18
October , 2017
Wednesday

Periplu sentimental

România balneară de altădată

Reporter: editura July - 12 - 2015

Obiceiul de a părăsi marile aglomerări urbane pe timp de caniculă este, probabil, la fel de vechi ca şi marile aglomerări înseşi. Pentru Europa, el e atestat încă din Antichitate: Cicero se retrăgea pe colinele de la Tusculum, împăraţii – la vilele de la Capri sau Baiae – localitate al cărei nume înseamnă chiar „băile”.

Baile Herculane

Baile Herculane

O vreme, către sfârşitul Antichităţii şi în secolele de început ale Evului Mediu, locuinţele de la ţară vor deveni chiar locuinţe principale. Splendoarea vilelor rustice din Sicilia sau Gallia, cu instalaţii complexe de încălzire şi aducţii de apă, cu mozaicuri şi pavaje de marmură, uimesc călătorii şi azi.

A urmat apoi, la începutul celui de-al doilea mileniu, renaşterea oraşelor, astfel că, secole de-a rândul, nobilii de pe toate meridianele îşi vor împărţi acum timpul între reşedinţa urbană şi cea de la ţară. Regăsim acest model al verilor petrecute „la moşie” până târziu, în sec. XIX, atât în literatura rusă, cât şi în cea de la noi. În Moldova mai ales, se adaugă obiceiul petrecerii lunilor de vară la mănăstiri (Neamţ, Secu, Văratec, Agapia, Durău, Sihăstria), cum o atestă corespondenţa epocii, de pildă cea a lui Vasile Alecsandri. Din nou, e vorba de o minoritate avută, care se retrăgea din calea vipiei estivale în zone rurale, când nu evada în străinătate, „la băi”.

Castelul Peles

Castelul Peles

Moda frecventării acestor izvoare de sănătate acvatică, dar şi de distracţii mult mai puţin igienice, pe care le atestă pretutindeni asocierea între ape minerale şi cazinouri, data şi ea din Antichitate; să amintim doar celebrele Băi ale lui Hercule, din Dacia romană. Ea cucereşte însă, încă de la finele sec. XIX, teritorii tot mai întinse, de la Marienbad şi Vichy la Karlsbad, Tuşnad şi Balvanyos. Pentru marea majoritate a orăşenilor însă, vara rămâne, ca în „Schiţele” lui Caragiale, anotimpul canicular şi perpetuu însetat al caldarâmului fierbinte, rareori întrerupt de câte o scurtă excursie la Sinaia şi, ca Miţa, la cascada Urlătoarea.

Într-adevăr, pentru România acelor vremi, prima mare cotitură vilegiaturistică este legată de înălţarea Palatului Peleş ca reşedinţă de vară a familiei regale. Zona împădurită de pe valea Prahovei unde se află azi Sinaia era încă nelocuită în secolul al XVII-lea, primii locuitori fiind călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între 1690-1695 de către Mihai Cantacuzino, Mare Spătar, şi numită aşa după numele Peninsulei Sinai, unde spătarul fusese în hagealâc. La 5 august 1866, principele Carol I al României a ajuns la Mănăstirea Sinaia, dar abia două decenii mai târziu familia regală îşi va stabili acolo reşedinţa de vară, construind complexul castelului Peleş (1873–1883).

Cazinou Constanta

Cazinou Constanta

Încep să se ridice şi hoteluri, şi vile ale marilor familii din anturajul Curţii, curând Sinaia se va îmbăgăţi şi cu un monumental cazinou (1912–1913) – semnul concret al funcţiei de odihnă şi divertisment, înainte de toate pentru protipendadă, pe care staţiunea îl dobândise durabil.

După primul război mondial se petrec însă câteva transformări importante în societate, cu efecte notabile şi în peisajul vacanţelor. Cea mai spectaculoasă se situază la joncţiunea dintre apariţia concediilor remunerate şi creşterea spectaculoasă a importanţei sporturilor în viaţa cotidiană. După secole de latenţă, educaţia fizică şi sportul revin în rândul practicilor urbane curente; medicii încep să facă elogiul razelor solare, acompaniind astfel creşterea explozivă a celor care se expun la plajă.

Dincolo de tradiţionalul repaos duminical, apare acum un timp dedicat propriei persoane: societatea inventează ceea ce se numeşte loisir, timpul consacrat divertismentului. Acum intră în vocabularul curent expresia engleză week-end.

Techirghiol, 1931

Techirghiol

Mai mult, sub presiunea mişcărilor sindicale tot mai influente şi a temerii faţă de modelul comunist, în perioada interbelică se instituie mai pretutindeni dreptul salariaţilor la concediu plătit. În aceste condiţii, o vilegiatură nu mai e un privilegiu excepţional şi devine o practică anuală a familiilor de condiţie medie, mai ales în anii de redresare economică de după Marea Criză. Poate cea mai cunoscută ilustrare literară a acestor noi realităţi este, în literatura română, piesa lui Mihail Sebastian, „Jocul de-a vacanţa”, care pune în lumină deopotrivă sentimentul de libertate al timpului liber şi efemerul, uneori chiar înşelător, al acestei iluzorii evadări din cotidian.

Ar trebui probabil să adaug un alt factor: medicii constată că marea face foarte rău tuberculozei pulmonare şi că doar aerul tare de munte poate ajuta vindecarea. În noiembrie 1924 apare romanul ilustru al acestei descoperiri, „Muntele vrăjit”, al lui Thomas Mann, care atestă o nouă viziune a muntelui în perioada interbelică. Pe un vârf al Caraimanului, în anii `30, se construieşte sanatoriul care mai târziu avea să devină hotelul de la Cota 1400.

Loc de însufleţite competiţii de schi şi de drumeţii prin codri şi peisaje fără egal, loc al vindecărilor mult aşteptate şi al poienelor însorite, vacanţele la munte sunt tot mai obişnuite în anii dintre cele două războaie mondiale, depăşind cu mult spaţiul iniţial al „Perlei Carpaţilor”, care rămâne mai degrabă în seama categoriilor sedentare. Alte staţiuni de munte, în primul rând Predealul, atrag turiştii cu ambiţii sportive.

Existenţa Predealului este inaugurată de semnarea unei convenţii dintre România şi Austro-Ungaria privind construirea liniei ferate Ploieşti-Braşov, cu joncţiunea la punctul Predeal, la frontiera dintre România şi Austro-Ungaria, inaugurată în 1882. În 1908, Buştenii şi Poiana Ţapului se desprind de Predeal, iar în 1912 şi Azuga devine de sine- stătătoare. În fiecare dintre aceste aşezări se ridică vile mai mici sau mai impunătoare, hoteluri şi pensiuni, astfel că un număr tot mai mare de locuitori ai României, mai mici şi apoi mai mari, îşi petrec vacanţele pe Valea Prahovei.

Peisajul vilegiaturistic al ţării se îmbogăţise subit odată cu Marea Unire, dar cred că nu greşesc spunând că direcţiile de deplasare în vacanţă rămân multă vreme cele tradiţionale, Valea Prahovei şi, în mult mai mică măsură, Valea Oltului pentru munteni şi olteni, Ceahlăul şi colinele Moldovei de Sus pentru moldoveni, băile şi apele minerale din Harghita şi Covasna – Borsec, Balvanyos, Sovata – dar şi de la Ocnele Sibiului şi Oradea-Felix pentru Transilvania. Poate doar Băile Herculane să fi depăşit aceste bariere, care depind şi de distanţe, şi de existenţa sau absenţa căilor ferate.

Excepţia majoră rămâne, atunci, ca şi mai aproape de noi, litoralul. Alipirea Dobrogei a coincis în mod fericit cu primele decenii de valorificare a ecosistemului maritim ca loc de recreere şi cură balneară. Din această ultimă perspectivă, nămolurile de la Techirghiol şi Mangalia, apele sulfuroase şi sărate din ambele localităţi s-au dovedit salutare pentru multe maladii, asigurând dezvotarea unor centre de mare impact şi popularitate, mai ales cel de la Eforie şi Carmen Sylva – azi Eforie Sud. Acestor localităţi li se adaugă o nouă viaţă a oraşului Constanţa, devenit un loc agreabil de vilegiatură, mai ales prin prelungirea sa către Năvodari – plaja de la Mamaia, Aici se şi ridică câteva hoteluri elegante – Rex, de pildă – şi un cazinou, dar care atrage un alt public. Familia regală, cu deosebire generaţia mai tânără, are vile aspectuoase în stil oriental, a căror perlă rămâne, indiscutabil, palatul Reginei Maria de la Balcic.

Despre acesta şi despre locurile atât de iubite nu doar de Regină, ci şi de numeroşii pictori, poeţi şi visători de toate obedienţele care îl populează în anii `20-`30 ai secolului trecut, colegul şi prietenul Lucian Boia a publicat recent o fermecătoare monografie, „Balcic. Micul paradis al României Mari”, (ed. Humanitas, Bucureşti, 2014). Îi las lui Boia binemeritatul privilegiu de a vorbi despre Balcic şi voi încheia aceste rânduri cu o scurtă evocare a Mangaliei. Un târg pitoresc, turco-tătăresc, cu unele adăugiri de mocani şi machedoni colonizaţi aici după 1878, în mijlocul căruia se ridicaseră două hoteluri şi, inevitabil, un cazinou, dar şi puzderie de vile special destinate vacanţelor. Deasupra acestora trona, impunătoare, Casa Corpului Didactic, unde profesorii îşi puteau petrece vacanţele fără prea mare cheltuială; aici venea, vară de vară, şi Nicolae Iorga, cu soţia şi cei şase copii, cum venea şi bunicul meu, Constantin Moisil, cu familia. Am apucat Mangalia veche în anii imediat de după război, dar peste puţină vreme zona a fost interzisă civililor şi, în 1959–1960, când am putut reveni, n-am mai recunoscut decât pietrele incintei greceşti, în rest spaţiul era înregimentat în şiruri de blocuri.

Nu pot să închei aceste reflecţii fără a spune că, în anii de după cel de-al doilea război mondial, vilegiatura şă vacanţele balneare au devenit, pentru prima dată în istoria României, un fenomen de masă. Putem acum să strâmbăm din nas la ideea turismului sindical şi la colectivismul apăsător al acestor vacanţe organizate. Dar ele au schimbat pentru totdeauna ritmul de viaţă al celor mai modeşti dintre compatrioţii noştri. Ar fi traumatizant şi aproape imposibil să revenim la reflexele interbelice, aşa că noi toţi, societatea românească, trebuie să găsim o alternativă accesibilă la vilegiaturile all-inclusive.

Prof. Dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult