24
May , 2017
Wednesday

Context internaţional

Mineriadele. O experienţă personală

Reporter: editura September - 11 - 2015

De bună seamă, în ultimul sfert de secol s-au spus şi s-au scris multe despre mineriade, mai ales despre cea din 13-15 iunie 1990. Eu însămi am scris de mai multe ori, atât în presă, cât şi, mai recent, în cartea pe care am publicat-o cu Catherine Durandin, mai întâi la Paris, apoi la New York, şi, în fine, la Iaşi, la Editura „Ideea Europeană”. Nu doar cei 25 de ani care ne despart de primele desanturi ale minerilor în Capitală, ci şi răstimpul de peste 15 ani care s-a scurs de la ultima mineriadă, cea din 1999, îmi permit acum o decantare mai severă a celor trăite, dar şi o perspectivă mai clară asupra contextului regional şi internaţional în care s-au înscris aceste triste evenimente din istoria noastră recentă.

Mineriada 13-15 Iunie 1991Dragos Cristescu © Mediafax Foto

Mineriada 13-15 Iunie 1991

Prima invazie a minerilor în Bucureşti a avut loc în seara zilei de 28 ianuarie 1990, în umbra primului miting al partidelor istorice, PNŢCD, PNL şi PSDR. Dezechilibrul de forţe dintre FSN şi oricare altă formaţiune existentă era atât de izbitor încât decizia FSN de a renunţa la faţada pe care o arborase iniţial, de gestionar neutru al statului, cu un mandat limitat de data alegerilor, şi de a asuma calitatea de forţă politică încă de pe atunci dominantă, a provocat revolta deschisă a unei mari părţi din opinia publică, ce aspira la o adevărată democratizare a ţării.

Cele trei partide istorice, PNŢCD, PNL şi PSDR, organizează prima lor acţiune politică comună, publicând, pe 26 ianuarie, un comunicat comun şi convocând un miting de protest pentru ziua de 28 ianuarie. Cele trei partide istorice îşi legitimau acţiunea prin ideea că Revoluţia din decembrie fusese o superbă victorie a întregului popor” – deci nu meritul exclusiv al „emanaţilor Revoluţiei” – şi cereau înlocuirea CFSN şi a guvernului provizoriu cu un alt guvern, cu atribuţii executive şi legislative, format din „reprezentanţi ai partidelor politice active şi personalităţi afirmate în lupta împotriva dictaturii comuniste timp de 45 de ani”. În ipoteza că aceste cereri ar fi fost acceptate, baza puterii instalate la 22 decembrie 1989 ar fi devenit caducă.

Contra-manifestaţia organizată de CFSN nu reuşeşte să ocupe spaţiul din faţa Guvernului, în contrast cu marele succes al mitingului opoziţiei, care mobilizează o mulţime impresionantă în Piaţa Victoriei. Acest prim eşec provoacă două consecinţe de mare importanţă: constituirea CPUN şi prima „mineriadă”.

MineriadaPe plan extern, evenimentele din 28 şi 29 ianuarie 1990 nu au stârnit un ecou pe măsura semnificaţiei lor. Opinia internaţională, încă sub şocul „Revoluţiei în direct”, era dispusă să acorde guvernării provizorii un credit pe care deocamdată nu i-l retrage. E de adăugat şi un alt element, pe care atunci nici nu ni-l închpuiam: Occidentul era foarte neîncrezător în vocaţia democratică a partidelor istorice. În toate celelalte ţări care redescopereau acum democraţia, astfel de partide nu mai existau şi vectorul principal al transformărilor era reprezentat de partide noi, cu o structură mai puţin rigidă şi care combina de fapt elemente de partid cu trăsături de organizaţie civică: Forumul Civic din Cehoslovacia, Solidarnosti din Polonia – chiar şi UDMR de la noi.

Mineriada din iunie 1990 este de departe cea care a dobândit o nefericită popularitate în media interne şi internaţionale. Ecoul ei peste hotare a fost copleşitor. Coroborat cu dezamăgirea dureroasă cu care fuseseră primite şi minciunile grosolane din primele zile ale Revoluţiei şi filmul execuţiei cuplului Ceauşescu, scenele de o brutalitate cutremurătoare din Bucureştiul invadat de „mareea neagră” au conferit României statutul de ţinut al anomiei şi violenţei pe care nici azi nu l-a putut depăşi în imaginarul european.

Mai multe acţiuni şi intervenţii publice din zilele imediat următoare – mai ales cele de la TVR „Liberă”– mi-au sugerat că puterea recent legitimată prin alegeri încerca să pună în scenă, la 13-15 iunie, un remake al rebeliunii legionare din ianuarie 1941 şi al reprimării acesteia de către Antonescu – aceeaşi topografie, aceleaşi metode; dar totuşi, cu două diferenţe majore: întâi, că, în ianuarie 1941, chiar se petrecuse o reglare de conturi între legionari şi Antonescu, în al doilea rând că, în 1990, nu armata, ci minerii mânaţi de forţe de securitate şi diversiune au încercat zdrobirea opoziţiei.

Minerii şi mai ales cei care îi manevrau au avut trei ţinte principale: decapitarea simbolică a societăţii civile – studenţi, ziare şi ziarişti, trecători care aveau aerul de a fi „golani”, intelectuali îndeobşte – culminând cu tentativa de decapitare efectivă a lui Marian Munteanu; intimidarea partidelor politice de opoziţie, ale căror sedii sunt devastate, spre jubilaţia televiziunii publice şi a ziarelor pro-FSN; în fine, cartierele locuite mai ales de romi, unde minerii se defulează comiţând violuri şi violenţe pe bandă rulantă.

Carte Zoe Petre

Carte Zoe Petre

Ceea ce caracterizează în cel mai înalt grad, însă, acest episod este complicitatea dintre invadatori şi instituţiile statului – forţele de ordine, armată şi justiţie. Minerii sunt cazaţi în cazărmi ale armatei, ba chiar în parte echipaţi ca ostaşi, în vreme ce hainele lor negre de cărbune servesc drept costumaţie unor trupe de diversionişti militari şi SRI; în universităţi, redacţii de ziare sau chiar pe stradă, minerii arestează ilegal pe cine cred ei de cuviinţă, cu sprijinul şi cu acordul deplin al poliţiei, care îi secondează fără murmur; „suspecţii”, culeşi din stradă sau căutaţi cu fotografiile în mână, la sediile partidelor sau în redacţii de presă, sunt închişi în două unităţi ale armatei, la Măgurele şi la Băneasa – ceea ce contravine flagrant tuturor legilor şi regulamentelor militare în vigoare; în ciuda acestui fapt, procurorii nu ezită să organizeze tot în aceste cazărmi interogatorii de masă, a căror imagine e difuzată prin televiziune în toată ţara. Nici unul dintre aceşti procurori nu a fost sancţionat pentru încălcarea grosolană a legii. Dimpotrivă, mulţi au avansat spectaculos în carieră.

În plin proces de elaborare constituţională, în septembrie 1991, o nouă invazie a minerilor din Valea Jiului a inundat Bucureştii. De data asta, furia lor nu i-a mai avut drept ţintă pe studenţi sau pe trecători, ca în iunie 1990, ci de-a dreptul instituţiile statului. Minerii au invadat Palatul Victoria, sediul guvernului Roman, sala Teatrului Naţional, unde se ţinea Congresul PNŢCD, şi chiar Parlamentul României. Obiectivele acestei noi expediţii păreau dintre cele mai confuze; se spunea chiar că minerii vor să asedieze şi Palatul Cotroceni. Dar, când preşedintele Iliescu a anunţat demisia lui Petre Roman, lucrurile s-au calmat subit şi minerii au plecat din Bucureşti.

În repetate rânduri, Petre Roman a declarat două lucruri esenţiale: că nu şi-a dat niciodată demisia şi că are convingerea fermă că mineriada din septembrie 1991 a fost urmarea poziţiei ferme a guvernului faţă de puciul de la Moscova, din august 1991. Când scriu aceste rânduri, la 19 august 2015, se împlinesc exact 24 de ani de la tentativa de lovitură de stat care a încercat să oprească procesul democratic din fosta URSS. Riscul unei recesiuni politice era atunci atât de grav, încât guvernul Roman, care declarase imediat dezacordul său categoric în raport cu încercarea de debarcare a lui Gorbaciov, primise sustinerea explicită a unor partide de opoziţie, în frunte cu recent înfiinţatul PAC. Devenea posibil un dialog bi-partizan asupra temelor fundamentale ale interesului naţional. Forţele reacţionare care triumfaseră temporar prin mineriada din 1990 nu puteau accepta un atare consens.

Mineriadele au fost reacţii instinctive ale celor mai conservatoare forţe din societatea românească, în frunte cu clicile de moştenitori ai Securităţii şi nomenclaturii, care aveau nevoie de eliminarea oricărei concurenţe occidentale, ca şi de strivirea opoziţiei politice. Nu au reuşit integral, dar nici nu au fost integral învinse, cel puţin până la ultima mineriadă, cea din iarna lui 1999, care nu a reuşit să împiedice susţinerea de către România a acţiunii NATO şi UE din Balcani.

Abia atunci, când forţa legitimă a statului i-a respins pe mineri şi încercarea de lovitură de stat la care aceştia participau, s-a încheiat definitiv acest capitol sumbru din istoria noastră recentă.

Prof. Dr. Zoe Petre 
 

 

 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult