aşteptate şi al poienelor însorite, vacanţele la munte sunt tot mai obişnuite în anii dintre cele două războaie mondiale, depăşind cu mult spaţiul iniţial al „Perlei Carpaţilor”, care rămâne mai degrabă în seama categoriilor sedentare. Alte staţiuni de munte, în primul rând Predealul, atrag turiştii cu ambiţii sportive.

Existenţa Predealului este inaugurată de semnarea unei convenţii dintre România şi Austro-Ungaria privind construirea liniei ferate Ploieşti-Braşov, cu joncţiunea la punctul Predeal, la frontiera dintre România şi Austro-Ungaria, inaugurată în 1882. În 1908, Buştenii şi Poiana Ţapului se desprind de Predeal, iar în 1912 şi Azuga devine de sine- stătătoare. În fiecare dintre aceste aşezări se ridică vile mai mici sau mai impunătoare, hoteluri şi pensiuni, astfel că un număr tot mai mare de locuitori ai României, mai mici şi apoi mai mari, îşi petrec vacanţele pe Valea Prahovei.

Peisajul vilegiaturistic al ţării se îmbogăţise subit odată cu Marea Unire, dar cred că nu greşesc spunând că direcţiile de deplasare în vacanţă rămân multă vreme cele tradiţionale, Valea Prahovei şi, în mult mai mică măsură, Valea Oltului pentru munteni şi olteni, Ceahlăul şi colinele Moldovei de Sus pentru moldoveni, băile şi apele minerale din Harghita şi Covasna – Borsec, Balvanyos, Sovata – dar şi de la Ocnele Sibiului şi Oradea-Felix pentru Transilvania. Poate doar Băile Herculane să fi depăşit aceste bariere, care depind şi de distanţe, şi de existenţa sau absenţa căilor ferate.

Excepţia majoră rămâne, atunci, ca şi mai aproape de noi, litoralul. Alipirea Dobrogei a coincis în mod fericit cu primele decenii de valorificare a ecosistemului maritim ca loc de recreere şi cură balneară. Din această ultimă perspectivă, nămolurile de la Techirghiol şi Mangalia, apele sulfuroase şi sărate din ambele localităţi s-au dovedit salutare pentru multe maladii, asigurând dezvotarea unor centre de mare impact şi popularitate, mai ales cel de la Eforie şi Carmen Sylva – azi Eforie Sud. Acestor localităţi li se adaugă o nouă viaţă a oraşului Constanţa, devenit un loc agreabil de vilegiatură, mai ales prin prelungirea sa către Năvodari – plaja de la Mamaia, Aici se şi ridică câteva hoteluri elegante – Rex, de pildă – şi un cazinou, dar care atrage un alt public. Familia regală, cu deosebire generaţia mai tânără, are vile aspectuoase în stil oriental, a căror perlă rămâne, indiscutabil, palatul Reginei Maria de la Balcic.

Despre acesta şi despre locurile atât de iubite nu doar de Regină, ci şi de numeroşii pictori, poeţi şi visători de toate obedienţele care îl populează în anii `20-`30 ai secolului trecut, colegul şi prietenul Lucian Boia a publicat recent o fermecătoare monografie, „Balcic. Micul paradis al României Mari”, (ed. Humanitas, Bucureşti, 2014). Îi las lui Boia binemeritatul privilegiu de a vorbi despre Balcic şi voi încheia aceste rânduri cu o scurtă evocare a Mangaliei. Un târg pitoresc, turco-tătăresc, cu unele adăugiri de mocani şi machedoni colonizaţi aici după 1878, în mijlocul căruia se ridicaseră două hoteluri şi, inevitabil, un cazinou, dar şi puzderie de vile special destinate vacanţelor. Deasupra acestora trona, impunătoare, Casa Corpului Didactic, unde profesorii îşi puteau petrece vacanţele fără prea mare cheltuială; aici venea, vară de vară, şi Nicolae Iorga, cu soţia şi cei şase copii, cum venea şi bunicul meu, Constantin Moisil, cu familia. Am apucat Mangalia veche în anii imediat de după război, dar peste puţină vreme zona a fost interzisă civililor şi, în 1959–1960, când am putut reveni, n-am mai recunoscut decât pietrele incintei greceşti, în rest spaţiul era înregimentat în şiruri de blocuri.

Nu pot să închei aceste reflecţii fără a spune că, în anii de după cel de-al doilea război mondial, vilegiatura şă vacanţele balneare au devenit, pentru prima dată în istoria României, un fenomen de masă. Putem acum să strâmbăm din nas la ideea turismului sindical şi la colectivismul apăsător al acestor vacanţe organizate. Dar ele au schimbat pentru totdeauna ritmul de viaţă al celor mai modeşti dintre compatrioţii noştri. Ar fi traumatizant şi aproape imposibil să revenim la reflexele interbelice, aşa că noi toţi, societatea românească, trebuie să găsim o alternativă accesibilă la vilegiaturile all-inclusive.

Prof. Dr. Zoe Petre

Mihail Sadoveanu – cel mai mare prozator român

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on Mihail Sadoveanu – cel mai mare prozator român

Anul acesta se vor împlini, la începutul lunii noiembrie, 135 de ani de la nașterea celui mai mare prozator român, Mihail Sadoveanu. A intrat în literatura română cu o forță incredibilă, publicând în 1904 patru volume de proză, cărți care prefigurează principala temă a scrisului său – trecutul istoric.

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

Debutul său atât de furtunos atrage atenția cititorilor și, deopotrivă, criticii literare. Desigur, Mihail Sadoveanu mai publicase în reviste, a fost inițial un apropiat al „Sămănătorului”, o publicație tradiționalistă, dar nu conservatoare, pentru ca apoi să se apropie de „Viața Românească”, o revistă care își propunea să modernizeze literatura, apropiindu-se de ideologia social-liberală. Mihail Sadoveanu a frecventat toată viața publicațiile cu orientare modernă, în vreme ce literatura sa, în cele mai multe din paginile sale, este dedicată reînvierii vremurilor de altădată, cu un parfum de epocă datorat limbii române vechi, redescoperite în cronicile lui Miron Costin și Ioan Neculce. Cu siguranță, unul din marile merite ale acestui scriitor este acela că a redat marelui public frumusețea și bogăția limbii române, repunând în circulație cuvinte uitate ori arhaisme trecute cu vederea odată cu modernizarea limbii, realizată printr-o adoptare fără reticență a neologismelor de origine franceză. Într-o vreme când în Parlamentul României discursurile se țineau în limba franceză, cărțile lui Mihail Sadoveanu au constituit un adevărat șoc cultural. Chiar și aceste prime volume ale tânărului scriitor reușeau să transmită o mare emoție estetică, rezultată și din repunerea în circulație a unei limbi românești plină de culoare, de vigoare expresivă. De la începuturile sale literare și apoi în marile romane istorice, în povestirile și nuvelele dedicate provinciei, vieții țărănești, Sadoveanu se păstrează un mare povestitor, în sensul unui discurs literar tradițional, un artist cu o capacitate neobișnuită de a imagina scene de viață desprinsă din cronici ori legende populare, un creator de mituri eroice și în același timp un analist atent al vieții românilor, indiferent de momentul istoric la care se referă. Am putea crede că Mihail Sadoveanu este un autor fantazist, chiar în sensul modern de fantasy, în opera căruia imaginația epică nu are limite, în afară de cele propuse de autorul însuși. Am crede greșit. Mihail Sadoveanu este în fapt un autor foarte riguros în ceea ce privește faptul istoric, extrem de atent în ceea ce privește detaliile care dau culoarea de epocă, un înțelept atunci când ne interesează sensul celor povestite. Romanul „Baltagul”, o capodoperă din toate punctele de vedere, este dincolo de istoria detectivistică amplasată în spațiul pastoral, dincolo de reflexele motivului Mioriței în trama epică, este, deci, o interpretare magistrală a unui străvechi mit al Egiptului faraonic, acela al zeiței Isis. Dacă ne-am referi doar la acest roman putem înțelege că Mihail Sadoveanu era un intelectual de un rafinament extraordinar, de o cultură vastă și profundă, cu o viziune cu mult deasupra lumii în care trăia, bântuită de obscurantism, violență, egoism. Această lume primitivă nu l-a înțeles și l-a urât destul de mult. Altfel nu se explică repetatele campanii de denigrare care au încercat să-i distrugă nu doar prezența socială, ci și pe cea cea culturală. În anul 1937, un an nefast pentru viața publică din România, cărțile sale au fost arse pe rug. Articolele apărute în publicațiile de extremă dreaptă și nu doar acolo îl acuzau de trădare a neamului, ori pur și simplu de trădare. Era vorba de un scriitor care își făcuse din istoria națională și din viața poporului român icoana crezului său literar. Era vorba de un scriitor care lăsase deoparte și creionul și familia și se înrolase în armată, participase direct în tranșee la operațiuni militare și apoi se dedicase gazetăriei de front. Era vorba de un intelectual care avusese curajul să declare deschis opoziția sa la ideologia nazistă și să se opună tot atât de declarat influenței ideologiei și cercurilor naziste în România. Mai târziu, a fost cel care și-a pierdut fiul în războiul antihitlerist.

Fotografie de grup: Mihail Sadoveanu (rândul de jos, dreapta), George Topârceanu (primul din stânga, rândul de sus), Otilia Cazimir (rândul de jos, mijloc)

Fotografie de grup: Mihail Sadoveanu (rândul de jos, dreapta), George Topârceanu (primul din stânga, rândul de sus), Otilia Cazimir (rândul de jos, mijloc)

„Baltagul” nu este singura sa operă cu invitație la o altă lectură, în cheie esoterică. Probabil cea mai atrăgătoare, în acest sens, este „Creanga de aur”, o adevărată operă de inițiere în mistere, o carte care ne oferă cheia interpretării operei literare a lui Mihail Sadoveanu, dar și a atitudinii sale publice, care transcende clar politicul. Persecutat în decada ascensiunii și prăbușirii extremei drepte din România, Sadoveanu este invitat, după război, să susțină noul regim, ridicat pe două coloane de sprijin – antifascismul care se manifesta în toată Europa (denazificarea din Germania, anticolaboraționismul din Franța, defascizarea din Italia) și invincibilele tancuri ale Armatei sovietice, Armată care beneficia deja de aprobarea, la Yalta, a acțiunii sale de ocupație din parte liderilor Lumii Libere. Multe dintre gesturile de atunci ale lui Mihail Sadoveanu, ca om public, au fost citite într-o sigură cheie, fie la vremea lor, fie după 1989. Ori, lectura aceasta este eronată, neținând cont de profunzimea și complexitatea personalității, gândirii și concepției despre viață și societate a marelui prozator. Izgonirea textelor sale din programele școlare nu este un gest îndreptat împotriva lui Sadoveanu, ci este un gest îndreptat împotriva elevilor de azi și cetățenilor de mâine, lipsindu-i printr-un gest administrativ de o valoare afectivă și civică de neînlocuit. Această măsură administrativă amintește de o alta, când din biblioteci și manuale au fost izgoniți pe termene limitate sau nelimitate, în perioada pre-decembristă, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade, ca să pomenim doar câteva dintre numele simbol ale culturii românești. Natura violenței este aceeași, indiferent de motivațiile exercitării sale. Dorim să trăim în democrație uzând de aceleași metode de spălare a creierului noilor generații? Oare diriguitorii educației, indiferent de culoare politică, au uitat că greșeala este omenească, dar perseverarea în ea este diabolică? E de preferat necunoașterea, ignorarea unei valori în locul înțelegerii acesteia în toată complexitatea ei? Dacă este așa, înseamnă că ne temem, că nu credem nici în puterea rațiunii și nici în democrație!

Opera lui Sadoveanu este, fără îndoială, un tezaur inalienabil al culturii și specificității românești. De la înțelegerea sufletului, a suferințelor, umilinței, orgoliului, mândriei omului de rând, la fina analiză a resorturilor care au determinat condițiile supraviețuirii istorice ale poporului român, Sadoveanu așează la temelia existenței naționale un fundament de neignorat. Sadoveanu este pandantul în proză al celuilalt limpezitor al conștiinței de sine a românilor, în poezie, un alt Mihai, Eminescu. Graba cu care s-a încercat și se încearcă scoaterea lor din memoria colectivă ne întărește convingerea că amândoi sunt de neînlăturat. Dacă nu vor mai fi citiți din manualele așezate pe băncile școlilor, așa cum s-ar cuveni, vor fi răscitiți pe sub bancă, cum s-a întâmplat în toate vremurile de restriște. Mihail Sadoveanu este unul dintre acei bătrâni pe care dacă nu-i ai, trebuie să ți-i cumperi! Dacă pădurile din munții României vor fi tăiate până la ultimul arbore, ele ne vor mustra existând mai departe în paginile lui Sadoveanu. Dacă toate manualele de istorie vor fi rescrise după ciudate principii politice numite corecte, istoria românilor ne va privi în ochi din paginile lui Mihail Sadoveanu. Dacă, cumva, vom deveni cu toții niște neo-liberali sălbatici, care cred că trăiesc într-o junglă socială și nu într-o societate demnocratică, din paginile lui Sadoveanu se vor auzi în veșnicie durerile înnăbușite și suferința celor umiliți și obidiți. Dacă vrem să rămânem români cu față umană și nu mai știm cum să procedăm, trebuie să-l citim pe Mihail Sadoveanu. De acolo aflăm și cine suntem, și cum trebuie să fim. Dacă ar trebui să aducem un semn de mulțumire peste timp acestui mare spirit protector al culturii române, acesta ar fi foarte simplu – ajunge să-l citim. Să-l recitim. Măcar din când în când; sigur ne va face bine, ne va însănătoși sufletul și ne va ajuta să ne ținem firea!

Eugen Uricaru

Vlad Filat – om politic şi întreprinzător de succes

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on Vlad Filat – om politic şi întreprinzător de succes

În decembrie 2013, a fost decorat de către preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, cu „Ordinul Republicii”, pentru contribuţia sa la „promovarea valorilor democratice şi la aprofundarea dialogului cu Uniunea Europeană”. Un an mai târziu, în noiembrie 2014, preşedintele României l-a decorat cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în semn de apreciere a activităţii sale pentru „dezvoltarea relaţiilor moldo-române, promovarea valorilor democratice şi susţinerea parcursului european al Republicii Moldova”.

1

Împreună cu preşedintele României, Klaus Iohannis, la Chişinău

Cine este omul politic Vlad Filat, cel pe care postul de „Radio France International”, în ziua învestirii sale ca premier al Republicii Moldova (25 septembrie 2009), îl prezenta a fi „exponentul noii generaţii de politicieni moldoveni”? Născut la începutul lunii mai 1969, Vlad Filat tocmai împlinise vârsta de 40 de ani când a preluat conducerea cabinetului de miniştri de la Chişinău. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în satul natal Lăpuşna, o localitate din raionul Hânceşti, din apropierea graniţei pe Prut. După un stagiu militar obligatoriu în cadrul Armatei URSS (1987-1989), a studiat timp de doi ani la Colegiul Cooperativ din Republica Moldova, iar în perioada 1990-1994 a urmat cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, din Iaşi. Următorii patru ani după absolvirea facultăţii i-a petrecut tot în oraşul studiilor sale, intrând în circuitul economic ca director general al firmei RoMold Trading SRL (1994-1997), apoi ca preşedinte al Consiliului administrativ al Societăţii „Dosoftei” (1997-1998), ambele cu sediul în Iaşi.

Vlad Filat

Vlad Filat

În anul 1998 se întoarce în Republica Moldova şi este cooptat în guvernul condus de Ion Ciubuc, fiind numit director general al Departamentului Privatizare şi Administrare a Proprietăţii de Stat, o structură cu rol-cheie în reformarea economiei moldoveneşti. În 1999, timp de opt luni, ocupă un post de ministru de stat în guvernul Republicii Moldova, condus de premierul reformator Ion Sturza.

Din anul 2000 intră în afaceri şi în acelaşi timp ocupă funcţia de vicepreşedinte al Partidului Democrat din Moldova, condus la acea vreme de Dumitru Diacov. La alegerile generale din 2005 devine parlamentar pe lista Blocului Moldova Democrată, însă în septembrie 2007 părăseşte rândurile Partidului Democrat şi înfiinţează o nouă formaţiune – Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), al cărui preşedinte este ales în decembrie acelaşi an. Doi ani mai târziu, în septembrie 2009, este desemnat şi învestit în fruntea Guvernului format de Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE), mandat pe care l-a exercitat până în martie 2013, când, pe fondul unor dispute în interiorul coaliţiei, este nevoit să se retragă, în locul său fiind preferat Iurie Leancă. De menţionat că, în contextul unei instabilităţi prelungite în ce priveşte alegerea şefului statului, Vlad Filat a exercitat, în perioada 28-30 decembrie 2010, şi funcţia de preşedinte interimar al Republicii.

Vlad Filat şi-a reluat pe scară largă activităţile din domeniul afacerilor şi exercită, în acelaşi timp, funcţia de preşedinte al PLDM, formaţiune care şi-a consolidat poziţia pe eşicherul politic din Republica Moldova şi a devenit membru al Partidului Popular European. PLDM se autodefineşte ca formaţiune politică de centru-dreapta, proeuropeană, care militează pentru întărirea legăturilor cu România şi menţinerea, totodată, de relaţii normale cu Federaţia Rusă.

Într-adevăr, în timpul celor aproape patru ani cât s-a aflat în fruntea Guvernului de la Chişinău, Vlad Filat a militat constant pentru accelerarea reformelor economice şi perfecţionarea mecanismelor democratice de funcţionare a statului, menite să ducă la extinderea legăturilor cu vestul şi să facă ireversibil cursul proeuropean al Republicii Moldova. „Suntem cetăţeni europeni cu valori şi principii democratice, obiectivele noastre sunt libertatea de mişcare şi libertatea comerţului”, declara premierul Filat în preajma vizitei la Chişinău (martie 2011) a vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, personalitatea cu cel mai înalt rang de la Washington care a vizitat Republica Moldova, la invitaţia sa. „Astfel de declaraţii – consemna la timpul respectiv influentul ziar american „The Wall Street Journal” – fac din Republica Moldova un favorit al SUA şi al Uniunii Europene”. Atitudinea sa deschis proeuropeană şi prooccidentală s-a răsfrânt şi asupra relaţiilor Republicii Moldova cu România.

Fără a fi un unionist, Vlad Filat a considerat întotdeauna că „România este mai mult decât un stat vecin”, după cum consemna şi revista „Balcanii şi Europa”, care îi publica fotografia pe coperta numărului său din octombrie 2011. Nu este vorba, desigur, numai de declaraţii, faptele sunt mai concludente. În 2009, când a preluat conducerea Guvernului, sârma ghimpată încă mai exista pe graniţa de la Prut, românii – din cauza restricţiilor impuse de administarţia comunistă anterioară – nu mai puteau intra în Republica Moldova decât cu vize, iar bursele pentru studenţii basarabeni în România erau îngheţate. O situaţie cu totul nefirească pentru două state vecine şi surori, căreia noul guvern moldovean i-a pus capăt printr-o serie de măsuri hotărâte şi rapide. „Când am tăiat sârma ghimpată de pe Prut – îşi aminteşte Vlad Filat – mi-am promis mie însumi că această sârmă ghimpată nu va mai apărea niciodată! Atât eu, cât şi colegii mei vom face tot posibilul şi imposibilul ca libertatea recâştigată, această mişcare spre o viaţă mai bună a Republicii Moldova, să fie menţinută cu orice preţ… Drumul spre modernizare trebuie să continue, iar parcursul european al Republicii Moldova să devină ireversibil”.

Vlad Filat a adoptat permanent o poziţie echilibrată, realistă şi în relaţiile cu Federaţia Rusă, care iniţial nu s-a opus făţiş opţiunii proeuropene a Republicii Moldova. În anul 2010, de pildă, cu prilejul unui summit al CSI desfăşurat la Sankt Petersburg, Vladimir Putin l-a întrebat pe Filat: „De ce vreţi voi în Europa?”. Răspunsul premierului moldovean a fost fără echivoc: „Fiindcă noi suntem europeni prin cultură, prin valori. Şi istoric, şi lingvistic, noi aparţinem Europei”. În perioada respectivă nu exista încă conflictul din Ucraina, iar situaţia din regiune era în mod evident mai relaxată decât astăzi. În ultimul timp, opoziţia rusă faţă de apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană s-a accentuat în mod vizibil. Partidul Socialist din Republica Moldova (PSRM), condus de Igor Dodon, desprins din PCRM, este considerat de Vlad Filat „un partid străin”, din cauza poziţiilor sale declarat antieuropene şi antiromâneşti, care militează deschis pentru federalizarea Republicii Moldova. Există o diferenţă notabilă între socialişti şi comunişti, consideră Filat: PSRM este „pur şi simplu un partid politic aservit intereselor ruseşti, împotriva Republicii Moldova”, în timp ce PCRM nutreşte simpatii proruse, dar nu se opune orientării europene a ţării, exceptând viteza înfăptuirii reformelor, care ar trebui încetinită. Cu acest ultim aspect este de acord şi Filat, care susţine că trebuie găsit „un echilibru între viteză şi calitate, deoarece etapa implementării măsurilor legislative este complicată”. Din aceste motive, liderul PLDM a susţinut intrarea în dialog cu PCRM, mai presus de divergenţele ideologice, fapt ce a permis învestirea Guvernului minoritar format de Alianţa pentru o Moldovă Europeană cu sprijinul parlamentar al comuniştilor.

Relaţiile lui Vlad Filat cu PCRM şi Vladimir Voronin au fost, însă, întotdeauna pline de asperităţi. Imaginea de întreprinzător prosper şi contactele cu mediul de afaceri au stârnit adesea invidii, iar guvernarea comunistă din primii ani de după 2001 i-a intentat mai multe dosare penale, închise din lipsă de probe.

Retras din structurile guvernamentale, Vlad Filat face parte din Consiliul Alianţei pentru Moldova Europeană, organul de decizie politică în privinţa direcţiilor de acţiune ale Executivului pe plan intern şi extern.

În pofida imaginii sale uneori controversate, Vlad Filat s-a situat şi în 2014, conform analizelor unui institut de specialitate, în fruntea listei celor „50 de politicieni cei mai influenţi din Republica Moldova”. El deţine o avere considerabilă şi, conform datelor oficiale, veniturile în 2014 i-au sporit cu aproape o jumătate de milion de euro. O sursă importantă de venituri o reprezintă SC Kapital Invest Company SA, cu activitate în România şi în care Filat deţine o cotă de participare de 95%.

Aşa cum menţionam la începutul acestor rânduri, potrivit multor opinii, Vlad Filat reprezintă modelul unei noi generaţii, care îmbină activitatea politică de succes cu imaginea întreprinzătorului prosper. Evoluţiile viitoare vor arăta în ce măsură un asemenea model va fi validat de societatea moldovenească în curs de modernizare şi europenizare.

Dr. Ioan C. Popa


  • Când am tăiat sârma ghimpată de pe Prut, mi-am promis mie însumi că această sârmă ghimpată nu va mai apărea niciodată!”
  • Parcursul european al Republicii Moldova trebuie să devină ireversibil

 

 

 

Comunităţi româneşti în SUA şi Canada

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on Comunităţi româneşti în SUA şi Canada

Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, intitulată „Comunităţi româneşti în lume” (publicată cu ani în urmă)

George Emil Palade

George Emil Palade

Sunt prezentate dovezi excepţionale despre români care au dus în colţuri îndepărtate ale Terrei harul unui popor din mijlocul căruia s-au ivit minţi inteligente, titrate, pline de har şi înţelepciune.

Dată fiind actualitatea celor prezentate în cadrul rubricii noastre mai sus amintite, aflaţi într-o epocă în care globalizarea îşi face simţită prezenţa, prin reluarea acestui studiu reconfirmăm potenţialul valoric românesc răspândit în lume încă din urmă cu mulţi ani.

În decurs de circa un veac, un adevărat gigantic fluviu omenesc de 32.000.000 oameni s-a revărsat din Europa în Lumea Nouă. Între aceştia s-au aflat şi românii, mai exact oameni provenind din spaţiul românesc, căci în statisticile americane se consemna, de regulă, nu naţionalitatea, ci locul de origine. Astfel, în cele mai multe cazuri, în statisticile privind ţinuturile româneşti de plecare, alături de etnia majoritară românească sunt cuprinşi evrei, germani, ucraineni, armeni etc. Până la primul război mondial, sursa geografică principală a emigraţiei româneşti în SUA a fost Transilvania, urmată apoi de departe de Bucovina şi prea puţin reprezentată de Regatul României condus de regele Carol I. Emigrările din Transilvania cu intensitate variabilă, au fost un fenomen permanent în secolele XIII-XIX. La început, din Transilvania, destui au plecat vremelnic în zone mai apropiate, precum România transcarpatică, Dobrogea, Peninsula Balcanică, Crimeea, Caucaz etc. În acest context se înscriu, înaintea primului război mondial, şi emigrările unor români peste ocean. Au fost apoi emigrările definitive. Acestea au devenit frecvente în epoca modernă. Aceste emigrări definitive s-au datorat unor cauze complexe, ce au acţionat simultan. Unele au fost de natură economică, altele de natură politică şi naţională.

Anghel Rugina

Anghel Rugina

În anul 1910, recensământul nord-american consemna 87.724 persoane originare prin naştere sau părinţi, din România. Dintre aceştia, 20.707 erau persoane născute în America cu ambii părinţi născuţi în România, 1.093 persoane aveau doar unul dintre părinţi născut în România, iar 65.923 persoane erau imigranţi născuţi în România antebelică. După primul război mondial, în SUA au continuat să trăiască o serie de români. Recensământul din anul 1920 consemna 102.823 persoane născute în spaţiul românesc. Dintre acestea 93.456 trăiau în mediul urban, iar 42.225 dobândiseră deja cetăţenia americană. În anul 1930, în SUA se aflau 146.393 foşti imigranţi români, dintre care 26.102 veniseră în SUA după 1920.

Masa principală a grupului românesc continua să trăiască în principal în oraşe în statele New York, New Jersey şi Pennsylvania. A doua regiune de concentrare a românilor era în zona centrală în statele Ohio, Indiana, Illinois. Alţii erau împrăştiaţi până în California şi Oceanul Pacific.

În ajunul celui de-al doilea război mondial, episcopia misionară ortodoxă avea în subordine patru protopopiate în SUA – la Cleveland, Detroit, Chicago şi Philadelphia. Au continuat să existe o serie de societăţi de asistenţă socială şi de cultură. În cursul veacului XX, mai devreme sau mai târziu, peste ocean românii din SUA şi Canada au creat peste 150 de aşezăminte româneşti. Treptat, s-a manifestat şi o tendinţă a unificării acestora. Astfel s-a ajuns la creearea în anul 1928 a unei organizaţii centralizate unice a românilor americani: „Uniunea şi Liga Societăţilor Româneşti din America”.

Ciprian Foias

Ciprian Foias

Românii americani au fost vizitaţi în coloniile lor de o serie de personalităţi remarcabile din ţară. În anul 1923, apoi din nou în 1925, 1926, 1929, 1930, 1932, 1933 şi 1937, George Enescu a întreprins repetate turnee muzicale peste Ocean, susţinând concerte speciale şi având întâlniri cu grupul etnic român. În anul 1925 a vizitat coloniile româno-americane Nicolae Titulescu. La 27 ianuarie 1930 a ajuns pe continentul american marele istoric naţional Nicolae Iorga. El a fost primit la Casa Albă de preşedintele Hoover. A ţinut o serie de conferinţe şi a vizitat multe dintre centrele româneşti străbătând SUA de la Atlantic la Pacific. La întoarcerea în ţară a publicat o foarte interesantă lucrare: „America şi românii din America”.

În cursul deceniului IV s-au intensificat acţiunile antirevizioniste ca şi cele de prezentare a realităţilor româneşti ce au precedat implicarea activă a românilor din SUA şi Canada în acţiunea antifascistă şi pentru democraţie din timpul celui de- al doilea război mondial. Alături de toţi rezidenţii din America de Nord, şi românii de acolo s-au situat clar împotriva fascismului, pentru victoria Aliaţilor.

Petru Popescu

Petru Popescu

După intrarea României în război, în iunie 1941, în America s-a format un „Comitet Naţional al Românilor Americani”. Acesta a adresat o chemare pentru convocarea unei conferinţe naţionale a emigraţiei româneşti, în vederea susţinerii luptei pentru cauza românească. La 26 octombrie 1941, într-o conferinţă naţionala la Cleveland a americanilor de origine română, s-a votat în unanimitate crearea „Alianţei pentru democraţie a românilor americani”, care îşi propunea ajutorarea României în numele ideilor de democraţie şi libertate. A fost adoptată o declaraţie de principii şi a fost trimisă o telegramă preşedintelui Statelor Unite: „Jurăm cel mai deplin sprijin pentru poziţia dumneavoastră fermă contra hitlerismului. Ne angajăm din nou să apăram democraţia americană şi eliberarea ţării noastre de origine. Reprezentând peste două sute de organizaţii din întreaga Americă, ne propunem să raliem sprijinul tuturor americanilor de origine română la lupta comună împotriva spiritului de agresiune”.

Liviu Ciulei

Liviu Ciulei

Aproximativ opt mii de români americani, tineri şi tinere, au fost încadraţi în forţele americane terestre, aeriene şi navale. Au avut grade din cele mai diverse, de la soldat la maior. Au constituit şi un corp auxiliar feminin. Li s-au adaugat aproape două sute de români provenind din Canada. Aceşti militari s-au ilustrat în timpul războiului pe teatre de operaţiuni împrăştiate peste tot, dând între altele şi o serie de victime. Unii au luptat în nordul Africii, alţii au căzut în Italia sau deasupra Germaniei, precum şi cu ocazia debarcării din Normandia sau în alte părţi ale Europei. Nu puţini au fost cei care au luptat în insulele Pacificului (Hawai, Filipine, Okinawa). De exemplu, pilotul Alexandru Vraciu, provenind din Indiana. A doborât 41 de avioane japoneze, devenind cunoscut sub numele de „Şoimul Carpaţilor şi vulturul Pacificului”. S-au mai ilustrat în diverse feluri români americani precum John Florea, Marin Burcă, Augustin Anghel etc. Inginerul chimist Steve Bogolea a fost implicat direct în crearea primei bombe atomice.

Ionel Perlea

Ionel Perlea

Aşa cum s-a apreciat, lupta şi sacrificiile americanilor de origine română pentru libertate şi democraţie în anii celui de-al doilea război mondial se constituie într-o pagină pozitivă şi meritorie a istoriei românilor de pretutindeni.

După al doilea război mondial, spre continentul nord-american s-au îndreptat destui reprezentanţi de seamă ai exilului românesc. Ca şi mulţi alţi români care au vrut să îşi creeze o nouă viaţă, departe de „paradisul” comunist. Mulţi s-au ilustrat acolo ca personalităţi care au facut/fac deopotrivă onoare atât ţării de origine, din care au plecat, cât şi celor de adopţie.

Între personalităţile de seamă de dicolo de ocean, cca. 40% s-au afirmat în domeniul ştiinţelor, 30% în domeniul literelor, peste 20% în domeniul artelor şi mai puţin de 10% s-au consacrat unor activităţi politice, religioase etc.

Între oamenii de ştiinţă s-au remarcat, între alţii, medicul şi biologul George Palade, savantul şi literatul Mircea Eliade, economistul Anghel Rugină, demograful Sabin Mănuilă, matematicianul Ciprian Foiaş. Între oamenii din litere pot fi amintiți Petru Popescu, Aurel Sergiu Marinescu, Aristide Buhoiu, Petre Popescu, Zahi Pană etc. Printre artişti s-au ilustrat regizorii Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Jean Negulescu, dirijorul Ionel Perlea, interpreţii Şerban Lupu, Iolanda Mărculescu etc. În domeniul spiritualităţii pot fi amintiţi episcopul Valerian Trifu, monseniorul Octavian Perlea, Maica Alexandra, preotul Gheorghe Calciu Dumitrasa. Multă vreme s-au aflat în America, în calitate de membri ai Comitetului naţional român, adevarat guvern în exil, sau ca membri ai Ligii românilor liberi, importante personalităţi, precum generalul Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, Constantin Vişoianu, Alexandru Creţianu ș.a. Alături de aceştia, ilustraţi mai cu seama în SUA, s-au aflat şi alţii, în Canada, care s-au manifestat mai cu seamă prin „câmpul românesc” din Hamilton – Ontario, adevărat simbol al românismului, organizator, între altele, şi al Romfest-urilor, „forumuri de spiritualitate şi de cultură pan-românească”.

O alternativă… cosmică

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on O alternativă… cosmică

caricaturaZilnic, prin televiziuni, prin filme de groază, artistice, documentare, chiar şi de desene animate, ni se propovăduiește că nu avem încotro şi că, dacă nu azi, atunci mâine sau poimâine vom fi asaltați de cohorte de extratereştri, belicoși rău, care ar putea duce omenirea la prăbuşire. Şi ce ni se transmite de la New York, chiar de la faimoasa organizaţie mondială care ar trebui să ocrotească pământenii? ONU a luat în considerare numirea unui reprezentant care să acţioneze ca „persoană de contact” în eventualitatea unei debarcări a extratereştrilor pe Terra pentru a-i îndupleca. Mai-marii Pământului au decis ca răspunsul omenirii în cazul sosirii unor vizitatori de pe alte planete să fie unul insolit… adică trebuie conceput de o persoană competentă, calificată, iar aceasta nu este alta decât d-na Mazlan Othman, astrofizician de origine malaeziană, şefa Biroului pentru probleme spaţiale al ONU (UNOOSA), cu sediul la Viena, devenită „ambasador pentru extratereştri în cadrul Naţiunilor Unite” (cotidianul britanic „The Telegraph”).

Și dacă la pericolul cel mare al propovăduitorilor sfârşitului lumii, Armaghedonului, Apocalipsei s-ar adăuga și apariția războiului nuclear ce ne-ar pândi de după colț, cum am scoate-o la capăt? Dar mai bine să ne ocupăm de sosirea extratereștrilor, evident, agresivi și geloși pe marile noastre isprăvi terestre în care domină „Homo homini lupus”. Fostul președinte american Ronald Reagan, în urmă cu ani buni, chiar credea că extratereștrii vor cuceri pământul. Se amintește că în anul 1982, după participarea la o proiecție la Casa Albă a unor filme (pentru judecători, astronauți și alte VIP-uri) ale regizorului Steven Spielberg, despre invazia cosmică, acesta a exclamat, la finalul proiecțiilor: „Există un număr de oameni în această cameră care ştiu că tot ceea ce a apărut pe ecran este adevărat”.

Reagan a mers chiar mai departe când s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov pentru prima dată, la un summit în Geneva, în anul 1985, conform cărţii „How UFOs Conquered The World”, care va fi lansată în curând. Autorul, dr. David Clarke, a declarat: „Reagan l-a uimit pe Gorby, afirmând ca sigur că cele două superputeri vor coopera dacă Pământul ar fi ameninţat de o invazie extraterestră. Fiind luat prin surprindere, în necunoștință de cauză, liderul sovietic a schimbat subiectul în mod politicos”.

Colin Powell, viceconsilier pentru securitate naţională la acea vreme, a fost îngrozit când Reagan a repetat povestea în cadrul unei întâlniri cu liceeni din Maryland. Powell a verificat discursurile preşedintelui şi a şters „referirile interplanetare” până când acesta a părăsit biroul. Se amintește că ori de câte ori Reagan aducea în discuţie ameninţarea unei invazii extraterestre, Powell îşi dădea ochii peste cap şi spunea staff-ului: „Iarăşi vin micii omuleţi verzi!”.

Autorul cărții menționate mai adaugă: „Comentariile lui Reagan făcute în prezenţa lui Gorbaciov, la Summitul din 1985, implică faptul că s-ar putea ca el să fi crezut că ameninţarea reală nu vine din spatele Cortinei de Fier, ci din partea unor extratereştri ostili”. Dar nici Gorbaciov nu era departe de a consimți existența unei viitoare invazii de extratereștri. Într-o declarație ulterioară, acesta a confirmat conversația cu Reagan, adăugând, la rândul său, că, personal, „nu contrazice ipoteza, deşi este devreme să ne facem griji faţă de o astfel de invazie”…

Deci, vorbind mai în glumă, mai în serios, poate că ar fi bună o coaliție americano-rusească gata pregătită pentru a contracara orice eventualitate a debarcării unor formațiuni compacte de extratereștri puși pe lichidarea rasei umane. Se cunoaște, doar, că fiecare dintre cele două mai puteri are la dispoziție arsenale uriașe de bombe nucleare, de arme ultra-sofisticate pe care, în loc să le folosim unii împotriva altora, cei de pe pământ, l-ar putea înfrunta cu voinicie pe dușmanul iminent care se anunță … Cine va fi, cum va arăta, nu știm dar… să ne pregătim. Poate de aceea și capătă dimensiuni uriașe arsenalele militare de pe glob. Mai știi?!

(În anii ‘80, potrivit Institutului Gallup, 57% dintre americani credeau că OZN-urile sunt ceva real și anunță un pericol adevărat. Printre ruși, mai realiști, doar 47 % așteptau cu încredere, ca și noi românii, altădată, debarcarea… extratereștrilor).

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult