28
May , 2017
Sunday

Cu şapte decenii în urmă, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, la ordinul preşedintelui SUA Harry Truman, erau detonate două bombe atomice asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki. Era prima demonstraţie a puterii distructive a uneia dintre cele mai sinistre descoperiri a omenirii – arma nucleară.

Preşedinţii URSS şi SUA, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, semnând Tratatul „Intermediate Nuclear Forces”

Preşedinţii URSS şi SUA, Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, semnând Tratatul „Intermediate Nuclear Forces” (1987)

În 1945, Japonia imperială întârzia să capituleze, chiar dacă celelalte puteri ale Axei fuseseră oficial învinse. Pentru a încheia războiul, SUA au decis să pună în practică o nouă armă, ce fusese dezvoltată cu puţin timp în urmă: bomba nucleară. Astfel, în luna august, prima astfel de bombă exploda în centrul oraşului japonez Hiroshima, decimând pe loc un sfert din populaţie (cu 86% din locuitori în imediata apropiere a locului în care a avut loc explozia) şi expunând restul locuitorilor la un grad mortal de radiaţii. „Drumul nostru spre spital era îngrozitor de lent, până când picioarele mele, arse şi însângerate, au refuzat să mă ducă mai departe, povesteşte Michihiko Hachiya, locuitor din Hiroshima, despre clipele imediat următoare exploziei. Trei zile mai târziu, oraşul Nagasaki era lovit, iar jumătate din cetăţenii rezidenţi îşi pierdeau viaţa pe loc. Numărul victimelor avea să fie estimat între 40.000 şi 80.000 de persoane în lunile următoare, date fiind arsurile, efectul radiaţiilor, bolile şi malnutriţia care au decimat populaţia celor două oraşe. În majoritatea lor, victimele au fost civili.

Aliaţii şi-au atins scopul, dat fiind faptul că doar câteva zile mai târziu, Japonia capitula. Dar acest moment nu a însemnat şi sfârşitul unei modalităţi fantastice de distrugere, ci doar începutul unei curse cu potenţial mortal global. Istoria consemnează faptul că, pe de o parte, prima armă nucleară a fost dezvoltată şi testată de Statele Unite, dar la rândul lor sovieticii erau familiarizaţi cu domeniul şi efectuau şi ei teste. Astfel se explică faptul că, atunci când preşedintele SUA l-a informat pe Stalin despre noua formă de distrugere şi despre potenţialul ei, şeful URSS nu a avut nici o reacţie: „O nouă bombă! Probabil decisivă pentru înfrângerea Japoniei! Dacă Stalin ar fi ştiut ce revoluţie avea să însemne asta, ar fi dat vreun semn!”, nota în 1953 W. Churchill în cartea „Triumph and Tragedy” . Dar în realitate, Stalin ştia de mult despre „noutatea” americană, graţie spionilor infiltraţi în proiectul de peste ocean. Aşadar, deşi aliate la momentul încheierii războiului, cele două superputeri intraseră deja într-o cursă care a ajuns să antreneze şi alte state ale lumii: înarmarea nucleară.

Rivalitate periculoasă

Test nuclear în statul american Nevada

Test nuclear în statul american Nevada

Imediat după 1945, SUA şi URSS au intrat în războiul rece al celor două ideologii diametral opuse, care, pe lângă dezvoltarea blocurilor rivale, capitalist şi comunist, a generat şi o cursă a înarmărilor ce a inclus armamentul nuclear. Interesant de menţionat este faptul că în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, cele două mari puteri promovau eliminarea arsenalelor nucleare sau cel puţin crearea unui organism care să le controleze strict. În realitate, testele nucleare curgeau unul după altul. La şase luni după înfiinţarea ONU, testul nuclear american „Operaţiunea Crossroads” se desfăşura în atolul Bikini, din Pacific. La rândul ei, URSS detona prima sa bombă nucleară în august 1949. Apoi, în 1952, americanii testau prima bombă cu hidrogen, care ucidea tot ce era viu pe o distanţă de zeci de kilometri în jurul locului exploziei. Sovieticii nu au pierdut vremea şi, în 1953, detonau prima lor bombă termonucleară. Iar giganţii rivali au continuat această competiţie a morţii an după an în deceniile care au urmat, ignorând efectele asupra oamenilor şi mediului înconjurător şi, nu în ultimul rând, încălcându-şi propriile angajamente luate în cadrul ONU. Câteva exemple relevante: în 1954, o bombă cu hidrogen testată de SUA în Pacific a expus locuitorii de pe o rază de peste 100 kilometri la radiaţii; sovieticii detonau şi ei imediat una, cu o putere de 1,6 megatone, pentru ca doar cinci ani mai târziu să testeze o bombă cu o putere de 58 megatone! Americanii au efectuat peste 100 de teste atmosferice în Nevada doar între anii 1951 şi 1962. Iar fosta URSS a derulat 456 de teste nucleare în Semipalatinsk (actualul teritoriu al Kazahstanului) din 1949 până în 1989. Escaladarea acestei rivalităţi a făcut ca la nivelul anului 1986 să existe în lume circa 40.000 de focoase nucleare, de un million de ori bomba de la Hiroshima. Serviciile secrete britanice estimau că doar una dintre acestea ar fi distrus Londra în întregime.

Din aceeaşi perioadă datează începutul cursei de înarmare a spaţiului cosmic, cu lansările de sateliţi prezentaţi lumii ca nişte culmi ale progresului omenirii, dar care erau în realitate modalităţi prin care americanii, prin „Explorer” şi sovieticii, prin „Sputnik”, îşi arătau unii altora că sunt în stare să se distrugă reciproc în orice moment. Şi nu trecuseră nici 15 ani de la sfârşitului celei de-a doua deflagraţii mondiale…

De menţionat că cele două superputeri au făcut foarte puţin pentru victimele acestor teste. Pe de o parte, Congresul SUA recunoştea abia în 1990 că există efecte medicale generate de testele din Nevada, iar senatorii americani John McCain şi Paul Gosar încearcă din nou, printr-un document depus în luna iulie 2015, să compenseze locuitorii afectaţi din Mohave County. Nici Marea Britanie nu a arătat un interes mai mare pentru propriii militari care au participat la zecile de teste nucleare din Pacific, din anii 1950-1962, „purtând doar simple uniforme din pânză”. De cealaltă parte, URSS nu a recunoscut niciodată că testele nucleare ar avea urmări asupra localnicilor. „Sovieticii spuneau că bolile sunt cauzate de felul în care trăieşte populaţia din Kazahstan”, arată medicul radiolog veteran Saim Balmukhanov. Astăzi, doar autorităţile kazahe le oferă o mică pensie celor afectaţi. „Pe atunci ne mândream, gândeam că le arătăm noi americanilor, dar ia priviţi-ne acum!”, spune bătrânul kazah Zikesh, din fostul Semipalatinsk.

Contagiune mondială

Explozie nucleară sovietică în Semipalatinsk

Explozie nucleară sovietică în Semipalatinsk

De-a lungul timpului, au existat câteva încercări de limitare şi de „descurajare” a cursei nucleare, dat fiind faptul că marile puteri erau conştiente că nu se poate vorbi despre un atac nuclear asupra uneia fără să fie distrusă şi cealaltă odată cu întreaga lume. Astfel, în 1963 era semnat un Tratat între SUA, Marea Britanie şi URSS, care limita testele nucleare în atmosferă, pe apă şi în spaţiu, permiţându-le doar sub pământ, lucru care a continuat să se întâmple. Mai târziu, erau semnate „SALT I” şi „SALT II”, înţelegeri de asemeni menite să descurajeze înarmarea nucleară, dar semnatarele au găsit portiţe prin care nu au respectat angajamentele, astfel încât, după un deceniu, ambele superputeri adăugaseră încă 12.000 de focoase la arsenalele pe care deja le aveau. Iar în 1980, când URSS invada Afganistanul, SUA răspundeau accelerând înarmarea nucleară. Ulterior, chiar dacă semnarea Tratatului „Intermediate Nuclear Forces” în 1987 şi prăbuşirea fostei URSS în 1989 au redus substanţial forţa nucleară (de la 68.000 de focoase în 1885 la circa 15.000 în toată lumea în anul 2014), nu a fost vorba despre o distrugere a acestor arme, ci doar de o statistică, întrucât mare parte sunt doar stocate sau dezasamblate, nu şi eliminate. Şi, în timp ce superputerile nucleare dădeau semne că ar iniţia măsuri de stopare a înarmării nucleare, cursa a pornit în Asia. China are astăzi mai multe focoase nucleare decât Marea Britanie, iar India şi Pakistanul desfăşoară încă din anii 1970 o competiţie acerbă a înarmării, fiecare dintre aceste ţări având circa jumătate din numărul focoaselor pe care le deţine Franţa. Alături de acestea figurează Coreea de Nord, suspectată a deţine arme nucleare, precum şi Israelul, ţară de asemeni bănuită că ar avea astfel de armament.

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult