24
June , 2017
Saturday
„Cetăţeni „de mâna a doua”? Autorităţile din Marea Britanie pregătesc măsuri care să blocheze accesul românilor ...
Corespondenţă specială Ecourile manifestărilor comemorative (după alţii, aniversare!), organizate în mai 2012 cu prilejul împlinirii a ...
Fără certificare minoritară Cu un secol în urmă, în 1914, în Bulgaria, în zona Vidin, erau ...
În această primăvară s-au împlinit doi ani de existenţă a Fundaţiei Internaţionale de Cooperare şi ...
În anul 2002, Biblioteca din Shanghai a iniţiat, cu sprijin guvernamental, Programul „Window of Shanghai”, ...
Cea de-a 49-a ediţie a Conferinţei de Securitate de la München, desfăşurată la începutul lunii ...
Nimeni nu ştie mai bine decât americanii ce este aceea o performanţă, care poate fi ...
Obiceiul de a părăsi marile aglomerări urbane pe timp de caniculă este, probabil, la fel ...
Plata şomajului pentru a deschide o firmă Plata unică a şomajului pentru a vă deschide o ...
La început de an, în Germania, la Hamburg, a fost inaugurată o nouă sală de ...
ne declară dl. Vasile Blaga, ministrul Administraţiei şi Internelor, în cadrul interviului special acordat revistei ...
Una dintre personalităţile istorice cele mai frecvent omagiate în perioada comunistă a fost Nicolae Bălcescu: ...
Uniunea Europeană a avut mai multe personalităţi care au prevăzut şi întemeiat ceea ce cunoaştem ...

Archive for September, 2015

Un parcurs estival dificil

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Un parcurs estival dificil
Carol Roman

Carol Roman

N-ar mai avea rost să evocăm vara neaşteptat de capricioasă pe care am parcurs-o. Cu toţii am trăit temperaturi caniculare, nopţi reci urmate de ploi torenţiale, inundaţii, grindină. Şi va trebui să remarcăm în special că acestui zbucium al naturii i se adaugă şi o seamă de evenimente social-umane ce ne-au complicat existenţa. Ne referim la Uniunea Europeană, care traversează cu greu impasurile datorate stagnării economico-sociale. Ţări ca Italia, Spania, Portugalia, Franţa încearcă să depăşească cotele slabe ale performanţelor lor economice, de mai mulţi ani dorind să revină la o linie de plutire sustenabilă. În acest context, un moment deosebit de dificil l-a reprezentat, şi mai continuă încă să fie, cazanul grecesc pe cale de a exploda. Nu exagerăm cu nimic dacă afirmăm că toate forţele lucide ale Europei s-au concentrat pentru a rezolva situaţia gravă a Greciei şi găsirea unei soluţii pentru salvarea statului elen de la prăbuşire ori de la ieşirea din Uniunea Europeană.

E drept că Grecia a evitat la limită falimentul statului, dar noile împrumuturi oferite cu mare greutate şi cu surplusuri de condiţionări nu fac decât să majoreze datoria enormă a statului grec. Se remarcă refuzul prelungit al Fondului Monetar Internaţional de a deveni parte la Acordul de ajustare a Atenei, condiţionând participarea la efortul economic doar dacă datoria ţării, de 178 % din PIB, nu ar fi fost modificată. Oricum, marea masă a populaţiei greceşti va trebui să plătească cheltuielile nesăbuite făcute chiar de ea cu sumele imense primite cu uşurinţă, pe datorie, de la marile bănci internaţionale care au cerut restituirea lor, evident, inclusiv dobânzi.

În această vară, Europa a mai fost supusă şi la torentul de emigranţi din Africa: mii de oameni veniţi din Tunisia, Siria, Nigeria, Somalia, Mali traversează în continuare apele mediterane, în căutarea unei vieţi fără grija supravieţuirii şi a pericolului de a fi decimaţi de gloanţe din propriile lor ţări. Potrivit ONU, aproximativ 28.843 de emigranţi au sosit în Grecia sfâşiată de dileme economice între 8 şi 14 august, ce se adaugă celor 160.000 de emigranţi ajunşi în primele opt luni. Un mare număr de refugiaţi africani înaintează zilnic spre Italia, Serbia, Ungaria, mulţi dintre aceştia având drept obiectiv Marea Britanie, Franţa şi Germania. Din păcate, până la ora actuală nu există o soluţie europeană pentru rezolvarea acestei avalanşe umane prăbuşite asupra Europei. Iar încercarea de a se lua unele măsuri în urma cărora câteva mii de transfugi ar urma să fie adăpostiţi în ţări europene nu progresează, deoarece sunt tot mai multe state ce nu s-au declarat dispuse să primească mii de refugiaţi cărora să le asigure şi mijloace de supravieţuire. Aproape toate ţările europene sunt alarmate de torentul de nou-sosiţi pe continent, care ar putea deteriora statutul social şi nivelul lor de trai. O problemă nouă cu faţă veche a apărut în Germania, unde se preconizează ca în acest an să se primească peste 500.000 de refugiaţi, ceea ce ar tulbura climatul social-politic al ţării. Sunt tot mai numeroase cazurile de atacuri şi discursuri rasiste. Numai în decursul acestei veri au existat peste 250 de manifestări rasiale, iar reţelele sociale sunt pline de atacuri dure împotriva emigranţilor. A venit şi replica unor personalităţi democratice din Germania, care au condamnat atacurile împotriva africanilor ce-şi căutau un adăpost. Din păcate, multe atitudini retrograde împotriva refugiaţilor utilizează terminologia veche nazistă. „Dacă nu eşti de părere că toţi refugiaţii sunt paraziţi care trebuiesc vânaţi, arşi sau gazaţi, atunci ar trebui să-ţi faci cunoscut punctul de vedere” s-a adresat populaţiei, sub forma unui protest antirasist, o prezentatoare de la televiziunea publică ARD, în cadrul unei dezbateri la nivel naţional. La rândul lor, oficialităţi germane au condamnat atacurile asupra unor centre de refugiaţi din Germania, iar cancelarul Angela Merkel a avertizat că problema azilului pentru nou sosiţi ar putea deveni o provocare mai mare pentru Uniunea Europeană decât criza financiară din Grecia şi chiar depăşirea efectelor unor momente critice economice, prelungite încă, în ţări europene.

În mod cert, parcurgem o vară fierbinte, extrem de dificilă, care solicită clarviziune, responsabilitate, soluţii, şi mai cu seamă păstrarea unei ambianţe democratice, statornicite în lumea europeană.

Carol Roman 

 

Holocaustul romilor

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Holocaustul romilor

În amintirea genocidului rom din al doilea război mondial, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care ziua de 2 august este stabilită ca „Ziua europeană de comemorare a Holocaustului împotriva romilor”. Conform estimărilor care au stat la baza documentului, cel puţin jumătate de milion de romi au fost exterminaţi pe continent de regimul nazist şi de aliaţii acestuia, iar în unele state europene a fost asasinată peste 80% din populaţia romă. În noaptea de 2-3 august 1944, 2.897 de romi, mai ales femei, copii şi bătrâni, au fost ucişi în lagărul de romi de la Auschwitz-Birkenau. Recunoscând realitatea istorică a genocidului rom, Parlamentul European atestă existenţa şi a altor forme de persecuţie care au generat drame umane inimaginabile – şi care i-au afectat şi pe romii din România – cum ar fi deportările şi internările forţate.

La inaugurarea Monumentului Holocaustului romilor

La inaugurarea Monumentului Holocaustului romilor

În timpul celui de-al doilea război mondial, între 20.000 şi 60.000 de romi din România au fost deportaţi în lagăre – femei, bărbaţi, copii. Datele istorice arată că, deşi în ţara noastră nu s-a aplicat direct „soluţia finală”, mai exact transportarea direct în camerele de gazare, mareşalul Ion Antonescu a ordonat deportarea romilor. „Cifrele celor deportaţi, ca şi în cazul evreilor, sunt extrem de disputate. A fost un genocid, ori în cazurile de genocid nu se mai mai ştiu cifre exacte. Ce s-a întâmplat atunci a fost un holocaust”, explică profesorul de istorie Corneliu Riegler.

Mai puţin de jumătate din cei arestaţi şi trimişi în lagăre de exterminare s-au întors după încheierea războiului. Au trăit orori greu de imaginat şi de exprimat în cuvinte. Unii au pierit, iar puţinii supravieţuitori proiectează astăzi imaginea unor trecute suferinţe dramatice. În memoria sacrificiului lor, la iniţiativa europarlamentarului Damian Drăghici, renumit reprezentant al etniei, a fost dezvelit primul monument care comemorează Holocaustul romilor, la Muzeul Culturii Romilor din Bucureşti. „La 71 de ani de la această problemă uriaşă din istorie, am realizat monumentul Holocaustului romilor. Atat comunitatea romă, cât şi comunitatea majoritară din România aveau nevoie de un astfel de simbol, pentru a se putea reconecta prin prisma empatiei generate de o imensă suferinţa umană. Monumentul este în acelaşi timp un pas important în reconstruirea memoriei colective a comunităţii rome, care are nevoie de simboluri regeneratoare puternice. Monumentul conţine trei astfel de simboluri: în primul rând rugina, apoi lumânările şi sârma ghimpată şi roata romilor – jumătate închisă, jumătate deschisă”, a detaliat europarlamentarul român de etnie romă pentru revista noastră.

1De altfel, în numele simbolurilor perene ale culturii romilor şi pentru eterna memorie a victimelor unuia dintre cele mai întunecate momente ale istoriei omenirii, monumentul inaugurat la Bucureşti va fi mutat în Parlamentul European. „Problema romilor este considerată o problemă paneuropeană. Fiecare stat membru trebuie să-şi asume integrarea romilor. La noi pe paşaport nu scrie rom. Scrie român şi, foarte important, cetăţean european”, conchide europarlamentarul Damian Drăghici.

Pentru ca lecţiile istoriei să fie însuşite de prezent şi să asigure un viitor mai bun etniei, oficialii de la Bruxelles fac apel la o sporire a eforturilor pentru a pune capăt discriminării, discursurilor instigatoare la ură şi infracţiunilor motivate de ură împotriva romilor, care reprezintă un curent „incompatibil cu normele şi valorile Uniunii Europene, un obstacol major în calea integrării sociale de succes a romilor”.

Gând şi faptă

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Gând şi faptă

Şi în acest an, revista „Balcanii şi Europa” a continuat demersul său editorial deosebit de apreciat: publicarea Suplimentelor dedicate comunităţilor româneşti din diaspora, iniţiate şi susţinute de domnul Nicolae Dumitru, preşedintele „NIRO Investment Group”.

Publicaţia „Români peste hotare” şi-a propus de la primele sale numere să susţină eforturile depuse de compatrioţii noştri în vederea integrării în Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Italia să evidenţieze calităţile profesionale, să-i sprijine în eforturile lor de zi cu zi de a se acomoda în ţările care le-au devenit gazde binevoitoare.

Preocupaţi în mod constant de felul în care migranţilor români le sunt respectate drepturile, în concordanţă cu calitatea lor de cetăţeni europeni, de modul în care sunt susţinuţi şi apreciaţi, am reflectat în paginile noastre participarea diasporei româneşti la dezvoltarea ţărilor europene, am evidenţiat eforturile şi împlinirile românilor, felul în care mulţi dintre aceştia au răzbit şi s-au realizat. În acelaşi timp am dorit să devenim un ghid util pentru cei sosiţi la muncă în aceste state, încercând să le aducem la cunoştinţă informaţii utile pentru intrarea lor în legalitatea europeană.

Am fost deopotrivă ecoul celor performanţi, precum şi vocea celor discriminaţi.

supliment-spania-6supliment-anglia-6supliment-GBO2supliment-FRANTA3supliment-20EDITIIsupliment-GBO3

Ce ne apropie, ce ne desparte…

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Ce ne apropie, ce ne desparte…

Relaţiile româno – ungare au un trecut foarte îndelungat şi au cunoscut momente faste şi nefaste, uneori, din punctul de vedere al contemporaneităţii, chiar paradoxale. Un exemplu ar fi contribuţia lui Albert Király, sub comanda căruia s-au aflat mii de oşteni secui veniţi în sprijinul principelui Mihai Viteazul în bătălia de la Călugăreni. Ne vom limita doar la câteva fapte, momente şi intenţii declarate care privesc dinamica relaţiilor cu vecinii noştri de la vest de după primul război mondial. Tratatul de la Trianon stabilea termenii existenţei a două state suverane şi independente, Regatul României şi Regatul Ungariei, rezultate din starea de fapt politică, militară, economică şi etnică constituită prin destrămarea Imperiului Austro – Ungar, în urma înfrîngerii Puterilor Centrale de către Antantă. La tratativele de pace, reprezentanţii Ungariei au avut ca principal argument al pledoariei lor pentru păstrarea posesiunii asupra Transilvaniei supoziţia că România nu are capacitatea administrativă, culturală şi politică de a administra această provincie. Delegaţia ungară la tratativele de la Trianon se afla în eroare. După un secol, Transilvania nu şi-a pierdut caracteristicile, presupuse a fi în pericol din cauza administraţiei româneşti, iar conservarea acestui specific de diversitate culturală şi etnică după un secol de turbulenţe şi tragedii arată limpede că statul român a avut şi are toată capacitatea de administrare, respectând mai mult şi mai bine drepturile minorităţilor decât predecesorii săi, în istorie.

Prima şedinţă comună a guvernelor român şi ungar (2005)

Prima şedinţă comună a guvernelor român şi ungar (2005)

Dacă după primul război mondial opinia publică şi statul ungar au fost preocupate de recâştigarea Transilvaniei pe cale violentă, făcând un joc deschis, pe faţă, de revizuire a Tratatului de la Trianon şi căutând sprijinul fostelor puteri Centrale, între care Germania lui Hitler avea un rol decisiv, iar Italia fascistă fiind un aliat neaşteptat datorită ambiţiilor imperiale ale lui Benito Mussolini, obţinând aşa Dictatul de la Viena, după cel de-al doilea război mondial revizionismul interbelic a căpătat o nouă formă, rămânând, în esenţă, acelaşi. Locul Germaniei a fost luat de Uniunea Sovietică, singurul garant şi arbitru în toate diferendele, de orice natură, dintre ţările zonei sale de control, aşa-numitul lagăr socialist din Europa centrală şi de est. Relaţiile româno-ungare erau atent dirijate de la Kremlin, ţinîndu-se cont, în primul rând, de interesele URSS. Ambele state făcuseră parte din tabăra Axei, fiind aliaţi mai mult sau mai puţin fideli Germaniei hitleriste. Ungaria mai mult, România mai puţin. Nordul Ardealului a fost o miză a şantajului exercitat de Uniunea Sovietică asupra Regatului României pentru atingerea a două scopuri – un guvern fidel URSS şi acceptarea fără comentarii a înglobării Basarabiei în aceasta. Administraţia sovietică a fost retrasă din Ardealul de Nord doar după ce aceste condiţii au fost îndeplinite. La rândul ei, Ungaria a fost supusă unui regim de ocupaţie drastic şi a fost instaurat un guvern care, practic, era alcătuit din persoane trimise cu ordin de serviciu de la Moscova. Rezultatul s-a văzut după zece ani, cu prilejul izbucnirii insurecţiei din 1956. Un rezultat sângeros, o probă definitorie a căderii sistemului sovietic din 1989.

După Dictatul de la Viena, Horthy şi Hitler, sub coroana Ungariei mari (1940)

După Dictatul de la Viena, Horthy şi Hitler, sub coroana Ungariei mari (1940)

Din 1956 până în 1989, relaţiile interstatale româno – ungare au cunoscut momente bune şi momente rele, însă nimic din ceea ce fierbea în subteran nu a izbucnit la vedere. Documentele publicate de eminentul specialist în domeniu, domnul Larry Watts, arată fără urmă de dubiu că „leadership-ul de la Budapesta” n-a încetat niciodată să urmeze calea revizionistă, adoptând uimitoare metode şi înfăţişări în lupta sa de a slăbi şi, dacă se putea, de a destabiliza statul român, mai ales în calitatea sa de administrator al Transilvaniei, parte integrantă şi inalienabilă a teritoriului naţional. Dacă problema Transilvaniei se încadra într-un proiect revizionist, niciodată afirmat public dar niciodată denunţat, acţiunile din ultimii ani ai deceniului `80 au privit întreaga construcţie de stat a României. Declaraţia de la Budapesta privind viitorul României, semnată de importante nume ale exilului românesc, subiectul declarat fiind desprinderea Transilvaniei pentru un viitor presupus mai bun, a fost pasul care a dus la scenariul unei posibile federalizări, cu toate consecinţele catastrofale ce ar putea decurge din ea.

Partidul radical naţionalist Jobbik promovează autonomia aşa-numitului „ţinut secuiesc”.

Partidul radical naţionalist Jobbik promovează autonomia aşa-numitului „ţinut secuiesc”.

Cert este faptul că după 1989, relaţiile româno – ungare au căpătat o altă vizibilitate, dar, din păcate, au urmat acelaşi curs. Întârzierea intrării României în NATO şi Uniunea Europeană a adus noi speranţe şi noi energii curentului revizionist. Intrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană a restabilit macro – echilibrul, dar evoluţiile de pe scena internă, mai cu seamă din Ungaria, au reaprins acele speranţe şi au desprăfuit vechile planuri, nădejdi alimentate şi de non-acţiunea sau lentoarea unei acţiuni pentru afirmarea autorităţii suveranităţii statului român. Principiile democratice care domnesc în Uniunea Europeană sunt atât de generoase încât, pe de o parte, au permis interpretarea lor în sens contrar, iar pe de altă parte au funcţionat în România uneori cu rezultate paralizante. Participarea preşedintelui României la unele din nenumăratele şcoli de vară ale organizaţiilor de tot soiul maghiare din România a devenit, din gest de respect şi curtoazie, un gest de susţinere. Iată că în 2015, în contextul creat de aceste întruniri, s-au afirmat lucruri grave de către persoane extrem de importante. Primul ministru al Ungariei a declarat că e timpul ca Transilvania „să se întoarcă acasă”, iar ambasadorul Ungariei la Bucureşti a declarat că ţara sa susţine autonomia teritorială a zonelor locuite de maghiari din România. Surpriza constă în greutatea care o capătă afirmaţiile exprimate de două persoane reprezentante la vârf ale statului ungar. Aceste declaraţii ale unor oficiali de rang înalt nu pot fi categorisite decât acte deliberate de politică. Există tot felul de avocaţi ai aşa-zisei „calmări a lucrurilor”, care spun: nu luaţi în serios, e vorba de declaraţii electorale, vin alegerile! Abia o astfel de explicaţie nelinişteşte: ce se poate întâmpla dacă o majoritate se coagulează în jurul unor asemenea declaraţii? Va stabiliza mult şansa dialogului, a înţelegerii româno – ungare pentru viitor?

Preşedintele Ungariei, Ader Janos, în vizită privată în judeţele Cluj şi Covasna (2014)

Preşedintele Ungariei, Ader Janos, în vizită privată în judeţele Cluj şi Covasna (2014)

În ciuda tuturor aparenţelor, trebuie să fim de acord că sunt lucruri care ne apropie. Dar, mai ales, ne apropie un viitor comun inevitabil, dacă ţinem cont de evenimentele şi evoluţiile globale, pornind de la migraţia incontrolabilă, deocamdată, dinspre est spre vest şi dinspre sud către nord, altfel spus, din zone de insecuritate şi sărăcie către zone stabile şi relativ prospere. Ameninţările terorismului fundamentalist islamic şi criza resurselor sunt strâns legate, subdezvoltarea şi dezastrele ecologice sunt parte ale aceluişi fenomen, iar fenomenul ne priveşte pe toţi – şi ne referim în mod special la noi, cei din Uniunea Europeană. Acest viitor comun va fi atât de dificil, încât este nevoie de o acţiune comună a tuturor celor care îl construiesc astăzi pentru a-l putea suporta şi chiar pentru a-l face mai bun.

Dar ce ne desparte? Ne desparte, deocamdată, privirea diferită asupra trecutului şi asupra realităţii. Ne desparte faptul că în mentalităţile colective ale celor două popoare anumite valori sunt considerate diferit: pentru unii singura soluţie a asigurării viitorului este izolaţionismul (lingvistic, cultural, administrativ), pentru ceilalţi, dimpotrivă, convieţuirea, colaborarea, armonizarea sunt garanţiile viitorului. Putem spune că trecutul pentru ambele popoare este foarte important, dar într-un caz viitorul este supus unor irepresibile nostalgii (nu e simplu ca din imperial să devii naţional, cum nu e simplu ca din supus să devii cetăţean), iar în celălalt caz, viitorul este perceput nu doar ca un spaţiu al probabilităţilor, ci ca un spaţiu al posibilităţilor. Pe scurt, am putea spune că unii sunt înclinaţi către politica punerii piciorului în prag, iar ceilalţi înclină către politica uşilor larg deschise. După opt sute de ani de istorie comună, în care faptele nu au fost întotdeauna blânde sau constructive, ci dimpotrivă, istoria secolului al XX-lea ar trebui analizată cu mai multă răbdare şi mai multă înţelepciune de către toţi cei cărora popoarele le-au încredinţat autoritatea. Să privim cu încredere către ceea ce ne apropie – o Europă Unită, în care fiecare popor va avea garantat spaţiul său de dezvoltare şi libertate. Ideea revizuirii unui Tratat care a rezistat celui de-al doilea război mondial şi căderii comunismului, două momente cruciale ale istoriei moderne, este nu doar retrogradă, încercând să aducă Europa la situaţia dinaintea primei conflagraţii mondiale, ci şi ameninţătoare pentru pacea Europei – distrugerea unui echilibru verificat duce la o stare de instabilitate conflictuală cu consecinţe imprevizibile, neverificate. De aceea, este cu atât mai de neînţeles atitudinea unor lideri de la Budapesta, pe care nici o autoritate din România nu i-a oprit nici să călătorească, nici să vorbească în ţara noastră, cu cât această libertate este folosită în vederea izolării, a închiderii în sine a uneia dintre cele mai creative şi libere minorităţi naţionale din România.

Eugen Uricaru 


Ceea ce contează pentru mine şi pentru relaţia bilaterală dintre România şi Ungaria, care are un potenţial excepţional, la nivel de parteneriat strategic acceptat de către ambele părţi, este respectarea regulilor jocului şi aceste reguli ale jocului presupun exact respectarea acestor parametri pe care i-am convenit împreună. Acesta este chestiunea care într-adevăr surprinde; noi avem obligaţia să tratăm lucrurile cu responsabilitate”. (Bogdan Aurescu, ministru al Afacerilor Externe al României)


Fostul preşedinte Traian Băsescu, aflat la Universitatea de Vară Izvoru Mureşului, după ce a afirmat că autonomia pe criterii etnice nu poate exista, iar România nu acceptă „un astfel de concept” a mai declarat: „Singurul lucru care mai trebuie clarificat şi trebuie scos din vocabularul oficial maghiar este cel legat de autonomia Ţinutului Secuieasc. Eu cred că noi nu umblăm cu degetul pe harta Ungariei. Pentru că am putea umbla de la frontieră până la Tisa, dar suntem decenţi şi bine crescuţi. Şi atunci o să-i invităm scris să nu ne mai spună cum să ne organizăm regiunile şi cât de autonome să fie. Autonomie la Caracal, câtă la Harghita şi Covasna. Asta am spus întotdeauna. Deci, problema este de tupeu”.

Cine pe cine spionează…

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Cine pe cine spionează…

Deşi pare incredibil, aliaţii occidentali se urmăresc unii pe alţii parcă mai mult ca oricând. În istoria recentă, spionajul pare să aibă o anvergură sporită până şi între prieteni declaraţi; SUA, Franţa, Marea Britanie sau Germania vădesc un mare apetit pentru a şti tot ce fac şi ce plănuiesc… ceilalţi aliaţi.

Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA)

Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA)

În principiu, relaţiile statelor aliate din lumea occidentală se bazează pe încredere, aceasta fiind chiar mai presus decât toate acordurile semnate şi de toate guvernările perindate prin palate. Şi totuşi…

Unul dintre marile scandaluri de spionaj ale istoriei foarte recente are în centru urmărirea cancelarului german Angela Merkel de către Agenţia de Securitate Naţională americană (NSA), care a ascultat telefonul mobil al liderului de la Berlin (peste un deceniu, după cum arată presa internaţională) şi, din păcate, asta s-a aflat. Mai mult, unele scurgeri de documente în mass-media au fost de natură să reflecte faptul că NSA nu l-a spionat doar pe cancelarul Merkel, ci a avut în vizor totodată şi mai mulţi miniştri germani, precum şi pe vicecancelarul Sigmar Gabriel, punctează „Sueddeutsche Zeitung”. Parcă pentru a pune gaz pe foc, ieşea la iveală activitatea unui spion american care s-a dovedit că transmisese sute de documente germane clasificate spionajului SUA. Agentul dublu a fost arestat, dar episodul a ameninţat să „arunce în aer” tot efortul de reconciliere dintre Washington şi Berlin după episoadele anterioare, notează „New York Times”.

Sediul Agenţiei de spionaj german (BND)

Sediul Agenţiei de spionaj german (BND)

Replica germană nu a întârziat, Berlinul prezentând ONU o rezoluţie „cu scopul de a restricţiona programele de supraveghere ale NSA împotriva altor naţiuni”. Dar este Germania atât de „nevinovată” în toată această masivă activitate de spionaj? S-ar putea spune că nu, din moment ce procurorii din Belgia au deschis, în luna iunie a.c., o investigaţie privind unele acuzaţii legate de spionajul extensiv desfăşurat de această ţară, care este bănuită, culmea, că ar fi cooperat cu… SUA în vederea monitorizării aliaţilor săi europeni. Jean-Pascal Thoreau, purtător de cuvânt al Biroului procurorilor federali belgieni, a anunţat că ancheta urmăreşte să stabilească care este „natura exactă a acţiunilor ce ar fi fost comise şi dacă acestea vor putea fi judecate”. Conform presei belgiene, BND (Agenţia de spionaj germană) ar fi colaborat cu NSA în colectarea de date asupra unor „ţinte” europene ca guvernul francez, Comisia Europeană sau Grupul „Airbus”. Ministrul belgian al Telecomunicaţiilor, Alexander de Croo, avertiza că, dacă rapoartele privind supravegherea la scară mare desfăşurată de către serviciul secret german se vor dovedi a fi adevărate, atunci „Germania va trebui să ofere o explicaţie”. Puţin probabil, din moment ce SUA nu au explicat cum de s-a întâmplat supravegherea cancelarului german… Totuşi, pentru a fi păstrate aparenţele, Angela Merkel anunţa, în luna mai, că „va coopera pe deplin” cu un comitet parlamentar de investigaţie care verifică aceste acuzaţii. Cu atât mai mult cu cât statele vizate de presupusele acţiuni intruzive acuză Berlinul că „lucrează cu americanii” şi nu cu europenii.

Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE)

Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE)

Doar că spionajul de peste Ocean este mult mai „versatil” de atât: la finele aceleiaşi luni iunie 2015, publicaţia „International Business Times” cita Casa Albă, care respingea acuzaţiile că NSA l-ar fi spionat, printre alţii, pe actualul preşedinte francez François Hollande. Ned Price, purtător de cuvânt al Consiliului de Securitate Naţională al SUA, încerca „să liniştească apele” declarând că „nu desfăşurăm operaţiuni de supraveghere în străinătate decât dacă există un obiectiv de securitate naţională specific şi justificat. Acest lucru este valabil atât pentru cetăţenii obişnuiţi, cât şi pentru liderii mondiali. Nu vizăm şi nu vom viza comunicaţiile preşedintelui Hollande”. Acelaşi oficial a refuzat însă să comenteze alte dezvăluiri asemănătoare, despre spionajul american ţintindu-i pe preşedinţii francezi Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy, ca şi pe miniştrii de Finanţe François Baroin sau Pierre Moscovici. Din nou speculaţiile pe marginea dezvăluirilor interceptărilor au curs râuri… La rândul său, François Hollande a reacţionat imediat şi ferm, convocând… o întâlnire de urgenţă a Consiliului de Securitate al ţării. Pentru a fi salvate aparenţele, fireşte, întrucât politicieni francezi de marcă susţin că au ştiut demult că SUA a folosit mijloace tehnice pentru a le intercepta convorbirile. „Nu suntem naivi. Acestea fiind spuse, apare problema relaţiei de încredere dintre aliaţi”, sintetizează Michele Alliot-Marie, fost ministru al Apărării şi fost ministru pentru Afaceri Externe în timpul lui Chirac şi, respectiv, Sarkozy, pentru canalul francez de televiziune „iTele”.

Government Communications Headquarters (GCHQ), Marea Britanie

Government Communications Headquarters (GCHQ), Marea Britanie

Per ansablu, Franţa ar fi fost spionată copios, NSA solicitând serviciilor secrete din Australia, Marea Britanie, Canada şi Noua Zeelandă să colecteze informaţii despre contractele de export ale ţării în sectoare-cheie, precum cel nuclear, ca şi legate de rolul companiilor franceze în programul „petrol-pentru-mâncare” din Irak, din anii 1990. Şi, în timp ce premierul francez Manuel Valls făcea un apel la un „cod de conduită” între aliaţi, alte scurgeri de documente arătau, aproape în acelaşi timp, amploarea spionajului francez la adresa aliaţilor la care se făcea apel. Mai exact, o investigaţie a publicaţiei  Le Nouvel Observateur” a dus la descoperirea faptului că Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE) a spionat comunicaţiile internaţionale prin intermediul unei reţele secrete de cabluri submarine care leagă Europa de restul lumii. Mai exact, fostul preşedinte Nicolas Sarkozy a autorizat DGSE să lanseze o operaţiune complexă (şi secretă) de spionaj asupra comunicaţiilor globale transmise prin cabluri, cu cel puţin cinci astfel de canale majore direcţionate spre Statele Unite. Şi, oricât de adversar i-a fost în campania electorală, actualul preşedinte Hollande a autorizat ca DGSE să îşi extindă operaţiunile de spionaj şi să mărească numărul de staţii de interceptare în cadrul unui nou (şi foarte costisitor) plan de cinci ani, din 2014 până în 2019. Operaţiunea a implicat o cooperare intensă între DGSE şi agenţia britanică de spionaj GCHQ. Toate acestea după ce abia se aflase că americanii colaboraseră cu britanicii pentru a afla totul despre francezi…

Există pentru toată această escaladare a spionajului tot felul de motive pe care de regulă nu le invocă politicienii vizaţi de dezvăluiri, ci specialiştii şi formatorii de opinie publică, în funcţie de partizanatele lor. „Cea mai simplă explicaţie pentru spionajul dintre SUA şi Germania este aceea că, deşi cele două ţări sunt aliate, sunt totuşi competitoare”, notează „Washington Post”, argumentând cu faptul că „în 2011, de pildă, Obama a vrut să intervină în Libia, dar Merkel nu, folosindu-şi pe deasupra influenţa şi pentru a reduce participarea NATO, pentru ca în final să rămână aproape singura ţară care nu a ajutat deloc Alianţa”. Cu Franţa încă este şi mai şi: americanii invocă frecvent momentul în care fostul preşedite De Gaulle a refuzat o cooperare nucleară cu SUA. Spionajul reaminteşte aşadar tuturor că, chiar dacă preşedinţii aliaţilor sunt buni amici la un moment dat, această realitate se poate schimba cât ai clipi. În fine, un alt argument, aşa cum îl punctează „Reuters”, este acela că „spionajul menţine aliaţii oneşti”


Singurul lucru care mă uimeşte la scandalurile de spionaj între aliaţi este că ele încă surprind opinia publică” (Frederick Forsyth, jurnalist german)


Roxana Istudor

România, atracţie culturală internaţională

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on România, atracţie culturală internaţională

Pe tot parcursul verii 2015, manifestările culturale din România au atras artişti din toate colţurile lumii şi din toate domeniile, care şi-au dat întâlnire în faţa publicului românesc.

Festivalul „Cântecele Munţilor”, Sibiu

Festivalul „Cântecele Munţilor”, Sibiu

Festivaluri de anvergură şi de tradiţie au marcat viaţa muzicală românească, gazdă a unor prestigioase personalităţi internaţionale ale domeniului. Unul dintre evenimentele care au reunit artişti de renume mondial a fost Ediţia Jubiliară (20 de ani) a renumitului Festival şi Concurs Internaţional de Canto „Hariclea Darclée”, la care s-au înscris 184 de artişti din zeci de ţări. Iar în Capitală, artişti invitaţi din şapte ţări au ţinut să fie prezenţi la Festivalul Internaţional „Marile serate muzicale ale Bucureştiului”.

Din seria manifestărilor tradiţionale care au reunit în România ansambluri de pe toate continentele au făcut parte Festivalul „Cântecele Munţilor”, desfăşurat la Sibiu. Iar la Tulcea, ansambluri folclorice de copii şi tineri din zece state au fost prezente în cadrul Festivalului internaţional „Peştişorul de aur.

Teatrul a fost unul dintre principalele elemente de atracţie pentru actori de peste hotare, care au luat parte la o serie de festivaluri în toată ţara. Dintre cele mai importante amintim Festivalul Internaţional de Teatru Independent „UNDERCLOUD”, din Bucureşti, sau reprezentaţiile celor o mie de artişti din 13 ţări care au evoluat în Bacău, la prima ediţie a „Theaterstock International Arts Festival.

Din peisajul cultural al verii 2015 nu au lipsit manifestările cu accent de epocă. Una dintre cele mai apreciate şi mai căutate de artiştii străini a fost „Festivalul Sighişoara Medievală”. Totodată, peste 150 de meşteşugari din toată lumea şi-au dovedit măiestria la Târgul Meşterilor Populari din România, organizat de Muzeul Ţării Crişurilor Oradea. De un binemeritat succes internaţional s-a bucurat şi „Ziua Internaţională a Iei”, o celebrare în sute de oraşe din ţară şi străinătate a unuia dintre cele mai perene simboluri ale portului nostru popular.

Manifestările de film s-au dovedit puncte de maxim interes pentru participanţii sosiţi din diferite ţări. Menţionăm „AMURAL”, primul festival de arte viziuale post-internet din România, eveniment menit să susţină candidatura oraşului Braşov la titlul de Capitală Culturală Europeană în anul 2021.

Această vară atât de bogată în evenimente culturale de anvergură internaţională s-a încheiat cu debutul Festivalului Internaţional „George Enescu”, manifestare muzicală şi de un larg prestigiu internaţional, care aduce din nou în faţa publicului meloman unele dintre cele mai mari orchestre simfonice şi artişti renumiţi în toată lumea.

Mihai Ghimpu – lider dedicat valorilor naţionale

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Mihai Ghimpu – lider dedicat valorilor naţionale

Aproape fără excepţie, biografiile oficiale îl prezintă pe Mihai Ghimpu drept „unul dintre puţinii oameni politici moldoveni care şi-au asumat public identitatea românească şi a declarat că este unionist”. De la un necunoscut în perioada sovietică, după proclamarea independenţei a parcurs destul de repede treptele afirmării şi recunoaşterii pe scena politică a Republicii Moldova. În 2009, în preajma împlinirii vârstei de 58 de ani, i-au fost încredinţate cele mai înalte demnităţi în conducerea statului: şef al forului legislativ (speaker al Parlamentului) şi preşedinte (interimar) al Republicii.

Cine este, aşadar, acest om cu înfăţişare modestă, hotărât şi curajos în deciziile politice care vizează destinul prezent şi viitor al tânărului stat moldovean?

Mihai Ghimpu

Mihai Ghimpu

Mihai Ghimpu s-a născut la 19 noiembrie 1951, în familia cu cinci copii (trei băieţi şi o fată) a unui învăţător şi colhoznic din satul Coloniţa, localitate cu circa 3.000 de locuitori, situată în apropierea Chişinăului. Unul dintre fraţii mai mari, Gheorghe Ghimpu, datorită activităţii şi convingerilor politice a fost declarat disident antisovietic în anii ’70, din acest motiv fiind trimis, între 1972 şi 1978, într-un lagăr de concentrare în Siberia. Gheorghe Ghimpu a rămas un luptător pentru cauza românească, iar la 27 aprilie 1989 a fost primul moldovean care a dat jos drapelul sovietic şi a arborat tricolorul pe clădirea Parlamentului din Chişinău, astăzi sediul Preşedinţiei Republicii Moldova. Fotografia cu arborarea tricolorului, precum şi lucrarea sa „Conştiinţa naţională a românilor moldoveni” au devenit emblematice pentru lupta şi aspiraţiile de libertate şi unitate ale basarabenilor. Sora sa, Valentina (căsătorită Chirtoacă), este mama lui Dorin Chirtoacă, actualul primar al Chişinăului.

Tânărul Mihai Ghimpu a înclinat iniţial spre medicină şi teatru, dar, după absolvirea liceului şi efectuarea stagiului militar, s-a orientat totuşi spre studii juridice, pe care le-a urmat în cadrul unei secţii cu frecvenţă redusă a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Stat a Moldovei (USM). În paralel cu studiile universitare a lucrat ca muncitor la o fabrică de frigidere şi ca depanator de gaze la o uzină din Chişinău. După terminarea studiilor, s-a angajat ca jurist la diverse companii, lucrând concomitent şi ca asesor popular sau, pentru perioade scurte, ca judecător. Foşti colegi din perioada respectivă îl caracterizează ca pe „un om care preţuieşte dreptatea, luând decizii corecte”. Din aceşti ani a început să se implice, potrivit propriei mărturii, în „lupta pentru cauza românească”. Sfârşitul anilor `80 îl găseşte, alături de fratele său Gheorghe Ghimpu, ca militant în cadrul Mişcării de Renaştere Naţională; a luat parte activă la punerea bazelor Frontului Popular din Moldova (PFM), fiind ales membru al Biroului Executiv al acestei prime formaţiuni democratice din perioada de apus a URSS.

Gheorghe Ghimpu arborând Tricolorul românesc pe clădirea Parlamentului

Gheorghe Ghimpu arborând Tricolorul românesc pe clădirea Parlamentului

În perioada 1990-1998, Mihai Ghimpu a fost deputat în Parlamentul de la Chişinău, ales mai întâi din partea PFM, apoi, din 1994, pe listele Blocului Ţăranilor şi Intelectualilor. În această perioadă a deţinut funcţia de vicepreşedinte al Comisiei juridice din cadrul legislativului, calitate în care a participat la votarea actului de independenţă a Republicii Moldova. În 1998 a fost ales preşedinte al Partidului Reformei, transformat în Partidul Liberal (PL) la congresul din aprilie 2005, formaţiune pe care o conduce şi în prezent. După o perioadă de activitate ca avocat şi consilier în Consiliul Municipal Chişinău, inclusiv de preşedinte al acestei autorităţi locale (2007-2008), Mihai Ghimpu a revenit în Parlament la alegerile succesive organizate în 2009.

În acest an, PL a participat, alături de Partidul Liberal-Democrat (PLDM) şi de Partidul Democrat (PDM), la formarea Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), devenită coaliţie majoritară în forul legislativ. În baza înţelegerilor intervenite între cele trei partide ale AIE, Mihai Ghimpu a fost ales preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova. Cunoscând opţiunile sale politice, proeuropene şi proromâneşti, Partidul Comuniştilor (PCRM) nu a participat la procedura de vot şi a contestat alegerea lui Mihai Ghimpu în fruntea legislativului, însă Curtea Constituţională a respins contestaţia respectivă, ca fiind lipsită de temei legal.

Pe fondul divergenţelor privind alegerea preşedintelui Republicii, în septembrie 2009 Mihai Ghimpu a preluat, în conformitate cu prevederile constituţionale, şi funcţia de şef interimar al statului. În această calitate, Mihai Ghimpu a susţinut că prevederile Constituţiei ar trebui adaptate la textul Declaraţiei de Independenţă din 27 august 1991, care stipulează că „limba oficială în Republica Moldova este limba română”. Totodată, în baza unei largi consultări a istoricilor şi specialiştilor, a iniţiat o serie de măsuri cu largă rezonanţă în conştiinţa publică, chiar dacă unele dintre acestea au generat şi divergenţe de opinii partizane acute. Între acestea se numără, în primul rând, Decretul prezidenţial de condamnare a ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940 şi de organizare a unei zile de comemorare a victimelor acestei ocupaţii în Basarabia. În pofida controverselor iscate, majoritatea analiştilor politici au apreciat decizia lui Mihai Ghimpu drept „un act de curaj fără precedent pentru un conducător al Republicii Moldova”.

Liniile definitorii ale omului politic Mihai Ghimpu sunt modestia, simplitatea şi corectitudinea, dar şi o anumită intransigenţă, după cum ne-au confirmat mai multe surse jurnalistice din Republica Moldova. Poate că ar trebui, este de părere soţia sa, doamna Dina Ghimpu, „să fie mai puţin exploziv, atât în viaţa particulară, cât şi ca politician”. Prin unele dintre opiniile şi deciziile sale, adeseori radicale şi lipsite de flexibilitatea specifică politicienilor tradiţionali, Mihai Ghimpu este un partener incomod chiar şi pentru colegii săi din coaliţia proeuropeană. Aşa se explică şi părăsirea rândurilor acesteia într-o anumită perioadă, când opţiunile sale, cum ar fi integrarea imediată a Republicii Moldova în NATO, au fost temporizate sau chiar respinse de partenerii săi. Toate confruntările electorale din ultimii ani şi, mai ales, alegerile locale din această vară, soldate cu obţinerea unui al treilea mandat în fruntea Primăriei Chişinău de către liberalul Dorin Chirtoacă au confirmat că PL, sub conducerea lui Mihai Ghimpu, se bucură de o audienţă constantă şi chiar în creştere în rândul populaţiei. Această aderenţă la electorat, cu deosebire în rândul tinerilor şi al intelectualilor, i-a conferit PL rolul unui factor de echilibru pe eşicherul politic din Republica Moldova, capabil să asigure suportul necesar pentru a garanta stabilitatea guvernamentală şi menţinerea statului pe o direcţie proeuropeană.

Dr. Ioan C. Popa

Cursa nucleară – Competiţia mondială cu risc mortal

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Cursa nucleară – Competiţia mondială cu risc mortal

Cu şapte decenii în urmă, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, la ordinul preşedintelui SUA Harry Truman, erau detonate două bombe atomice asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki. Era prima demonstraţie a puterii distructive a uneia dintre cele mai sinistre descoperiri a omenirii – arma nucleară.

Preşedinţii URSS şi SUA, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, semnând Tratatul „Intermediate Nuclear Forces”

Preşedinţii URSS şi SUA, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, semnând Tratatul „Intermediate Nuclear Forces” (1987)

În 1945, Japonia imperială întârzia să capituleze, chiar dacă celelalte puteri ale Axei fuseseră oficial învinse. Pentru a încheia războiul, SUA au decis să pună în practică o nouă armă, ce fusese dezvoltată cu puţin timp în urmă: bomba nucleară. Astfel, în luna august, prima astfel de bombă exploda în centrul oraşului japonez Hiroshima, decimând pe loc un sfert din populaţie (cu 86% din locuitori în imediata apropiere a locului în care a avut loc explozia) şi expunând restul locuitorilor la un grad mortal de radiaţii. „Drumul nostru spre spital era îngrozitor de lent, până când picioarele mele, arse şi însângerate, au refuzat să mă ducă mai departe, povesteşte Michihiko Hachiya, locuitor din Hiroshima, despre clipele imediat următoare exploziei. Trei zile mai târziu, oraşul Nagasaki era lovit, iar jumătate din cetăţenii rezidenţi îşi pierdeau viaţa pe loc. Numărul victimelor avea să fie estimat între 40.000 şi 80.000 de persoane în lunile următoare, date fiind arsurile, efectul radiaţiilor, bolile şi malnutriţia care au decimat populaţia celor două oraşe. În majoritatea lor, victimele au fost civili.

Aliaţii şi-au atins scopul, dat fiind faptul că doar câteva zile mai târziu, Japonia capitula. Dar acest moment nu a însemnat şi sfârşitul unei modalităţi fantastice de distrugere, ci doar începutul unei curse cu potenţial mortal global. Istoria consemnează faptul că, pe de o parte, prima armă nucleară a fost dezvoltată şi testată de Statele Unite, dar la rândul lor sovieticii erau familiarizaţi cu domeniul şi efectuau şi ei teste. Astfel se explică faptul că, atunci când preşedintele SUA l-a informat pe Stalin despre noua formă de distrugere şi despre potenţialul ei, şeful URSS nu a avut nici o reacţie: „O nouă bombă! Probabil decisivă pentru înfrângerea Japoniei! Dacă Stalin ar fi ştiut ce revoluţie avea să însemne asta, ar fi dat vreun semn!”, nota în 1953 W. Churchill în cartea „Triumph and Tragedy” . Dar în realitate, Stalin ştia de mult despre „noutatea” americană, graţie spionilor infiltraţi în proiectul de peste ocean. Aşadar, deşi aliate la momentul încheierii războiului, cele două superputeri intraseră deja într-o cursă care a ajuns să antreneze şi alte state ale lumii: înarmarea nucleară.

Rivalitate periculoasă

Test nuclear în statul american Nevada

Test nuclear în statul american Nevada

Imediat după 1945, SUA şi URSS au intrat în războiul rece al celor două ideologii diametral opuse, care, pe lângă dezvoltarea blocurilor rivale, capitalist şi comunist, a generat şi o cursă a înarmărilor ce a inclus armamentul nuclear. Interesant de menţionat este faptul că în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, cele două mari puteri promovau eliminarea arsenalelor nucleare sau cel puţin crearea unui organism care să le controleze strict. În realitate, testele nucleare curgeau unul după altul. La şase luni după înfiinţarea ONU, testul nuclear american „Operaţiunea Crossroads” se desfăşura în atolul Bikini, din Pacific. La rândul ei, URSS detona prima sa bombă nucleară în august 1949. Apoi, în 1952, americanii testau prima bombă cu hidrogen, care ucidea tot ce era viu pe o distanţă de zeci de kilometri în jurul locului exploziei. Sovieticii nu au pierdut vremea şi, în 1953, detonau prima lor bombă termonucleară. Iar giganţii rivali au continuat această competiţie a morţii an după an în deceniile care au urmat, ignorând efectele asupra oamenilor şi mediului înconjurător şi, nu în ultimul rând, încălcându-şi propriile angajamente luate în cadrul ONU. Câteva exemple relevante: în 1954, o bombă cu hidrogen testată de SUA în Pacific a expus locuitorii de pe o rază de peste 100 kilometri la radiaţii; sovieticii detonau şi ei imediat una, cu o putere de 1,6 megatone, pentru ca doar cinci ani mai târziu să testeze o bombă cu o putere de 58 megatone! Americanii au efectuat peste 100 de teste atmosferice în Nevada doar între anii 1951 şi 1962. Iar fosta URSS a derulat 456 de teste nucleare în Semipalatinsk (actualul teritoriu al Kazahstanului) din 1949 până în 1989. Escaladarea acestei rivalităţi a făcut ca la nivelul anului 1986 să existe în lume circa 40.000 de focoase nucleare, de un million de ori bomba de la Hiroshima. Serviciile secrete britanice estimau că doar una dintre acestea ar fi distrus Londra în întregime.

Din aceeaşi perioadă datează începutul cursei de înarmare a spaţiului cosmic, cu lansările de sateliţi prezentaţi lumii ca nişte culmi ale progresului omenirii, dar care erau în realitate modalităţi prin care americanii, prin „Explorer” şi sovieticii, prin „Sputnik”, îşi arătau unii altora că sunt în stare să se distrugă reciproc în orice moment. Şi nu trecuseră nici 15 ani de la sfârşitului celei de-a doua deflagraţii mondiale…

De menţionat că cele două superputeri au făcut foarte puţin pentru victimele acestor teste. Pe de o parte, Congresul SUA recunoştea abia în 1990 că există efecte medicale generate de testele din Nevada, iar senatorii americani John McCain şi Paul Gosar încearcă din nou, printr-un document depus în luna iulie 2015, să compenseze locuitorii afectaţi din Mohave County. Nici Marea Britanie nu a arătat un interes mai mare pentru propriii militari care au participat la zecile de teste nucleare din Pacific, din anii 1950-1962, „purtând doar simple uniforme din pânză”. De cealaltă parte, URSS nu a recunoscut niciodată că testele nucleare ar avea urmări asupra localnicilor. „Sovieticii spuneau că bolile sunt cauzate de felul în care trăieşte populaţia din Kazahstan”, arată medicul radiolog veteran Saim Balmukhanov. Astăzi, doar autorităţile kazahe le oferă o mică pensie celor afectaţi. „Pe atunci ne mândream, gândeam că le arătăm noi americanilor, dar ia priviţi-ne acum!”, spune bătrânul kazah Zikesh, din fostul Semipalatinsk.

Contagiune mondială

Explozie nucleară sovietică în Semipalatinsk

Explozie nucleară sovietică în Semipalatinsk

De-a lungul timpului, au existat câteva încercări de limitare şi de „descurajare” a cursei nucleare, dat fiind faptul că marile puteri erau conştiente că nu se poate vorbi despre un atac nuclear asupra uneia fără să fie distrusă şi cealaltă odată cu întreaga lume. Astfel, în 1963 era semnat un Tratat între SUA, Marea Britanie şi URSS, care limita testele nucleare în atmosferă, pe apă şi în spaţiu, permiţându-le doar sub pământ, lucru care a continuat să se întâmple. Mai târziu, erau semnate „SALT I” şi „SALT II”, înţelegeri de asemeni menite să descurajeze înarmarea nucleară, dar semnatarele au găsit portiţe prin care nu au respectat angajamentele, astfel încât, după un deceniu, ambele superputeri adăugaseră încă 12.000 de focoase la arsenalele pe care deja le aveau. Iar în 1980, când URSS invada Afganistanul, SUA răspundeau accelerând înarmarea nucleară. Ulterior, chiar dacă semnarea Tratatului „Intermediate Nuclear Forces” în 1987 şi prăbuşirea fostei URSS în 1989 au redus substanţial forţa nucleară (de la 68.000 de focoase în 1885 la circa 15.000 în toată lumea în anul 2014), nu a fost vorba despre o distrugere a acestor arme, ci doar de o statistică, întrucât mare parte sunt doar stocate sau dezasamblate, nu şi eliminate. Şi, în timp ce superputerile nucleare dădeau semne că ar iniţia măsuri de stopare a înarmării nucleare, cursa a pornit în Asia. China are astăzi mai multe focoase nucleare decât Marea Britanie, iar India şi Pakistanul desfăşoară încă din anii 1970 o competiţie acerbă a înarmării, fiecare dintre aceste ţări având circa jumătate din numărul focoaselor pe care le deţine Franţa. Alături de acestea figurează Coreea de Nord, suspectată a deţine arme nucleare, precum şi Israelul, ţară de asemeni bănuită că ar avea astfel de armament.

 

În „El Dorado” latino-american

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on În „El Dorado” latino-american

Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, intitulată „Comunităţi româneşti în lume” (publicată cu ani în urmă)

Sunt prezentate dovezi excepţionale despre români care au dus în colţuri îndepărtate ale Terrei harul unui popor din mijlocul căruia s-au ivit minţi inteligente, titrate, pline de har şi înţelepciune.

Dată fiind actualitatea celor prezentate în cadrul rubricii noastre mai sus amintite, aflaţi într-o epocă în care globalizarea îşi face simţită prezenţa, prin reluarea acestui studiu reconfirmăm potenţialul valoric românesc răspândit în lume încă din urmă cu mulţi ani.

Iuliu Popper

Iuliu Popper

După unele aprecieri, numărul celor proveniţi din România sau a descendenţilor lor care de-a lungul anilor s-au stabilit în spaţiul de la sud de Rio Grande până în Ţara de Foc ar fi astăzi circa un sfert de milion, fiind răspândiţi mai cu seamă în Brazilia, Venezuela, Argentina, Mexic, Columbia, Peru, Chile etc.

Până la primul război mondial, din Europa, inclusiv din spaţiul românesc, emigranţii s-au îndreptat în principal spre SUA şi Canada şi mai puţin în părţile sudice ale continentului american. Situaţia avea să se schimbe în mod substanţial după primul război mondial, atunci când în nordul Americii au apărut o serie de restricţii pentru imigranţii provenind din Europa, inclusiv din România.

În spaţiul latino-american, primii români s-au stabilit încă în secolul al XIX-lea. Astfel, de exemplu, inginerul Ioan Ţeţu, originar din zona Făgăraşului şi participant la Revoluţia de la 1848, s-a stabilit în 1860 în Argentina, unde a şi murit (1904), după ce se remarcase ca inginer cartograf, director al reţelei de căi ferate şi publicist. Contemporan cu el, un alt ardelean, originar din zona Sibiului, doctorul Ilarie Mitrea, a trăit o vreme în Mexic. Inginerul român Iuliu Popper a trăit mai mulţi ani în Argentina, cartografiind, între altele, sudul ţării, inclusiv Ţara de Foc, unde a dat numeroase denumiri geografice ce evocă locuri şi personalităţti din ţara de origine. Prin Argentina a trecut, de asemenea, şi savantul Emil Racoviţă, viitor preşedinte al Academiei Române.

Din cauza unor crize specifice de ordin socio-economic, dar mai cu seamă naţional, o serie de români ardeleni s-au îndreptat spre Argentina, fiind atraşi şi de propaganda făcută în acest sens de unele publicaţii din Ardeal. Până în anul 1914, în această ţară s-au stabilit cca 2.100 de imigranţi români. După al doilea război mondial, numărul acestora a crescut. În perioada anilor 1925-1939 au plecat în Argentina aproape 10.000 de emigranţi din spaţiul românesc. Este de semnalat faptul că în perioada interbelică, majoritatea covârşitoare a celor plecaţi din România Mare dincolo de Atlantic o alcătuiau diverşii alogeni (peste 2.200 de germani, cam tot atâţia evrei, circa 1.100 de maghiari etc.).

Gheorghe Marinescu

Gheorghe Marinescu

În anii primului război mondial, în Argentina au apărut şi primele societăţi româneşti din America de Sud, precum „Ajutorul”, în 1916, cercul „Unirea Română”, în 1918, societatea „Uniunea română”, care a publicat şi un periodic cu acelaşi nume, în limbile română şi spaniolă. Au mai apărut acolo şi alte publicaţii şi societăţi. În 1930 s-a creat, după model nord-american, „Alianţa română”, organizaţie natională unică a foştilor emigranţi români din Argentina. Românii de acolo au contribuit la susţinerea unor publicaţii proprii, precum „Românul”, „Tribuna Română”, „Vocea românilor” etc., ce au avut un rol important şi în stabilirea relaţiilor diplomatice între Bucureşti şi Buenos Aires. Au publicat numeroase materiale despre spaţiul românesc şi au organizat diverse manifestări politico-culturale cu ocazia zilelor semnificative legate de istoria românilor.

La sfârşitul secolului al XIX-lea s-au înregistrat şi primele prezenţe româneşti în spaţiul brazilian. Astfel, în toamna anului 1880 a apărut în capitala braziliană o misiune românească, condusă de colonelul Sergiu Voinescu. Acesta a fost primit într-o audienţă specială de împaratul Pedro al II-lea, căruia i-a înmânat şi un mesaj personal din partea domnitorului Carol I. Această misiune se constitue şi ca un punct de plecare în evoluţia pozitivă a relaţiilor dintre cele două ţări. După primul război mondial, relaţiile româno-braziliene au cunoscut un avânt continuu şi datorită plecării peste ocean a unor originari din România.

În perioada interbelică au apărut şi în Brazilia imigranţi provenind din spaţiul românesc. Numai între anii 1923-1926 au plecat în Brazilia 40.142 de emigranţi din România. În anul 1926, către Brazilia au plecat 12.680 de persoane din Basarabia, aparţinând mai cu seamă diverselor minorităţi naţionale. Majoritatea au plecat din raţiuni economice. Câteva mii au revenit în anii următori în ţară, alţii creându-şi acolo o viaţă nouă.

Începând din 1921 s-au înfiinţat în spaţiul brazilian o serie de consulate ale României, în paralel cu apariţia unor oficii similare ale brazilienilor în România. În 1921, în capitala Braziliei a fost vernisată prima expoziţie de produse româneşti în America de Sud, în care expuneau, alături de românii din ţară, şi alţii ce se stabiliseră în Brazilia.

Din iniţiativa ministrului de Externe Nicolae Titulescu, şi pentru a veni în sprijinul conaţionalilor stabiliţi în America Latină, în 1928 s-a înfiinţat în capitala braziliană prima Reprezentanţă diplomatică a României pe continentul sud-american. În anii 1928 şi 1930, la invitaţia forurilor de specialitate din Argentina şi Brazilia, a avut loc o călătorie a marelui savant neurolog român Gheorghe Marinescu. Mesagerul ştiinţei medicale româneşti a ţinut o serie de conferinţe şi a avut întâlniri cu comunităţi ale originarilor din România, atât în spaţiul brazilian cât şi în cel argentinian, informând ulterior în ţară şi despre românii plecaţi la mii de kilometri de locurile lor de origine.

Dumitru Gazdaru

Dumitru Gazdaru

Înca din anul 1931, în Argentina s-a constituit prima organizaţie a românilor recunoscută de autorităţile statale şi având în frunte pe dr. Ungureanu, un renumit profesionist în ţara sa adoptivă.

În timpul celui de-al doilea război mondial, ca o consecinţă a persecuţiilor naziste, în statele latino-americane s-au stabilit numeroşi europeni, între care şi unii proveniţi din România. Odată cu instaurarea regimurilor comuniste, numărul celor ce au trecut oceanul a crescut continuu. Evenimentele de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, respectiv instaurarea regimului comunist, au determinat un exod din ce în ce mai pronunţat şi prelungit al românilor şi în spaţiul latino-american. Astfel, unui val mai vechi de emigranţi sosiţi acolo mai ales din motive economice i s-a alăturat altul, mai nou, justificat în primul rând de raţiuni politice. Astfel, în spaţiul latino-american şi-au găsit adăpost o serie de militanţi ai mişcării legionare, dar şi politicieni proveniti din diverse partide, intelectuali, diplomaţi etc. De exemplu, în Argentina se aflau în deceniile postbelice mai multe mii de cetăţeni provenind din România. Între aceştia pot fi pomeniţi Dimitrie Găzdaru (1897 – 1991) sau Vintilă Horia (1915 – 1992). Primul, lingvist şi istoric literar, după o carieră universitară la Iaşi şi la Roma, s-a stabilit în 1949 în Argentina, la Buenos Aires, unde a trăit până la sfârşitul vieţii sale. S-a implicat în întreaga activitate a exilului românesc, fiind o vreme şi membru în Biroul central executiv al Consiliului Naţional Român. În spaţiul argentinian a contribuit activ la editarea a două interesante reviste româneşti, respectiv „Cuget românesc” şi „Pământul strămoşesc”. Alături de el a trăit o vreme în acelaşi spaţiu poetul, prozatorul şi eseistul Vintilă Horia, autor, între altele, al celebrului roman „Dumnezeu s-a născut în exil”. Li s-a adăugat prelatul papal, profesorul universitar monseniorul Ioan Dan, fost multă vreme şeful Misiunii catolice române din Argentina. Lui i se datorează, între altele, o importantă contribuţie ştiinţifică: „O teorie fabricată şi o pseudoproblemă din istoria Transilvaniei”, consacrată originilor şi continuităţii neamului românesc.

În Argentina trăiesc astăzi mai multe zeci de mii de persoane de origine sau de provenienţă din România. Cei mai mulţi sunt concentraţi în Buenos Aires, iar alţii locuiesc, în grupuri mai mici, în La Plata, Cordoba, Mendoza etc. Nu puţini dintre ei ocupă poziţii semnificative în viaţa economică, politică şi intelectuală din Argentina, în calitate de ingineri, comercianţi, profesori, istorici etc. Multă vreme, activitatea comunităţii româneşti de acolo s-a desfăşurat în cadrul Asociaţiei „Mihai Eminescu”, care edita şi revista cu acelaşi titlu. După 1990 s-a constituit Comunitatea românilor din Argentina.

Alături de cei din Argentina se află originarii din România stabiliţi în Brazilia. Se consideră că doar în principalul centru industrial al acestei ţări, Sao Paolo, trăiesc cel puţin 30.000 de originari din spaţiul carpato-danubian. De-a lungul timpurilor, în spaţiul brazilian s-au ilustrat mai mulţi români, precum soprana Florica Cristoforeanu sau inginerul Teodor Oniga, fost profesor universitar, dar şi om politic, diplomat.

Câteva zeci de mii de români s-au stabilit şi în Venezuela. O vreme, de exemplu, s-a aflat acolo cunoscutul sociolog şi analist politic Vladimir Tismăneanu. S-a remarcat în mod deosebit parohul bisericii ortodoxe române „Sfinţii Constantin şi Elena”, din Caracas, părintele Costică Popa. Prin eforturile acestuia, cu sprijinul societăţii române, a fost ridicată prima biserică ortodoxă, în stil arhitectonic maramureşan, care a devenit apoi şi un obiectiv turistic. Sfinţirea acestei biserici, în noiembrie 1999, a fost făcută de către Preafericitul părinte patriarh al României, cu care ocazie şi-a început activitatea şi „Casa Română” din Caracas.

În Mexic îşi desfăşoară activitatea Asociaţia Enciclopedică Română şi se editează revista „Drum”. Multă vreme s-a ilustrat prin activitatea sa în Peru filosoful Radu Enescu.

Emigranţii din România stabiliţi în lumea multiculturală latino-americană s-au integrat/se integrează în societăţile noilor patrii în care s-au stabilit, pe de o parte, iar pe de altă parte îşi păstrează tradiţiile, limba, obiceiurile şi legăturile cu ţara de origine. Românii au acolo ziare şi ore de emisie la posturile de radio şi televiziune, asociaţii de tot felul, inclusiv echipe sportive. Sunt oameni antrenaţi în activităţi din cele mai diverse, precum proprietari de firme, profesori universitari, liberi profesionişti, oameni de afaceri etc. O parte a diasporei româneşti, nu foarte numeroasă, dar deosebit de activă şi în continuă creştere.

Învăţând din istorie, vom îmbrăţişa un viitor paşnic

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Învăţând din istorie, vom îmbrăţişa un viitor paşnic

E.S. Xu Feihong, Ambasador al R.P. Chineze la Bucureşti

Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la victoria războiului mondial împotriva fascismului şi de la victoria poporului chinez în urma războiului împotriva agresiunii japoneze. În toate statele din lume s-au organizat activităţi comemorative solemne. Organizaţia Naţiunilor Unite a organizat o reuniune specială pentru împlinirea a 70 de ani de la victoria împotriva fascismului, în timp ce Rusia, Franţa, Germania, Polonia şi mai multe ţări europene au organizat manifestări pentru aniversarea victoriei Europei în cel de-al doilea Război Mondial. În luna mai, am participat la recepţia oferită de preşedintele Klaus Iohannis cu ocazia Zilei Europei şi a celebrării şfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial. Nu peste mult timp, şi în China se vor organiza o paradă militară, reprezentaţii artistice şi alte activităţi comemorative, pentru a reţine în memorie istoria, a aduce un omagiu martirilor care şi-au dedicat viaţa, a preţui pacea şi a deschide un viitor minunat.

E.S. Xu Feihong, Ambasador al R.P. Chineze la Bucureşti

E.S. Xu Feihong, Ambasador al R.P. Chineze la Bucureşti

Privind retrospectiv, cel de-al Doilea Război Mondial care a izbucnit cu peste 70 de ani în urmă poate fi considerat pe bună dreptate o catastrofă umană fără precedent. Din Europa şi până în Asia, flăcările războiului s-au extins în peste 80 de ţări şi regiuni, implicând peste două miliarde de oameni. Popoarele din Occident şi din Orient au luptat umăr la umăr, învingând forţa întunecată şi malefică, stabilind o ordine internaţională ce are ca nucleu Naţiunile Unite, câştigând o libertate luminoasă şi dezvoltare paşnică de lungă durată. Victoria asupra fascismului este meritul comun al întregii forţe drepte a lumii şi are o influenţă profundă, semnificativă atât asupra cursului istoriei, cât şi asupra progresului civilizaţiei omenirii.

Războiul de rezistenţă al poporului chinez împotriva agresiunii japoneze este o parte componentă importantă, de neignorat, a războiului antifascist din lume. În anul 1931, militarismul japonez a declanşat incidentul „18 septembrie”, bombardând municipiul Shenyang, China fiind prima ţară care a deschis focul împotriva fascismului în Orient. China a fost ţara care a început cel mai devreme războiul de rezistenţă şi care a purtat cel mai lung război în timp, a adus o jertfă umană de 35 milioane de morţi şi răniţi, pagubele economice directe s-au ridicat la peste 100 miliarde de dolari, iar pagubele economice indirecte au depăşit 500 miliarde de dolari. Poporul chinez, în urma unui război sângeros care s-a întins pe o perioadă de opt ani, a atras pe termen lung principalele forţe ale Japoniei militariste şi a amânat formarea alianţei militare a Puterilor Axei – Germania, Italia, Japonia – a acţionat în concordanţă cu acţiunile strategice ale Aliaţilor pe frontul de luptă din Europa şi din Oceanul Pacific şi a întărit hotărârea Aliaţilor de a lupta împotriva puterilor fasciste, declanşând formarea frontului de luptă al lumii împotriva fascismului, aducând o contribuţie de netăgăduit la victoria în lupta antifascistă din lume.

Reflectând asupra istoriei, ne-am dat seama foarte bine că pacea nu se obţine uşor, că lumea se ghidează după legea junglei: peştele cel mare înghite peştele cel mic, iar gândirea militaristă învechită aduce popoarelor lumii doar suferinţă şi război. Noi punem preţ pe istorie nu pentru a despica firul în patru, pentru a perpetua ura, ci pentru a-i aminti pe cei care au murit nevinovaţi în război, pentru a exprima cel mai adânc respect pentru înaintaşii eroi care şi-au jertfit viaţa, pentru a demonstra visul minunat ce animă statul chinez, care doreşte ca împreună cu toate naţiunile lumii să menţină pacea şi siguranţa mondială, să promoveze dezvoltarea comună, să deştepte dorinţa şi promisiunea tuturor statelor către pace.

Faţă în faţă cu viitorul, China doreşte in continuare să rămână o forţă progresistă în menţinerea păcii la nivel mondial şi să propulseze progresul dezvoltării sociale a omenirii, îşi doreşte să meargă în continuare pe drumul dezvoltării paşnice, să se implice şi mai activ în chestiunile internaţionale, să aducă o contribuţie tot mai mare la pacea, dezvoltarea şi progresul la nivel modial. Guvernul şi poporul chinez doresc, de asemeni, ca dintotdeauna, să dezvolte relaţiile sino-japoneze, ca, în baza celor patru documente politice semnate între China şi Japonia, să promoveze dezvoltarea de lungă durată, stabilă şi în bune condiţii, a relaţiilor dintre cele două ţări. În acelaşi timp, guvernul japonez trebuie să fie conştient că un fundament politic important al stabilirii şi dezvoltării relaţiilor dintre China şi Japonia şi al închiderii rănii războiului îl reprezintă tratarea şi reflectarea cu corectitudine asupra istoriei agresiunii militariste a Japoniei. Aşa cum a afirmat un fost preşedinte al Germaniei, Richard von Weizsacker, „Cine nu reflectă asupra istoriei, acela va fi orb în faţa realităţii, cine nu vrea să reflecte asupra violenţei, acela va merge pe acelaşi drum greşit”. Atitudinea corespunzătoare în faţa viitorului este înfruntarea istoriei cu curaj şi înţelepciune, doar învăţând din greşelile istoriei putem preveni repetarea unor drame şi putem întâmpina împreună un viitor tot mai luminos.

Privind spre viitor, anul acesta se împlinesc 70 de ani de la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, este un moment important pentru consolidarea rolului acesteia de către toate statele. Ordinea internaţională întemeiată pe fondul victoriei războiului antifascist, ce are ca nucleu Organizaţia Naţiunilor Unite, reuşeşte să asigure de 70 de ani încoace pacea şi dezvoltarea mondială şi merită să fie menţinută de noi toţi. În prezent, structura politică şi economică mondială se află în curs de revizuire profundă, iar pacea la nivel mondial încă se mai confruntă cu provocarea realităţii complicate. Pacea este la fel ca aerul şi ca lumina soarelui, beneficiem inconştient de ele, însă este dificil să supravieţuim în lipsa lor. În contextul în care lumea devine pe zi ce trece o soartă comună, doar pacea, dezvoltarea şi câştigul comun pot fi direcţia strategică fundamentală în rezolvarea chestiunilor internaţionale. Este deosebit de important ca făcând parte din mediul geopolitic, să păstrăm în memorie istoria, să preţuim pacea, să refuzăm confruntarea şi să eliminăm dezastrele războiului.

 

Mineriadele. O experienţă personală

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Mineriadele. O experienţă personală

De bună seamă, în ultimul sfert de secol s-au spus şi s-au scris multe despre mineriade, mai ales despre cea din 13-15 iunie 1990. Eu însămi am scris de mai multe ori, atât în presă, cât şi, mai recent, în cartea pe care am publicat-o cu Catherine Durandin, mai întâi la Paris, apoi la New York, şi, în fine, la Iaşi, la Editura „Ideea Europeană”. Nu doar cei 25 de ani care ne despart de primele desanturi ale minerilor în Capitală, ci şi răstimpul de peste 15 ani care s-a scurs de la ultima mineriadă, cea din 1999, îmi permit acum o decantare mai severă a celor trăite, dar şi o perspectivă mai clară asupra contextului regional şi internaţional în care s-au înscris aceste triste evenimente din istoria noastră recentă.

Mineriada 13-15 Iunie 1991Dragos Cristescu © Mediafax Foto

Mineriada 13-15 Iunie 1991

Prima invazie a minerilor în Bucureşti a avut loc în seara zilei de 28 ianuarie 1990, în umbra primului miting al partidelor istorice, PNŢCD, PNL şi PSDR. Dezechilibrul de forţe dintre FSN şi oricare altă formaţiune existentă era atât de izbitor încât decizia FSN de a renunţa la faţada pe care o arborase iniţial, de gestionar neutru al statului, cu un mandat limitat de data alegerilor, şi de a asuma calitatea de forţă politică încă de pe atunci dominantă, a provocat revolta deschisă a unei mari părţi din opinia publică, ce aspira la o adevărată democratizare a ţării.

Cele trei partide istorice, PNŢCD, PNL şi PSDR, organizează prima lor acţiune politică comună, publicând, pe 26 ianuarie, un comunicat comun şi convocând un miting de protest pentru ziua de 28 ianuarie. Cele trei partide istorice îşi legitimau acţiunea prin ideea că Revoluţia din decembrie fusese o superbă victorie a întregului popor” – deci nu meritul exclusiv al „emanaţilor Revoluţiei” – şi cereau înlocuirea CFSN şi a guvernului provizoriu cu un alt guvern, cu atribuţii executive şi legislative, format din „reprezentanţi ai partidelor politice active şi personalităţi afirmate în lupta împotriva dictaturii comuniste timp de 45 de ani”. În ipoteza că aceste cereri ar fi fost acceptate, baza puterii instalate la 22 decembrie 1989 ar fi devenit caducă.

Contra-manifestaţia organizată de CFSN nu reuşeşte să ocupe spaţiul din faţa Guvernului, în contrast cu marele succes al mitingului opoziţiei, care mobilizează o mulţime impresionantă în Piaţa Victoriei. Acest prim eşec provoacă două consecinţe de mare importanţă: constituirea CPUN şi prima „mineriadă”.

MineriadaPe plan extern, evenimentele din 28 şi 29 ianuarie 1990 nu au stârnit un ecou pe măsura semnificaţiei lor. Opinia internaţională, încă sub şocul „Revoluţiei în direct”, era dispusă să acorde guvernării provizorii un credit pe care deocamdată nu i-l retrage. E de adăugat şi un alt element, pe care atunci nici nu ni-l închpuiam: Occidentul era foarte neîncrezător în vocaţia democratică a partidelor istorice. În toate celelalte ţări care redescopereau acum democraţia, astfel de partide nu mai existau şi vectorul principal al transformărilor era reprezentat de partide noi, cu o structură mai puţin rigidă şi care combina de fapt elemente de partid cu trăsături de organizaţie civică: Forumul Civic din Cehoslovacia, Solidarnosti din Polonia – chiar şi UDMR de la noi.

Mineriada din iunie 1990 este de departe cea care a dobândit o nefericită popularitate în media interne şi internaţionale. Ecoul ei peste hotare a fost copleşitor. Coroborat cu dezamăgirea dureroasă cu care fuseseră primite şi minciunile grosolane din primele zile ale Revoluţiei şi filmul execuţiei cuplului Ceauşescu, scenele de o brutalitate cutremurătoare din Bucureştiul invadat de „mareea neagră” au conferit României statutul de ţinut al anomiei şi violenţei pe care nici azi nu l-a putut depăşi în imaginarul european.

Mai multe acţiuni şi intervenţii publice din zilele imediat următoare – mai ales cele de la TVR „Liberă”– mi-au sugerat că puterea recent legitimată prin alegeri încerca să pună în scenă, la 13-15 iunie, un remake al rebeliunii legionare din ianuarie 1941 şi al reprimării acesteia de către Antonescu – aceeaşi topografie, aceleaşi metode; dar totuşi, cu două diferenţe majore: întâi, că, în ianuarie 1941, chiar se petrecuse o reglare de conturi între legionari şi Antonescu, în al doilea rând că, în 1990, nu armata, ci minerii mânaţi de forţe de securitate şi diversiune au încercat zdrobirea opoziţiei.

Minerii şi mai ales cei care îi manevrau au avut trei ţinte principale: decapitarea simbolică a societăţii civile – studenţi, ziare şi ziarişti, trecători care aveau aerul de a fi „golani”, intelectuali îndeobşte – culminând cu tentativa de decapitare efectivă a lui Marian Munteanu; intimidarea partidelor politice de opoziţie, ale căror sedii sunt devastate, spre jubilaţia televiziunii publice şi a ziarelor pro-FSN; în fine, cartierele locuite mai ales de romi, unde minerii se defulează comiţând violuri şi violenţe pe bandă rulantă.

Carte Zoe Petre

Carte Zoe Petre

Ceea ce caracterizează în cel mai înalt grad, însă, acest episod este complicitatea dintre invadatori şi instituţiile statului – forţele de ordine, armată şi justiţie. Minerii sunt cazaţi în cazărmi ale armatei, ba chiar în parte echipaţi ca ostaşi, în vreme ce hainele lor negre de cărbune servesc drept costumaţie unor trupe de diversionişti militari şi SRI; în universităţi, redacţii de ziare sau chiar pe stradă, minerii arestează ilegal pe cine cred ei de cuviinţă, cu sprijinul şi cu acordul deplin al poliţiei, care îi secondează fără murmur; „suspecţii”, culeşi din stradă sau căutaţi cu fotografiile în mână, la sediile partidelor sau în redacţii de presă, sunt închişi în două unităţi ale armatei, la Măgurele şi la Băneasa – ceea ce contravine flagrant tuturor legilor şi regulamentelor militare în vigoare; în ciuda acestui fapt, procurorii nu ezită să organizeze tot în aceste cazărmi interogatorii de masă, a căror imagine e difuzată prin televiziune în toată ţara. Nici unul dintre aceşti procurori nu a fost sancţionat pentru încălcarea grosolană a legii. Dimpotrivă, mulţi au avansat spectaculos în carieră.

În plin proces de elaborare constituţională, în septembrie 1991, o nouă invazie a minerilor din Valea Jiului a inundat Bucureştii. De data asta, furia lor nu i-a mai avut drept ţintă pe studenţi sau pe trecători, ca în iunie 1990, ci de-a dreptul instituţiile statului. Minerii au invadat Palatul Victoria, sediul guvernului Roman, sala Teatrului Naţional, unde se ţinea Congresul PNŢCD, şi chiar Parlamentul României. Obiectivele acestei noi expediţii păreau dintre cele mai confuze; se spunea chiar că minerii vor să asedieze şi Palatul Cotroceni. Dar, când preşedintele Iliescu a anunţat demisia lui Petre Roman, lucrurile s-au calmat subit şi minerii au plecat din Bucureşti.

În repetate rânduri, Petre Roman a declarat două lucruri esenţiale: că nu şi-a dat niciodată demisia şi că are convingerea fermă că mineriada din septembrie 1991 a fost urmarea poziţiei ferme a guvernului faţă de puciul de la Moscova, din august 1991. Când scriu aceste rânduri, la 19 august 2015, se împlinesc exact 24 de ani de la tentativa de lovitură de stat care a încercat să oprească procesul democratic din fosta URSS. Riscul unei recesiuni politice era atunci atât de grav, încât guvernul Roman, care declarase imediat dezacordul său categoric în raport cu încercarea de debarcare a lui Gorbaciov, primise sustinerea explicită a unor partide de opoziţie, în frunte cu recent înfiinţatul PAC. Devenea posibil un dialog bi-partizan asupra temelor fundamentale ale interesului naţional. Forţele reacţionare care triumfaseră temporar prin mineriada din 1990 nu puteau accepta un atare consens.

Mineriadele au fost reacţii instinctive ale celor mai conservatoare forţe din societatea românească, în frunte cu clicile de moştenitori ai Securităţii şi nomenclaturii, care aveau nevoie de eliminarea oricărei concurenţe occidentale, ca şi de strivirea opoziţiei politice. Nu au reuşit integral, dar nici nu au fost integral învinse, cel puţin până la ultima mineriadă, cea din iarna lui 1999, care nu a reuşit să împiedice susţinerea de către România a acţiunii NATO şi UE din Balcani.

Abia atunci, când forţa legitimă a statului i-a respins pe mineri şi încercarea de lovitură de stat la care aceştia participau, s-a încheiat definitiv acest capitol sumbru din istoria noastră recentă.

Prof. Dr. Zoe Petre 
 

 

 

 

Traseişti politici celebri 

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Traseişti politici celebri 

Traseismul în politică este considerat în general o conduită nepotrivită şi, cel puţin la nivel declarativ, o abdicare de la principii. Totuşi, este practicat chiar şi în democraţii consolidate, de către politicieni de renume.

Ronald Reagan

Ronald Reagan

Unele dintre cele mai răsunătoare mişcări de traseism politic le regăsim în marea democraţie americană. În acest context, câteva nume care au schimbat tabăra pot fi relevante. Astfel, fostul preşedinte Ronald Reagan, adevărată efigie a Republicanilor, a fost un suporter – înregistrat ca atare – al Democraţilor. Se întâmpla la începutul carierei sale politice şi stau mărturie eforturile de susţinere a campaniei lui Helen Gahagan Douglas (oponenta lui Richard Nixon) pe care le-a depus, ca şi suportul pentru Dwight D. Eisenhower şi candidatura acestuia la prezidenţiale din 1952, sub semnul aceloraşi Democraţi. Funcţia de purtător de cuvânt la „General Electric” pare să-i fi schimbat optica politică. Noua opţiune republicană a lui Reagan a devenit tot mai evidentă, iar în 1962 trecerea devenea realitate. Acest moment a fost punctat cu o frază rămasă celebră, din multele pe care popularul (ulterior) preşedinte le-a lăsat posterităţii: Nu eu am părăsit Partidul, ci Partidul m-a părăsit pe mine”. O altă personalitate a politicii americane, Condoleezza Rice (prima femeie de culoare în funcţia de secretar de stat) era, la 27 de ani, înregistrată la Partidul Democrat şi a votat pentru preşedintele Jimmy Carter. Totuşi, în 1979, ca tânără profesoară, s-a declarat dezamăgită de ce a văzut în interiorul acestei formaţiuni, de răspunsul preşedintelui la provocările Uniunii Sovietice şi la gestionarea crizei iraniene de atunci şi în 1980 a decis să voteze pentru… candidatul republican la Preşedinţie. Patru ani mai târziu devenea membru al Partidului Republican.

Trecând în Europa, găsim alte exemple celebre. De pildă, Winston Churchill, erou al naţiunii britanice, a schimbat tabăra politică de mai multe ori. Şi-a început cariera la Conservatori, apoi a trecut la Partidul Laburist vreo două decenii, după care s-a întors la „Tories”. Nemulţumit, totuşi, pe deplin, a instituit o facţiune disidentă în interiorul acestui partid. Fără să-şi ascundă migraţiile politice, Churchill, dimpotrivă, chiar se mândrea cu ele, spunând că oricine poate trăda, dar îţi trebuie ceva ingeniozitate să re-trădezi”

Mai recent, mai spre est şi în democraţiile europene mai tinere avem cazul lui Stjepan (Stipe”) Mesić, care a avut un parcurs politic sinuos (dacă nu de-a dreptul indecis) până la a deveni cel de-al doilea preşedinte al Croaţiei (2000–2010). În 1990, (după ce fusese cvasiinexistent în politică…) intra în Uniunea Democratică Croată, formaţiune care l-a desemnat ulterior premier. Doar patru ani mai târziu părăsea partidul care-l propulsase şi crea o formaţiune nouă, Democraţii Independenţi Croaţi. Nu a durat decât trei ani, întrucât în 1997, Mesić şi formaţiunea sa se „topeau” în masa Partidului Poporului din Croaţia.

Nici în Turcia traseismul politic nu este ceva neobişnuit, dar există un caz care „a bătut recordul”: alesul Kubilay Uygun a reuşit ca într-o singură legislatură (1995 – 1999) să părăsească Partidul Democratic al Stângii, să treacă la Partidul Adevărata Cale, apoi să se întoarcă de unde a plecat, pentru… a pleca din nou. A sfârşit mandatul în Adunarea Naţională ca independent, reuşind „performanţa” de a fi trecut în acest scurt răstimp şi pe la formaţiunea Mişcarea Naţionalistă şi pe la Partidul Democrat din Turcia…

Din politica europeană se mai poate consemna faptul că în legislaturile italiene de după 1996, circa un sfert dintre parlamentari au schimbat taberele cel puţin o dată. Din 2008 încoace, circa o şesime dintre parlamentari au trecut la alte formaţiuni, cu aproximativ jumătate dintre ei făcând acest lucru de două sau mai multe ori. România nu face excepţie: pe lângă numeroşi parlamentari care practică frecvent traseismul, există şi cazuri de formaţiuni politice întregi care schimbă doctrina – de la stânga la dreapta – sau tabăra – de la liberali la populari. Şi ulterior, unii dintre aceşti politicieni declară că vor interzice traseismul imediat ce vor accede la putere…

„Limba de lemn” într-o emisiune… 

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on „Limba de lemn” într-o emisiune… 

O emisiune transmisă de postul „TVR Actualitatea”, în seara zilei de 8 august a.c., despre „limba de lemn” (am aflat ulterior că era o reluare) a fost prefaţată de eminentul ziarist al noii epoci Cristian Tudor Popescu. Foarte bine, trebuie prestigiu pentru o asemenea emisiune. Numai că, aşa după cum au remarcat doi cititori ai noştri din R. Moldova şi chiar ne-au semnalat, distinsul coleg s-a referit la acea epocă necunoscând amploarea calamităţii „limbii de lemn”, deoarece, după propriile cuvinte, domnia sa a devenit ziarist doar după anul… 1989. „Limba de lemn”, formă a inculturii, a abuzului de propagandă în fiecare rând, a fost prezentată şi astăzi, culmea!, după unele canoane impuse altădată de vechiul regim.

Ca să fiu clar: anomalia lingvistică şi conceptuală a domnit plenar atât la începutul vremurilor comuniste, cât şi mult după, fiind o prelungire lugubră a scriiturilor made „Pravda”, „Izvestia ” şi „Trud”. Numeroşi ani, acel limbaj sărac, incult, limitat, a influenţat ziare, reviste, toate tipăriturile. O oarecare explicaţie ar fi, poate, şi acomodarea cu acest limbaj elementar a foştilor „lucrători cu munca politică”, aşa cum erau categorisiţi ziariştii în acei ani, proveniţi în marea majoritate dintre muncitorii fruntaşi în producţie, absolvenţi de şcoli profesionale şi, pe ici pe colo, câte un fiu de funcţionar de la oraş sau sat, din aşa-numita categorie „mic burgheză”.

Au existat însă perioade, unele mai scurte, altele ceva mai întinse, ce au fost nevoite să ţină seama de convulsiile regimului, când mulţi ziarişti absolvenţi, de-acum, de licee şi deveniţi studenţi la diferite facultăţi au sărit zăgazurile, dedicându-şi scrisul unor cauze reale ce măcinau societatea, distanţându-se, însă prudent, de falsele „adevăruri” oficiale.

Limba de lemn” (utilizată de unii – să-mi fie cu iertare – şi mulţi ani după 1989) a început să mai slăbească prin anii ’70, odată cu revenirea în presă a unor intelectuali, scriitori, jurnalişti de carieră, din trecut, iar fizionomia spirituală a acestora a început să se facă simţită în publicaţii.

La emisiunea pomenită am ascultat câţiva colegi de la „Casa Scînteii”, un publicist comentator la „Scînteia tineretului” şi un publicist comentator la „Scînteia”, care în acele timpuri reuşeau să practice, totuşi o gazetărie de calitate; erau apreciaţi şi citiţi, deoarece articolele, anchetele, eseurile lor foloseau o limbă românească decojită de învelişurile caustice ale „limbii de lemn”. Amintita emisiune trata subiectul într-un mod dogmatic, ca şi cum o melasă neagră acoperea tot ce se scria în acea epocă. Se făcea o abordare globală, nenuanţată, fără o reliefare a etapelor parcurse de acel fenomen nociv. Mai amintim că unul dintre corespondenţii moldoveni remarca apariţia operei lui Marin Preda tocmai în acea epocă.

Pentru a fi pe deplin înţeles, îmi permit să preiau rânduri din cartea mea intitulată „Debut în ceaţă- Amintiri despre Scînteia tineretului”, în care mă refer cu prioritate la numeroşii ziarişti talentaţi care au împrospătat în acea perioadă climatul retrograd al epocii „limbii de lemn”, de tristă amintire.

Adesea m-am aflat acasă la valoroşi intelectuali, minţi luminate ale acelor ani, fără să le fie recunoscută plenar valoarea deoarece nu aderaseră cu forme în regulă la noua ordine socială şi care mai aveau şi păcatul de a gândi slobod, potrivit experienţelor de viaţă şi mediului în care se formaseră. Îi pomenesc cu adânc respect pe Victor Eftimiu, pe Brunea Fox, pe Saşa Pană, pe Gheorghe Dinu (Ştefan Roll), pe Ion Marin Sadoveanu, ş.a., care mi-au influenţat gândirea şi mi-au fost interlocutori în cadrul unor interviuri publicate în ziare şi reviste.

Şi câte dintre poeziile scrise de colegii de generaţie, pe care i-am cunoscut mai târziu, alături de care m-am aflat cu diferite prilejuri, exprimau o gândire neortodoxă!… Îmi amintesc în această pagină de Ioan Alexandru, Marin Sorescu sau Fănuş Neagu, aşa cum era el, nărăvaş, de îndrăznise să înfăţişeze scene de detenţie de la canal în romanul său „Îngerul a strigat”. Îmi aduc aminte cu bucurie de dialogurile purtate cu celebrităţi din diferite colţuri ale lumii, prin intermediul epistolei mai cu seamă, în străinătate sau la Bucureşti, cu prilejul unor anchete jurnalistice internaţionale iniţiate şi susţinute chiar de ziarul de tineret . Şi mă refer la Agatha Christie, Indira Gandhi, Yehudi Menuhin, Olof Palme, Pablo Neruda, Jean Paul Sartre, numeroşi laureaţi ai Premiului Nobel.

Mulţi întrebau cum de eminente personalităţi ale lumii puneau mâna pe condei şi răspundeau la întrebările mele. O singură explicaţie era valabilă: climatul de deschidere internaţională a României din anii de după 1965, paşii, deşi timizi, însă reali, făcuţi spre Vest, adică spre democraţie şi o anume transparenţă, critica tot mai înverşunată a alcătuirilor ce dominau şi dirijau viaţa politică şi socială în ţările legate de Tratatul de la Varşovia. De fapt, dezgheţul început în aprilie 1964 de Gheorghiu-Dej, care se distanţase de Moscova, a fost urmat de refuzul lui Ceauşescu ca armata română să participe la invadarea Cehoslovaciei, ceea ce a avut consecinţe importante în conştiinţe. În acest climat, întâlnindu-l pe Marin Sorescu, acesta mi-a povestit încântat de vizita făcută la «Radio Europa liberă», împreună cu Ioan Alexandru şi Ştefan Bănulescu, unde citiseră din lucrările lor. «Limba de lemn» era îndepărtată treptat, locul fiind ocupat de multe texte inspirate, într-o limbă omenească.

Şi a venit anul 1971, cu «Tezele din iunie», agresive şi nimicitoare, ce au închis toate canalele libertăţilor cu zece lacăte nord-coreene. Şi din nou revenea «limba de lemn», dar într-o altă ediţie.

Însă gândul, gândul liber, îşi luase de-acum zborul…

Acum, în anul de graţie 2014, mă văd în situaţia favorizată de soartă de a fi lucrat ori colaborat de-a lungul deceniilor VI, VII şi VIII ale secolului trecut cu ION BĂIEŞU, FĂNUŞ NEAGU, ION HOBANA, ŞTEFAN ANDREI, ALEXANDRU MIRODAN, RADU COSAŞU, EUGEN MANDRIC, PETRE GHELMEZ, VARTAN ARACHELIAN, NICOLAE ŢIC, TEODOR MAZILU, NICOLAE VELEA, FLORIN MUGUR, ŞTEFAN IUREŞ, AUREL BARANGA, DINU SĂRARU, LUCIAN AVRAMESCU, ŞTEFAN MITROI, ILIE PURCARIU, caricaturistul EUGEN TARU şi mulţi alţi ziarişti şi colaboratori ai ziarului de tineret, printre care poetul NICOLAE LABIŞ, deveniţi publicişti şi scriitori consacraţi”.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult