23
July , 2017
Sunday

Vecinii noştri maghiari

Ce ne apropie, ce ne desparte…

Reporter: editura September - 11 - 2015

Relaţiile româno – ungare au un trecut foarte îndelungat şi au cunoscut momente faste şi nefaste, uneori, din punctul de vedere al contemporaneităţii, chiar paradoxale. Un exemplu ar fi contribuţia lui Albert Király, sub comanda căruia s-au aflat mii de oşteni secui veniţi în sprijinul principelui Mihai Viteazul în bătălia de la Călugăreni. Ne vom limita doar la câteva fapte, momente şi intenţii declarate care privesc dinamica relaţiilor cu vecinii noştri de la vest de după primul război mondial. Tratatul de la Trianon stabilea termenii existenţei a două state suverane şi independente, Regatul României şi Regatul Ungariei, rezultate din starea de fapt politică, militară, economică şi etnică constituită prin destrămarea Imperiului Austro – Ungar, în urma înfrîngerii Puterilor Centrale de către Antantă. La tratativele de pace, reprezentanţii Ungariei au avut ca principal argument al pledoariei lor pentru păstrarea posesiunii asupra Transilvaniei supoziţia că România nu are capacitatea administrativă, culturală şi politică de a administra această provincie. Delegaţia ungară la tratativele de la Trianon se afla în eroare. După un secol, Transilvania nu şi-a pierdut caracteristicile, presupuse a fi în pericol din cauza administraţiei româneşti, iar conservarea acestui specific de diversitate culturală şi etnică după un secol de turbulenţe şi tragedii arată limpede că statul român a avut şi are toată capacitatea de administrare, respectând mai mult şi mai bine drepturile minorităţilor decât predecesorii săi, în istorie.

Prima şedinţă comună a guvernelor român şi ungar (2005)

Prima şedinţă comună a guvernelor român şi ungar (2005)

Dacă după primul război mondial opinia publică şi statul ungar au fost preocupate de recâştigarea Transilvaniei pe cale violentă, făcând un joc deschis, pe faţă, de revizuire a Tratatului de la Trianon şi căutând sprijinul fostelor puteri Centrale, între care Germania lui Hitler avea un rol decisiv, iar Italia fascistă fiind un aliat neaşteptat datorită ambiţiilor imperiale ale lui Benito Mussolini, obţinând aşa Dictatul de la Viena, după cel de-al doilea război mondial revizionismul interbelic a căpătat o nouă formă, rămânând, în esenţă, acelaşi. Locul Germaniei a fost luat de Uniunea Sovietică, singurul garant şi arbitru în toate diferendele, de orice natură, dintre ţările zonei sale de control, aşa-numitul lagăr socialist din Europa centrală şi de est. Relaţiile româno-ungare erau atent dirijate de la Kremlin, ţinîndu-se cont, în primul rând, de interesele URSS. Ambele state făcuseră parte din tabăra Axei, fiind aliaţi mai mult sau mai puţin fideli Germaniei hitleriste. Ungaria mai mult, România mai puţin. Nordul Ardealului a fost o miză a şantajului exercitat de Uniunea Sovietică asupra Regatului României pentru atingerea a două scopuri – un guvern fidel URSS şi acceptarea fără comentarii a înglobării Basarabiei în aceasta. Administraţia sovietică a fost retrasă din Ardealul de Nord doar după ce aceste condiţii au fost îndeplinite. La rândul ei, Ungaria a fost supusă unui regim de ocupaţie drastic şi a fost instaurat un guvern care, practic, era alcătuit din persoane trimise cu ordin de serviciu de la Moscova. Rezultatul s-a văzut după zece ani, cu prilejul izbucnirii insurecţiei din 1956. Un rezultat sângeros, o probă definitorie a căderii sistemului sovietic din 1989.

După Dictatul de la Viena, Horthy şi Hitler, sub coroana Ungariei mari (1940)

După Dictatul de la Viena, Horthy şi Hitler, sub coroana Ungariei mari (1940)

Din 1956 până în 1989, relaţiile interstatale româno – ungare au cunoscut momente bune şi momente rele, însă nimic din ceea ce fierbea în subteran nu a izbucnit la vedere. Documentele publicate de eminentul specialist în domeniu, domnul Larry Watts, arată fără urmă de dubiu că „leadership-ul de la Budapesta” n-a încetat niciodată să urmeze calea revizionistă, adoptând uimitoare metode şi înfăţişări în lupta sa de a slăbi şi, dacă se putea, de a destabiliza statul român, mai ales în calitatea sa de administrator al Transilvaniei, parte integrantă şi inalienabilă a teritoriului naţional. Dacă problema Transilvaniei se încadra într-un proiect revizionist, niciodată afirmat public dar niciodată denunţat, acţiunile din ultimii ani ai deceniului `80 au privit întreaga construcţie de stat a României. Declaraţia de la Budapesta privind viitorul României, semnată de importante nume ale exilului românesc, subiectul declarat fiind desprinderea Transilvaniei pentru un viitor presupus mai bun, a fost pasul care a dus la scenariul unei posibile federalizări, cu toate consecinţele catastrofale ce ar putea decurge din ea.

Partidul radical naţionalist Jobbik promovează autonomia aşa-numitului „ţinut secuiesc”.

Partidul radical naţionalist Jobbik promovează autonomia aşa-numitului „ţinut secuiesc”.

Cert este faptul că după 1989, relaţiile româno – ungare au căpătat o altă vizibilitate, dar, din păcate, au urmat acelaşi curs. Întârzierea intrării României în NATO şi Uniunea Europeană a adus noi speranţe şi noi energii curentului revizionist. Intrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană a restabilit macro – echilibrul, dar evoluţiile de pe scena internă, mai cu seamă din Ungaria, au reaprins acele speranţe şi au desprăfuit vechile planuri, nădejdi alimentate şi de non-acţiunea sau lentoarea unei acţiuni pentru afirmarea autorităţii suveranităţii statului român. Principiile democratice care domnesc în Uniunea Europeană sunt atât de generoase încât, pe de o parte, au permis interpretarea lor în sens contrar, iar pe de altă parte au funcţionat în România uneori cu rezultate paralizante. Participarea preşedintelui României la unele din nenumăratele şcoli de vară ale organizaţiilor de tot soiul maghiare din România a devenit, din gest de respect şi curtoazie, un gest de susţinere. Iată că în 2015, în contextul creat de aceste întruniri, s-au afirmat lucruri grave de către persoane extrem de importante. Primul ministru al Ungariei a declarat că e timpul ca Transilvania „să se întoarcă acasă”, iar ambasadorul Ungariei la Bucureşti a declarat că ţara sa susţine autonomia teritorială a zonelor locuite de maghiari din România. Surpriza constă în greutatea care o capătă afirmaţiile exprimate de două persoane reprezentante la vârf ale statului ungar. Aceste declaraţii ale unor oficiali de rang înalt nu pot fi categorisite decât acte deliberate de politică. Există tot felul de avocaţi ai aşa-zisei „calmări a lucrurilor”, care spun: nu luaţi în serios, e vorba de declaraţii electorale, vin alegerile! Abia o astfel de explicaţie nelinişteşte: ce se poate întâmpla dacă o majoritate se coagulează în jurul unor asemenea declaraţii? Va stabiliza mult şansa dialogului, a înţelegerii româno – ungare pentru viitor?

Preşedintele Ungariei, Ader Janos, în vizită privată în judeţele Cluj şi Covasna (2014)

Preşedintele Ungariei, Ader Janos, în vizită privată în judeţele Cluj şi Covasna (2014)

În ciuda tuturor aparenţelor, trebuie să fim de acord că sunt lucruri care ne apropie. Dar, mai ales, ne apropie un viitor comun inevitabil, dacă ţinem cont de evenimentele şi evoluţiile globale, pornind de la migraţia incontrolabilă, deocamdată, dinspre est spre vest şi dinspre sud către nord, altfel spus, din zone de insecuritate şi sărăcie către zone stabile şi relativ prospere. Ameninţările terorismului fundamentalist islamic şi criza resurselor sunt strâns legate, subdezvoltarea şi dezastrele ecologice sunt parte ale aceluişi fenomen, iar fenomenul ne priveşte pe toţi – şi ne referim în mod special la noi, cei din Uniunea Europeană. Acest viitor comun va fi atât de dificil, încât este nevoie de o acţiune comună a tuturor celor care îl construiesc astăzi pentru a-l putea suporta şi chiar pentru a-l face mai bun.

Dar ce ne desparte? Ne desparte, deocamdată, privirea diferită asupra trecutului şi asupra realităţii. Ne desparte faptul că în mentalităţile colective ale celor două popoare anumite valori sunt considerate diferit: pentru unii singura soluţie a asigurării viitorului este izolaţionismul (lingvistic, cultural, administrativ), pentru ceilalţi, dimpotrivă, convieţuirea, colaborarea, armonizarea sunt garanţiile viitorului. Putem spune că trecutul pentru ambele popoare este foarte important, dar într-un caz viitorul este supus unor irepresibile nostalgii (nu e simplu ca din imperial să devii naţional, cum nu e simplu ca din supus să devii cetăţean), iar în celălalt caz, viitorul este perceput nu doar ca un spaţiu al probabilităţilor, ci ca un spaţiu al posibilităţilor. Pe scurt, am putea spune că unii sunt înclinaţi către politica punerii piciorului în prag, iar ceilalţi înclină către politica uşilor larg deschise. După opt sute de ani de istorie comună, în care faptele nu au fost întotdeauna blânde sau constructive, ci dimpotrivă, istoria secolului al XX-lea ar trebui analizată cu mai multă răbdare şi mai multă înţelepciune de către toţi cei cărora popoarele le-au încredinţat autoritatea. Să privim cu încredere către ceea ce ne apropie – o Europă Unită, în care fiecare popor va avea garantat spaţiul său de dezvoltare şi libertate. Ideea revizuirii unui Tratat care a rezistat celui de-al doilea război mondial şi căderii comunismului, două momente cruciale ale istoriei moderne, este nu doar retrogradă, încercând să aducă Europa la situaţia dinaintea primei conflagraţii mondiale, ci şi ameninţătoare pentru pacea Europei – distrugerea unui echilibru verificat duce la o stare de instabilitate conflictuală cu consecinţe imprevizibile, neverificate. De aceea, este cu atât mai de neînţeles atitudinea unor lideri de la Budapesta, pe care nici o autoritate din România nu i-a oprit nici să călătorească, nici să vorbească în ţara noastră, cu cât această libertate este folosită în vederea izolării, a închiderii în sine a uneia dintre cele mai creative şi libere minorităţi naţionale din România.

Eugen Uricaru 


Ceea ce contează pentru mine şi pentru relaţia bilaterală dintre România şi Ungaria, care are un potenţial excepţional, la nivel de parteneriat strategic acceptat de către ambele părţi, este respectarea regulilor jocului şi aceste reguli ale jocului presupun exact respectarea acestor parametri pe care i-am convenit împreună. Acesta este chestiunea care într-adevăr surprinde; noi avem obligaţia să tratăm lucrurile cu responsabilitate”. (Bogdan Aurescu, ministru al Afacerilor Externe al României)


Fostul preşedinte Traian Băsescu, aflat la Universitatea de Vară Izvoru Mureşului, după ce a afirmat că autonomia pe criterii etnice nu poate exista, iar România nu acceptă „un astfel de concept” a mai declarat: „Singurul lucru care mai trebuie clarificat şi trebuie scos din vocabularul oficial maghiar este cel legat de autonomia Ţinutului Secuieasc. Eu cred că noi nu umblăm cu degetul pe harta Ungariei. Pentru că am putea umbla de la frontieră până la Tisa, dar suntem decenţi şi bine crescuţi. Şi atunci o să-i invităm scris să nu ne mai spună cum să ne organizăm regiunile şi cât de autonome să fie. Autonomie la Caracal, câtă la Harghita şi Covasna. Asta am spus întotdeauna. Deci, problema este de tupeu”.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult