22
April , 2018
Sunday
2001-2005 „România este unul dintre membri-cheie al Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre. Am fost foarte ...
Odată cu alegerile din decembrie 2016, ne putem întreba în ce măsură mai dăinuie în ...
Este de notorietate, de mulţi ani, faptul că „Niro Investment Group” şi-a creat propria politică ...
Unul din indicatorii consacrați ai stadiului general al relațiilor dintre două țări este, fără îndoială, ...
Alexandru Bantoș, director al „Casei Limbii Române” din Chișinău, R. MOLDOVA - Premiul „Vocația Menținerii ...
Fără certificare minoritară Cu un secol în urmă, în 1914, în Bulgaria, în zona Vidin, erau ...
La 11 iunie 1946, ministrul de justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, a rostit la adunarea publică de ...
Personalitate multiplă, ziarist, om de televiziune, caricaturist şi, înainte de toate, om de spirit, Octavian ...

Archive for September, 2015

Un parcurs estival dificil

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Un parcurs estival dificil
Carol Roman

Carol Roman

N-ar mai avea rost să evocăm vara neaşteptat de capricioasă pe care am parcurs-o. Cu toţii am trăit temperaturi caniculare, nopţi reci urmate de ploi torenţiale, inundaţii, grindină. Şi va trebui să remarcăm în special că acestui zbucium al naturii i se adaugă şi o seamă de evenimente social-umane ce ne-au complicat existenţa. Ne referim la Uniunea Europeană, care traversează cu greu impasurile datorate stagnării economico-sociale. Ţări ca Italia, Spania, Portugalia, Franţa încearcă să depăşească cotele slabe ale performanţelor lor economice, de mai mulţi ani dorind să revină la o linie de plutire sustenabilă. În acest context, un moment deosebit de dificil l-a reprezentat, şi mai continuă încă să fie, cazanul grecesc pe cale de a exploda. Nu exagerăm cu nimic dacă afirmăm că toate forţele lucide ale Europei s-au concentrat pentru a rezolva situaţia gravă a Greciei şi găsirea unei soluţii pentru salvarea statului elen de la prăbuşire ori de la ieşirea din Uniunea Europeană.

E drept că Grecia a evitat la limită falimentul statului, dar noile împrumuturi oferite cu mare greutate şi cu surplusuri de condiţionări nu fac decât să majoreze datoria enormă a statului grec. Se remarcă refuzul prelungit al Fondului Monetar Internaţional de a deveni parte la Acordul de ajustare a Atenei, condiţionând participarea la efortul economic doar dacă datoria ţării, de 178 % din PIB, nu ar fi fost modificată. Oricum, marea masă a populaţiei greceşti va trebui să plătească cheltuielile nesăbuite făcute chiar de ea cu sumele imense primite cu uşurinţă, pe datorie, de la marile bănci internaţionale care au cerut restituirea lor, evident, inclusiv dobânzi.

În această vară, Europa a mai fost supusă şi la torentul de emigranţi din Africa: mii de oameni veniţi din Tunisia, Siria, Nigeria, Somalia, Mali traversează în continuare apele mediterane, în căutarea unei vieţi fără grija supravieţuirii şi a pericolului de a fi decimaţi de gloanţe din propriile lor ţări. Potrivit ONU, aproximativ 28.843 de emigranţi au sosit în Grecia sfâşiată de dileme economice între 8 şi 14 august, ce se adaugă celor 160.000 de emigranţi ajunşi în primele opt luni. Un mare număr de refugiaţi africani înaintează zilnic spre Italia, Serbia, Ungaria, mulţi dintre aceştia având drept obiectiv Marea Britanie, Franţa şi Germania. Din păcate, până la ora actuală nu există o soluţie europeană pentru rezolvarea acestei avalanşe umane prăbuşite asupra Europei. Iar încercarea de a se lua unele măsuri în urma cărora câteva mii de transfugi ar urma să fie adăpostiţi în ţări europene nu progresează, deoarece sunt tot mai multe state ce nu s-au declarat dispuse să primească mii de refugiaţi cărora să le asigure şi mijloace de supravieţuire. Aproape toate ţările europene sunt alarmate de torentul de nou-sosiţi pe continent, care ar putea deteriora statutul social şi nivelul lor de trai. O problemă nouă cu faţă veche a apărut în Germania, unde se preconizează ca în acest an să se primească peste 500.000 de refugiaţi, ceea ce ar tulbura climatul social-politic al ţării. Sunt tot mai numeroase cazurile de atacuri şi discursuri rasiste. Numai în decursul acestei veri au existat peste 250 de manifestări rasiale, iar reţelele sociale sunt pline de atacuri dure împotriva emigranţilor. A venit şi replica unor personalităţi democratice din Germania, care au condamnat atacurile împotriva africanilor ce-şi căutau un adăpost. Din păcate, multe atitudini retrograde împotriva refugiaţilor utilizează terminologia veche nazistă. „Dacă nu eşti de părere că toţi refugiaţii sunt paraziţi care trebuiesc vânaţi, arşi sau gazaţi, atunci ar trebui să-ţi faci cunoscut punctul de vedere” s-a adresat populaţiei, sub forma unui protest antirasist, o prezentatoare de la televiziunea publică ARD, în cadrul unei dezbateri la nivel naţional. La rândul lor, oficialităţi germane au condamnat atacurile asupra unor centre de refugiaţi din Germania, iar cancelarul Angela Merkel a avertizat că problema azilului pentru nou sosiţi ar putea deveni o provocare mai mare pentru Uniunea Europeană decât criza financiară din Grecia şi chiar depăşirea efectelor unor momente critice economice, prelungite încă, în ţări europene.

În mod cert, parcurgem o vară fierbinte, extrem de dificilă, care solicită clarviziune, responsabilitate, soluţii, şi mai cu seamă păstrarea unei ambianţe democratice, statornicite în lumea europeană.

Carol Roman 

 

Holocaustul romilor

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Holocaustul romilor

În amintirea genocidului rom din al doilea război mondial, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care ziua de 2 august este stabilită ca „Ziua europeană de comemorare a Holocaustului împotriva romilor”. Conform estimărilor care au stat la baza documentului, cel puţin jumătate de milion de romi au fost exterminaţi pe continent de regimul nazist şi de aliaţii acestuia, iar în unele state europene a fost asasinată peste 80% din populaţia romă. În noaptea de 2-3 august 1944, 2.897 de romi, mai ales femei, copii şi bătrâni, au fost ucişi în lagărul de romi de la Auschwitz-Birkenau. Recunoscând realitatea istorică a genocidului rom, Parlamentul European atestă existenţa şi a altor forme de persecuţie care au generat drame umane inimaginabile – şi care i-au afectat şi pe romii din România – cum ar fi deportările şi internările forţate.

La inaugurarea Monumentului Holocaustului romilor

La inaugurarea Monumentului Holocaustului romilor

În timpul celui de-al doilea război mondial, între 20.000 şi 60.000 de romi din România au fost deportaţi în lagăre – femei, bărbaţi, copii. Datele istorice arată că, deşi în ţara noastră nu s-a aplicat direct „soluţia finală”, mai exact transportarea direct în camerele de gazare, mareşalul Ion Antonescu a ordonat deportarea romilor. „Cifrele celor deportaţi, ca şi în cazul evreilor, sunt extrem de disputate. A fost un genocid, ori în cazurile de genocid nu se mai mai ştiu cifre exacte. Ce s-a întâmplat atunci a fost un holocaust”, explică profesorul de istorie Corneliu Riegler.

Mai puţin de jumătate din cei arestaţi şi trimişi în lagăre de exterminare s-au întors după încheierea războiului. Au trăit orori greu de imaginat şi de exprimat în cuvinte. Unii au pierit, iar puţinii supravieţuitori proiectează astăzi imaginea unor trecute suferinţe dramatice. În memoria sacrificiului lor, la iniţiativa europarlamentarului Damian Drăghici, renumit reprezentant al etniei, a fost dezvelit primul monument care comemorează Holocaustul romilor, la Muzeul Culturii Romilor din Bucureşti. „La 71 de ani de la această problemă uriaşă din istorie, am realizat monumentul Holocaustului romilor. Atat comunitatea romă, cât şi comunitatea majoritară din România aveau nevoie de un astfel de simbol, pentru a se putea reconecta prin prisma empatiei generate de o imensă suferinţa umană. Monumentul este în acelaşi timp un pas important în reconstruirea memoriei colective a comunităţii rome, care are nevoie de simboluri regeneratoare puternice. Monumentul conţine trei astfel de simboluri: în primul rând rugina, apoi lumânările şi sârma ghimpată şi roata romilor – jumătate închisă, jumătate deschisă”, a detaliat europarlamentarul român de etnie romă pentru revista noastră.

1De altfel, în numele simbolurilor perene ale culturii romilor şi pentru eterna memorie a victimelor unuia dintre cele mai întunecate momente ale istoriei omenirii, monumentul inaugurat la Bucureşti va fi mutat în Parlamentul European. „Problema romilor este considerată o problemă paneuropeană. Fiecare stat membru trebuie să-şi asume integrarea romilor. La noi pe paşaport nu scrie rom. Scrie român şi, foarte important, cetăţean european”, conchide europarlamentarul Damian Drăghici.

Pentru ca lecţiile istoriei să fie însuşite de prezent şi să asigure un viitor mai bun etniei, oficialii de la Bruxelles fac apel la o sporire a eforturilor pentru a pune capăt discriminării, discursurilor instigatoare la ură şi infracţiunilor motivate de ură împotriva romilor, care reprezintă un curent „incompatibil cu normele şi valorile Uniunii Europene, un obstacol major în calea integrării sociale de succes a romilor”.

Gând şi faptă

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Gând şi faptă

Şi în acest an, revista „Balcanii şi Europa” a continuat demersul său editorial deosebit de apreciat: publicarea Suplimentelor dedicate comunităţilor româneşti din diaspora, iniţiate şi susţinute de domnul Nicolae Dumitru, preşedintele „NIRO Investment Group”.

Publicaţia „Români peste hotare” şi-a propus de la primele sale numere să susţină eforturile depuse de compatrioţii noştri în vederea integrării în Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Italia să evidenţieze calităţile profesionale, să-i sprijine în eforturile lor de zi cu zi de a se acomoda în ţările care le-au devenit gazde binevoitoare.

Preocupaţi în mod constant de felul în care migranţilor români le sunt respectate drepturile, în concordanţă cu calitatea lor de cetăţeni europeni, de modul în care sunt susţinuţi şi apreciaţi, am reflectat în paginile noastre participarea diasporei româneşti la dezvoltarea ţărilor europene, am evidenţiat eforturile şi împlinirile românilor, felul în care mulţi dintre aceştia au răzbit şi s-au realizat. În acelaşi timp am dorit să devenim un ghid util pentru cei sosiţi la muncă în aceste state, încercând să le aducem la cunoştinţă informaţii utile pentru intrarea lor în legalitatea europeană.

Am fost deopotrivă ecoul celor performanţi, precum şi vocea celor discriminaţi.

supliment-spania-6supliment-anglia-6supliment-GBO2supliment-FRANTA3supliment-20EDITIIsupliment-GBO3

Ce ne apropie, ce ne desparte…

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Ce ne apropie, ce ne desparte…

Relaţiile româno – ungare au un trecut foarte îndelungat şi au cunoscut momente faste şi nefaste, uneori, din punctul de vedere al contemporaneităţii, chiar paradoxale. Un exemplu ar fi contribuţia lui Albert Király, sub comanda căruia s-au aflat mii de oşteni secui veniţi în sprijinul principelui Mihai Viteazul în bătălia de la Călugăreni. Ne vom limita doar la câteva fapte, momente şi intenţii declarate care privesc dinamica relaţiilor cu vecinii noştri de la vest de după primul război mondial. Tratatul de la Trianon stabilea termenii existenţei a două state suverane şi independente, Regatul României şi Regatul Ungariei, rezultate din starea de fapt politică, militară, economică şi etnică constituită prin destrămarea Imperiului Austro – Ungar, în urma înfrîngerii Puterilor Centrale de către Antantă. La tratativele de pace, reprezentanţii Ungariei au avut ca principal argument al pledoariei lor pentru păstrarea posesiunii asupra Transilvaniei supoziţia că România nu are capacitatea administrativă, culturală şi politică de a administra această provincie. Delegaţia ungară la tratativele de la Trianon se afla în eroare. După un secol, Transilvania nu şi-a pierdut caracteristicile, presupuse a fi în pericol din cauza administraţiei româneşti, iar conservarea acestui specific de diversitate culturală şi etnică după un secol de turbulenţe şi tragedii arată limpede că statul român a avut şi are toată capacitatea de administrare, respectând mai mult şi mai bine drepturile minorităţilor decât predecesorii săi, în istorie.

Prima şedinţă comună a guvernelor român şi ungar (2005)

Prima şedinţă comună a guvernelor român şi ungar (2005)

Dacă după primul război mondial opinia publică şi statul ungar au fost preocupate de recâştigarea Transilvaniei pe cale violentă, făcând un joc deschis, pe faţă, de revizuire a Tratatului de la Trianon şi căutând sprijinul fostelor puteri Centrale, între care Germania lui Hitler avea un rol decisiv, iar Italia fascistă fiind un aliat neaşteptat datorită ambiţiilor imperiale ale lui Benito Mussolini, obţinând aşa Dictatul de la Viena, după cel de-al doilea război mondial revizionismul interbelic a căpătat o nouă formă, rămânând, în esenţă, acelaşi. Locul Germaniei a fost luat de Uniunea Sovietică, singurul garant şi arbitru în toate diferendele, de orice natură, dintre ţările zonei sale de control, aşa-numitul lagăr socialist din Europa centrală şi de est. Relaţiile româno-ungare erau atent dirijate de la Kremlin, ţinîndu-se cont, în primul rând, de interesele URSS. Ambele state făcuseră parte din tabăra Axei, fiind aliaţi mai mult sau mai puţin fideli Germaniei hitleriste. Ungaria mai mult, România mai puţin. Nordul Ardealului a fost o miză a şantajului exercitat de Uniunea Sovietică asupra Regatului României pentru atingerea a două scopuri – un guvern fidel URSS şi acceptarea fără comentarii a înglobării Basarabiei în aceasta. Administraţia sovietică a fost retrasă din Ardealul de Nord doar după ce aceste condiţii au fost îndeplinite. La rândul ei, Ungaria a fost supusă unui regim de ocupaţie drastic şi a fost instaurat un guvern care, practic, era alcătuit din persoane trimise cu ordin de serviciu de la Moscova. Rezultatul s-a văzut după zece ani, cu prilejul izbucnirii insurecţiei din 1956. Un rezultat sângeros, o probă definitorie a căderii sistemului sovietic din 1989.

După Dictatul de la Viena, Horthy şi Hitler, sub coroana Ungariei mari (1940)

După Dictatul de la Viena, Horthy şi Hitler, sub coroana Ungariei mari (1940)

Din 1956 până în 1989, relaţiile interstatale româno – ungare au cunoscut momente bune şi momente rele, însă nimic din ceea ce fierbea în subteran nu a izbucnit la vedere. Documentele publicate de eminentul specialist în domeniu, domnul Larry Watts, arată fără urmă de dubiu că „leadership-ul de la Budapesta” n-a încetat niciodată să urmeze calea revizionistă, adoptând uimitoare metode şi înfăţişări în lupta sa de a slăbi şi, dacă se putea, de a destabiliza statul român, mai ales în calitatea sa de administrator al Transilvaniei, parte integrantă şi inalienabilă a teritoriului naţional. Dacă problema Transilvaniei se încadra într-un proiect revizionist, niciodată afirmat public dar niciodată denunţat, acţiunile din ultimii ani ai deceniului `80 au privit întreaga construcţie de stat a României. Declaraţia de la Budapesta privind viitorul României, semnată de importante nume ale exilului românesc, subiectul declarat fiind desprinderea Transilvaniei pentru un viitor presupus mai bun, a fost pasul care a dus la scenariul unei posibile federalizări, cu toate consecinţele catastrofale ce ar putea decurge din ea.

Partidul radical naţionalist Jobbik promovează autonomia aşa-numitului „ţinut secuiesc”.

Partidul radical naţionalist Jobbik promovează autonomia aşa-numitului „ţinut secuiesc”.

Cert este faptul că după 1989, relaţiile româno – ungare au căpătat o altă vizibilitate, dar, din păcate, au urmat acelaşi curs. Întârzierea intrării României în NATO şi Uniunea Europeană a adus noi speranţe şi noi energii curentului revizionist. Intrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană a restabilit macro – echilibrul, dar evoluţiile de pe scena internă, mai cu seamă din Ungaria, au reaprins acele speranţe şi au desprăfuit vechile planuri, nădejdi alimentate şi de non-acţiunea sau lentoarea unei acţiuni pentru afirmarea autorităţii suveranităţii statului român. Principiile democratice care domnesc în Uniunea Europeană sunt atât de generoase încât, pe de o parte, au permis interpretarea lor în sens contrar, iar pe de altă parte au funcţionat în România uneori cu rezultate paralizante. Participarea preşedintelui României la unele din nenumăratele şcoli de vară ale organizaţiilor de tot soiul maghiare din România a devenit, din gest de respect şi curtoazie, un gest de susţinere. Iată că în 2015, în contextul creat de aceste întruniri, s-au afirmat lucruri grave de către persoane extrem de importante. Primul ministru al Ungariei a declarat că e timpul ca Transilvania „să se întoarcă acasă”, iar ambasadorul Ungariei la Bucureşti a declarat că ţara sa susţine autonomia teritorială a zonelor locuite de maghiari din România. Surpriza constă în greutatea care o capătă afirmaţiile exprimate de două persoane reprezentante la vârf ale statului ungar. Aceste declaraţii ale unor oficiali de rang înalt nu pot fi categorisite decât acte deliberate de politică. Există tot felul de avocaţi ai aşa-zisei „calmări a lucrurilor”, care spun: nu luaţi în serios, e vorba de declaraţii electorale, vin alegerile! Abia o astfel de explicaţie nelinişteşte: ce se poate întâmpla dacă o majoritate se coagulează în jurul unor asemenea declaraţii? Va stabiliza mult şansa dialogului, a înţelegerii româno – ungare pentru viitor?

Preşedintele Ungariei, Ader Janos, în vizită privată în judeţele Cluj şi Covasna (2014)

Preşedintele Ungariei, Ader Janos, în vizită privată în judeţele Cluj şi Covasna (2014)

În ciuda tuturor aparenţelor, trebuie să fim de acord că sunt lucruri care ne apropie. Dar, mai ales, ne apropie un viitor comun inevitabil, dacă ţinem cont de evenimentele şi evoluţiile globale, pornind de la migraţia incontrolabilă, deocamdată, dinspre est spre vest şi dinspre sud către nord, altfel spus, din zone de insecuritate şi sărăcie către zone stabile şi relativ prospere. Ameninţările terorismului fundamentalist islamic şi criza resurselor sunt strâns legate, subdezvoltarea şi dezastrele ecologice sunt parte ale aceluişi fenomen, iar fenomenul ne priveşte pe toţi – şi ne referim în mod special la noi, cei din Uniunea Europeană. Acest viitor comun va fi atât de dificil, încât este nevoie de o acţiune comună a tuturor celor care îl construiesc astăzi pentru a-l putea suporta şi chiar pentru a-l face mai bun.

Dar ce ne desparte? Ne desparte, deocamdată, privirea diferită asupra trecutului şi asupra realităţii. Ne desparte faptul că în mentalităţile colective ale celor două popoare anumite valori sunt considerate diferit: pentru unii singura soluţie a asigurării viitorului este izolaţionismul (lingvistic, cultural, administrativ), pentru ceilalţi, dimpotrivă, convieţuirea, colaborarea, armonizarea sunt garanţiile viitorului. Putem spune că trecutul pentru ambele popoare este foarte important, dar într-un caz viitorul este supus unor irepresibile nostalgii (nu e simplu ca din imperial să devii naţional, cum nu e simplu ca din supus să devii cetăţean), iar în celălalt caz, viitorul este perceput nu doar ca un spaţiu al probabilităţilor, ci ca un spaţiu al posibilităţilor. Pe scurt, am putea spune că unii sunt înclinaţi către politica punerii piciorului în prag, iar ceilalţi înclină către politica uşilor larg deschise. După opt sute de ani de istorie comună, în care faptele nu au fost întotdeauna blânde sau constructive, ci dimpotrivă, istoria secolului al XX-lea ar trebui analizată cu mai multă răbdare şi mai multă înţelepciune de către toţi cei cărora popoarele le-au încredinţat autoritatea. Să privim cu încredere către ceea ce ne apropie – o Europă Unită, în care fiecare popor va avea garantat spaţiul său de dezvoltare şi libertate. Ideea revizuirii unui Tratat care a rezistat celui de-al doilea război mondial şi căderii comunismului, două momente cruciale ale istoriei moderne, este nu doar retrogradă, încercând să aducă Europa la situaţia dinaintea primei conflagraţii mondiale, ci şi ameninţătoare pentru pacea Europei – distrugerea unui echilibru verificat duce la o stare de instabilitate conflictuală cu consecinţe imprevizibile, neverificate. De aceea, este cu atât mai de neînţeles atitudinea unor lideri de la Budapesta, pe care nici o autoritate din România nu i-a oprit nici să călătorească, nici să vorbească în ţara noastră, cu cât această libertate este folosită în vederea izolării, a închiderii în sine a uneia dintre cele mai creative şi libere minorităţi naţionale din România.

Eugen Uricaru 


Ceea ce contează pentru mine şi pentru relaţia bilaterală dintre România şi Ungaria, care are un potenţial excepţional, la nivel de parteneriat strategic acceptat de către ambele părţi, este respectarea regulilor jocului şi aceste reguli ale jocului presupun exact respectarea acestor parametri pe care i-am convenit împreună. Acesta este chestiunea care într-adevăr surprinde; noi avem obligaţia să tratăm lucrurile cu responsabilitate”. (Bogdan Aurescu, ministru al Afacerilor Externe al României)


Fostul preşedinte Traian Băsescu, aflat la Universitatea de Vară Izvoru Mureşului, după ce a afirmat că autonomia pe criterii etnice nu poate exista, iar România nu acceptă „un astfel de concept” a mai declarat: „Singurul lucru care mai trebuie clarificat şi trebuie scos din vocabularul oficial maghiar este cel legat de autonomia Ţinutului Secuieasc. Eu cred că noi nu umblăm cu degetul pe harta Ungariei. Pentru că am putea umbla de la frontieră până la Tisa, dar suntem decenţi şi bine crescuţi. Şi atunci o să-i invităm scris să nu ne mai spună cum să ne organizăm regiunile şi cât de autonome să fie. Autonomie la Caracal, câtă la Harghita şi Covasna. Asta am spus întotdeauna. Deci, problema este de tupeu”.

Cine pe cine spionează…

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Cine pe cine spionează…

Deşi pare incredibil, aliaţii occidentali se urmăresc unii pe alţii parcă mai mult ca oricând. În istoria recentă, spionajul pare să aibă o anvergură sporită până şi între prieteni declaraţi; SUA, Franţa, Marea Britanie sau Germania vădesc un mare apetit pentru a şti tot ce fac şi ce plănuiesc… ceilalţi aliaţi.

Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA)

Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA)

În principiu, relaţiile statelor aliate din lumea occidentală se bazează pe încredere, aceasta fiind chiar mai presus decât toate acordurile semnate şi de toate guvernările perindate prin palate. Şi totuşi…

Unul dintre marile scandaluri de spionaj ale istoriei foarte recente are în centru urmărirea cancelarului german Angela Merkel de către Agenţia de Securitate Naţională americană (NSA), care a ascultat telefonul mobil al liderului de la Berlin (peste un deceniu, după cum arată presa internaţională) şi, din păcate, asta s-a aflat. Mai mult, unele scurgeri de documente în mass-media au fost de natură să reflecte faptul că NSA nu l-a spionat doar pe cancelarul Merkel, ci a avut în vizor totodată şi mai mulţi miniştri germani, precum şi pe vicecancelarul Sigmar Gabriel, punctează „Sueddeutsche Zeitung”. Parcă pentru a pune gaz pe foc, ieşea la iveală activitatea unui spion american care s-a dovedit că transmisese sute de documente germane clasificate spionajului SUA. Agentul dublu a fost arestat, dar episodul a ameninţat să „arunce în aer” tot efortul de reconciliere dintre Washington şi Berlin după episoadele anterioare, notează „New York Times”.

Sediul Agenţiei de spionaj german (BND)

Sediul Agenţiei de spionaj german (BND)

Replica germană nu a întârziat, Berlinul prezentând ONU o rezoluţie „cu scopul de a restricţiona programele de supraveghere ale NSA împotriva altor naţiuni”. Dar este Germania atât de „nevinovată” în toată această masivă activitate de spionaj? S-ar putea spune că nu, din moment ce procurorii din Belgia au deschis, în luna iunie a.c., o investigaţie privind unele acuzaţii legate de spionajul extensiv desfăşurat de această ţară, care este bănuită, culmea, că ar fi cooperat cu… SUA în vederea monitorizării aliaţilor săi europeni. Jean-Pascal Thoreau, purtător de cuvânt al Biroului procurorilor federali belgieni, a anunţat că ancheta urmăreşte să stabilească care este „natura exactă a acţiunilor ce ar fi fost comise şi dacă acestea vor putea fi judecate”. Conform presei belgiene, BND (Agenţia de spionaj germană) ar fi colaborat cu NSA în colectarea de date asupra unor „ţinte” europene ca guvernul francez, Comisia Europeană sau Grupul „Airbus”. Ministrul belgian al Telecomunicaţiilor, Alexander de Croo, avertiza că, dacă rapoartele privind supravegherea la scară mare desfăşurată de către serviciul secret german se vor dovedi a fi adevărate, atunci „Germania va trebui să ofere o explicaţie”. Puţin probabil, din moment ce SUA nu au explicat cum de s-a întâmplat supravegherea cancelarului german… Totuşi, pentru a fi păstrate aparenţele, Angela Merkel anunţa, în luna mai, că „va coopera pe deplin” cu un comitet parlamentar de investigaţie care verifică aceste acuzaţii. Cu atât mai mult cu cât statele vizate de presupusele acţiuni intruzive acuză Berlinul că „lucrează cu americanii” şi nu cu europenii.

Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE)

Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE)

Doar că spionajul de peste Ocean este mult mai „versatil” de atât: la finele aceleiaşi luni iunie 2015, publicaţia „International Business Times” cita Casa Albă, care respingea acuzaţiile că NSA l-ar fi spionat, printre alţii, pe actualul preşedinte francez François Hollande. Ned Price, purtător de cuvânt al Consiliului de Securitate Naţională al SUA, încerca „să liniştească apele” declarând că „nu desfăşurăm operaţiuni de supraveghere în străinătate decât dacă există un obiectiv de securitate naţională specific şi justificat. Acest lucru este valabil atât pentru cetăţenii obişnuiţi, cât şi pentru liderii mondiali. Nu vizăm şi nu vom viza comunicaţiile preşedintelui Hollande”. Acelaşi oficial a refuzat însă să comenteze alte dezvăluiri asemănătoare, despre spionajul american ţintindu-i pe preşedinţii francezi Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy, ca şi pe miniştrii de Finanţe François Baroin sau Pierre Moscovici. Din nou speculaţiile pe marginea dezvăluirilor interceptărilor au curs râuri… La rândul său, François Hollande a reacţionat imediat şi ferm, convocând… o întâlnire de urgenţă a Consiliului de Securitate al ţării. Pentru a fi salvate aparenţele, fireşte, întrucât politicieni francezi de marcă susţin că au ştiut demult că SUA a folosit mijloace tehnice pentru a le intercepta convorbirile. „Nu suntem naivi. Acestea fiind spuse, apare problema relaţiei de încredere dintre aliaţi”, sintetizează Michele Alliot-Marie, fost ministru al Apărării şi fost ministru pentru Afaceri Externe în timpul lui Chirac şi, respectiv, Sarkozy, pentru canalul francez de televiziune „iTele”.

Government Communications Headquarters (GCHQ), Marea Britanie

Government Communications Headquarters (GCHQ), Marea Britanie

Per ansablu, Franţa ar fi fost spionată copios, NSA solicitând serviciilor secrete din Australia, Marea Britanie, Canada şi Noua Zeelandă să colecteze informaţii despre contractele de export ale ţării în sectoare-cheie, precum cel nuclear, ca şi legate de rolul companiilor franceze în programul „petrol-pentru-mâncare” din Irak, din anii 1990. Şi, în timp ce premierul francez Manuel Valls făcea un apel la un „cod de conduită” între aliaţi, alte scurgeri de documente arătau, aproape în acelaşi timp, amploarea spionajului francez la adresa aliaţilor la care se făcea apel. Mai exact, o investigaţie a publicaţiei  Le Nouvel Observateur” a dus la descoperirea faptului că Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE) a spionat comunicaţiile internaţionale prin intermediul unei reţele secrete de cabluri submarine care leagă Europa de restul lumii. Mai exact, fostul preşedinte Nicolas Sarkozy a autorizat DGSE să lanseze o operaţiune complexă (şi secretă) de spionaj asupra comunicaţiilor globale transmise prin cabluri, cu cel puţin cinci astfel de canale majore direcţionate spre Statele Unite. Şi, oricât de adversar i-a fost în campania electorală, actualul preşedinte Hollande a autorizat ca DGSE să îşi extindă operaţiunile de spionaj şi să mărească numărul de staţii de interceptare în cadrul unui nou (şi foarte costisitor) plan de cinci ani, din 2014 până în 2019. Operaţiunea a implicat o cooperare intensă între DGSE şi agenţia britanică de spionaj GCHQ. Toate acestea după ce abia se aflase că americanii colaboraseră cu britanicii pentru a afla totul despre francezi…

Există pentru toată această escaladare a spionajului tot felul de motive pe care de regulă nu le invocă politicienii vizaţi de dezvăluiri, ci specialiştii şi formatorii de opinie publică, în funcţie de partizanatele lor. „Cea mai simplă explicaţie pentru spionajul dintre SUA şi Germania este aceea că, deşi cele două ţări sunt aliate, sunt totuşi competitoare”, notează „Washington Post”, argumentând cu faptul că „în 2011, de pildă, Obama a vrut să intervină în Libia, dar Merkel nu, folosindu-şi pe deasupra influenţa şi pentru a reduce participarea NATO, pentru ca în final să rămână aproape singura ţară care nu a ajutat deloc Alianţa”. Cu Franţa încă este şi mai şi: americanii invocă frecvent momentul în care fostul preşedite De Gaulle a refuzat o cooperare nucleară cu SUA. Spionajul reaminteşte aşadar tuturor că, chiar dacă preşedinţii aliaţilor sunt buni amici la un moment dat, această realitate se poate schimba cât ai clipi. În fine, un alt argument, aşa cum îl punctează „Reuters”, este acela că „spionajul menţine aliaţii oneşti”


Singurul lucru care mă uimeşte la scandalurile de spionaj între aliaţi este că ele încă surprind opinia publică” (Frederick Forsyth, jurnalist german)


Roxana Istudor

România, atracţie culturală internaţională

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on România, atracţie culturală internaţională

Pe tot parcursul verii 2015, manifestările culturale din România au atras artişti din toate colţurile lumii şi din toate domeniile, care şi-au dat întâlnire în faţa publicului românesc.

Festivalul „Cântecele Munţilor”, Sibiu

Festivalul „Cântecele Munţilor”, Sibiu

Festivaluri de anvergură şi de tradiţie au marcat viaţa muzicală românească, gazdă a unor prestigioase personalităţi internaţionale ale domeniului. Unul dintre evenimentele care au reunit artişti de renume mondial a fost Ediţia Jubiliară (20 de ani) a renumitului Festival şi Concurs Internaţional de Canto „Hariclea Darclée”, la care s-au înscris 184 de artişti din zeci de ţări. Iar în Capitală, artişti invitaţi din şapte ţări au ţinut să fie prezenţi la Festivalul Internaţional „Marile serate muzicale ale Bucureştiului”.

Din seria manifestărilor tradiţionale care au reunit în România ansambluri de pe toate continentele au făcut parte Festivalul „Cântecele Munţilor”, desfăşurat la Sibiu. Iar la Tulcea, ansambluri folclorice de copii şi tineri din zece state au fost prezente în cadrul Festivalului internaţional „Peştişorul de aur.

Teatrul a fost unul dintre principalele elemente de atracţie pentru actori de peste hotare, care au luat parte la o serie de festivaluri în toată ţara. Dintre cele mai importante amintim Festivalul Internaţional de Teatru Independent „UNDERCLOUD”, din Bucureşti, sau reprezentaţiile celor o mie de artişti din 13 ţări care au evoluat în Bacău, la prima ediţie a „Theaterstock International Arts Festival.

Din peisajul cultural al verii 2015 nu au lipsit manifestările cu accent de epocă. Una dintre cele mai apreciate şi mai căutate de artiştii străini a fost „Festivalul Sighişoara Medievală”. Totodată, peste 150 de meşteşugari din toată lumea şi-au dovedit măiestria la Târgul Meşterilor Populari din România, organizat de Muzeul Ţării Crişurilor Oradea. De un binemeritat succes internaţional s-a bucurat şi „Ziua Internaţională a Iei”, o celebrare în sute de oraşe din ţară şi străinătate a unuia dintre cele mai perene simboluri ale portului nostru popular.

Manifestările de film s-au dovedit puncte de maxim interes pentru participanţii sosiţi din diferite ţări. Menţionăm „AMURAL”, primul festival de arte viziuale post-internet din România, eveniment menit să susţină candidatura oraşului Braşov la titlul de Capitală Culturală Europeană în anul 2021.

Această vară atât de bogată în evenimente culturale de anvergură internaţională s-a încheiat cu debutul Festivalului Internaţional „George Enescu”, manifestare muzicală şi de un larg prestigiu internaţional, care aduce din nou în faţa publicului meloman unele dintre cele mai mari orchestre simfonice şi artişti renumiţi în toată lumea.

Mihai Ghimpu – lider dedicat valorilor naţionale

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Mihai Ghimpu – lider dedicat valorilor naţionale

Aproape fără excepţie, biografiile oficiale îl prezintă pe Mihai Ghimpu drept „unul dintre puţinii oameni politici moldoveni care şi-au asumat public identitatea românească şi a declarat că este unionist”. De la un necunoscut în perioada sovietică, după proclamarea independenţei a parcurs destul de repede treptele afirmării şi recunoaşterii pe scena politică a Republicii Moldova. În 2009, în preajma împlinirii vârstei de 58 de ani, i-au fost încredinţate cele mai înalte demnităţi în conducerea statului: şef al forului legislativ (speaker al Parlamentului) şi preşedinte (interimar) al Republicii.

Cine este, aşadar, acest om cu înfăţişare modestă, hotărât şi curajos în deciziile politice care vizează destinul prezent şi viitor al tânărului stat moldovean?

Mihai Ghimpu

Mihai Ghimpu

Mihai Ghimpu s-a născut la 19 noiembrie 1951, în familia cu cinci copii (trei băieţi şi o fată) a unui învăţător şi colhoznic din satul Coloniţa, localitate cu circa 3.000 de locuitori, situată în apropierea Chişinăului. Unul dintre fraţii mai mari, Gheorghe Ghimpu, datorită activităţii şi convingerilor politice a fost declarat disident antisovietic în anii ’70, din acest motiv fiind trimis, între 1972 şi 1978, într-un lagăr de concentrare în Siberia. Gheorghe Ghimpu a rămas un luptător pentru cauza românească, iar la 27 aprilie 1989 a fost primul moldovean care a dat jos drapelul sovietic şi a arborat tricolorul pe clădirea Parlamentului din Chişinău, astăzi sediul Preşedinţiei Republicii Moldova. Fotografia cu arborarea tricolorului, precum şi lucrarea sa „Conştiinţa naţională a românilor moldoveni” au devenit emblematice pentru lupta şi aspiraţiile de libertate şi unitate ale basarabenilor. Sora sa, Valentina (căsătorită Chirtoacă), este mama lui Dorin Chirtoacă, actualul primar al Chişinăului.

Tânărul Mihai Ghimpu a înclinat iniţial spre medicină şi teatru, dar, după absolvirea liceului şi efectuarea stagiului militar, s-a orientat totuşi spre studii juridice, pe care le-a urmat în cadrul unei secţii cu frecvenţă redusă a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Stat a Moldovei (USM). În paralel cu studiile universitare a lucrat ca muncitor la o fabrică de frigidere şi ca depanator de gaze la o uzină din Chişinău. După terminarea studiilor, s-a angajat ca jurist la diverse companii, lucrând concomitent şi ca asesor popular sau, pentru perioade scurte, ca judecător. Foşti colegi din perioada respectivă îl caracterizează ca pe „un om care preţuieşte dreptatea, luând decizii corecte”. Din aceşti ani a început să se implice, potrivit propriei mărturii, în „lupta pentru cauza românească”. Sfârşitul anilor `80 îl găseşte, alături de fratele său Gheorghe Ghimpu, ca militant în cadrul Mişcării de Renaştere Naţională; a luat parte activă la punerea bazelor Frontului Popular din Moldova (PFM), fiind ales membru al Biroului Executiv al acestei prime formaţiuni democratice din perioada de apus a URSS.

Gheorghe Ghimpu arborând Tricolorul românesc pe clădirea Parlamentului

Gheorghe Ghimpu arborând Tricolorul românesc pe clădirea Parlamentului

În perioada 1990-1998, Mihai Ghimpu a fost deputat în Parlamentul de la Chişinău, ales mai întâi din partea PFM, apoi, din 1994, pe listele Blocului Ţăranilor şi Intelectualilor. În această perioadă a deţinut funcţia de vicepreşedinte al Comisiei juridice din cadrul legislativului, calitate în care a participat la votarea actului de independenţă a Republicii Moldova. În 1998 a fost ales preşedinte al Partidului Reformei, transformat în Partidul Liberal (PL) la congresul din aprilie 2005, formaţiune pe care o conduce şi în prezent. După o perioadă de activitate ca avocat şi consilier în Consiliul Municipal Chişinău, inclusiv de preşedinte al acestei autorităţi locale (2007-2008), Mihai Ghimpu a revenit în Parlament la alegerile succesive organizate în 2009.

În acest an, PL a participat, alături de Partidul Liberal-Democrat (PLDM) şi de Partidul Democrat (PDM), la formarea Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), devenită coaliţie majoritară în forul legislativ. În baza înţelegerilor intervenite între cele trei partide ale AIE, Mihai Ghimpu a fost ales preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova. Cunoscând opţiunile sale politice, proeuropene şi proromâneşti, Partidul Comuniştilor (PCRM) nu a participat la procedura de vot şi a contestat alegerea lui Mihai Ghimpu în fruntea legislativului, însă Curtea Constituţională a respins contestaţia respectivă, ca fiind lipsită de temei legal.

Pe fondul divergenţelor privind alegerea preşedintelui Republicii, în septembrie 2009 Mihai Ghimpu a preluat, în conformitate cu prevederile constituţionale, şi funcţia de şef interimar al statului. În această calitate, Mihai Ghimpu a susţinut că prevederile Constituţiei ar trebui adaptate la textul Declaraţiei de Independenţă din 27 august 1991, care stipulează că „limba oficială în Republica Moldova este limba română”. Totodată, în baza unei largi consultări a istoricilor şi specialiştilor, a iniţiat o serie de măsuri cu largă rezonanţă în conştiinţa publică, chiar dacă unele dintre acestea au generat şi divergenţe de opinii partizane acute. Între acestea se numără, în primul rând, Decretul prezidenţial de condamnare a ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940 şi de organizare a unei zile de comemorare a victimelor acestei ocupaţii în Basarabia. În pofida controverselor iscate, majoritatea analiştilor politici au apreciat decizia lui Mihai Ghimpu drept „un act de curaj fără precedent pentru un conducător al Republicii Moldova”.

Liniile definitorii ale omului politic Mihai Ghimpu sunt modestia, simplitatea şi corectitudinea, dar şi o anumită intransigenţă, după cum ne-au confirmat mai multe surse jurnalistice din Republica Moldova. Poate că ar trebui, este de părere soţia sa, doamna Dina Ghimpu, „să fie mai puţin exploziv, atât în viaţa particulară, cât şi ca politician”. Prin unele dintre opiniile şi deciziile sale, adeseori radicale şi lipsite de flexibilitatea specifică politicienilor tradiţionali, Mihai Ghimpu este un partener incomod chiar şi pentru colegii săi din coaliţia proeuropeană. Aşa se explică şi părăsirea rândurilor acesteia într-o anumită perioadă, când opţiunile sale, cum ar fi integrarea imediată a Republicii Moldova în NATO, au fost temporizate sau chiar respinse de partenerii săi. Toate confruntările electorale din ultimii ani şi, mai ales, alegerile locale din această vară, soldate cu obţinerea unui al treilea mandat în fruntea Primăriei Chişinău de către liberalul Dorin Chirtoacă au confirmat că PL, sub conducerea lui Mihai Ghimpu, se bucură de o audienţă constantă şi chiar în creştere în rândul populaţiei. Această aderenţă la electorat, cu deosebire în rândul tinerilor şi al intelectualilor, i-a conferit PL rolul unui factor de echilibru pe eşicherul politic din Republica Moldova, capabil să asigure suportul necesar pentru a garanta stabilitatea guvernamentală şi menţinerea statului pe o direcţie proeuropeană.

Dr. Ioan C. Popa

Cursa nucleară – Competiţia mondială cu risc mortal

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Cursa nucleară – Competiţia mondială cu risc mortal

Cu şapte decenii în urmă, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, la ordinul preşedintelui SUA Harry Truman, erau detonate două bombe atomice asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki. Era prima demonstraţie a puterii distructive a uneia dintre cele mai sinistre descoperiri a omenirii – arma nucleară.

Preşedinţii URSS şi SUA, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, semnând Tratatul „Intermediate Nuclear Forces”

Preşedinţii URSS şi SUA, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, semnând Tratatul „Intermediate Nuclear Forces” (1987)

În 1945, Japonia imperială întârzia să capituleze, chiar dacă celelalte puteri ale Axei fuseseră oficial învinse. Pentru a încheia războiul, SUA au decis să pună în practică o nouă armă, ce fusese dezvoltată cu puţin timp în urmă: bomba nucleară. Astfel, în luna august, prima astfel de bombă exploda în centrul oraşului japonez Hiroshima, decimând pe loc un sfert din populaţie (cu 86% din locuitori în imediata apropiere a locului în care a avut loc explozia) şi expunând restul locuitorilor la un grad mortal de radiaţii. „Drumul nostru spre spital era îngrozitor de lent, până când picioarele mele, arse şi însângerate, au refuzat să mă ducă mai departe, povesteşte Michihiko Hachiya, locuitor din Hiroshima, despre clipele imediat următoare exploziei. Trei zile mai târziu, oraşul Nagasaki era lovit, iar jumătate din cetăţenii rezidenţi îşi pierdeau viaţa pe loc. Numărul victimelor avea să fie estimat între 40.000 şi 80.000 de persoane în lunile următoare, date fiind arsurile, efectul radiaţiilor, bolile şi malnutriţia care au decimat populaţia celor două oraşe. În majoritatea lor, victimele au fost civili.

Aliaţii şi-au atins scopul, dat fiind faptul că doar câteva zile mai târziu, Japonia capitula. Dar acest moment nu a însemnat şi sfârşitul unei modalităţi fantastice de distrugere, ci doar începutul unei curse cu potenţial mortal global. Istoria consemnează faptul că, pe de o parte, prima armă nucleară a fost dezvoltată şi testată de Statele Unite, dar la rândul lor sovieticii erau familiarizaţi cu domeniul şi efectuau şi ei teste. Astfel se explică faptul că, atunci când preşedintele SUA l-a informat pe Stalin despre noua formă de distrugere şi despre potenţialul ei, şeful URSS nu a avut nici o reacţie: „O nouă bombă! Probabil decisivă pentru înfrângerea Japoniei! Dacă Stalin ar fi ştiut ce revoluţie avea să însemne asta, ar fi dat vreun semn!”, nota în 1953 W. Churchill în cartea „Triumph and Tragedy” . Dar în realitate, Stalin ştia de mult despre „noutatea” americană, graţie spionilor infiltraţi în proiectul de peste ocean. Aşadar, deşi aliate la momentul încheierii războiului, cele două superputeri intraseră deja într-o cursă care a ajuns să antreneze şi alte state ale lumii: înarmarea nucleară.

Rivalitate periculoasă

Test nuclear în statul american Nevada

Test nuclear în statul american Nevada

Imediat după 1945, SUA şi URSS au intrat în războiul rece al celor două ideologii diametral opuse, care, pe lângă dezvoltarea blocurilor rivale, capitalist şi comunist, a generat şi o cursă a înarmărilor ce a inclus armamentul nuclear. Interesant de menţionat este faptul că în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, cele două mari puteri promovau eliminarea arsenalelor nucleare sau cel puţin crearea unui organism care să le controleze strict. În realitate, testele nucleare curgeau unul după altul. La şase luni după înfiinţarea ONU, testul nuclear american „Operaţiunea Crossroads” se desfăşura în atolul Bikini, din Pacific. La rândul ei, URSS detona prima sa bombă nucleară în august 1949. Apoi, în 1952, americanii testau prima bombă cu hidrogen, care ucidea tot ce era viu pe o distanţă de zeci de kilometri în jurul locului exploziei. Sovieticii nu au pierdut vremea şi, în 1953, detonau prima lor bombă termonucleară. Iar giganţii rivali au continuat această competiţie a morţii an după an în deceniile care au urmat, ignorând efectele asupra oamenilor şi mediului înconjurător şi, nu în ultimul rând, încălcându-şi propriile angajamente luate în cadrul ONU. Câteva exemple relevante: în 1954, o bombă cu hidrogen testată de SUA în Pacific a expus locuitorii de pe o rază de peste 100 kilometri la radiaţii; sovieticii detonau şi ei imediat una, cu o putere de 1,6 megatone, pentru ca doar cinci ani mai târziu să testeze o bombă cu o putere de 58 megatone! Americanii au efectuat peste 100 de teste atmosferice în Nevada doar între anii 1951 şi 1962. Iar fosta URSS a derulat 456 de teste nucleare în Semipalatinsk (actualul teritoriu al Kazahstanului) din 1949 până în 1989. Escaladarea acestei rivalităţi a făcut ca la nivelul anului 1986 să existe în lume circa 40.000 de focoase nucleare, de un million de ori bomba de la Hiroshima. Serviciile secrete britanice estimau că doar una dintre acestea ar fi distrus Londra în întregime.

Din aceeaşi perioadă datează începutul cursei de înarmare a spaţiului cosmic, cu lansările de sateliţi prezentaţi lumii ca nişte culmi ale progresului omenirii, dar care erau în realitate modalităţi prin care americanii, prin „Explorer” şi sovieticii, prin „Sputnik”, îşi arătau unii altora că sunt în stare să se distrugă reciproc în orice moment. Şi nu trecuseră nici 15 ani de la sfârşitului celei de-a doua deflagraţii mondiale…

De menţionat că cele două superputeri au făcut foarte puţin pentru victimele acestor teste. Pe de o parte, Congresul SUA recunoştea abia în 1990 că există efecte medicale generate de testele din Nevada, iar senatorii americani John McCain şi Paul Gosar încearcă din nou, printr-un document depus în luna iulie 2015, să compenseze locuitorii afectaţi din Mohave County. Nici Marea Britanie nu a arătat un interes mai mare pentru propriii militari care au participat la zecile de teste nucleare din Pacific, din anii 1950-1962, „purtând doar simple uniforme din pânză”. De cealaltă parte, URSS nu a recunoscut niciodată că testele nucleare ar avea urmări asupra localnicilor. „Sovieticii spuneau că bolile sunt cauzate de felul în care trăieşte populaţia din Kazahstan”, arată medicul radiolog veteran Saim Balmukhanov. Astăzi, doar autorităţile kazahe le oferă o mică pensie celor afectaţi. „Pe atunci ne mândream, gândeam că le arătăm noi americanilor, dar ia priviţi-ne acum!”, spune bătrânul kazah Zikesh, din fostul Semipalatinsk.

Contagiune mondială

Explozie nucleară sovietică în Semipalatinsk

Explozie nucleară sovietică în Semipalatinsk

De-a lungul timpului, au existat câteva încercări de limitare şi de „descurajare” a cursei nucleare, dat fiind faptul că marile puteri erau conştiente că nu se poate vorbi despre un atac nuclear asupra uneia fără să fie distrusă şi cealaltă odată cu întreaga lume. Astfel, în 1963 era semnat un Tratat între SUA, Marea Britanie şi URSS, care limita testele nucleare în atmosferă, pe apă şi în spaţiu, permiţându-le doar sub pământ, lucru care a continuat să se întâmple. Mai târziu, erau semnate „SALT I” şi „SALT II”, înţelegeri de asemeni menite să descurajeze înarmarea nucleară, dar semnatarele au găsit portiţe prin care nu au respectat angajamentele, astfel încât, după un deceniu, ambele superputeri adăugaseră încă 12.000 de focoase la arsenalele pe care deja le aveau. Iar în 1980, când URSS invada Afganistanul, SUA răspundeau accelerând înarmarea nucleară. Ulterior, chiar dacă semnarea Tratatului „Intermediate Nuclear Forces” în 1987 şi prăbuşirea fostei URSS în 1989 au redus substanţial forţa nucleară (de la 68.000 de focoase în 1885 la circa 15.000 în toată lumea în anul 2014), nu a fost vorba despre o distrugere a acestor arme, ci doar de o statistică, întrucât mare parte sunt doar stocate sau dezasamblate, nu şi eliminate. Şi, în timp ce superputerile nucleare dădeau semne că ar iniţia măsuri de stopare a înarmării nucleare, cursa a pornit în Asia. China are astăzi mai multe focoase nucleare decât Marea Britanie, iar India şi Pakistanul desfăşoară încă din anii 1970 o competiţie acerbă a înarmării, fiecare dintre aceste ţări având circa jumătate din numărul focoaselor pe care le deţine Franţa. Alături de acestea figurează Coreea de Nord, suspectată a deţine arme nucleare, precum şi Israelul, ţară de asemeni bănuită că ar avea astfel de armament.

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult