20
April , 2018
Friday
Obţinerea permisului de muncă Până la 1 ianuarie 2014, dată la care restricţiile pentru muncitorii români ...
Porţi deschise pentru specialişti În ultimul deceniu, penuria de forţă de muncă – în special calificată ...
Interviurile noastre la sfârsit de an   Interviu cu E.S domnul Teodor MeleȘcanu, Ministru al Afacerilor Externe - ...
Cu prilejul înmânării Premiului „Omul Anului 2010” de către revista „Balcanii şi Europa”   Preşedintele Republicii Azerbaidjan, ...
Epidemiile îşi fac loc tot mai abitir pe la noi, în acest anotimp primăvăratic. Unele ...
Potrivit Tratatului de la Lisabona, legea europeană are întâietate în faţa legislaţiei interne a statelor ...
Consiliere şi servicii pentru cetăţenii români din Germania Firmele româneşti specializate de consultanţă pun la dispoziţia ...
- Bratislava, în conştiinţa europeană- Ori de câte ori ne aflăm în faţa unor probleme speciale ...

Archive for October, 2015

Asediul Citadelei europene

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Asediul Citadelei europene
Carol Roman

Carol Roman

Nu demult, într-o dimineaţă, distinsă doamna cancelar Merkel, după ce a răsfoit presa în care se menţiona că mii şi mii de refugiaţi din Africa şi din Orientul Mijlociu au pornit spre Europa – ca să scape de foamete şi de gloanţe – a găsit de cuviinţă să anunţe că porţile Germaniei sunt larg deschise chiar şi pentru sute de mii de bineveniţi. Acest gest de milosârdenie creştinească a fost recepţionat în primul rând de musulmani, ce constituiau marea masă ce se abătea asupra Europei. Chemarea a fost ca un semnal: „veniţi la noi” sub înţelegându-se că se vor bucura de slujbe, servicii sociale, creşe pentru copii şi toate celelalte înfăptuiri ale nemţilor, obţinute în condiţiile în care au avut de lecuit rănile unui război devastator, purtat, în final, pe propriile meleaguri. Mulţimile au impresionat întreaga lume prin lozincile strigate pe arăbeşte şi pe europeneşte:

  • Unde mergeţi?”
  • În Germania!

Până ce, drept urmare a chemării, asupra Europei s-a revărsat potopul uman ce atingea Macedonia, Grecia, Italia, Serbia, Ungaria, Austria, în drum spre cancelarul salvator. Numai că miile, zecile de mii, sutele de mii de oameni ce-şi abandonau ţările erau priviţi cu atenţie, iar cei ce aveau studii superioare în diferite specialităţi tehnice şi de management şi care cereau regim de refugiaţi politici primeau acceptul de a se alătura efortului economic german de a rămâne în continuare prima vioară în orchestra europeană. O explicaţie mai clară a furnizat-o vicecancelarul german Sigmar Gabriel, care a prezis chiar că ţara sa va primi în anul 2015 un milion de refugiaţi. Acesta a recunoscut că mizează pe integrarea a milioane de emigranţi, pentru a acoperi deficitul de forţă de muncă şi a menţine creşterea economică „în următoarele decenii”. Se ţinea seamă de estimările experţilor germani, care arată că populaţia activă a Germaniei se va diminua cu şase milioane de oameni până în anul 2030, pe fondul ratei scăzute a natalităţii. Iar ministrul german de Interne, Thomas de Maizière, a explicat, la rândul său, că prin masa de refugiaţi se află şi foarte mulţi emigranţi cu studii superioare, necesare efortului economic german. Şi atunci – după cum afirmă ziare occidentale – s-a improvizat impunerea unor cote obligatorii de refugiaţi nefolositori economiei germane pentru restul ţărilor din UE. Dl. Martin Schulz, preşedintele Parlamentului European, a întocmit rapid un „pricaz” prin care ţările europene au obligaţia de a primi fiecare un număr de migranţi. Numai că au existat ţări nemulţumite, înverşunate chiar. Atunci, cancelarul Austriei a propus, binevoitor, reducerea accesului la fonduri structurale pentru statele care nu vor cote obligatorii de preluare a refugiaţilor. Dar comisarul european Corina Creţu a precizat că „nu există nici o legătură între situaţia actuală privind migraţia şi azilul politic” şi alocările bugetare al UE. Degeaba. „Cotele” au fost impuse. Praf şi pulbere s-a ales de cuvintele acelor lideri ce au încercat să se opună, iniţial, aruncării acestei poveri pe spatele unor ţări europene aflate, ele însele, cum este cazul României în situaţia nefericită de a-şi trimite sute de mii de fii şi fiice în bejenie, în ţări străine. Nu se poate trece cu vederea că cei rămaşi acasă sunt nevoiţi să trăiască în lipsuri şi mizerie cruntă…

Mai bine de englezi. Ei se duc direct la sursă, adică în Iordania şi alte ţări din Orientul Mijlociu, unde sălăşluiesc în derivă 1.500.000 de sirieni şi unde o comisie britanică îşi alege forţa de muncă pentru diverse domenii. Şi se întorc cu ei acasă, pe post de… ajutor umanitar dat refugiaţilor.

Dar… odată cu sosirea valului de emigranţi a apărut şi temerea că vor pătrunde în Citadela europeană grupuri jihadiste, folosindu-se de afluxul de refugiaţi ce trec năvalnic peste graniţele Schengen sau non-Schengen, pentru a se infiltra şi a executa ordine ale Statului Islamic. S-a sesizat chiar şi Oficiul Federal german pentru protecţia Constituţiei, care constată tentativele mişcării islamiste radicale de a recruta combatanţi dintre sutele de mii de emigranţi sosiţi în Europa, relatează „AFP”. Oficiali guvernamentali din Liban au atras atenţia mai demult că ISIS a recutat militanţi în taberele de refugiaţi şi nimeni nu ştie câţi dintre cei atraşi de partea teroriştilor figurează printre miile de emigranţi care fug de ororile războiului din Siria.

Mai departe nu ne hazardăm să prezicem ce se va întâmpla. În orice caz, problema migraţiilor, în bună măsură stimulată de imprudenţele sau poate de calculele cancelarului german şi ale altor lideri europeni ce s-au dovedit cu toţii nepregătiţi pentru primirea a milioane de nou-veniţi este departe de a fi rezolvată. În Citadela europeană ar trebui luate măsuri excepţionale de securitate, care să nu deterioreze drumul de democraţie şi dezvoltare al continentului nostru.

Şi peste ani se va vorbi despre toate acestea…

Carol Roman

Regiunea Dunării, prioritate continentală

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Regiunea Dunării, prioritate continentală

UE continuă demersurile de implementare a Strategiei Dunării, considerată una dintre priorităţile actualului mandat al Comisiei Europene.

logo

 

Fluviul Dunărea este unul dintre reperele geografice definitorii pentru întreaga Europă şi în special pentru România, al cărei statut de „stat dunărean” are o conotaţie de mare semnificaţie pentru poporul român. În acest context, preocuparea europeană pentru domeniu vine în întâmpinarea proiecţiilor româneşti legate de prosperitatea zonei. Astfel, „Programul de cooperare transnaţională pentru regiunea Dunării”, în valoare de 222 de milioane de euro, recent adoptat de Comisia Europeană, este un nou pas în direcţia punerii în aplicare cu succes a Strategiei UE pentru regiunea Dunării. Începând din această toamnă, Programul va sprijini proiecte de cooperare transnaţională în conformitate cu priorităţile Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării. Concentrarea geografică a programului corespunde zonei vizate de Strategie, incluzând regiuni din nouă state membre (Austria, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Ungaria, Germania, România, Slovacia şi Slovenia), dar şi din trei ţări din afara UE (Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Muntenegru). De asemenea, Republica Moldova şi Ucraina vor fi eligibile în cadrul acestui program, odată ce se va stabili finanţarea din Instrumentul european de vecinătate.

illu map+citiesFondul European de Dezvoltare Regională, care participă la această finanţare, are drept obiectiv consolidarea coeziunii economice şi sociale în Uniunea Europeană prin reducerea dezechilibrelor dintre regiunile acesteia. De altfel, în perioada 2014-2020, Fondul va investi peste 199 de miliarde de euro în regiunile Europei. La rândul său, Instrumentul de Asistenţă pentru Preaderare oferă asistenţă financiară şi tehnică pentru a sprijini procesul de reformă în ţările în curs de aderare. Fondurile care provin de aici dezvoltă capacităţile acestor ţări, având drept rezultat evoluţii pozitive şi progresive în regiune. Pentru aceeaşi perioadă 2014-2020, Fondul are un buget de aproximativ 11,7 miliarde de euro.

Ce înseamnă concret debutul acestui program? Antreprenori din cele nouă state membre ale Uniunii Europene, printre care şi România, precum şi din cele trei ţări din afara UE pot aplica pentru a realiza proiecte. „Programul ar trebui să ajute ţările implicate să dezvolte proiecte cu rezultate tangibile şi pozitive, care să le permită să rămână în continuare atractive ca loc de viaţă, studiu, muncă, precum şi pentru turism şi investiţii”, consideră comisarul european pentru Politica Regională Corina Creţu.

„Programul transnaţional pentru regiunea Dunării” se bazează pe patru priorităţi tematice: o regiune a Dunării inovatoare şi responsabilă din punct de vedere social (promovarea inovării, a transferului de cunoştinţe şi a spiritului antreprenorial); o regiune a Dunării ecologică (conservarea şi gestionarea patrimoniului natural şi cultural din regiunea Dunării); o regiune a Dunării mai bine conectată şi mai responsabilă din punct de vedere energetic (dezvoltarea unor sisteme de transport sigure şi durabile, promovarea eficienţei energetice); o regiune a Dunării bine guvernată (îmbunătăţirea cadrelor juridice şi de politici pentru a aborda provocările societale majore).

 


Succesul acestei Strategii se află în mâinile statelor. Ştim că finanţarea este accesibilă. Provocarea este să folosim aceste fonduri înţelept şi în parteneriat” (Johannes Hahn, fost comisar european pentru Politica Regională)

 


Prin implementarea proiectelor pe Strategia Dunării sunt date direcţii clare care să conducă la rezultate economice şi, mai ales, la scopul principal, crearea de noi locuri de muncă şi ridicarea gradului de prosperitate pentru toţi cetăţenii” (Sever Avram, preşedinte executiv al Asociaţiei „Comunităţile Locale Riverane Dunării”)

  • Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării reprezintă o iniţiativă politică a României şi Austriei şi este un mecanism comunitar de cooperare a statelor din bazinul Dunării, destinat dezvoltării economice şi sociale a macro-regiunii dunărene, prin consolidarea implementării în regiune a politicilor şi legislaţiei UE
  • Este a doua strategie macro-regională a UE, cu adaptare la specificul regiunii dunărene.
  • Participă 14 state: nouă state membre UE (Austria, România, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Germania, Slovacia, Slovenia, Ungaria) şi cinci state ne-membre UE (Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Serbia, Republica Moldova şi Ucraina).

 

Prezenţă culturală românească la Beijing

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Prezenţă culturală românească la Beijing

În partea a doua a acestui an, 2015, un foarte vechi obiectiv al politicii culturale româneşti a fost, în sfârşit, realizat – deschiderea Institutului Cultural Român de la Beijing, manifestare la care am fost invitat să particip. Directorul – sau eminentul sinolog şi experimentatul diplomat – domnul Constantin Lupeanu a reuşit o performanţă de invidiat: în foarte scurt timp a închegat o echipă entuziastă de specialişti, a obţinut şi a inaugurat un sediu splendid, plasat într-o zonă animată a capitalei chineze, a pus bazele unei biblioteci pusă la dispoziţia vorbitorilor de limbă română, care nu sunt puţini, cum am fi înclinaţi să credem, şi, cel mai important lucru, a reuşit să atragă atenţia factorilor decizionali şi a oamenilor de cultură cu pondere asupra I.C.R. Deschiderea a fost marcată de o splendidă expoziţie a maestrului Mircia Dumitrescu, fapt ce a atras imediat atenţia lumii culturale asupra prezenţei româneşti într-un spaţiu cu oferte numeroase, generoase şi de un cert nivel calitativ. Probă asupra modului în care I.C.R. Beijing a ştiut să se impună este faptul că la prima participare a României la impresionantul Târg de Carte de la Beijig, standul românesc organizat de Institutul Cultural Român de la Bucureşti s-a bucurat de o atenţie deosebită. Pe lângă ziariştii, editorii şi membrii catedrei de limbă română de la Universitate, conduşi de profesorul dr. Ding Chao, la conferinţa de închidere a standului românesc, organizată în onoarea Zilei Limbii Române, au participat vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din China, poetul şi eseistul de renume mondial Jidi Majia, preşedintele interimar al Asociaţiei de prietenie româno–chineze dl. Wang Thaishan, reprezentanţi ai vieţii culturale. Din partea Institutului Cultural Român Bucureşti a fost prezent domnul Bogdan Popescu, directorul Centrului Naţional al Cărţii, scriitorul Horia Gârbea, care, cu acest prilej, a lansat traducerea în limba chineză a unei piese proprii de teatru, reprezentată de actorii Teatrului Nottara, a cărei înregistrare digitală a fost oferită publicului în traducere, editoarea Raluca Tudor, specializată pe publicarea literaturii clasice chineze şi subsemnatul.

România prezentă la Târgul Internaţional de Carte de la Beijing, cu un stand organizat de Institutul Cultural Român

România prezentă la Târgul Internaţional de Carte de la Beijing, cu un stand organizat de Institutul Cultural Român

În discursul său, domnul Jidi Majia a subliniat importanţa standului românesc, prezenţa I.C.R. într-un moment în care politica relaţiilor culturale ale Chinei a căpătat o nouă dimensiune, anume îndreptarea atenţiei către culturile şi limbile de mai mică circulaţie, în special către cele din Europa Centrală şi de Est. Între acestea, limba şi cultura română au un rol aparte, avându-se în vedere legăturile vechi, excelente, între România şi China. Vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din China a subliniat necesitatea impulsionării traducerilor reciproce, a vizitelor de documentare pentru scriitorii din cele două ţări, a participării mai intense la Festivalurile literare la mesele rotunde şi simpozioanele ce se organizează pe teme de interes comun. În sprijinul afirmaţiilor domnului Jidi Majia a venit şi lansarea versiunii chineze a romanului „Amorţire”, al scriitorului Florin Lăzărescu, roman care a primit şi distincţia de cel mai bun roman în traducere din anul 2015. Cartea a apărut la prestigioasa editură „Literatura poporului” din Beijing. Domnul Wang Thaishan, preşedintele interimar al Asociaţiei de prietenie româno–chineze, un excelent vorbitor de limbă română, a prezentat publicului activitatea Asociaţiei şi a declarat că membrii Asociaţiei vor sprijini toate proiectele privind dezvoltarea relaţiilor culturale româno – chineze.

fotoLa Universitatea din Beijing, în cadrul catedrei de Limba română, condusă de profesorul Ding Chao, a avut loc o conferinţă despre limba română, având ca temă specificul elementului latin din componenţa acesteia. Ipoteza susţinută a fost aceea a precumpănirii jargonului militar în componenţa moştenirii romanice din limba română. Conferinţa a suscitat discuţii vii şi interesante între membrii catedrei, printre altele evidenţiindu-se seriozitatea şi constanţa preocupării de a se asigura un înalt nivel al studiilor de românistică. În fapt, Catedra de la Universitatea din Beijing este singura catedră de limbă şi literatură română din China, numărul studenţilor, în acest moment, fiind de 28. Nu este mult, dar nici puţin. Profesorul Ding Chao a prezentat contribuţia cadrelor didactice la elaborarea volumului dedicat literaturii române din „Dicţionarul universal de opere şi autori”, ce urmează să apară în curând. În acest Dicţionar, marile limbi şi literaturi au câte două volume, iar dintre limbile de circulaţie redusă din Europa doar România are alocat un volum întreg, celelalte literaturi fiind grupate câte două sau trei într-un singur volum. Este o operă monumentală, în care cultura scrisă română are un loc de onoare, fiind tratată cu multă competenţă. Biblioteca de limbi străine are un sector dedicat literaturii române, destul de bogat, dar, din păcate, lipsit de cartea românească apărută după 1990. Desigur, I.C.R. Beijing şi viitoarele participări româneşti la Târgul de Carte din capitala Chinei vor completa cât de cât această bibliotecă românească universitară. Dar, în mod sigur, există şi alte căi şi posibilităţi, insuficient puse în valoare până acum. Anul viitor se împlinesc 60 de ani de la înfiinţarea catedrei de limbă română la Universitatea din Beijing, Şcoala de Limbi Străine. Este un moment care ar putea da un nou impuls relaţiilor culturale româno – chineze. La sfârşitul lunii august s-a inaugurat Muzeul dedicat activităţii catedrelor de limbi străine, o clădire elegantă, cu exponate impresionante. O expoziţie de fotografii consemnează momente importante din viaţa Şcolii de Limbii Străine, vizitele unor mari oameni de stat şi de prestigiu cultural internaţional care au contribuit la creşterea autorităţii academice a instituţiei. Profesorul Ding Chao şi-a exprimat intenţia sa şi a membrilor catedrei de a se implica în programele de traducere a literaturii române în limba chineză. În acest moment există câteva iniţiative concrete, acordul Editurii Uniunii Scriitorilor din China cu o Editură din România care prevede sprijinirea traducerilor reciproce, o Editură din Guangzhou este pe punctul de a deschide o serie de literatură română, „Revista pentru literatură străină”, condusă de eminentul românist şi poet Gao Xing, publică constant literatură română contemporană, iar editura „Literatura poporului”, cea mai mare din China, a şi făcut primul pas în acest sens. Nu ne rămâne decât să constatăm că înţelegerile şi frumoasele cuvinte devin realitate în domeniul relaţiilor culturale. Noul I.C.R. Beijing, deşi are mari probleme logistice, va juca un rol esenţial în acest impresionant proiect. Să ne bucurăm, deci, şi să sprijinim, cât putem, această deschidere a culturii noastre către o mare cultură, o mare civilizaţie.

Eugen Uricaru

 

Decizii naţionale versus decizii europene

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Decizii naţionale versus decizii europene

Potrivit Tratatului de la Lisabona, legea europeană are întâietate în faţa legislaţiei interne a statelor membre. Şi totuşi, disensiuni au apărut mereu între directivele de la Bruxelles şi poziţia guvernelor naţionale, în foarte multe domenii, generate de evoluţiile istorice şi elemente specifice naţionale.

Expulzări ale romilor români (Franţa)

Expulzări ale romilor români (Franţa)

Se cunoaşte că iniţiatorii proiectului european au avut viziunea realizării unei Europe federale. Zeci de ani mai târziu, procesul de integrare europeană vădeşte încă foarte multe obstacole, iar unele decizii de la „centru” sunt contestate, aplicate greu, negociate îndelung sau pur şi simplu nerespectate. De pildă, un subiect sensibil care a dus la multe controverse în interiorul UE este dreptul la liberă circulaţie. Apartenenţa la Uniunea Europeană îl garantează, dar nu toate statele îl respectă. Unele dintre ele, în special cele vestice (Marea Britanie), au obţinut derogări de ani de zile, care au păstrat închisă piaţa muncii pentru noii admişi în Uniune, deşi aceştia aveau aveau în principiu aceleaşi drepturi cu ceilalţi europeni, iar altele şi-au arogat dreptul de a expulza cetăţeni comunitari care „nu le-au convenit”, uneori în mod brutal, cu ajutorul forţelor de ordine (Franţa, Italia). Încă nu s-au stins ecourile (şi nu s-au încheiat consecinţele) unui alt episod care a vădit discrepanţele de viziune din interiorul blocului comunitar: criza din Grecia. Şi aici sunt binecunoscute momentele de tensiune care au arătat, pe de o parte, că grecii, deşi aparţin Uniunii şi Zonei Euro, sunt foarte puţin dispuşi să accepte reguli de constrângere generate de imensa datorie a ţării, iar pe de altă parte că unele state membre nu au fost de acord să mai plătească salvarea Greciei. Astfel, în timpul negocierilor, Germania şi Finlanda s-au pronunţat pentru o ieşire a acestei ţări din zona euro, chiar temporară, iar opinia lor era împărtăşită de Olanda, Lituania, Slovacia, Estonia sau Slovenia. Dar Comisia Europeană, Franţa, Italia şi Ciprul au susţinut rămânerea ţării în Eurozonă. Atitudinea UE per ansamblu şi a statelor membre este la fel de divizată şi în problema refugiaţilor. „Nordul împotriva Sudului, Marea Britanie contra tuturor, dominaţia germană… această criză este ca un test de stres care expune slăbiciunile în coeziunea Uniunii Europene”, notează „The Independent”. Este suficient să amintim, în context, că impunerea de către Bruxelles a unor cote obligatorii de imigranţi pentru fiecare stat a întâmpinat o rezistenţă îndârjită din partea a aproape jumătate din ţările membre.

Invazie de refugiaţi la graniţe

Invazie de refugiaţi la graniţe

O altă temă de dezbatere aprinsă a rămas încă din anul 2008 recunoaşterea Kosovo. Iniţial, recunoaşterea independenţei autoproclamate a provinciei nu intra în sarcina Uniunii, ci a rămas atributul fiecărei ţări. Mai multe dintre acestea, printre care şi România, au declarat în nenumărate rânduri că nu vor recunoaşte Kosovo ca stat. Între timp, însă, a fost nevoie de o platformă comună a statelor membre, care să justifice prezenţa misiunii UE în Kosovo (EULEX). Mai departe, odată cu vehicularea perspectivei ca provincia să devină într-o zi stat membru al UE, Parlamentul European a adoptat, chiar în primăvara acestui an, o propunere de rezoluţie privind procesul de integrare europeană a Kosovo, prin care încurajează state membre reticente să recunoască independenţa fostei provincii sârbe. De aici recomandările şi insistenţele din toate părţile, tot mai presante, întrucât, se ştie, accederea în UE se face cu unanimitatea voturilor membrilor. Este de presupus că apartenenţa României la blocul comunitar ar putea însemna în final o astfel de cedare, în pofida faptului că ea ar putea constitui un precedent pentru cei care solicită autonomia pe criterii etnice în Transilvania…

Recunoaşterea independenţei Kosovo, proces îndelungat

Recunoaşterea independenţei Kosovo, proces îndelungat

Un alt punct sensibil al diferenţelor de optică în interiorul UE este respectarea democraţiei. Cazul cel mai notoriu este al Ungariei. O scurtă trecere în revistă a evenimentelor din ultimii ani arată că în anul 2012, Comisia Europeană atrăgea atenţia guvernului conservator de la Budapesta că, dacă nu va schimba imediat legislaţia care era considerată „derapaj democratic”, va fi adus în faţa justiţiei. După cum este binecunoscut, era vorba despre controversatele modificări aduse Constituţiei sau unor regulamente care afectau sistemul bancar şi care contraveneau nu doar politicilor UE, ci chiar angajamentelor pe care Ungaria le semnase la momentul aderării, ceea ce l-a determinat pe politicianul german Peer Steinbrueck să ceară excluderea Ungariei din UE, „pentru că nu mai este un stat democratic”. Trei ani mai târziu, la începutul lui 2015, acelaşi premier ungar Viktor Orban, care stârnise toate aceste furtuni, era întâmpinat de preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, cu un zâmbet şi formula „Salut, dictatorule”. Gestul, care a făcut înconjurul lumii, arată abordarea reală de la „centru” a aşa-numitelor „derapaje de la democraţie” ale Ungariei…

Politica energetică a Uniunii Europene include, la rându-i, o serie de clivaje între statele membre. De pildă, după recentul acord între gigantul rus „Gazprom” cu mai multe companii occidentale (germanii de la „EON AG” sau francezii de la „Engie”) pentru a extinde capacitatea conductei „Nord Stream”, Slovacia a criticat dur Europa Occidentală: „Statele din vestul Europei îşi trădează vecinii din est”, a comentat premierul slovac Robert Fico. Iar preşedintele polonez Andrzej Duda arată că „proiectul neglijează complet interesele Poloniei şi afectează unitatea Uniunii Europene”. Pe de altă parte, însă, aceeaşi Uniune Europeană s-a dovedit extrem de intransigentă cu Bulgaria, pe care a presat-o să iasă din proiectul „South Stream”, promovat tot de Rusia, chiar dacă ţara risca astfel să rămână fără gaz. Bulgaria are un statut paradoxal. Face parte din NATO şi UE, dar Moscova are un control complet al surselor de energie, iar oligarhia bulgară apără interesele economice şi strategice ruseşti, explică Ognian Mincev, de la Centrul pentru Studii Internaţionale din Sofia.

„Salut, dictatorule!” (premierul ungar Viktor Orban întâmpinat de preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker)

„Salut, dictatorule!” (premierul ungar Viktor Orban întâmpinat de preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker)

Nici în domeniul securităţii cibernetice UE nu se dovedeşte mai omogenă. În timp ce se promovează de la Bruxelles o strategie comună în faţa atacurilor de acest tip, şi care include giganţi internaţionali ai internetului şi ai comerţului online, ţări ca Irlanda sau Suedia sunt împotriva iniţierii unor măsuri care să se dovedească neprietenoase pentru operaţiunile acestora pe teritoriul lor, în timp ce Franţa, Germania şi Spania susţin impunerea de obligaţii în plus pentru companii. Alte momente delicate pe parcursul armonizării interne a blocului comunitar au fost eşecurile la referendumurile pentru Constituţia Europeană (Franţa, 2005), pentru continuarea austerităţii (Grecia, 2015) sau anunţul premierului britanic David Cameron că va supune consultării populare apartenenţa ţării sale la UE. De altfel, un episod făcut public de mass-media la doi ani după consumarea lui este relevant pentru dificultăţile pe care le întâmpină „omogenizarea” europeană: publicaţia „Volkskrant” arată că, în cadrul unei întâlniri din 2012 a premierului olandez Mark Rutte cu preşedintele de atunci al Consiliului European, Herman van Rompuy, cel dintâi a ameninţat cu părăsirea Zonei Euro dacă mai-marii europeni încearcă să obţină mai mult control asupra finanţelor ţării sale.

Consens dificil pe marginea sancţiunilor impuse Rusiei

Consens dificil pe marginea sancţiunilor impuse Rusiei

Cât priveşte politica externă, aceleaşi diferende marchează deciziile UE, care nu reuşeşte „să vorbească pe o singură voce”. Cel mai potrivit exemplu este atitudinea în faţa Rusiei. Astfel, în anul 2008, când această ţară intra în Georgia cu tancurile, „The Wall Street Journal” nota că „liderilor blocului comunitar le este foarte greu să facă front comun impotriva Rusiei, având în vedere interesele fiecărui stat în parte. Unii dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene şi ai NATO, precum Germania, Franţa sau Italia, au criticat numai cu jumătate de gură Rusia, considerat de unele state vestice un aliat de care nu se pot lipsi. Cele mai sonore voci anti-Rusia s-au arătat a fi Polonia şi ţările baltice”. Există multe puncte comune între acel incident şi actuala poziţie comunitară în faţa Rusiei, care „a recidivat”, anexând Crimeea. În clipa în care s-a pus problema unor sancţiuni severe aplicate Moscovei, europenii s-au dovedit o dată în plus divizaţi privind amploarea şi severitatea acestor măsuri punitive, din nou din motiv de interese ale unor state membre (aceleaşi Italia sau Germania, printre altele), care au relaţii economice puternice cu Moscova. Mai mult, premierii Ungariei şi Greciei „au încălcat consemnul” stabilit, continuând să iniţieze proiecte de colaborare cu Rusia chiar şi după impunerea „embargoului” comunitar. Iar în ce priveşte relaţiile generale cu ţări terţe, sunt de notorietate divergenţele din sânul UE: în 1994-1995, Grecia obstrucţiona încheierea Uniunii Vamale UE-Turcia, pe motiv de conflict în Cipru; în 2006, Polonia bloca prin veto directivele europene stabilite pentru negocieri în relaţia cu Rusia; în 2008, Beijingul a amânat un summit UE-China pentru că preşedintele francez Nicolas Sarkozy urma să se întâlnească cu Dalai Lama*.

Exemplele ar putea continua…
*Mathias Roth, „Dispute bilaterale între membrii statelor UE şi Rusia”

Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Una dintre personalităţile istorice cele mai frecvent omagiate în perioada comunistă a fost Nicolae Bălcescu: în 1948, odată cu celebrarea centenarului Revoluţiei paşoptiste, numele lui e dat multor străzi, bulevarde, staţii de tramvai, licee şi şcoli profesionale, chiar şi Colegiulul „Sf. Sava” din Bucureşti. Prezent nu doar în manualele de istorie, ci şi în cele de literatură română, studiat în clase succesive de toţi liceenii patriei, Bălcescu devine şi eroul principal al unor opere literare de mare amploare, cum a fost romanul „Un om între oameni”, al lui Camil Petrescu, precedat de piesa de teatru şi urmat de filmul care îl are drept protagonist pe acelaşi Bălcescu. Corolarul acestei redimensionări a fost prezenţa figurii lui pe bancnotele de 100 lei, astfel că Bălcescu a devenit figura centrală a secolului al XIX-lea şi a luptei de emancipare care i-a dat acestui secol identitatea.

Nicolae Balcescu

Nicolae Balcescu

Imediat după 1989, o mişcare de sens invers, de deconstrucţie a „mitului Bălcescu” a şocat pe unii, a încântat pe alţii şi a suscitat polemici care au depăşit adesea graniţa publicaţiilor de specialitate. Academia de la „Sfântul Sava” şi-a regăsit numele istoric, Bălcescu a cedat locul lui de pe bancnote altor figuri ale Pantheonului naţional şi împarte acum marele bulevard care traversează capitala pornind de la kilometrul 0 cu contemporanul şi comilitonul lui care îi dăduse numele la origine, Ion C. Brătianu.

Ca de fiecare dată când întâlnim o asemenea mişcare în dublu sens, suntem datori să vedem mai întâi cauzele care au putut determina răsturnarea valorilor consacrate. Bălcescu era prezent în literatura istorică şi înainte de instaurarea „dictaturii proletariatului”, ca unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, şi, de asemeni, era menţionat ca unul dintre fondatorii istoriografiei şi publicisticii moderne din secolul XIX. Ceea ce se întâmplă însă din 1948 încolo este singularizarea lui ca epitomă şi protagonist absolut al evenimentelor al căror centenar era acum celebrat. Bălcescu a fost prezentat ca singurul revoluţionar autentic, în vreme ce alţi contemporani fie se dovedesc şovăielnici, fie chiar trădează din interese sau orgoliu cauza Revoluţiei.

Ne putem întreba de ce Bălcescu devine util, în fond, fiindcă moare tânăr, la fatidica vârstă de 33 de ani, în 1852; în contrast cu colegii săi de acţiune revoluţionară, el nu are, din această pricină, prilejul de a deveni din revoluţionar – politician, nu participă la construcţia instituţională a Principatelor Unite şi mai ales a Regatului României, ca Brătienii sau Kogălniceanu, nu fondează nici un partid istoric – este, deci, revoluţionarul în stare pură, cruţat de tarele vieţii politice pe care cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie le suportă. Se adaugă, iniţial, merite de necontestat: insistenţa lui Bălcescu, incontestabilă, pentru emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi episodul legat de revoluţia transilvană, când el încearcă să-i aducă spre colaborare pe Iancu şi Kossuth, ceea ce, în primii ani de democraţie populară, servea foarte bine propagandei noului regim. În anii ceauşismului florid, în schimb, rolul esenţial îl joacă opera sa istorică închinată lui Mihai Viteazul, pe care Bălcescu – pe urmele profesorului său de la „Sf. Sava”, Aaron Florian – îl proiectează ca pe cel dintâi erou al unităţii naţionale a românilor.

monedaSă însemne oare toate astea că Bălcescu e doar o figură a imaginarului istoric din ultima jumătate de secol, asemeni busturilor care, de la Dromichetes şi Burebista la Mihai Viteazul însuşi, stabileau în anii lui Ceauşescu canonul istoriei naţionale? Lucrurile sunt mai complicate decât atât. Nicolae Bălcescu nu a fost singurul adevărat revoluţionar de la 1848, dar a fost o personalitate importantă a acestei mişcări decisive pentru intrarea românilor în modernitate; el nu a fost singurul istoric fondator al şcolii moderne de istorie, dar a fost un istoric original, care a deschis calea istoriei sociale a românilor şi a fondat ceea ce putem numi şcoala naţională de istorie. A fost şi un scriitor de talent, consacrând o proză literară vizionară care are incontestabile merite literare; dacă Jules Michelet este şi azi studiat la orele de literatură franceză, Bălcescu merită şi el să fie studiat la orele – câte mai sunt – de literatură română.

Asemeni celor mai mulţi dintre revoluţionarii de la 1848, Nicolae Bălcescu s-a născut – la Bucureşti, la 29 iunie 1819 – într-o familie de mici boieri, cea a pitarului Barbu Bălcescu şi a soţiei acestuia, serdăreasa Zinca Petreasca Bălcescu, proprietari ai unei moşii mici la Bălceşti, în Argeş. Nicolae a avut doi fraţi, implicaţi în Revoluţia de la 1848, şi două surori, dintre care una mai ales i-a fost deosebit de ataşată şi l-a îngrijit în ultimii ani de viaţă. După primii ani de şcoală, în casă, Bălcescu devine elev al Colegiului „Sf. Sava”, unde îi are ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu şi Florian Aaron, cu care a studiat istoria. În afara disciplinelor matematice, urmează cursuri de „filosofie formală, drept civil român şi limbile: franzosească, elinească şi latinească.”

La 19 ani a intrat în armată că iuncăr (cadet). I se aprobă înfiinţarea unei şcoli pentru soldaţi, unde, timp de patru luni, Bălcescu îi învaţă pe subofiţeri scrierea, citirea, aritmetica şi geografia. Este atras încă de atunci în cercurile revoluţionare secrete, în speţă „Partida Naţională”, fondată de Ion Câmpineanu, autor, în 1838, al unui manifest care proiecta „fuziunea întregului popor românesc şi reunirea lui sub acelaşi sceptru” într-o patrie independentă. Un proiect de Constituţie elaborat de Câmpineanu prevedea votul universal şi eliberarea clăcaşilor fără împroprietărire.

Bălcescu aderă apoi la Societatea secretă organizată de Mitiţă Filipescu, alături de Marin Serghiescu, Dimitrie Macedonski, Eftimie Murgu şi J. A. Vaillant. Scopul societăţii era desfiinţarea privilegiilor feudale şi instituirea unei republici democratice, în care cetăţenii să fie egali în faţă legii. Descoperită de autorităţi, Societatea îi duce pe membrii ei în arest. Nicolae Bălcescu, minor, e condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, unde se îmbolnăveşte de plămâni.

Eliberat după doi ani, intră în „Societatea Literară”, unde se întâlneşte cu ceilalţi viitorii fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848: Christian Tell, Cezar Bolliac, Ion Ghica, cei doi Goleşti, Ion Heliade Rădulescu, Ion Voinescu, August Treboniu Laurian – împreună cu care Bălcescu avea să publice „Magazin istoric pentru Dacia”. Sub paravanul acestei Societăţi, Ion Ghica, Bălcescu şi Tell constituie organizaţia secretă „Frăţia”, cu un program revoluţionar tipic pentru societăţile secrete de tipul cărvunarilor, din prima jumătate a sec. XIX.

2În revista „Magazin istoric”, Bălcescu publică, în 1844, două studii consacrate istoriei militare a principatelor, „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” şi „Puterea armată în Moldova”, cele dintâi scrieri istorice de acest fel din istoriografia românească. Studiile erau menite să promoveze proiectul unei armate recrutate din ţărănimea liberă, asemeni yeomenilor din Anglia, dar ca armată permanentă, imaginată ca bază de putere pentru independenţa celor două ţări româneşti. Idealizarea epocilor anterioare, din vremea lui Mircea cel Batrân şi Ştefan cel Mare, deschide calea constituirii galeriei idealizate a trecutului naţional, care va fi completată peste câţiva ani cu figura lui Mihai Viteazul.

În 1846 Bălcescu aduce o nouă contribuţie inedită, de mare importanţă pentru modernizarea scrierii istorice, anume primul studiu de istorie socială din literatura istorică românească – şi unul dintre cele mai vechi în istoriografia europeană: „Despre starea sociala a muncitorilor plugari”. Teza principală a lucrării este că boierii au uzurpat pământurile pe care le stăpânesc, prin „interes, nevoie şi silă” şi că ţăranilor trebuie să li se redea fără despăgubire proprietăţile lor legitime.

În acelaşi an, Bălcescu pleacă la Paris, unde îi regăseşte pe Mihail Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica şi Ion şi Dimitrie Brătianu. Începe să strângă date pentru o plănuită poemă istorică închinată lui Mihai Viteazul, pentru care se duce şi la Roma, Napoli şi Palermo. Aici se întâlneşte cu Vasile Alecsandri si Elena Negri. Un moment capital este, după întoarcerea în Franţa, participarea lui directă la Revoluţie, în februarie 1848. Odată cu extinderea mişcării revoluţionare în întreaga Europă, tinerii români consideră că a venit ceasul unor transformări revoluţionare şi în patrie. Se întorc acasă, şi, la 8/20 martie 1848, se întâlnesc la Bălcescu acasă şi stabilesc principiile acestei revoluţii: libertatea individuală, a cuvântului şi a presei, desfiinţarea privilegiilor feudale, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubirea proprietarilor, regim constituţional sub suzeranitatea Porţii şi abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a redactat Proclamaţia care avea să fie citită la 11 iunie, la Islaz. După abdicarea prinţului Gh. Bibescu, Bălcescu devine secretar al Guvernului provizoriu, începând lucrul la reformele radicale proclamate de Marea adunare populară – egalitatea politică, libertatea tiparului, libertatea persoanei, desfiinţarea cenzurii, domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate „stările societăţii”, regim republican înfiinţarea gărzilor naţionale în reprezentarea tuturor categoriilor sociale. Balcescu continuă să se preocupe de problema statutului ţăranilor, înfiinţând Comisia Proprietăţii, în pofida rezistenţei colegilor săi din Comitetul revoluţionar, boieri liberali care nu recunoşteau dreptul de proprietate al ţăranilor, deşi nu negau necesitatea de a le ceda pământ cu despăgubire. Intervenţia militară străină devenise, însă, iminentă; la 13 septembrie armata otomană intră în Bucureşti, curând urmată de ruşi, şi guvernul revoluţionar e înlocuit cu o locotenenţă domnească, care admite oficial desfiinţarea tuturor instituţiilor Revoluţiei, înlocuite de regimul de ocupaţie. Membrii guvernului revoluţionar sunt arestaţi şi expulzaţi, Bălcescu plecând, pe căi foarte complicate, la Constantinopol.

Anul 1849 este anul iluziei transilvane, de unde sperau revoluţionarii români că s-ar putea reaprinde flacăra emancipării. Din păcate, conflictul dintre maghiari şi români se dovedeşte ireductibil. După capitularea de la Şiria, din 15 august 1849, Bălcescu, travestit, pleacă la Paris. Bălcescu perseverează până în ultima clipă în încercarea de a suscita o unitate revoluţionară de acţiune în Europa, străduindu-se să obţină ajutorul britanicilor şi o cooperare polono-ungaro-română, imaginând chiar o confederaţie a statelor dunărene; experienţa Revoluţiei îl îndeamnă să încerce o colaborare cu Imperiul Otoman, care să reziste presiunii enorme exercitate de Rusia la gurile Dunării. În 1850, publică „La Question Economique des Principautés Danubiennes”, având în centrul ei analiza regimului Regulamentelor Organice şi proiecţia reformelor menite ca, prin emanciparea ţăranilor, să declanşeze modernizarea economiei şi societăţii în întregul ei. Tot in 1850, „Mersul revoluţiei în istoria românilor” afirmă dreptul legitim la revoluţie al tuturor popoarelor asuprite. În mai 1851, revenit la Paris, Bălcescu rosteşte un discurs despre „Mişcarea românilor transilvani de 1848”, comemorând Marea adunare populară de la Blaj, unde „s-a născut libertatea şi măreţia românilor”. În 1852, bolnav, pleacă la Galaţi, încercând să-şi revadă familia, dar nu i se permite să debarce şi, urmând prescripţia medicilor, care în acea vreme credeau că proximitatea mării face bine bolnavilor de plămâni, cărora astfel le grăbeau sfârşitul, se duce la Palermo, unde moare în noiembrie 1852, la 33 de ani. Ca şi în cazul lui Eminescu, sfârşitul tragic şi prematur al acestei mari conştiinţe revoluţionare care a fost Bălcescu a desăvârşit idealizarea personalităţii acestuia în imaginarul comun al românilor.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Între entuziasm şi prudenţă

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Între entuziasm şi prudenţă

Nu cu mult timp în urmă, Eurozona era un club exclusivist în care mai toate statele europene visau să intre. A fost suficientă criza datoriei greceşti pentru ca acest entuziasm să se transforme în prudenţă.

Mugur Isarescu

Mugur Isarescu

Adoptarea monedei unice a fost întotdeauna văzută ca o modalitate de a integra şi mai mult statele europene, de a unifica şi eficientiza piaţa unică, în ideea de prosperitate pentru toţi. Înainte de criza financiară, multe dintre ţările care nu aparţineau Eurozonei dar erau membre ale UE îşi făceau planuri extinse şi proiectau marje de timp până la care să îndeplinească toate condiţiile necesare trecerii la moneda unică. După ce recesiunea a mai domolit avântul, cutremurul financiar din Grecia şi măsurile draconice impuse Atenei pentru a „rămâne în joc” au tăiat aproape complet elanul aderării Eurozonă. „Alăturarea la clubul euro este tot mai mult văzută ca plină de capcane, cu riscuri şi costuri – inclusiv cedarea de suveranitate – care depăşesc beneficiile”, notează „The New York Times”.

Cea mai mare economie dintre cele care şi-au schimbat atitudinea este Polonia. După ce multă vreme Platforma Civică, partid de guvernare, şi Donald Tusk, actualul preşedinte al Consiliului European, au militat pentru intrarea ţării în Eurozonă, astăzi tonul este mult mai prudent: „Eu nu am afirmat niciodată că vom trece la moneda unică. Nici azi, nici mâine, nici peste cinci ani. Vom introduce euro atunci când acest lucru va fi în avantajul polonezilor şi al Poloniei”, afirmă premierul Ewa Kopacz. La rândul său, preşedintele Andrzej Duda consideră necesar un referendum pe această temă. Sondajele converg spre estimarea că răspunsul popular ar fi mai degrabă „Nu”, întrucât încă din 2012, 70% dintre polonezi credeau că trecerea la moneda unică nu ar fi benefică pentru ei şi ţara lor.

euro_zoneO altă ţară care şi-a nuanţat poziţia faţă de trecerea la euro este Cehia. Autorităţile au avansat iniţial mai multe date pentru adoptarea monedei unice (2010, 2012, 2015). Şi nu doar le-au menţionat, ci au şi implementat măsurile care fac astăzi ca ţara să fie pregătită pentru un asemenea pas. Dar din nou criza economică şi furtuna financiară din Grecia au determinat aproape trei sferturi din populaţie să nu vadă cu ochi buni adoptarea monedei unice. „Euro? Da, dar nu este nici o grabă”, anunţă Ales Michl, consilier şef al ministrului de Finanţe.

Ca alte state membre, Ungaria şi-a luat angajamentul, odată cu intrarea în UE, că va trece la euro la un moment dat. Dar premierul Viktor Orban este cunoscut ca un opozant al pasului alert în această direcţie, iar Zoltan Kovacs, purtătorul său de cuvânt, confirmă faptul că „Ungaria are multe avantaje pentru că nu a trecut la euro, inclusiv păstrarea controlului asupra politicii fiscale şi a sistemului de taxe. Va trebui să ne alăturăm Eurozonei, dar nu într-un termen predictibil”. La rândul său, Boiko Borisov, premierul Bulgariei, este şi mai tranşant: „Trecerea la euro ar însemna să dăm şi bani Greciei. Adică cei mai săraci le-ar da celor mai bogaţi. Nu văd logica aici”. Paradoxal, la începutul acestui an, mai exact cu şase luni înainte de declaraţia de mai sus, Guvernul de la Sofia anunţa că va începe negocierile pentru aderarea la moneda unică, lucru pe care şi-l propunea pentru 2018!

Eurozone_map.svgŞi Croaţia manifestă ba elan, ba regres în optica faţă de adoptarea euro. În primăvara anului 2015, preşedintele Kolinda Grabar-Kitarovic anunţa că ţara va trece la euro în răstimp de cinci ani. Declaraţia a fost „amendată” imediat de premierul Zoran Milanovic, care a arătat că astfel de „promisiuni” nu ajută cu nimic din moment ce ţara are încă multe de reformat până să se califice pentru clubul euro şi, în plus, ideea nu mai are susţinerea populară pe care o avea înainte de criza grecească.

În ce o priveşte, România, spre deosebire de exemplele de mai sus, punctează viguros la susţinerea cetăţenilor, cu 68% dintre români declarându-se de acord cu adoptarea monedei euro. Intrarea în Eurozonă a fost până acum o ţin­tă mişcătoare pentru ţara noastră. Iniţial, obiectivul a fost 2014. Ulterior, s-a profilat momentul ianuarie 2015, apoi a fost o perioadă „fără ţintă“, iar acum obiectivul anunţat de Guvern este 2019. În opinia Guvernatorului Băncii Naţionale Mugur Isărescu, ţara este pregătită să adere la zona euro, întrucât „băncile din România sunt acum solide, bine capitalizate şi dispun de o lichiditate corespunzătoare, ceea ce poate consolida încrederea în sistemul nostru bancar”, dar nu va fi un parcurs uşor.

 

 

Pe cine reprezintă László Tőkés…

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Pe cine reprezintă László Tőkés…

În urma numeroaselor mesaje primite la redacţie din partea unor cititori ai revistei noastre, prezentăm un articol relevant despre traseul uneia dintre cele mai controversate figuri publice post-decembriste: pastorul László Tőkés, considerat de unii o figură marcantă a Revoluţiei din 1989, iar de alţii un iredentist ambiţios, care a servit întotdeauna interese străine României natale.

La Bruxelles, europarlamentarul român afişa o tematică maghiară

La Bruxelles, europarlamentarul român afişa o tematică maghiară

Despre trecutul pastorului László Tőkés ca figură publică înainte de 1989 nu se ştiu multe lucruri, cu excepţia celor câtorva tulburări „locale”, legate mai cu seamă de colaborarea clandestină cu ziarul de limbă maghiară „Ellenpontok” sau rebeliunea în faţa încercărilor autorităţilor de a-l muta din parohie. Aşadar, momentul Decembrie 1989 îl găsea pe pastorul român servind aparent Biserica Reformată. Dar cel puţin două mărturii arată cu ce se ocupa în realitate László Tőkés. Prima este a lui Iulian Vlad, care era, în 1989, şef al Departamentului Securităţii Statului şi care a afirmat în faţa Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” că „acest cetăţean român nu acţiona în interesul României, ci în interesul unei puteri străine. Culegea informaţii pe care le transmitea în afară. Au fost dovezi, un dosar întreg”. A doua îi aparţine colonelului (r) doctor Gheorghe Raţiu, care a fost, până în februarie 1990, şef al Direcţiei de Informaţii Interne din Departamentul Securităţii Statului: „Tőkés László este unul din clericii maghiari cu o activitate extremist naţionalistă intensă”.

Ce a urmat, se cunoaşte episodul evacuării sale a ajuns să fie considerat elementul declanşator al unei Revoluţii. Mai mult chiar, prin construirea cu abilitate a unei imagini externe convenabile, percepţia despre Tőkés în Occident (în special peste ocean) întrece pe alocuri orice măsură. Iată un exemplu: „Pastorul protestant László Tőkés i s-a împotrivit, în Decembrie 1989, despotului comunist Nicolae Ceauşescu şi a declanşat o revoltă populară care a eliberat România de o tiranie echivalentă cu a dictatorului sovietic Stalin”, notează istoricul american Lee Edwards pentru „The Daily Signal”. Adevăratul curs al evenimentelor petrecute la Timişoara în ziua de 15 decembrie 1989 contrazice flagrant această „poză” eroică: László Tőkés nu numai că nu a îndemnat oamenii la revoluţie, ci chiar i-a rugat să plece acasă, căci „totul este în ordine”, lucru confirmat de martori în cadrul unei emisiuni difuzate în 2003 la TVR Timişoara…

Arborarea steagului aşa-numitului „ţinut secuiesc” în Oradea

Arborarea steagului aşa-numitului „ţinut secuiesc” în Oradea

După instaurarea democraţiei în România, László Tőkés a continuat cu tenacitate să-şi construiască o imagine de efigie a Revoluţiei şi a luat calea politicii, aparent pentru a servi valorile libertăţii în ţara natală. La început s-a arătat a fi adept al toleranţei şi al bunei înţelegeri dintre români şi maghiari, părând că reprezintă cele mai frumoase idealuri ale convieţuirii paşnice a minoritarilor cu majoritarii în Transilvania. Stă mărturie un interviu din 1991, publicat de ziarul „România liberă”, în care Tőkés se arăta deranjat de acuzaţiile de secesionism care-i erau aduse. Mai mult, susţinea că i se părea ca­ra­ghios că se vehicula ideea conform căreia Ungaria ar fi dorit încorpora­rea Transilvaniei: „Pentru ce ar avea ne­voie Ungaria de şase milioane de ro­mâni? Ar deveni din nou un stat în care populaţia ma­ghia­ră ar reprezenta doar jumătate din populaţie, aşa cum s-a întâmplat înainte de primul război mondial”. Mai exact, Tőkés recunoştea explicit că locul Transilvaniei este în graniţele româneşti fireşti. Dar vremea în care, cel puţin la nivel declarativ, pastorul servea interesele României şi cauza bunei înţelegeri nu a durat. Etapă cu etapă, discurs după discurs, Tőkés şi-a radicalizat poziţia, devenind tot mai acid pe măsură ce România se apropia de integrarea europeană. Şi a venit momentul electoral 2007, când pastorul a ajuns europarlamentar român la capătul unor alegeri care au uluit pe toată lumea, întrucât a obţinut mii de voturi în regiuni care nu au populaţii minoritare de etnie maghiară (Iaşi, Vaslui). De aici a început oficial, zgomotos, campania unui om care reprezenta România la Bruxelles împotriva… României. Ca şi cum maghiarii din Transilvania nu ar fi fost consideraţi a fi cetăţeni români, europarlamentarul László Tőkés se alătura, în 2010, potrivit „napocanews”, unui demers cel puţin ciudat: raportul intitulat „Discriminarea maghiarilor din România”, care a fost trimis la ONU şi în care statul român era acuzat că încalcă drepturile maghiarilor „pe toate nivelurile”, drept care se propunea ca unică soluţie autonomia teritorială. Se poate observa schimbarea radicală de optică faţă de ceea ce spunea în 1991, iar câteva extrase din document sunt relevante pentru interesele pe care le servea László Tőkés doar câţiva ani mai târziu: „astăzi, în conformitate cu legislaţia europeană, ar fi din nou posibilă acordarea unui statut special legal Ţinutului Secuiesc; cel mai important obiectiv pentru anii următori va fi recunoaşterea legală a drepturilor colective şi implementarea lor; cei 1,5 milioane de maghiari din România nu vor să renunţe nici la pământul lor natal, nici la identitatea lor; maghiarii sunt trataţi ca cetăţeni de mâna a doua în România; maghiarilor din România li se refuză drepturile de care se bucură aproape toate minorităţile naţionale din Europa; rezervele strategice ale Ţinutului Secuiesc – sare şi ape minerale – sunt controlate de autorităţile centrale; soluţia legală pentru aceste probleme: acordarea autonomiei teritoriale; Ţinutul Secuiesc să devină o entitate administrativă regională unică, unitară; regiunea ar trebui să aibă propriile organisme legiuitoare şi executive; acordarea statutului de limbă regională oficială pentru limba maghiară; folosirea liberă a simbolurilor naţionale ungare şi a emblemelor secuieşti”. Pe scurt, „stat în stat”, în dispreţul Constituţiei României. Aşa cum era de aşteptat, aceste „jalbe” nu au fost luate în considerare de organismele internaţionale care chiar apreciau România pentru felul în care îşi tratează minorităţile. Ironia politicii a făcut ca acest cel mai vocal europarlamentar împotriva ţării pe care o reprezenta să ajungă vicepreşedinte al Parlamentului European. În aceste condiţii, discursul despre autonomia teritorială a crescut exponenţial, Tőkés ajungând chiar să traseze graniţe în interiorul României: „Avem de gând să introducem autonomia teritorială şi în alte regiuni în afară secuimii, în ţinuturile aşa-numite Partium, adică Bihor şi Satu Mare, unde suntem în relativă majoritate într-o oarecare regiune”.

O distincţie urmată de polemici şi contestaţii

O distincţie urmată de polemici şi contestaţii

Din ce în ce mai vizibilă cu ochiul liber, turnura devoţiunii lui Tőkés spre Ungaria a înregistrat noi şi noi episoade. În anul 2013, de pildă, fostul pastor i-a cerut premierului Ungariei, Viktor Orban, la lucrările Universităţii de Vară „Balvanyos”, ca, împreună cu Guvernul pe care îl conduce (aşadar oficial, ca politică a statului ungar!), să construiască „un sistem de cooperare naţională”, astfel încât să ofere „protectorat” Transilvaniei. Ca răsplată pentru merite deosebite (în urmărirea intereselor ţării vecine din calitate de cetăţean român?), un an mai târziu, premierul Orban a nominalizat candidaţi din afara Ungariei (inclusiv pe Tőkés) pe lista FIDESZ pentru Parlamentul European. Fericit, nominalizatul declara: „Este îmbucurător faptul că, acordând prioritate intereselor noastre naţionale, coaliţia Fidesz–KDNP a ridicat la nivel de regiune carpatică uniunea maghiară”. Cu aceleaşi „interese naţionale” ale Ungariei în inimă, la Universitatea de Vară de la Tuşnad, din vara aceluiaşi an, a vorbit din nou despre autonomia aşa-numitului „ţinut secuiesc”: „Acum trebuie să acţionăm, nu mai putem amâna, acum este timpul pentru autonomie. Avem un Consiliu al Autonomiei care face eforturi să elaboreze documente, să formuleze revendicări şi, mulţumită acestor persoane, autonomia Ţinutului Secuiesc a urcat pe lista priorităţilor în Europa”. În paranteză fie spus, acestea s-au dovedit din nou elucubraţii.

La Universitatea de Vară „Tusványos”, de la Băile Tuşnad din vara acestui an, europarlamentarul Ungariei, László Tőkés se plângea că reprezentanţii maghiarilor din România în Parlament nu sunt suficient de agresivi cu revendicările lor, în aşa fel încât să obţină mai mult. Li s-a adresat astfel: „Prin politica paşilor mici şi a compromisului, UDMR vinde ieftin găina”. Se poate observa cu limpezime, din toate aceste date, ce şi pe cine a reprezentat mereu cetăţeanul, preotul şi politicianul László Tőkés, care a afirmat că, în ce-l priveşte, „Ziua Naţională a României este o zi de doliu”

( Din revista „Balcanii şi Europa”, Nr. 159 / 2015)

 

 

Organizaţii care au influențat istoria

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Organizaţii care au influențat istoria

Dintotdeauna, societăţile secrete au fascinat lumea. Mulţi oameni cred că ele sunt mai degrabă ţinte ale teoriilor conspiraţiei, dar, neîndoielnic, au susţinut ţările în care au activat, cu efecte care dăinuie şi azi.

Carbonari

Carbonari

Din categoria societăţilor secrete care au iniţiat mişcări sociale şi au contribuit la obţinerea independenţei unor state fac parte mai multe organizaţii europene. Este vorba, de pildă, despre „Carbonari”. Astfel, se consemnează că, după înlăturarea lui Napoleon Bonaparte, puterile europene învingătoare au fărâmiţat Italia – Austria a luat nordul, iar restul s-a divizat în mici state. Reunificarea ţării se datorează societăţii secrete „Carbonari”, ale cărei origini rămân un mister, dar ale cărei acţiuni, ce au culminat cu ridicarea la luptă a întregii ţări, stau la baza statului italian modern. Şi „Filiki Eteria” stă sub acelaşi semn al acţiunii pentru independenţă: statul grec modern îşi datorează existenţa iniţiativei unor comercianţi care, în 1814, înfiinţau o organizaţie secretă ce avea să stârnească o revoluţie. Nu a fost simplu: în primii doi ani, recrutaseră doar câteva zeci de membri şi operau în deplin secret. De altfel, misterul era atât de important, încât au fost nevoiţi să elimine un membru care vorbea prea mult. În final, au reuşit să pornească revolta care a adus independenţa ţării şi, odată cu ea, dispariţia organizaţiei. Aceasta nu a fost „uitată”: în 2014, Grecia a celebrat două secole de la înfiinţarea „Filiki Eteria”, printr-o emisiune monetară. La rândul său, „Frăţia Republicană Irlandeză” avea să-şi pună amprenta asupra evoluţiei istoriei, fiind parte a tuturor mişcărilor care au dus la independenţa Irlandei, în 1921. Apărută în jurul anului 1848, organizaţia a fost iniţiată în SUA, apoi consolidată treptat până când, la începutul secolului XX, avea „avanposturi” în toată „lumea britanică” – Anglia, Canada, Noua Zeelandă, Australia – plus SUA şi America latină. Prima rebeliune pe care membrii săi au pus-o la cale, în 1916, a eşuat, dar organizaţia a reuşit să-şi menţină influenţa până la atingerea scopului.

La Trinitaria

La Trinitaria

Dincolo de Europa, un alt stat – Republica Dominicană – a apărut pe harta lumii în 1844 ca urmare a acţiunilor unei societăţi secrete: „La Trinitaria”, fondată în 1838. De altfel, Juan Pablo Duarte, considerat „tatăl naţiunii” desprinse de Haiti, a fost membru fondator al acestei societăţi încă de la vârsta de 25 de ani. De remarcat că membrii organizaţiei au făcut tot posibilul, o vreme, să rămână ascunşi, folosind mesaje criptate, pseudonime şi activând în celule foarte mici. Independenţa ţării a fost, în final, obţinută, dar jocul politic ulterior a făcut ca Duarte să fie exilat definitiv din ţara pe care a creat-o…

Există şi cazuri de organizaţii secrete ale căror acţiuni au avut efecte devastatoare. De pildă, se cunoaşte că Serbia a fost dintotdeauna un teritoriu al luptei naţionale. La asta a contribuit şi organizaţia secretă „Black Hand”, care în 1911 începea lupta împotriva stăpânirii otomane. În primul an avea deja peste 2.500 de membri ce jurau „să execute toate misiunile fără comentarii şi să ducă secretele societăţii în mormânt”. Din păcate, „Black Hand” se află la originea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, care, după cum se ştie, a avut un rezultat nimicitor: primul război mondial. Iar „Germanenorden” este, probabil, cel mai relevant exemplu în ce priveşte potenţialul distructiv al unei organizaţii secrete. Aceşti adepţi au superiorităţii rasei ariene, reuniţi la începutul secolului XIX, s-au declarat duşmani de moarte ai evreilor şi francmasonilor. Aveau ritualuri complicate, cu costume şi puneri în scenă, iar membrii trebuiau să-şi demonstreze originea ariană pe mai multe generaţii. După un secol, penetrau Partidul Muncitoresc German, iar în 1920 erau preluaţi de Adolf Hitler, cu urmările cunoscute…

Afrikaner Broederbond

Afrikaner Broederbond

Dintre societăţile secrete care şi-au marcat în mod negativ naţiunile şi epoca menţionăm şi „Afrikaner Broederbond”. Aceasta lua fiinţă în 1918 şi avea să devină, din organizaţie obscură, adevăratul conducător al Africii de Sud. Iniţial, societatea accepta doar bărbaţi albi şi opera în umbră. În timp, a câştigat atât de multă influenţă, încât, în anii `50 se spunea despre partidul aflat la guvernare că „nu este altceva decât organizaţia secretă «Afrikaner Broederbond» acţionând la vedere”. În 1978, puterea era deplină pentru această societate susţinătoare a apartheid-ului: membri ai săi erau preşedintele ţării, premierul şi 143 de militari de rang înalt. Abia alegerea lui Nelson Mandela ca şef al statului, în 1994, a schimbat lucrurile. După aproape opt decenii, societatea s-a „reinventat” în noile circumstanţe; în prezent îşi spun „Afrikanerbond”, au website, primesc înscrieri fără discriminare şi susţin „o viaţă mai bună pentru toţi cetăţenii africani”. În ce priveşte „Liga Hawaiană”, această organizaţie a generat pierderea independenţei statului. Astfel, Regatul Hawaii, care dura de un secol, a devenit parte a SUA ca urmare a operaţiunilor celor câteva sute de americani şi europeni influenţi, reuniţi în societate secretă, care au pus la cale răsturnarea monarhiei, lucru reuşit în 1893. Pentru câţiva ani, Hawai a fost republică, în final devenind, totuşi, al 50-lea stat din componenţa SUA, aşa cum plănuise „Liga Hawaiană” de la început.

Se poate observa că, deşi au debutat ca „secrete”, aceste organizaţii au sfârşit prin a ieşi la suprafaţă, de regulă pentru a iniţia mişcări sociale sau naţionale de amploare, ale căror efecte, uneori, au depăşit şi scopul propus şi graniţele ţărilor. Chiar dacă multe astfel de societăţi s-au pierdut în negura istoriei, ceea ce au declanşat este în multe cazuri harta lumii contemporane.

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult