26
July , 2017
Wednesday
Pornind de la considerentul că politica externă a României este transpusă în fapt de către ...
Uniunea energetică la nivelul blocului comunitar este mai mult un concept decât o realitate. În ...
Om politic inteligent şi realist, înzestrat cu supleţe şi abilitate, Gheorghe Tătărăscu a avut cea ...
ES Michael Schwarzinger - Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Austriei la Bucureşti - Distinsă personalitate, ...
Românii de astăzi au Ziua Naţională la 1 Decembrie. Meteorologic, o zi nu prea potrivită ...
La început de an, în Germania, la Hamburg, a fost inaugurată o nouă sală de ...
Aflăm că în patruzeci şi cinci de state americane „scrisul de mână” începe să fie ...
Alexandru Bantoș, director al „Casei Limbii Române” din Chișinău, R. MOLDOVA - Premiul „Vocația Menținerii ...
Ambasadorul SUA în România, ES Mark Henry Gitenstein, activează în ţara noastră din anul 2009 ...
Printr-o ciudată coincidenţă, delegaţia FMI, după trei zile la Bucureşti, a plecat aşa cum a ...
Nicolae Iorga a fost una din cele mai remarcabile personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti ...
Asasinatul, ca şi eliminarea de la putere a numeroşi oameni politici, s-a dovedit a fi ...
Străbatem o etapă dificilă, care, orice am spune, contrazice flagrant speranţele pe care ni le ...
În urmă cu câtva timp, relatam, în unul din editorialele noastre, despre vizita făcută în ...

Archive for October, 2015

Asediul Citadelei europene

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Asediul Citadelei europene
Carol Roman

Carol Roman

Nu demult, într-o dimineaţă, distinsă doamna cancelar Merkel, după ce a răsfoit presa în care se menţiona că mii şi mii de refugiaţi din Africa şi din Orientul Mijlociu au pornit spre Europa – ca să scape de foamete şi de gloanţe – a găsit de cuviinţă să anunţe că porţile Germaniei sunt larg deschise chiar şi pentru sute de mii de bineveniţi. Acest gest de milosârdenie creştinească a fost recepţionat în primul rând de musulmani, ce constituiau marea masă ce se abătea asupra Europei. Chemarea a fost ca un semnal: „veniţi la noi” sub înţelegându-se că se vor bucura de slujbe, servicii sociale, creşe pentru copii şi toate celelalte înfăptuiri ale nemţilor, obţinute în condiţiile în care au avut de lecuit rănile unui război devastator, purtat, în final, pe propriile meleaguri. Mulţimile au impresionat întreaga lume prin lozincile strigate pe arăbeşte şi pe europeneşte:

  • Unde mergeţi?”
  • În Germania!

Până ce, drept urmare a chemării, asupra Europei s-a revărsat potopul uman ce atingea Macedonia, Grecia, Italia, Serbia, Ungaria, Austria, în drum spre cancelarul salvator. Numai că miile, zecile de mii, sutele de mii de oameni ce-şi abandonau ţările erau priviţi cu atenţie, iar cei ce aveau studii superioare în diferite specialităţi tehnice şi de management şi care cereau regim de refugiaţi politici primeau acceptul de a se alătura efortului economic german de a rămâne în continuare prima vioară în orchestra europeană. O explicaţie mai clară a furnizat-o vicecancelarul german Sigmar Gabriel, care a prezis chiar că ţara sa va primi în anul 2015 un milion de refugiaţi. Acesta a recunoscut că mizează pe integrarea a milioane de emigranţi, pentru a acoperi deficitul de forţă de muncă şi a menţine creşterea economică „în următoarele decenii”. Se ţinea seamă de estimările experţilor germani, care arată că populaţia activă a Germaniei se va diminua cu şase milioane de oameni până în anul 2030, pe fondul ratei scăzute a natalităţii. Iar ministrul german de Interne, Thomas de Maizière, a explicat, la rândul său, că prin masa de refugiaţi se află şi foarte mulţi emigranţi cu studii superioare, necesare efortului economic german. Şi atunci – după cum afirmă ziare occidentale – s-a improvizat impunerea unor cote obligatorii de refugiaţi nefolositori economiei germane pentru restul ţărilor din UE. Dl. Martin Schulz, preşedintele Parlamentului European, a întocmit rapid un „pricaz” prin care ţările europene au obligaţia de a primi fiecare un număr de migranţi. Numai că au existat ţări nemulţumite, înverşunate chiar. Atunci, cancelarul Austriei a propus, binevoitor, reducerea accesului la fonduri structurale pentru statele care nu vor cote obligatorii de preluare a refugiaţilor. Dar comisarul european Corina Creţu a precizat că „nu există nici o legătură între situaţia actuală privind migraţia şi azilul politic” şi alocările bugetare al UE. Degeaba. „Cotele” au fost impuse. Praf şi pulbere s-a ales de cuvintele acelor lideri ce au încercat să se opună, iniţial, aruncării acestei poveri pe spatele unor ţări europene aflate, ele însele, cum este cazul României în situaţia nefericită de a-şi trimite sute de mii de fii şi fiice în bejenie, în ţări străine. Nu se poate trece cu vederea că cei rămaşi acasă sunt nevoiţi să trăiască în lipsuri şi mizerie cruntă…

Mai bine de englezi. Ei se duc direct la sursă, adică în Iordania şi alte ţări din Orientul Mijlociu, unde sălăşluiesc în derivă 1.500.000 de sirieni şi unde o comisie britanică îşi alege forţa de muncă pentru diverse domenii. Şi se întorc cu ei acasă, pe post de… ajutor umanitar dat refugiaţilor.

Dar… odată cu sosirea valului de emigranţi a apărut şi temerea că vor pătrunde în Citadela europeană grupuri jihadiste, folosindu-se de afluxul de refugiaţi ce trec năvalnic peste graniţele Schengen sau non-Schengen, pentru a se infiltra şi a executa ordine ale Statului Islamic. S-a sesizat chiar şi Oficiul Federal german pentru protecţia Constituţiei, care constată tentativele mişcării islamiste radicale de a recruta combatanţi dintre sutele de mii de emigranţi sosiţi în Europa, relatează „AFP”. Oficiali guvernamentali din Liban au atras atenţia mai demult că ISIS a recutat militanţi în taberele de refugiaţi şi nimeni nu ştie câţi dintre cei atraşi de partea teroriştilor figurează printre miile de emigranţi care fug de ororile războiului din Siria.

Mai departe nu ne hazardăm să prezicem ce se va întâmpla. În orice caz, problema migraţiilor, în bună măsură stimulată de imprudenţele sau poate de calculele cancelarului german şi ale altor lideri europeni ce s-au dovedit cu toţii nepregătiţi pentru primirea a milioane de nou-veniţi este departe de a fi rezolvată. În Citadela europeană ar trebui luate măsuri excepţionale de securitate, care să nu deterioreze drumul de democraţie şi dezvoltare al continentului nostru.

Şi peste ani se va vorbi despre toate acestea…

Carol Roman

Regiunea Dunării, prioritate continentală

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Regiunea Dunării, prioritate continentală

UE continuă demersurile de implementare a Strategiei Dunării, considerată una dintre priorităţile actualului mandat al Comisiei Europene.

logo

 

Fluviul Dunărea este unul dintre reperele geografice definitorii pentru întreaga Europă şi în special pentru România, al cărei statut de „stat dunărean” are o conotaţie de mare semnificaţie pentru poporul român. În acest context, preocuparea europeană pentru domeniu vine în întâmpinarea proiecţiilor româneşti legate de prosperitatea zonei. Astfel, „Programul de cooperare transnaţională pentru regiunea Dunării”, în valoare de 222 de milioane de euro, recent adoptat de Comisia Europeană, este un nou pas în direcţia punerii în aplicare cu succes a Strategiei UE pentru regiunea Dunării. Începând din această toamnă, Programul va sprijini proiecte de cooperare transnaţională în conformitate cu priorităţile Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării. Concentrarea geografică a programului corespunde zonei vizate de Strategie, incluzând regiuni din nouă state membre (Austria, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Ungaria, Germania, România, Slovacia şi Slovenia), dar şi din trei ţări din afara UE (Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Muntenegru). De asemenea, Republica Moldova şi Ucraina vor fi eligibile în cadrul acestui program, odată ce se va stabili finanţarea din Instrumentul european de vecinătate.

illu map+citiesFondul European de Dezvoltare Regională, care participă la această finanţare, are drept obiectiv consolidarea coeziunii economice şi sociale în Uniunea Europeană prin reducerea dezechilibrelor dintre regiunile acesteia. De altfel, în perioada 2014-2020, Fondul va investi peste 199 de miliarde de euro în regiunile Europei. La rândul său, Instrumentul de Asistenţă pentru Preaderare oferă asistenţă financiară şi tehnică pentru a sprijini procesul de reformă în ţările în curs de aderare. Fondurile care provin de aici dezvoltă capacităţile acestor ţări, având drept rezultat evoluţii pozitive şi progresive în regiune. Pentru aceeaşi perioadă 2014-2020, Fondul are un buget de aproximativ 11,7 miliarde de euro.

Ce înseamnă concret debutul acestui program? Antreprenori din cele nouă state membre ale Uniunii Europene, printre care şi România, precum şi din cele trei ţări din afara UE pot aplica pentru a realiza proiecte. „Programul ar trebui să ajute ţările implicate să dezvolte proiecte cu rezultate tangibile şi pozitive, care să le permită să rămână în continuare atractive ca loc de viaţă, studiu, muncă, precum şi pentru turism şi investiţii”, consideră comisarul european pentru Politica Regională Corina Creţu.

„Programul transnaţional pentru regiunea Dunării” se bazează pe patru priorităţi tematice: o regiune a Dunării inovatoare şi responsabilă din punct de vedere social (promovarea inovării, a transferului de cunoştinţe şi a spiritului antreprenorial); o regiune a Dunării ecologică (conservarea şi gestionarea patrimoniului natural şi cultural din regiunea Dunării); o regiune a Dunării mai bine conectată şi mai responsabilă din punct de vedere energetic (dezvoltarea unor sisteme de transport sigure şi durabile, promovarea eficienţei energetice); o regiune a Dunării bine guvernată (îmbunătăţirea cadrelor juridice şi de politici pentru a aborda provocările societale majore).

 


Succesul acestei Strategii se află în mâinile statelor. Ştim că finanţarea este accesibilă. Provocarea este să folosim aceste fonduri înţelept şi în parteneriat” (Johannes Hahn, fost comisar european pentru Politica Regională)

 


Prin implementarea proiectelor pe Strategia Dunării sunt date direcţii clare care să conducă la rezultate economice şi, mai ales, la scopul principal, crearea de noi locuri de muncă şi ridicarea gradului de prosperitate pentru toţi cetăţenii” (Sever Avram, preşedinte executiv al Asociaţiei „Comunităţile Locale Riverane Dunării”)

  • Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării reprezintă o iniţiativă politică a României şi Austriei şi este un mecanism comunitar de cooperare a statelor din bazinul Dunării, destinat dezvoltării economice şi sociale a macro-regiunii dunărene, prin consolidarea implementării în regiune a politicilor şi legislaţiei UE
  • Este a doua strategie macro-regională a UE, cu adaptare la specificul regiunii dunărene.
  • Participă 14 state: nouă state membre UE (Austria, România, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Germania, Slovacia, Slovenia, Ungaria) şi cinci state ne-membre UE (Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Serbia, Republica Moldova şi Ucraina).

 

Prezenţă culturală românească la Beijing

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Prezenţă culturală românească la Beijing

În partea a doua a acestui an, 2015, un foarte vechi obiectiv al politicii culturale româneşti a fost, în sfârşit, realizat – deschiderea Institutului Cultural Român de la Beijing, manifestare la care am fost invitat să particip. Directorul – sau eminentul sinolog şi experimentatul diplomat – domnul Constantin Lupeanu a reuşit o performanţă de invidiat: în foarte scurt timp a închegat o echipă entuziastă de specialişti, a obţinut şi a inaugurat un sediu splendid, plasat într-o zonă animată a capitalei chineze, a pus bazele unei biblioteci pusă la dispoziţia vorbitorilor de limbă română, care nu sunt puţini, cum am fi înclinaţi să credem, şi, cel mai important lucru, a reuşit să atragă atenţia factorilor decizionali şi a oamenilor de cultură cu pondere asupra I.C.R. Deschiderea a fost marcată de o splendidă expoziţie a maestrului Mircia Dumitrescu, fapt ce a atras imediat atenţia lumii culturale asupra prezenţei româneşti într-un spaţiu cu oferte numeroase, generoase şi de un cert nivel calitativ. Probă asupra modului în care I.C.R. Beijing a ştiut să se impună este faptul că la prima participare a României la impresionantul Târg de Carte de la Beijig, standul românesc organizat de Institutul Cultural Român de la Bucureşti s-a bucurat de o atenţie deosebită. Pe lângă ziariştii, editorii şi membrii catedrei de limbă română de la Universitate, conduşi de profesorul dr. Ding Chao, la conferinţa de închidere a standului românesc, organizată în onoarea Zilei Limbii Române, au participat vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din China, poetul şi eseistul de renume mondial Jidi Majia, preşedintele interimar al Asociaţiei de prietenie româno–chineze dl. Wang Thaishan, reprezentanţi ai vieţii culturale. Din partea Institutului Cultural Român Bucureşti a fost prezent domnul Bogdan Popescu, directorul Centrului Naţional al Cărţii, scriitorul Horia Gârbea, care, cu acest prilej, a lansat traducerea în limba chineză a unei piese proprii de teatru, reprezentată de actorii Teatrului Nottara, a cărei înregistrare digitală a fost oferită publicului în traducere, editoarea Raluca Tudor, specializată pe publicarea literaturii clasice chineze şi subsemnatul.

România prezentă la Târgul Internaţional de Carte de la Beijing, cu un stand organizat de Institutul Cultural Român

România prezentă la Târgul Internaţional de Carte de la Beijing, cu un stand organizat de Institutul Cultural Român

În discursul său, domnul Jidi Majia a subliniat importanţa standului românesc, prezenţa I.C.R. într-un moment în care politica relaţiilor culturale ale Chinei a căpătat o nouă dimensiune, anume îndreptarea atenţiei către culturile şi limbile de mai mică circulaţie, în special către cele din Europa Centrală şi de Est. Între acestea, limba şi cultura română au un rol aparte, avându-se în vedere legăturile vechi, excelente, între România şi China. Vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din China a subliniat necesitatea impulsionării traducerilor reciproce, a vizitelor de documentare pentru scriitorii din cele două ţări, a participării mai intense la Festivalurile literare la mesele rotunde şi simpozioanele ce se organizează pe teme de interes comun. În sprijinul afirmaţiilor domnului Jidi Majia a venit şi lansarea versiunii chineze a romanului „Amorţire”, al scriitorului Florin Lăzărescu, roman care a primit şi distincţia de cel mai bun roman în traducere din anul 2015. Cartea a apărut la prestigioasa editură „Literatura poporului” din Beijing. Domnul Wang Thaishan, preşedintele interimar al Asociaţiei de prietenie româno–chineze, un excelent vorbitor de limbă română, a prezentat publicului activitatea Asociaţiei şi a declarat că membrii Asociaţiei vor sprijini toate proiectele privind dezvoltarea relaţiilor culturale româno – chineze.

fotoLa Universitatea din Beijing, în cadrul catedrei de Limba română, condusă de profesorul Ding Chao, a avut loc o conferinţă despre limba română, având ca temă specificul elementului latin din componenţa acesteia. Ipoteza susţinută a fost aceea a precumpănirii jargonului militar în componenţa moştenirii romanice din limba română. Conferinţa a suscitat discuţii vii şi interesante între membrii catedrei, printre altele evidenţiindu-se seriozitatea şi constanţa preocupării de a se asigura un înalt nivel al studiilor de românistică. În fapt, Catedra de la Universitatea din Beijing este singura catedră de limbă şi literatură română din China, numărul studenţilor, în acest moment, fiind de 28. Nu este mult, dar nici puţin. Profesorul Ding Chao a prezentat contribuţia cadrelor didactice la elaborarea volumului dedicat literaturii române din „Dicţionarul universal de opere şi autori”, ce urmează să apară în curând. În acest Dicţionar, marile limbi şi literaturi au câte două volume, iar dintre limbile de circulaţie redusă din Europa doar România are alocat un volum întreg, celelalte literaturi fiind grupate câte două sau trei într-un singur volum. Este o operă monumentală, în care cultura scrisă română are un loc de onoare, fiind tratată cu multă competenţă. Biblioteca de limbi străine are un sector dedicat literaturii române, destul de bogat, dar, din păcate, lipsit de cartea românească apărută după 1990. Desigur, I.C.R. Beijing şi viitoarele participări româneşti la Târgul de Carte din capitala Chinei vor completa cât de cât această bibliotecă românească universitară. Dar, în mod sigur, există şi alte căi şi posibilităţi, insuficient puse în valoare până acum. Anul viitor se împlinesc 60 de ani de la înfiinţarea catedrei de limbă română la Universitatea din Beijing, Şcoala de Limbi Străine. Este un moment care ar putea da un nou impuls relaţiilor culturale româno – chineze. La sfârşitul lunii august s-a inaugurat Muzeul dedicat activităţii catedrelor de limbi străine, o clădire elegantă, cu exponate impresionante. O expoziţie de fotografii consemnează momente importante din viaţa Şcolii de Limbii Străine, vizitele unor mari oameni de stat şi de prestigiu cultural internaţional care au contribuit la creşterea autorităţii academice a instituţiei. Profesorul Ding Chao şi-a exprimat intenţia sa şi a membrilor catedrei de a se implica în programele de traducere a literaturii române în limba chineză. În acest moment există câteva iniţiative concrete, acordul Editurii Uniunii Scriitorilor din China cu o Editură din România care prevede sprijinirea traducerilor reciproce, o Editură din Guangzhou este pe punctul de a deschide o serie de literatură română, „Revista pentru literatură străină”, condusă de eminentul românist şi poet Gao Xing, publică constant literatură română contemporană, iar editura „Literatura poporului”, cea mai mare din China, a şi făcut primul pas în acest sens. Nu ne rămâne decât să constatăm că înţelegerile şi frumoasele cuvinte devin realitate în domeniul relaţiilor culturale. Noul I.C.R. Beijing, deşi are mari probleme logistice, va juca un rol esenţial în acest impresionant proiect. Să ne bucurăm, deci, şi să sprijinim, cât putem, această deschidere a culturii noastre către o mare cultură, o mare civilizaţie.

Eugen Uricaru

 

Decizii naţionale versus decizii europene

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Decizii naţionale versus decizii europene

Potrivit Tratatului de la Lisabona, legea europeană are întâietate în faţa legislaţiei interne a statelor membre. Şi totuşi, disensiuni au apărut mereu între directivele de la Bruxelles şi poziţia guvernelor naţionale, în foarte multe domenii, generate de evoluţiile istorice şi elemente specifice naţionale.

Expulzări ale romilor români (Franţa)

Expulzări ale romilor români (Franţa)

Se cunoaşte că iniţiatorii proiectului european au avut viziunea realizării unei Europe federale. Zeci de ani mai târziu, procesul de integrare europeană vădeşte încă foarte multe obstacole, iar unele decizii de la „centru” sunt contestate, aplicate greu, negociate îndelung sau pur şi simplu nerespectate. De pildă, un subiect sensibil care a dus la multe controverse în interiorul UE este dreptul la liberă circulaţie. Apartenenţa la Uniunea Europeană îl garantează, dar nu toate statele îl respectă. Unele dintre ele, în special cele vestice (Marea Britanie), au obţinut derogări de ani de zile, care au păstrat închisă piaţa muncii pentru noii admişi în Uniune, deşi aceştia aveau aveau în principiu aceleaşi drepturi cu ceilalţi europeni, iar altele şi-au arogat dreptul de a expulza cetăţeni comunitari care „nu le-au convenit”, uneori în mod brutal, cu ajutorul forţelor de ordine (Franţa, Italia). Încă nu s-au stins ecourile (şi nu s-au încheiat consecinţele) unui alt episod care a vădit discrepanţele de viziune din interiorul blocului comunitar: criza din Grecia. Şi aici sunt binecunoscute momentele de tensiune care au arătat, pe de o parte, că grecii, deşi aparţin Uniunii şi Zonei Euro, sunt foarte puţin dispuşi să accepte reguli de constrângere generate de imensa datorie a ţării, iar pe de altă parte că unele state membre nu au fost de acord să mai plătească salvarea Greciei. Astfel, în timpul negocierilor, Germania şi Finlanda s-au pronunţat pentru o ieşire a acestei ţări din zona euro, chiar temporară, iar opinia lor era împărtăşită de Olanda, Lituania, Slovacia, Estonia sau Slovenia. Dar Comisia Europeană, Franţa, Italia şi Ciprul au susţinut rămânerea ţării în Eurozonă. Atitudinea UE per ansamblu şi a statelor membre este la fel de divizată şi în problema refugiaţilor. „Nordul împotriva Sudului, Marea Britanie contra tuturor, dominaţia germană… această criză este ca un test de stres care expune slăbiciunile în coeziunea Uniunii Europene”, notează „The Independent”. Este suficient să amintim, în context, că impunerea de către Bruxelles a unor cote obligatorii de imigranţi pentru fiecare stat a întâmpinat o rezistenţă îndârjită din partea a aproape jumătate din ţările membre.

Invazie de refugiaţi la graniţe

Invazie de refugiaţi la graniţe

O altă temă de dezbatere aprinsă a rămas încă din anul 2008 recunoaşterea Kosovo. Iniţial, recunoaşterea independenţei autoproclamate a provinciei nu intra în sarcina Uniunii, ci a rămas atributul fiecărei ţări. Mai multe dintre acestea, printre care şi România, au declarat în nenumărate rânduri că nu vor recunoaşte Kosovo ca stat. Între timp, însă, a fost nevoie de o platformă comună a statelor membre, care să justifice prezenţa misiunii UE în Kosovo (EULEX). Mai departe, odată cu vehicularea perspectivei ca provincia să devină într-o zi stat membru al UE, Parlamentul European a adoptat, chiar în primăvara acestui an, o propunere de rezoluţie privind procesul de integrare europeană a Kosovo, prin care încurajează state membre reticente să recunoască independenţa fostei provincii sârbe. De aici recomandările şi insistenţele din toate părţile, tot mai presante, întrucât, se ştie, accederea în UE se face cu unanimitatea voturilor membrilor. Este de presupus că apartenenţa României la blocul comunitar ar putea însemna în final o astfel de cedare, în pofida faptului că ea ar putea constitui un precedent pentru cei care solicită autonomia pe criterii etnice în Transilvania…

Recunoaşterea independenţei Kosovo, proces îndelungat

Recunoaşterea independenţei Kosovo, proces îndelungat

Un alt punct sensibil al diferenţelor de optică în interiorul UE este respectarea democraţiei. Cazul cel mai notoriu este al Ungariei. O scurtă trecere în revistă a evenimentelor din ultimii ani arată că în anul 2012, Comisia Europeană atrăgea atenţia guvernului conservator de la Budapesta că, dacă nu va schimba imediat legislaţia care era considerată „derapaj democratic”, va fi adus în faţa justiţiei. După cum este binecunoscut, era vorba despre controversatele modificări aduse Constituţiei sau unor regulamente care afectau sistemul bancar şi care contraveneau nu doar politicilor UE, ci chiar angajamentelor pe care Ungaria le semnase la momentul aderării, ceea ce l-a determinat pe politicianul german Peer Steinbrueck să ceară excluderea Ungariei din UE, „pentru că nu mai este un stat democratic”. Trei ani mai târziu, la începutul lui 2015, acelaşi premier ungar Viktor Orban, care stârnise toate aceste furtuni, era întâmpinat de preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, cu un zâmbet şi formula „Salut, dictatorule”. Gestul, care a făcut înconjurul lumii, arată abordarea reală de la „centru” a aşa-numitelor „derapaje de la democraţie” ale Ungariei…

Politica energetică a Uniunii Europene include, la rându-i, o serie de clivaje între statele membre. De pildă, după recentul acord între gigantul rus „Gazprom” cu mai multe companii occidentale (germanii de la „EON AG” sau francezii de la „Engie”) pentru a extinde capacitatea conductei „Nord Stream”, Slovacia a criticat dur Europa Occidentală: „Statele din vestul Europei îşi trădează vecinii din est”, a comentat premierul slovac Robert Fico. Iar preşedintele polonez Andrzej Duda arată că „proiectul neglijează complet interesele Poloniei şi afectează unitatea Uniunii Europene”. Pe de altă parte, însă, aceeaşi Uniune Europeană s-a dovedit extrem de intransigentă cu Bulgaria, pe care a presat-o să iasă din proiectul „South Stream”, promovat tot de Rusia, chiar dacă ţara risca astfel să rămână fără gaz. Bulgaria are un statut paradoxal. Face parte din NATO şi UE, dar Moscova are un control complet al surselor de energie, iar oligarhia bulgară apără interesele economice şi strategice ruseşti, explică Ognian Mincev, de la Centrul pentru Studii Internaţionale din Sofia.

„Salut, dictatorule!” (premierul ungar Viktor Orban întâmpinat de preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker)

„Salut, dictatorule!” (premierul ungar Viktor Orban întâmpinat de preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker)

Nici în domeniul securităţii cibernetice UE nu se dovedeşte mai omogenă. În timp ce se promovează de la Bruxelles o strategie comună în faţa atacurilor de acest tip, şi care include giganţi internaţionali ai internetului şi ai comerţului online, ţări ca Irlanda sau Suedia sunt împotriva iniţierii unor măsuri care să se dovedească neprietenoase pentru operaţiunile acestora pe teritoriul lor, în timp ce Franţa, Germania şi Spania susţin impunerea de obligaţii în plus pentru companii. Alte momente delicate pe parcursul armonizării interne a blocului comunitar au fost eşecurile la referendumurile pentru Constituţia Europeană (Franţa, 2005), pentru continuarea austerităţii (Grecia, 2015) sau anunţul premierului britanic David Cameron că va supune consultării populare apartenenţa ţării sale la UE. De altfel, un episod făcut public de mass-media la doi ani după consumarea lui este relevant pentru dificultăţile pe care le întâmpină „omogenizarea” europeană: publicaţia „Volkskrant” arată că, în cadrul unei întâlniri din 2012 a premierului olandez Mark Rutte cu preşedintele de atunci al Consiliului European, Herman van Rompuy, cel dintâi a ameninţat cu părăsirea Zonei Euro dacă mai-marii europeni încearcă să obţină mai mult control asupra finanţelor ţării sale.

Consens dificil pe marginea sancţiunilor impuse Rusiei

Consens dificil pe marginea sancţiunilor impuse Rusiei

Cât priveşte politica externă, aceleaşi diferende marchează deciziile UE, care nu reuşeşte „să vorbească pe o singură voce”. Cel mai potrivit exemplu este atitudinea în faţa Rusiei. Astfel, în anul 2008, când această ţară intra în Georgia cu tancurile, „The Wall Street Journal” nota că „liderilor blocului comunitar le este foarte greu să facă front comun impotriva Rusiei, având în vedere interesele fiecărui stat în parte. Unii dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene şi ai NATO, precum Germania, Franţa sau Italia, au criticat numai cu jumătate de gură Rusia, considerat de unele state vestice un aliat de care nu se pot lipsi. Cele mai sonore voci anti-Rusia s-au arătat a fi Polonia şi ţările baltice”. Există multe puncte comune între acel incident şi actuala poziţie comunitară în faţa Rusiei, care „a recidivat”, anexând Crimeea. În clipa în care s-a pus problema unor sancţiuni severe aplicate Moscovei, europenii s-au dovedit o dată în plus divizaţi privind amploarea şi severitatea acestor măsuri punitive, din nou din motiv de interese ale unor state membre (aceleaşi Italia sau Germania, printre altele), care au relaţii economice puternice cu Moscova. Mai mult, premierii Ungariei şi Greciei „au încălcat consemnul” stabilit, continuând să iniţieze proiecte de colaborare cu Rusia chiar şi după impunerea „embargoului” comunitar. Iar în ce priveşte relaţiile generale cu ţări terţe, sunt de notorietate divergenţele din sânul UE: în 1994-1995, Grecia obstrucţiona încheierea Uniunii Vamale UE-Turcia, pe motiv de conflict în Cipru; în 2006, Polonia bloca prin veto directivele europene stabilite pentru negocieri în relaţia cu Rusia; în 2008, Beijingul a amânat un summit UE-China pentru că preşedintele francez Nicolas Sarkozy urma să se întâlnească cu Dalai Lama*.

Exemplele ar putea continua…
*Mathias Roth, „Dispute bilaterale între membrii statelor UE şi Rusia”

Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Una dintre personalităţile istorice cele mai frecvent omagiate în perioada comunistă a fost Nicolae Bălcescu: în 1948, odată cu celebrarea centenarului Revoluţiei paşoptiste, numele lui e dat multor străzi, bulevarde, staţii de tramvai, licee şi şcoli profesionale, chiar şi Colegiulul „Sf. Sava” din Bucureşti. Prezent nu doar în manualele de istorie, ci şi în cele de literatură română, studiat în clase succesive de toţi liceenii patriei, Bălcescu devine şi eroul principal al unor opere literare de mare amploare, cum a fost romanul „Un om între oameni”, al lui Camil Petrescu, precedat de piesa de teatru şi urmat de filmul care îl are drept protagonist pe acelaşi Bălcescu. Corolarul acestei redimensionări a fost prezenţa figurii lui pe bancnotele de 100 lei, astfel că Bălcescu a devenit figura centrală a secolului al XIX-lea şi a luptei de emancipare care i-a dat acestui secol identitatea.

Nicolae Balcescu

Nicolae Balcescu

Imediat după 1989, o mişcare de sens invers, de deconstrucţie a „mitului Bălcescu” a şocat pe unii, a încântat pe alţii şi a suscitat polemici care au depăşit adesea graniţa publicaţiilor de specialitate. Academia de la „Sfântul Sava” şi-a regăsit numele istoric, Bălcescu a cedat locul lui de pe bancnote altor figuri ale Pantheonului naţional şi împarte acum marele bulevard care traversează capitala pornind de la kilometrul 0 cu contemporanul şi comilitonul lui care îi dăduse numele la origine, Ion C. Brătianu.

Ca de fiecare dată când întâlnim o asemenea mişcare în dublu sens, suntem datori să vedem mai întâi cauzele care au putut determina răsturnarea valorilor consacrate. Bălcescu era prezent în literatura istorică şi înainte de instaurarea „dictaturii proletariatului”, ca unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, şi, de asemeni, era menţionat ca unul dintre fondatorii istoriografiei şi publicisticii moderne din secolul XIX. Ceea ce se întâmplă însă din 1948 încolo este singularizarea lui ca epitomă şi protagonist absolut al evenimentelor al căror centenar era acum celebrat. Bălcescu a fost prezentat ca singurul revoluţionar autentic, în vreme ce alţi contemporani fie se dovedesc şovăielnici, fie chiar trădează din interese sau orgoliu cauza Revoluţiei.

Ne putem întreba de ce Bălcescu devine util, în fond, fiindcă moare tânăr, la fatidica vârstă de 33 de ani, în 1852; în contrast cu colegii săi de acţiune revoluţionară, el nu are, din această pricină, prilejul de a deveni din revoluţionar – politician, nu participă la construcţia instituţională a Principatelor Unite şi mai ales a Regatului României, ca Brătienii sau Kogălniceanu, nu fondează nici un partid istoric – este, deci, revoluţionarul în stare pură, cruţat de tarele vieţii politice pe care cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie le suportă. Se adaugă, iniţial, merite de necontestat: insistenţa lui Bălcescu, incontestabilă, pentru emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi episodul legat de revoluţia transilvană, când el încearcă să-i aducă spre colaborare pe Iancu şi Kossuth, ceea ce, în primii ani de democraţie populară, servea foarte bine propagandei noului regim. În anii ceauşismului florid, în schimb, rolul esenţial îl joacă opera sa istorică închinată lui Mihai Viteazul, pe care Bălcescu – pe urmele profesorului său de la „Sf. Sava”, Aaron Florian – îl proiectează ca pe cel dintâi erou al unităţii naţionale a românilor.

monedaSă însemne oare toate astea că Bălcescu e doar o figură a imaginarului istoric din ultima jumătate de secol, asemeni busturilor care, de la Dromichetes şi Burebista la Mihai Viteazul însuşi, stabileau în anii lui Ceauşescu canonul istoriei naţionale? Lucrurile sunt mai complicate decât atât. Nicolae Bălcescu nu a fost singurul adevărat revoluţionar de la 1848, dar a fost o personalitate importantă a acestei mişcări decisive pentru intrarea românilor în modernitate; el nu a fost singurul istoric fondator al şcolii moderne de istorie, dar a fost un istoric original, care a deschis calea istoriei sociale a românilor şi a fondat ceea ce putem numi şcoala naţională de istorie. A fost şi un scriitor de talent, consacrând o proză literară vizionară care are incontestabile merite literare; dacă Jules Michelet este şi azi studiat la orele de literatură franceză, Bălcescu merită şi el să fie studiat la orele – câte mai sunt – de literatură română.

Asemeni celor mai mulţi dintre revoluţionarii de la 1848, Nicolae Bălcescu s-a născut – la Bucureşti, la 29 iunie 1819 – într-o familie de mici boieri, cea a pitarului Barbu Bălcescu şi a soţiei acestuia, serdăreasa Zinca Petreasca Bălcescu, proprietari ai unei moşii mici la Bălceşti, în Argeş. Nicolae a avut doi fraţi, implicaţi în Revoluţia de la 1848, şi două surori, dintre care una mai ales i-a fost deosebit de ataşată şi l-a îngrijit în ultimii ani de viaţă. După primii ani de şcoală, în casă, Bălcescu devine elev al Colegiului „Sf. Sava”, unde îi are ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu şi Florian Aaron, cu care a studiat istoria. În afara disciplinelor matematice, urmează cursuri de „filosofie formală, drept civil român şi limbile: franzosească, elinească şi latinească.”

La 19 ani a intrat în armată că iuncăr (cadet). I se aprobă înfiinţarea unei şcoli pentru soldaţi, unde, timp de patru luni, Bălcescu îi învaţă pe subofiţeri scrierea, citirea, aritmetica şi geografia. Este atras încă de atunci în cercurile revoluţionare secrete, în speţă „Partida Naţională”, fondată de Ion Câmpineanu, autor, în 1838, al unui manifest care proiecta „fuziunea întregului popor românesc şi reunirea lui sub acelaşi sceptru” într-o patrie independentă. Un proiect de Constituţie elaborat de Câmpineanu prevedea votul universal şi eliberarea clăcaşilor fără împroprietărire.

Bălcescu aderă apoi la Societatea secretă organizată de Mitiţă Filipescu, alături de Marin Serghiescu, Dimitrie Macedonski, Eftimie Murgu şi J. A. Vaillant. Scopul societăţii era desfiinţarea privilegiilor feudale şi instituirea unei republici democratice, în care cetăţenii să fie egali în faţă legii. Descoperită de autorităţi, Societatea îi duce pe membrii ei în arest. Nicolae Bălcescu, minor, e condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, unde se îmbolnăveşte de plămâni.

Eliberat după doi ani, intră în „Societatea Literară”, unde se întâlneşte cu ceilalţi viitorii fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848: Christian Tell, Cezar Bolliac, Ion Ghica, cei doi Goleşti, Ion Heliade Rădulescu, Ion Voinescu, August Treboniu Laurian – împreună cu care Bălcescu avea să publice „Magazin istoric pentru Dacia”. Sub paravanul acestei Societăţi, Ion Ghica, Bălcescu şi Tell constituie organizaţia secretă „Frăţia”, cu un program revoluţionar tipic pentru societăţile secrete de tipul cărvunarilor, din prima jumătate a sec. XIX.

2În revista „Magazin istoric”, Bălcescu publică, în 1844, două studii consacrate istoriei militare a principatelor, „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” şi „Puterea armată în Moldova”, cele dintâi scrieri istorice de acest fel din istoriografia românească. Studiile erau menite să promoveze proiectul unei armate recrutate din ţărănimea liberă, asemeni yeomenilor din Anglia, dar ca armată permanentă, imaginată ca bază de putere pentru independenţa celor două ţări româneşti. Idealizarea epocilor anterioare, din vremea lui Mircea cel Batrân şi Ştefan cel Mare, deschide calea constituirii galeriei idealizate a trecutului naţional, care va fi completată peste câţiva ani cu figura lui Mihai Viteazul.

În 1846 Bălcescu aduce o nouă contribuţie inedită, de mare importanţă pentru modernizarea scrierii istorice, anume primul studiu de istorie socială din literatura istorică românească – şi unul dintre cele mai vechi în istoriografia europeană: „Despre starea sociala a muncitorilor plugari”. Teza principală a lucrării este că boierii au uzurpat pământurile pe care le stăpânesc, prin „interes, nevoie şi silă” şi că ţăranilor trebuie să li se redea fără despăgubire proprietăţile lor legitime.

În acelaşi an, Bălcescu pleacă la Paris, unde îi regăseşte pe Mihail Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica şi Ion şi Dimitrie Brătianu. Începe să strângă date pentru o plănuită poemă istorică închinată lui Mihai Viteazul, pentru care se duce şi la Roma, Napoli şi Palermo. Aici se întâlneşte cu Vasile Alecsandri si Elena Negri. Un moment capital este, după întoarcerea în Franţa, participarea lui directă la Revoluţie, în februarie 1848. Odată cu extinderea mişcării revoluţionare în întreaga Europă, tinerii români consideră că a venit ceasul unor transformări revoluţionare şi în patrie. Se întorc acasă, şi, la 8/20 martie 1848, se întâlnesc la Bălcescu acasă şi stabilesc principiile acestei revoluţii: libertatea individuală, a cuvântului şi a presei, desfiinţarea privilegiilor feudale, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubirea proprietarilor, regim constituţional sub suzeranitatea Porţii şi abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a redactat Proclamaţia care avea să fie citită la 11 iunie, la Islaz. După abdicarea prinţului Gh. Bibescu, Bălcescu devine secretar al Guvernului provizoriu, începând lucrul la reformele radicale proclamate de Marea adunare populară – egalitatea politică, libertatea tiparului, libertatea persoanei, desfiinţarea cenzurii, domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate „stările societăţii”, regim republican înfiinţarea gărzilor naţionale în reprezentarea tuturor categoriilor sociale. Balcescu continuă să se preocupe de problema statutului ţăranilor, înfiinţând Comisia Proprietăţii, în pofida rezistenţei colegilor săi din Comitetul revoluţionar, boieri liberali care nu recunoşteau dreptul de proprietate al ţăranilor, deşi nu negau necesitatea de a le ceda pământ cu despăgubire. Intervenţia militară străină devenise, însă, iminentă; la 13 septembrie armata otomană intră în Bucureşti, curând urmată de ruşi, şi guvernul revoluţionar e înlocuit cu o locotenenţă domnească, care admite oficial desfiinţarea tuturor instituţiilor Revoluţiei, înlocuite de regimul de ocupaţie. Membrii guvernului revoluţionar sunt arestaţi şi expulzaţi, Bălcescu plecând, pe căi foarte complicate, la Constantinopol.

Anul 1849 este anul iluziei transilvane, de unde sperau revoluţionarii români că s-ar putea reaprinde flacăra emancipării. Din păcate, conflictul dintre maghiari şi români se dovedeşte ireductibil. După capitularea de la Şiria, din 15 august 1849, Bălcescu, travestit, pleacă la Paris. Bălcescu perseverează până în ultima clipă în încercarea de a suscita o unitate revoluţionară de acţiune în Europa, străduindu-se să obţină ajutorul britanicilor şi o cooperare polono-ungaro-română, imaginând chiar o confederaţie a statelor dunărene; experienţa Revoluţiei îl îndeamnă să încerce o colaborare cu Imperiul Otoman, care să reziste presiunii enorme exercitate de Rusia la gurile Dunării. În 1850, publică „La Question Economique des Principautés Danubiennes”, având în centrul ei analiza regimului Regulamentelor Organice şi proiecţia reformelor menite ca, prin emanciparea ţăranilor, să declanşeze modernizarea economiei şi societăţii în întregul ei. Tot in 1850, „Mersul revoluţiei în istoria românilor” afirmă dreptul legitim la revoluţie al tuturor popoarelor asuprite. În mai 1851, revenit la Paris, Bălcescu rosteşte un discurs despre „Mişcarea românilor transilvani de 1848”, comemorând Marea adunare populară de la Blaj, unde „s-a născut libertatea şi măreţia românilor”. În 1852, bolnav, pleacă la Galaţi, încercând să-şi revadă familia, dar nu i se permite să debarce şi, urmând prescripţia medicilor, care în acea vreme credeau că proximitatea mării face bine bolnavilor de plămâni, cărora astfel le grăbeau sfârşitul, se duce la Palermo, unde moare în noiembrie 1852, la 33 de ani. Ca şi în cazul lui Eminescu, sfârşitul tragic şi prematur al acestei mari conştiinţe revoluţionare care a fost Bălcescu a desăvârşit idealizarea personalităţii acestuia în imaginarul comun al românilor.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Între entuziasm şi prudenţă

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Între entuziasm şi prudenţă

Nu cu mult timp în urmă, Eurozona era un club exclusivist în care mai toate statele europene visau să intre. A fost suficientă criza datoriei greceşti pentru ca acest entuziasm să se transforme în prudenţă.

Mugur Isarescu

Mugur Isarescu

Adoptarea monedei unice a fost întotdeauna văzută ca o modalitate de a integra şi mai mult statele europene, de a unifica şi eficientiza piaţa unică, în ideea de prosperitate pentru toţi. Înainte de criza financiară, multe dintre ţările care nu aparţineau Eurozonei dar erau membre ale UE îşi făceau planuri extinse şi proiectau marje de timp până la care să îndeplinească toate condiţiile necesare trecerii la moneda unică. După ce recesiunea a mai domolit avântul, cutremurul financiar din Grecia şi măsurile draconice impuse Atenei pentru a „rămâne în joc” au tăiat aproape complet elanul aderării Eurozonă. „Alăturarea la clubul euro este tot mai mult văzută ca plină de capcane, cu riscuri şi costuri – inclusiv cedarea de suveranitate – care depăşesc beneficiile”, notează „The New York Times”.

Cea mai mare economie dintre cele care şi-au schimbat atitudinea este Polonia. După ce multă vreme Platforma Civică, partid de guvernare, şi Donald Tusk, actualul preşedinte al Consiliului European, au militat pentru intrarea ţării în Eurozonă, astăzi tonul este mult mai prudent: „Eu nu am afirmat niciodată că vom trece la moneda unică. Nici azi, nici mâine, nici peste cinci ani. Vom introduce euro atunci când acest lucru va fi în avantajul polonezilor şi al Poloniei”, afirmă premierul Ewa Kopacz. La rândul său, preşedintele Andrzej Duda consideră necesar un referendum pe această temă. Sondajele converg spre estimarea că răspunsul popular ar fi mai degrabă „Nu”, întrucât încă din 2012, 70% dintre polonezi credeau că trecerea la moneda unică nu ar fi benefică pentru ei şi ţara lor.

euro_zoneO altă ţară care şi-a nuanţat poziţia faţă de trecerea la euro este Cehia. Autorităţile au avansat iniţial mai multe date pentru adoptarea monedei unice (2010, 2012, 2015). Şi nu doar le-au menţionat, ci au şi implementat măsurile care fac astăzi ca ţara să fie pregătită pentru un asemenea pas. Dar din nou criza economică şi furtuna financiară din Grecia au determinat aproape trei sferturi din populaţie să nu vadă cu ochi buni adoptarea monedei unice. „Euro? Da, dar nu este nici o grabă”, anunţă Ales Michl, consilier şef al ministrului de Finanţe.

Ca alte state membre, Ungaria şi-a luat angajamentul, odată cu intrarea în UE, că va trece la euro la un moment dat. Dar premierul Viktor Orban este cunoscut ca un opozant al pasului alert în această direcţie, iar Zoltan Kovacs, purtătorul său de cuvânt, confirmă faptul că „Ungaria are multe avantaje pentru că nu a trecut la euro, inclusiv păstrarea controlului asupra politicii fiscale şi a sistemului de taxe. Va trebui să ne alăturăm Eurozonei, dar nu într-un termen predictibil”. La rândul său, Boiko Borisov, premierul Bulgariei, este şi mai tranşant: „Trecerea la euro ar însemna să dăm şi bani Greciei. Adică cei mai săraci le-ar da celor mai bogaţi. Nu văd logica aici”. Paradoxal, la începutul acestui an, mai exact cu şase luni înainte de declaraţia de mai sus, Guvernul de la Sofia anunţa că va începe negocierile pentru aderarea la moneda unică, lucru pe care şi-l propunea pentru 2018!

Eurozone_map.svgŞi Croaţia manifestă ba elan, ba regres în optica faţă de adoptarea euro. În primăvara anului 2015, preşedintele Kolinda Grabar-Kitarovic anunţa că ţara va trece la euro în răstimp de cinci ani. Declaraţia a fost „amendată” imediat de premierul Zoran Milanovic, care a arătat că astfel de „promisiuni” nu ajută cu nimic din moment ce ţara are încă multe de reformat până să se califice pentru clubul euro şi, în plus, ideea nu mai are susţinerea populară pe care o avea înainte de criza grecească.

În ce o priveşte, România, spre deosebire de exemplele de mai sus, punctează viguros la susţinerea cetăţenilor, cu 68% dintre români declarându-se de acord cu adoptarea monedei euro. Intrarea în Eurozonă a fost până acum o ţin­tă mişcătoare pentru ţara noastră. Iniţial, obiectivul a fost 2014. Ulterior, s-a profilat momentul ianuarie 2015, apoi a fost o perioadă „fără ţintă“, iar acum obiectivul anunţat de Guvern este 2019. În opinia Guvernatorului Băncii Naţionale Mugur Isărescu, ţara este pregătită să adere la zona euro, întrucât „băncile din România sunt acum solide, bine capitalizate şi dispun de o lichiditate corespunzătoare, ceea ce poate consolida încrederea în sistemul nostru bancar”, dar nu va fi un parcurs uşor.

 

 

Pe cine reprezintă László Tőkés…

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Pe cine reprezintă László Tőkés…

În urma numeroaselor mesaje primite la redacţie din partea unor cititori ai revistei noastre, prezentăm un articol relevant despre traseul uneia dintre cele mai controversate figuri publice post-decembriste: pastorul László Tőkés, considerat de unii o figură marcantă a Revoluţiei din 1989, iar de alţii un iredentist ambiţios, care a servit întotdeauna interese străine României natale.

La Bruxelles, europarlamentarul român afişa o tematică maghiară

La Bruxelles, europarlamentarul român afişa o tematică maghiară

Despre trecutul pastorului László Tőkés ca figură publică înainte de 1989 nu se ştiu multe lucruri, cu excepţia celor câtorva tulburări „locale”, legate mai cu seamă de colaborarea clandestină cu ziarul de limbă maghiară „Ellenpontok” sau rebeliunea în faţa încercărilor autorităţilor de a-l muta din parohie. Aşadar, momentul Decembrie 1989 îl găsea pe pastorul român servind aparent Biserica Reformată. Dar cel puţin două mărturii arată cu ce se ocupa în realitate László Tőkés. Prima este a lui Iulian Vlad, care era, în 1989, şef al Departamentului Securităţii Statului şi care a afirmat în faţa Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” că „acest cetăţean român nu acţiona în interesul României, ci în interesul unei puteri străine. Culegea informaţii pe care le transmitea în afară. Au fost dovezi, un dosar întreg”. A doua îi aparţine colonelului (r) doctor Gheorghe Raţiu, care a fost, până în februarie 1990, şef al Direcţiei de Informaţii Interne din Departamentul Securităţii Statului: „Tőkés László este unul din clericii maghiari cu o activitate extremist naţionalistă intensă”.

Ce a urmat, se cunoaşte episodul evacuării sale a ajuns să fie considerat elementul declanşator al unei Revoluţii. Mai mult chiar, prin construirea cu abilitate a unei imagini externe convenabile, percepţia despre Tőkés în Occident (în special peste ocean) întrece pe alocuri orice măsură. Iată un exemplu: „Pastorul protestant László Tőkés i s-a împotrivit, în Decembrie 1989, despotului comunist Nicolae Ceauşescu şi a declanşat o revoltă populară care a eliberat România de o tiranie echivalentă cu a dictatorului sovietic Stalin”, notează istoricul american Lee Edwards pentru „The Daily Signal”. Adevăratul curs al evenimentelor petrecute la Timişoara în ziua de 15 decembrie 1989 contrazice flagrant această „poză” eroică: László Tőkés nu numai că nu a îndemnat oamenii la revoluţie, ci chiar i-a rugat să plece acasă, căci „totul este în ordine”, lucru confirmat de martori în cadrul unei emisiuni difuzate în 2003 la TVR Timişoara…

Arborarea steagului aşa-numitului „ţinut secuiesc” în Oradea

Arborarea steagului aşa-numitului „ţinut secuiesc” în Oradea

După instaurarea democraţiei în România, László Tőkés a continuat cu tenacitate să-şi construiască o imagine de efigie a Revoluţiei şi a luat calea politicii, aparent pentru a servi valorile libertăţii în ţara natală. La început s-a arătat a fi adept al toleranţei şi al bunei înţelegeri dintre români şi maghiari, părând că reprezintă cele mai frumoase idealuri ale convieţuirii paşnice a minoritarilor cu majoritarii în Transilvania. Stă mărturie un interviu din 1991, publicat de ziarul „România liberă”, în care Tőkés se arăta deranjat de acuzaţiile de secesionism care-i erau aduse. Mai mult, susţinea că i se părea ca­ra­ghios că se vehicula ideea conform căreia Ungaria ar fi dorit încorpora­rea Transilvaniei: „Pentru ce ar avea ne­voie Ungaria de şase milioane de ro­mâni? Ar deveni din nou un stat în care populaţia ma­ghia­ră ar reprezenta doar jumătate din populaţie, aşa cum s-a întâmplat înainte de primul război mondial”. Mai exact, Tőkés recunoştea explicit că locul Transilvaniei este în graniţele româneşti fireşti. Dar vremea în care, cel puţin la nivel declarativ, pastorul servea interesele României şi cauza bunei înţelegeri nu a durat. Etapă cu etapă, discurs după discurs, Tőkés şi-a radicalizat poziţia, devenind tot mai acid pe măsură ce România se apropia de integrarea europeană. Şi a venit momentul electoral 2007, când pastorul a ajuns europarlamentar român la capătul unor alegeri care au uluit pe toată lumea, întrucât a obţinut mii de voturi în regiuni care nu au populaţii minoritare de etnie maghiară (Iaşi, Vaslui). De aici a început oficial, zgomotos, campania unui om care reprezenta România la Bruxelles împotriva… României. Ca şi cum maghiarii din Transilvania nu ar fi fost consideraţi a fi cetăţeni români, europarlamentarul László Tőkés se alătura, în 2010, potrivit „napocanews”, unui demers cel puţin ciudat: raportul intitulat „Discriminarea maghiarilor din România”, care a fost trimis la ONU şi în care statul român era acuzat că încalcă drepturile maghiarilor „pe toate nivelurile”, drept care se propunea ca unică soluţie autonomia teritorială. Se poate observa schimbarea radicală de optică faţă de ceea ce spunea în 1991, iar câteva extrase din document sunt relevante pentru interesele pe care le servea László Tőkés doar câţiva ani mai târziu: „astăzi, în conformitate cu legislaţia europeană, ar fi din nou posibilă acordarea unui statut special legal Ţinutului Secuiesc; cel mai important obiectiv pentru anii următori va fi recunoaşterea legală a drepturilor colective şi implementarea lor; cei 1,5 milioane de maghiari din România nu vor să renunţe nici la pământul lor natal, nici la identitatea lor; maghiarii sunt trataţi ca cetăţeni de mâna a doua în România; maghiarilor din România li se refuză drepturile de care se bucură aproape toate minorităţile naţionale din Europa; rezervele strategice ale Ţinutului Secuiesc – sare şi ape minerale – sunt controlate de autorităţile centrale; soluţia legală pentru aceste probleme: acordarea autonomiei teritoriale; Ţinutul Secuiesc să devină o entitate administrativă regională unică, unitară; regiunea ar trebui să aibă propriile organisme legiuitoare şi executive; acordarea statutului de limbă regională oficială pentru limba maghiară; folosirea liberă a simbolurilor naţionale ungare şi a emblemelor secuieşti”. Pe scurt, „stat în stat”, în dispreţul Constituţiei României. Aşa cum era de aşteptat, aceste „jalbe” nu au fost luate în considerare de organismele internaţionale care chiar apreciau România pentru felul în care îşi tratează minorităţile. Ironia politicii a făcut ca acest cel mai vocal europarlamentar împotriva ţării pe care o reprezenta să ajungă vicepreşedinte al Parlamentului European. În aceste condiţii, discursul despre autonomia teritorială a crescut exponenţial, Tőkés ajungând chiar să traseze graniţe în interiorul României: „Avem de gând să introducem autonomia teritorială şi în alte regiuni în afară secuimii, în ţinuturile aşa-numite Partium, adică Bihor şi Satu Mare, unde suntem în relativă majoritate într-o oarecare regiune”.

O distincţie urmată de polemici şi contestaţii

O distincţie urmată de polemici şi contestaţii

Din ce în ce mai vizibilă cu ochiul liber, turnura devoţiunii lui Tőkés spre Ungaria a înregistrat noi şi noi episoade. În anul 2013, de pildă, fostul pastor i-a cerut premierului Ungariei, Viktor Orban, la lucrările Universităţii de Vară „Balvanyos”, ca, împreună cu Guvernul pe care îl conduce (aşadar oficial, ca politică a statului ungar!), să construiască „un sistem de cooperare naţională”, astfel încât să ofere „protectorat” Transilvaniei. Ca răsplată pentru merite deosebite (în urmărirea intereselor ţării vecine din calitate de cetăţean român?), un an mai târziu, premierul Orban a nominalizat candidaţi din afara Ungariei (inclusiv pe Tőkés) pe lista FIDESZ pentru Parlamentul European. Fericit, nominalizatul declara: „Este îmbucurător faptul că, acordând prioritate intereselor noastre naţionale, coaliţia Fidesz–KDNP a ridicat la nivel de regiune carpatică uniunea maghiară”. Cu aceleaşi „interese naţionale” ale Ungariei în inimă, la Universitatea de Vară de la Tuşnad, din vara aceluiaşi an, a vorbit din nou despre autonomia aşa-numitului „ţinut secuiesc”: „Acum trebuie să acţionăm, nu mai putem amâna, acum este timpul pentru autonomie. Avem un Consiliu al Autonomiei care face eforturi să elaboreze documente, să formuleze revendicări şi, mulţumită acestor persoane, autonomia Ţinutului Secuiesc a urcat pe lista priorităţilor în Europa”. În paranteză fie spus, acestea s-au dovedit din nou elucubraţii.

La Universitatea de Vară „Tusványos”, de la Băile Tuşnad din vara acestui an, europarlamentarul Ungariei, László Tőkés se plângea că reprezentanţii maghiarilor din România în Parlament nu sunt suficient de agresivi cu revendicările lor, în aşa fel încât să obţină mai mult. Li s-a adresat astfel: „Prin politica paşilor mici şi a compromisului, UDMR vinde ieftin găina”. Se poate observa cu limpezime, din toate aceste date, ce şi pe cine a reprezentat mereu cetăţeanul, preotul şi politicianul László Tőkés, care a afirmat că, în ce-l priveşte, „Ziua Naţională a României este o zi de doliu”

( Din revista „Balcanii şi Europa”, Nr. 159 / 2015)

 

 

Organizaţii care au influențat istoria

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Organizaţii care au influențat istoria

Dintotdeauna, societăţile secrete au fascinat lumea. Mulţi oameni cred că ele sunt mai degrabă ţinte ale teoriilor conspiraţiei, dar, neîndoielnic, au susţinut ţările în care au activat, cu efecte care dăinuie şi azi.

Carbonari

Carbonari

Din categoria societăţilor secrete care au iniţiat mişcări sociale şi au contribuit la obţinerea independenţei unor state fac parte mai multe organizaţii europene. Este vorba, de pildă, despre „Carbonari”. Astfel, se consemnează că, după înlăturarea lui Napoleon Bonaparte, puterile europene învingătoare au fărâmiţat Italia – Austria a luat nordul, iar restul s-a divizat în mici state. Reunificarea ţării se datorează societăţii secrete „Carbonari”, ale cărei origini rămân un mister, dar ale cărei acţiuni, ce au culminat cu ridicarea la luptă a întregii ţări, stau la baza statului italian modern. Şi „Filiki Eteria” stă sub acelaşi semn al acţiunii pentru independenţă: statul grec modern îşi datorează existenţa iniţiativei unor comercianţi care, în 1814, înfiinţau o organizaţie secretă ce avea să stârnească o revoluţie. Nu a fost simplu: în primii doi ani, recrutaseră doar câteva zeci de membri şi operau în deplin secret. De altfel, misterul era atât de important, încât au fost nevoiţi să elimine un membru care vorbea prea mult. În final, au reuşit să pornească revolta care a adus independenţa ţării şi, odată cu ea, dispariţia organizaţiei. Aceasta nu a fost „uitată”: în 2014, Grecia a celebrat două secole de la înfiinţarea „Filiki Eteria”, printr-o emisiune monetară. La rândul său, „Frăţia Republicană Irlandeză” avea să-şi pună amprenta asupra evoluţiei istoriei, fiind parte a tuturor mişcărilor care au dus la independenţa Irlandei, în 1921. Apărută în jurul anului 1848, organizaţia a fost iniţiată în SUA, apoi consolidată treptat până când, la începutul secolului XX, avea „avanposturi” în toată „lumea britanică” – Anglia, Canada, Noua Zeelandă, Australia – plus SUA şi America latină. Prima rebeliune pe care membrii săi au pus-o la cale, în 1916, a eşuat, dar organizaţia a reuşit să-şi menţină influenţa până la atingerea scopului.

La Trinitaria

La Trinitaria

Dincolo de Europa, un alt stat – Republica Dominicană – a apărut pe harta lumii în 1844 ca urmare a acţiunilor unei societăţi secrete: „La Trinitaria”, fondată în 1838. De altfel, Juan Pablo Duarte, considerat „tatăl naţiunii” desprinse de Haiti, a fost membru fondator al acestei societăţi încă de la vârsta de 25 de ani. De remarcat că membrii organizaţiei au făcut tot posibilul, o vreme, să rămână ascunşi, folosind mesaje criptate, pseudonime şi activând în celule foarte mici. Independenţa ţării a fost, în final, obţinută, dar jocul politic ulterior a făcut ca Duarte să fie exilat definitiv din ţara pe care a creat-o…

Există şi cazuri de organizaţii secrete ale căror acţiuni au avut efecte devastatoare. De pildă, se cunoaşte că Serbia a fost dintotdeauna un teritoriu al luptei naţionale. La asta a contribuit şi organizaţia secretă „Black Hand”, care în 1911 începea lupta împotriva stăpânirii otomane. În primul an avea deja peste 2.500 de membri ce jurau „să execute toate misiunile fără comentarii şi să ducă secretele societăţii în mormânt”. Din păcate, „Black Hand” se află la originea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, care, după cum se ştie, a avut un rezultat nimicitor: primul război mondial. Iar „Germanenorden” este, probabil, cel mai relevant exemplu în ce priveşte potenţialul distructiv al unei organizaţii secrete. Aceşti adepţi au superiorităţii rasei ariene, reuniţi la începutul secolului XIX, s-au declarat duşmani de moarte ai evreilor şi francmasonilor. Aveau ritualuri complicate, cu costume şi puneri în scenă, iar membrii trebuiau să-şi demonstreze originea ariană pe mai multe generaţii. După un secol, penetrau Partidul Muncitoresc German, iar în 1920 erau preluaţi de Adolf Hitler, cu urmările cunoscute…

Afrikaner Broederbond

Afrikaner Broederbond

Dintre societăţile secrete care şi-au marcat în mod negativ naţiunile şi epoca menţionăm şi „Afrikaner Broederbond”. Aceasta lua fiinţă în 1918 şi avea să devină, din organizaţie obscură, adevăratul conducător al Africii de Sud. Iniţial, societatea accepta doar bărbaţi albi şi opera în umbră. În timp, a câştigat atât de multă influenţă, încât, în anii `50 se spunea despre partidul aflat la guvernare că „nu este altceva decât organizaţia secretă «Afrikaner Broederbond» acţionând la vedere”. În 1978, puterea era deplină pentru această societate susţinătoare a apartheid-ului: membri ai săi erau preşedintele ţării, premierul şi 143 de militari de rang înalt. Abia alegerea lui Nelson Mandela ca şef al statului, în 1994, a schimbat lucrurile. După aproape opt decenii, societatea s-a „reinventat” în noile circumstanţe; în prezent îşi spun „Afrikanerbond”, au website, primesc înscrieri fără discriminare şi susţin „o viaţă mai bună pentru toţi cetăţenii africani”. În ce priveşte „Liga Hawaiană”, această organizaţie a generat pierderea independenţei statului. Astfel, Regatul Hawaii, care dura de un secol, a devenit parte a SUA ca urmare a operaţiunilor celor câteva sute de americani şi europeni influenţi, reuniţi în societate secretă, care au pus la cale răsturnarea monarhiei, lucru reuşit în 1893. Pentru câţiva ani, Hawai a fost republică, în final devenind, totuşi, al 50-lea stat din componenţa SUA, aşa cum plănuise „Liga Hawaiană” de la început.

Se poate observa că, deşi au debutat ca „secrete”, aceste organizaţii au sfârşit prin a ieşi la suprafaţă, de regulă pentru a iniţia mişcări sociale sau naţionale de amploare, ale căror efecte, uneori, au depăşit şi scopul propus şi graniţele ţărilor. Chiar dacă multe astfel de societăţi s-au pierdut în negura istoriei, ceea ce au declanşat este în multe cazuri harta lumii contemporane.

 

Nefericita împerechere a emigraţiei cu retorica naţionalistă

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Nefericita împerechere a emigraţiei cu retorica naţionalistă

Retorica naţionalistă şi euroscepticismul, datorate în bună măsură accentelor actuale ale discursului populist, sunt percepute în mod diferit de ţările europene în urma măsurilor de coeziune trasate de la nivelul central al UE, în această perioadă în care Europa se vede zguduită de criza refugiaţilor.

Protest anti-refugiaţi în Germania

Protest anti-refugiaţi în Germania

Naţionaliştii din toată Europa sunt extrem de vocali de când măsurile în faţa valului de refugiaţi (unele de forţă, ca închiderea graniţelor sau ameninţările cu arestarea) transformă tot mai mult continentul într-o fortăreaţă. La rândul lor, euroscepticii fac front comun cu această tendinţă, în acest fel opinia publică europeană vădindu-se tot mai dvizată şi mai departe de idealul de unitate pe care îl promovau iniţiatorii proiectului comunitar. Din Suedia în Spania, retorica pro-închidere a statelor generează manifestări grave, cu consecinţe ce s-ar putea prelungi pe termen lung. „Sentimentele împotriva refugiaţilor sunt în strânsă legătură cu cele antiimigraţie. Străinii sunt văzuţi ca oameni care tulbură starea de lucruri, care aduc religii şi tradiţii diferite, care afectează bunăstarea economică, întrucât li se asigură adăpost, îngrijire medicală, alimente, educaţie etc”, arată „Humanitarian Response”, organism al ONU. Iată şi câteva date: Franţa alocă 12.000 de dolari anual pentru fiecare refugiat, Germania 9.125, iar Danemarca însemnata sumă de 31.325 de dolari, potrivit unor statistici din 2010. În paralel, însă, măsurile antiimigraţie se văd chiar la nivelul unor guverne. Este suficient să amintim expulzările romilor din aceeaşi Franţa, care au făcut înconjurul lumii şi care încălcau libera circulaţie stipulată în tratatele europene, iar pentru musulmanii din Hexagon s-a mers până la interzicerea prin lege a purtării burkha. Chiar Nicolas Sarkozy, fostul preşedinte al Franţei, consideră că „imigraţia a complicat lucrurile. Tensiunile din inima societăţii franceze sunt atât de mari, încât suntem toţi pe muchie de cuţit”. Aşadar, actuala retorică şi exacerbarea euroscepticismului erau previzibile în occidentul care de nenumărate ori i-a respins, discriminat, chiar expulzat pe lucrătorii români sau bulgari, de pildă, cetăţeni europeni cu acte în regulă. Cu acest istoric, reacţia în faţa valului de imigranţi de pe alt continent nu este de mirare. Şi, ca întotdeauna, este exploatată de radicali, care, însoţiţi de corul unor mari părţi din mass-media, asmut cetăţenii împotriva străinilor.

Incendieri ale maşinilor imigranţilor (Suedia)

Incendieri ale maşinilor imigranţilor (Suedia)

În Germania, care iniţial a surprins pe toată lumea prin deschiderea în faţa valului de refugiaţi, au avut loc confruntări între poliţişti şi militanţi de extremă dreapta care protestau faţă de inaugurarea unui centru pentru refugiaţi la Heidenau. Până la urmă centrul s-a deschis, dar autorităţile germane s-au confruntat săptămâni la rând cu o creştere a violenţelor împotriva acestor centre pentru imigranţi. Şi în bastionul european al toleranţei, Suedia, o serie de atacuri comise contra cerşetorilor, în special romi din Bulgaria, Ungaria şi România, a evidenţiat partea întunecată a unei ţări în care extrema-dreaptă câştigă teren, susţinând că societatea este ameninţată de imigranţi. „Ei sunt liberi să circule în Suedia în calitate de cetăţeni ai Uniunii Europene, dar prezenţa lor a alimentat declaraţiile Democraţilor Suedezi (extrema-dreaptă)”, notează „Reuters”. Manifestările au fost extrem de dure, atacatorii aruncând acid pe migranţi şi incendiindu-le corturile. În 2014, în Suedia au fost raportate circa 300 de atacuri, în creştere cu 23% faţă de anul precedent, arată datele Consiliului Naţional Suedez pentru Prevenirea Criminalităţii. Elveţia este un al caz surprinzător, în care încă din 2014 au fost restabilite cote de imigraţie, în pofida faptului că iniţiativa adoptată a provocat un scandal în UE, deoarece majoritatea străinilor care se instalează în această ţară sunt europeni şi aceasta se face pe baza acordurilor de liberă circulaţie semnate între UE şi Elveţia. „În Olanda şi Austria, succesul electoral al extremei dreapta a readus la ordinea zilei naţionalismul şi sentimentele antiimigraţie, ceea ce le-ar putea determina pe formaţiunile aflate la guvernare să iniţieze politici restrictive referitoare la imigraţie, integrare şi azil”, arată „The Wall Street Journal”. Nici în Italia nu sunt semnale că lucrurile ar sta mult diferit. După ani în care a expulzat romi prin decizii de la vârful statului, cele mai recente sondaje arată că o treime dintre italieni ar vota pentru Liga Nordului, formaţiune cunoscută pentru viziunea împotriva Uniunii Europene şi pentru antiimigraţia declarată, care militează pentru ieşirea ţării din eurozonă. În codiţiile actualului val de refugiaţi, liderii săi afirmă că „Islamul vrea să ocupe vestul”. Iar din Olanda vine mesajul abrupt, care incită chiar la violenţă, al lui Geert Wilders, politicianul care insultă de mulţi ani imigranţii ce ajung în ţara sa şi care consideră că „Europa este în război. Trebuie să de-islamizăm societăţile europene, să închidem graniţele, să renunţăm la corectitudinea politică şi să introducem arestările administrative”.

Manifestaţie antiimigraţie şi anti UE în Milano, Italia

Manifestaţie antiimigraţie şi anti UE în Milano, Italia

Antiimigraţia s-a dovedit „contagioasă” şi în sudul şi estul Europei. State care nu s-au confruntat cu asemenea atitudini şi de la care optica de închidere este neaşteptată dovedesc că euroscepticismul şi discursul naţionalist nu aşteptau decât o scânteie pentru a se aprinde. În Bulgaria, liderii Ataka, formaţiune de extremă dreapta care clamează că „Bulgaria este a bulgarilor”, afirmă că „refugiaţii trebuie expulzaţi”, nota încă de anul trecut „The New York Times”. În Slovacia, la doar o zi după Ziua Mondială a Refugiaţilor, 20 iunie, 5.000 de naţionalişti şi neo-nazişti au mărşăluit prin capitala Bratislava cerând stoparea „Islamizării Europei” şi scandând „Pentru o Europă a europenilor!”. Aşadar, nu a fost vorba doar despre o respingere a refugiaţilor, ci şi a UE, a NATO, a deciziilor de la Bruxelles. Din nou, ca şi în Germania, poliţia a fost nevoită să intervină. Din păcate, şi la nivelul Guvernului există multe sentimente antiimigraţie. Este relevantă, în context, atitudinea premierului Robert Fico, care a lăsat să se înţeleagă că nu agreează intrarea „străinilor nepoftiţi” în ţara sa. Toate acestea demonstrează că intrarea ţării în Uniunea Europeană, într-o „lume liberă, într-un sistem pluralist şi într-o comunitate multiculturală care i-au adus ţării cea mai mare prosperitate din istorie”, după cum arată „The Green Political Foundation”, nu au schimbat şi un anume tip de mentalitate.

Şi preşedintele Cehiei, Milos Zeman, a transmis tocmai din China, unde se afla într-o vizită, că susţine „o petiţie anti-imigraţie a predecesorului său eurosceptic Vaclav Klaus”, care a cerut public guvernului „să garanteze intangibilitatea frontierei”. Atitudinea prezidenţială nu a surprins. În luna august 2015, el i-a criticat pe imigranţii care s-au revoltat într-o tabără pentru refugiaţi din Cehia, somându-i „să respecte regulile ţării”.

Demonstraţie în Bratislava: „Slovacia nu e Africa!”

Demonstraţie în Bratislava: „Slovacia nu e Africa!”

În ce o priveşte, Ungaria are o lungă tradiţie a discursului naţionalist, uneori extrem dacă ne referim la propunerea formaţiunii de extremă dreapta Jobbik (aflată în coaliţia de guvernare şi care a câştigat un număr impresionant de voturi la ultimele alegeri), care dorea la un moment dat înfiinţarea de „lagăre pentru ţigani”, propriii concetăţeni. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că atitudinea în faţa migranţilor este una rigidă, de respingere. Însuşi premierul Orban a îndemnat refugiaţii „să se întoarcă de unde au venit”. Cu această atitudine venind din fruntea statului, nu doar cu vorbe, ci şi cu ridicarea unui zid la graniţa cu Serbia, cine i-a mai oprit pe naţionalişti? Iar termenii în care se exprimă sunt aceştia: „Dacă Guvernul ungar nu întoarce din drum hoardele africane, o vom face noi”.

Din păcate, după cum se constată în ultima perioadă, nu doar populiştii închid uşile în faţa valurilor de migranţi, ci şi guvernele însele. Stat după stat îşi „securizează” frontierele, îndeplinind parcă cererile de izolare venite din partea naţionaliştilor şi dinamitând coeziunea europeană, pe care o contestă euroscepticii. Mai mult, interesant de remarcat este faptul că autorităţile din state diferite colaborează cu multă promptitudine când se consideră „asaltate”. De pildă, Franţa şi Marea Britanie, cu toate diferenţele de optică şi de politică la nivelul blocului comunitar, cooperează strâns una cu cealaltă, în cadrul unui acord, pentru a „se închide” în faţa imigranţilor, cu poliţişti britanici desfăşuraţi la Calais pentru a lupta alături de autorităţile franceze contra bandelor de călăuze sau cu finanţare britanică a barierelor de securitate, camerelor de supraveghere şi personalului suplimentar.

Câteva dintre consecinţele acestor manifestări sunt deja vizibile: divizare politică la nivelul statelor membre, reintroducerea controalelor la graniţe, apariţia rasismului în societăţi europene renumite pentru toleranţa lor, starea de confuzie indusă cetăţenilor cărora li se spune zilnic că imigranţii le iau slujbele şi că nu vor putea fi integraţi niciodată. Cât despre urmările pe termen lung, acestea nu pot fi estimate, întrucât situaţia volatilă pare departe de a se stabiliza.

Spaţiul iberico-italic

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Spaţiul iberico-italic

Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, intitulată „Comunităţi româneşti în lume” (publicată cu ani în urmă)

Sunt prezentate dovezi excepţionale despre români care au dus în colţuri îndepărtate ale Terrei harul unui popor din mijlocul căruia s-au ivit minţi inteligente, titrate, pline de har şi înţelepciune.

Dată fiind actualitatea celor prezentate în cadrul rubricii noastre mai sus amintite, aflaţi într-o epocă în care globalizarea îşi face simţită prezenţa, prin reluarea acestui studiu reconfirmăm potenţialul valoric românesc răspândit în lume încă din urmă cu mulţi ani.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga

În spaţiul mediteranean, mai ales în Peninsula Italică, legăturile şi deci prezenţa românilor acolo au o istorie foarte veche. De fapt, ea se confundă cu însăşi naşterea poporului român. Într-un anume fel este o legătură a acelor zone cu spaţiul carpatic de aproape doua milenii. Născut în Spania şi devenit împărat la Roma, Traian, în fruntea legiunilor sale, a cucerit o bună parte a spaţiului de la Carpaţi şi Dunăre, punând bazele trainice ale unei romanizări din care s-a născut, peste veacuri, neamul românesc, cu limba sa distinctă. Tot atunci, mulţi dintre autohtonii din stânga Dunării au fost purtaţi în capitala Imperiului şi în alte zone ale Italiei şi nu numai.

Primele ştiri sigure de prezenţe româneşti în spaţiul italic datează din secolul al XV-lea. Atunci, oamenii lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt au peregrinat de la Veneţia la Roma în încercarea de a se aduna creştinătatea pentru a riposta asaltului islamic asupra Europei.

Dinicu Golescu

Dinicu Golescu

În veacurile următoare s-au aflat în spaţiul italian o serie de personalităţi intim legate de evoluţia istorică a românilor. Nu ştim foarte exact cât au stat unii dintre ei în spaţiul italian. Oricum, spre exemplificare, putem aminti pe Petru Cercel, voievod al Ţării Româneşti, frate vitreg al lui Mihai Viteazul, cel care a alcătuit în limba italiană versuri deosebite, din care ni s-a păstrat doar un imn rugăciune.

Secolul al XVIII-lea marchează existenţa masivă în instituţiile de învăţământ superior ale spaţiului italian a numeroşi români, unii dintre ei originari din spaţiul balcanic, care au devenit apoi componenţi ai elitei intelectuale şi chiar politice a Principatelor. Ei fuseseră precedaţi, de altfel, de alte remarcabile figuri ale istoriei româneşti, precum stolnicul Constantin Cantacuzino, ce a făcut studii la Universitatea din Padova, şi chiar de tânărul, devenit mai târziu domn, martir şi sfânt, Constantin Brâncoveanu, ce a petrecut şi el o vreme dincolo de Marea Adriatică.

Secolul al XVIII-lea inaugura şi o altă prezenţă românească pe malurile Tibrului ce strabate Roma, şi nu numai acolo. Ca urmare a unirii unei părţi dintre creştinii ardeleni cu Roma, odată cu naşterea aşa-numitei biserici unite, sau greco-catolice, un număr tot mai mare de tineri dornici de învăţătură au luat drumul spre „cetatea eternă”, unde unii au rămas mulţi ani, iar alţii pentru totdeauna. Acolo s-au aflat, astfel, la începuturi, pentru ani de studiu, corifeii Şcolii Ardelene. Le-au urmat, până în zilele noastre, generaţii şi generaţii de clerici ai bisericii greco-catolice, inclusiv toţi ierarhii acesteia de odinioară şi de astăzi.

Nicolae Filimon

Nicolae Filimon

În secolul al XIX-lea s-au aflat prin spaţiul italian, unii pentru studenţie, doctorate etc., alţii pentru a-şi completa cultura şi mai ales a viziona neasemuitele comori de artă, destui români din toate provinciile istorice.

Amintim, restrictiv, nume precum Dinicu Golescu, Ion Codru Drăguşanu, Nicolae Filimon, Simion Bărnuţiu, A. Papiu Ilarian etc., la care nu poate fi uitat şi numele marelui român Nicolae Bălcescu, mort în sudul Italiei, la Palermo, în anul 1852.

În perioada modernizării României, foarte mulţi tineri români au luat drumul Italiei spre a-şi face studii universitare sau spre a-şi desăvârşi pregătirea profesională. S-a aflat la studii, ani de zile, la Torino, Alexandru Averescu, viitor mareşal şi premier. După studii, acolo a petrecut alţi ani, în calitate de diplomat, Duiliu Zamfirescu. Zeci de mii de români s-au aflat în anii primului război mondial în spaţiul italic. Acolo s-a format o legiune română, compusă din ardeleni şi bucovineni ce aveau drept ţel înfăptuirea României Mari.

În Italia interbelică s-au deschis două instituţii academice ce au dobândit rapid un prestigiu european, respectiv Academia Română de la Roma şi Casa Romena de la Veneţia. Întemeietorii acestor aşezaminte culturale de excepţie au fost Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga. În aceste aşezăminte, ani de zile şi-au făcut pregătirea şi şi-au dobândit consacrarea ştiinţifică unele dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii româneşti, precum G. Călinescu, E. Panaitescu, D. Adameşteanu, A. Busuiceanu, M. Berza, V. Papahagi, S. Pascu, V. Vătăşeanu, I. Barnea etc.

Au fost scoase atunci la Roma şi publicaţii ştiinţifice deosebite, precum: „Ephefemeris daco romanae” şi „Diplomatarium” (seria fiind reluată în alte condiţii după 1990). Îi mai amintim pe Alexandru Balaci şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Simion Barnutiu

Simion Barnutiu

După al doilea război mondial şi-au găsit adapostul în Italia numeroşi români, urmăriţi de regimul comunist şi care au avut acolo, uneori timp de decenii, adăpost, ocrotire şi chiar posibilităţi de afirmare. Numim astfel două personalităţi aparţinând oarecum unui spectru politic diferit. Mai multe decenii a trăit, la Florenţa Nicolae Petrescu Comnen, emul al lui Nicolae Titulescu, fost o vreme ministru al Afacerilor Străine al României, autor al unor lucrări deosebite, prea puţin cunoscute, despre politica externă a României. La poalele Alpilor, pe malurile lacului Salo, a trăit unul dintre cei mai remarcabili intelectuali provenind din românitatea balcanică, Constantin Papanace. În condiţiile complexe de după marea conflagraţie mondială, în Italia şi-au găsit adăpost şi au creat, timp de multe decenii, recunoscuţi învăţaţi români. Amintim aleatoriu pe D. Adameşteanu, Bianca Iorga Cavalioti, C. Isopescu, P. Iroaie, Iosif Constantin Drăgan.

Prezenţa românească, astăzi, în Italia, este semnificativă. Cifra exactă a românilor e greu de stabilit. În urmă cu un deceniu şi jumătate se considera că în Italia erau cel puţin 50.000 de persoane. Astăzi se crede că numărul lor variază între 500.000 şi 800.000 de persoane, unele având statut legal de rezidenţă, altele doar aşa-numită viză turistică, iar restul aflându-se în stare de ilegalitate din punctul de vedere al legislaţiei italiene.

În ultimii ani s-au constituit comunităţi româneşti în foarte multe locuri, îndeosebi în zonele oraşelor Roma, Milano, Torino, Florenţa, Bari, Verona etc. Aceste comunităţi au de regulă, în centrul lor, bisericile româneşti, ortodoxe sau unite.

Vasile Parvan

Vasile Parvan

În statul italian, românii au reuşit să-şi creeze o serie de asociaţii culturale, centre de studii, fundaţii cu caracter românesc, dintre care nu puţine editează publicaţii în limba română, limba italiană sau limbi de circulaţie. E de menţionat, din acest punct de vedere, „Istituto romeno di cultura e ricerca umanistica” de la Veneţia, care editează două publicaţii ştiinţifice ce s-au impus deja: „Anuario…” şi „Quaderni della Casa Romena di Venezia”.

Etnia românească în spaţiul iberic a fost mult mai „palidă” în raport cu cea din spatiul italian. Ţările latine situate oarecum la extremităţile Europei, respectiv Spania şi Portugalia, pe de o parte, România pe de altă parte, au intrat practic în contacte directe, inclusiv prin prezenţe reciproce, abia în secolul al XIX-lea. Atunci s-au aflat temporar în Spania şi Portugalia unii români a căror prezenţă acolo nu a avut nimic deosebit.

În perioada interbelică înregistrăm prezenţe româneşti în Spania şi Portugalia. Astfel, o situaţie aparte a reprezentat-o dramatica luptă intestină a spaniolilor între anii 1936-1939. Atunci, acolo, s-au confruntat forţe de stânga, controlate de comunişti, cu binecuvântarea Moscovei, cu altele de dreapta, de orientare mai mult sau mai puţin fascistă. În acest război civil au fost antrenaţi, în ambele tabere, şi străini dintre care nu au lipsit români.

După sfârşitul marii conflagraţii mondiale în spatiul spaniol s-au stabilit şi au acţionat o serie de figuri reprezentative ale culturii româneşti în exil, precum Vintilă Horia, George Uscătescu, A. Busuiceanu sau, mai nou, V. Lazarov. La Madrid a fost înfiinţată Fundaţia Culturală Română, iar la Barcelona Comunitatea Românilor din Spania. În acelaşi timp, la Lisabona a funcţionat Comunitatea Românilor din Portugalia. În urmă cu peste un deceniu, se aprecia că în Spania trăiau doar câteva mii de români, stabiliţi acolo statornic şi legal, în principal la Madrid, Barcelona, Bilbao, Salamanca etc. Astăzi prezenţa lor a căpătat dimensiuni cantitative cu totul deosebite, de ordinul, necontrolabil practic, al mai multor sute de mii de cetăţeni ai statului român, unii deja naturalizaţi dincolo de Pirinei şi care practică ocupaţii din cele mai diverse, de la „căpşunari” până la înalţi specialişti în instituţii universitare sau de altă natură.

Oricum, din Italia la Atlantic, pe malurile Mării Mediterane, sutele şi sutele de mii de români stabiliţi acolo, vremelnic s-au definitiv, constituie o realitate a tuturor statelor implicate şi, în fond, a Europei în curs de integrare definitivă şi ireversibilă.

 

 

Prăbuşiri economice de-a lungul timpului

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Prăbuşiri economice de-a lungul timpului

Crizele datoriilor generatoare de colaps economic se întâmplă ciclic încă din antichitate. Statele şi naţiunile nu au învăţat, de aproape două milenii, să le evite…

Una dintre primele consemnări istorice ale unor colapsuri economice de proporţii vine din secolul IV. Împăratul roman Diocleţian, care a domnit între anii 284 – 305, a preluat odată cu tronul imperial şi o economie fragilă. Nu a găsit altă soluţie decât… emiterea unei monede noi, care conţinea mai mult aur decât valoarea ei. Oamenii ajunseseră să topească aceşti bani, iar provinciile pur şi simplu nu mai respectau haoticele edicte imperiale, notează „litverse.com”. De aici până la prăbuşire nu a mai fost decât un pas…

„Marea criză”: şomeri la porţile unui angajator (Londra, 1930)

„Marea criză”: şomeri la porţile unui angajator (Londra, 1930)

Şi Evul mediu a fost plin de episoade de panică economică. Unul dintre exemplele de colaps a fost reţeaua bancară a celebrei familii Medici, stăpâna oraşului Florenţa, care, în numele expansiunii, şi-a lăsat lichidităţile la un nivel riscant de scăzut. În faţa spectrului falimentului, Lorenzo de Medici a aplicat una dintre măsurile care s-au văzut şi în criza actuală: a taxat cetăţenii, la niveluri insuportabile. Chiar şi aşa, în 1494 banca a căzut, trăgând după ea şi economia florentină. Incidentul a avut consecinţe internaţionale, întrucât regele Franţei îşi ţinea banii în banca familiei Medici. Tot din Evul mediu vine şi un exemplu clasic de prăbuşire a unui imperiu care, paradoxal, primea aur în cantităţi uriaşe: Spania. Fluxul continuu de bogăţie care a urmat descoperirii de către Columb a Americii a devalorizat banii în toată Europa, iar Spania a intrat în mari datorii pentru că a deschis prea multe mine de extragere şi a purtat prea multe războaie de apărare a teritoriilor cucerite. Inflaţia generată de bogăţia nemăsurată a dus la declinul economic definitiv al imperiului bazat pe aurul altora. Interesant de remarcat este faptul că, pe lângă implicaţiile internaţionale menţionate, au existat efecte în lanţ şi în timp. Lângă Spania îngenuncheată economic se ridica Imperiul britanic, care la rândul său a fost nevoit să intervină în criza „South Sea”. Este vorba despre o companie ale cărei acţiuni au crescut spectaculos pe… promisiuni de profit, mai exact speculă în toată regula. În 1720, compania îşi vindea toate acţiunile, în secret. Britanicii s-au îmbulzit degeaba apoi să îşi vândă şi ei acţiunile, urmarea fiind îndatorarea câtorva generaţii. După aceeaşi reţetă – mirajul comerţului cu Americile – intra în faliment şi Banca Regală din Franţa, în aceeaşi perioadă. Speculaţiile cu acţiunile companiei „Mississipi”, care urma să colonizeze Louisiana, erau la apogeu în 1719, preţul unei acţiuni crescând de la 500 de livre la 10.000! Apoi a venit şi momentul în care Banca nu a mai putut emite atâtea bancnote pe cât „valorau” acţiunile, investitorii au cerut contravaloarea lor în bani metalici, iar guvernul francez a fost nevoit să admită că banii din hârtie emişi de Banque Royale nu îşi găseau corespondent în suma deţinută în monede de metal. Banca s-a prăbuşit. Sună cunoscut?

Revoltă populară în Chile (criza datoriilor din America latină, 1982)

Revoltă populară în Chile (criza datoriilor din America latină, 1982)

După alte serii de astfel de „calamităţi” economico-financiare consemnate în secolul XIX – falimentul statului danez (1813), „cutremurul” produs de criza Băncii Angliei (1825), care a afectat pieţele din Europa, SUA şi America latină – urma primul semnal global de alarmă: „lunga criză”, care debuta în 1873, una dintre cele mai severe recesiuni din ultimele două secole pe care le-a cunoscut sistemul economic mondial modern”, după cum arată Iosif Marin Balog, în lucrarea „Criza economică din 1873”: „Iată ce scria Pester Lloyd despre bursa vieneză în preajma crahului: «Era o boală, o epidemie care a cuprins întreaga Vienă. Toate clasele sociale jucau la bursă, de la capetele încoronate, care jucau milioane, la birjari şi chelneri, care jucau sute de florini…»”. Aşadar, potrivit specialiştilor, aceasta a fost o criză rezultată nu din consecinţe ale războaielor sau ale supraproducţiei, ci din speculaţiile financiare şi instrumentele asociate acestora, duse până la limita extremă. După cum se cunoaşte, ea a afectat toate economiile lumii: Bursa din Viena s-a prăbuşit, Ungaria a fost nevoită să sisteze un proiect naţional de construcţii de căi ferate, Bursa din Paris a căzut de asemeni, ruinând pentru mult timp o ţară care avea de plătit pe deasupra şi despăgubiri de război. Mai departe, dat fiind faptul că Franţa era cel mai mare investitor în Italia, retragerea capitalului francez a îngenuncheat şi această ţară. Rusia a consemnat, la rândul ei, trei recesiuni în „lunga criză”, iar peste ocean, mii de afaceri americane au falimentat, lăsând datorii de peste un miliard de dolari.

Şomaj record în Spania, efect al recesiunii ultimilor ani

Şomaj record în Spania, efect al recesiunii ultimilor ani

Lecţiile nu au fost învăţate; o demonstrează izbucnirea, doar câteva decenii mai târziu, a „marii recesiuni”, care debuta în 1929. Precedată de câteva „alerte” – căderea Bursei din New York (1901) sau criza băncilor chineze (1910) – recesiunea a avut efecte mondiale devastatoare, atât în ţările puternic industrializate, cât şi în cele mai puţin dezvoltate, ale căror economii depindeau de exporturile de materii prime. Nivelul comerţului global a scăzut rapid şi abrupt, la fel ca veniturile oamenilor, cele bugetare şi profitul din afaceri. Oraşele din întreaga lume, precum şi zonele rurale au suferit puternic, activitatea în construcţii fiind practic oprită ani buni, iar preţurile agricole au scăzut şi cu procente de 60%. Din nou, societăţile nu au tras învăţăminte. Patru decenii mai târziu a urmat criza petrolului, din 1973, când preţul barilului a crescut de patru ori într-un an (cu episoade de creştere bruscă şi masivă în 24 de ore!), iar efectele au dus, printre altele, la schimbarea guvernului britanic în urma unor greve de amploare. După câţiva ani, statele din America latină se vedeau incapabile să-şi plătească datoriile externe, iar redresarea a însemnat împrumuturi de la Fondul Monetar Internaţional, care a cerut în schimb austeritate, ceea ce a generat scăderea semnificativă a nivelului de trai. Apoi, în „lunea neagră” din 1987, bursele lumii cădeau într-o singură zi din Hong Kong până în SUA şi din Europa în Australia, stârnindu-se astfel o panică economică mondială. Iar în 1997, criza financiară din estul Asiei a ameninţat să prăbuşească întreg continentul prin riscul contagiunii. Din nou a intervenit FMI, iar preţul stabilizării Coreei de Sud, Tailandei şi Indoneziei a fost de 40 miliarde de dolari. Din păcate, efectele au fost din nou dramatice – de exemplu, creşterea economică din Filipine era practic zero în 1998.

Mileniul trei nu a consemnat nici măcar un deceniu fără o criză majoră. Aceasta a izbucnit, după cum se cunoaşte, în 2007 şi are multe din reperele comune crizelor anterioare – speculaţii financiare, împrumuturi fără acoperire, viaţă pe credit, dezvoltare pe datorie. Consecinţele nu sunt încă estimate pe deplin, dar certitudini există: extinderea a fost globală (în primul trimestru din 2009, PIB-ul Germaniei scădea cu 14,4%, cu peste 15% cel al Japoniei şi cu peste 21 de procente cel al Mexicului); a afectat nu doar aceşti ultimi ani, ci şi evoluţiile viitoare, dat fiind faptul că se vorbeşte deja despre o „generaţie pierdută”, cea a tinerilor care nu au un viitor; a amânat din nou eliminarea decalajelor dintre state şi, pe cale de consecinţă, visul de prosperitate a miliarde de oameni. Un aspect demn de remarcat, în context, este acela că ţările cele mai puternic lovite de declinul economic mondial au fost tocmai cele care au încercat să crească veniturile cetăţenilor lor (de pildă, cea mai afectată ţară din UE, Letonia, a avut, în anii care au precedat criza, cea mai mare creştere a salariilor minime din Uniunea Europeană).

Politicile de austeritate implementate în timpul ultimei crize economice care a debutat în 2007 au dus la „îngheţarea” activităţii economice pentru ani la rând. Redresarea statelor s-a făcut în paralel şi cu ajutorul majorărilor de taxe, iar şomajul generat de blocajele economiilor a sărăcit şi mai mult naţiuni întregi. Calitatea şi standardele de viaţă au scăzut în toate statele europene, ca şi în Statele Unite ale Americii (cea mai mare putere a lumii s-a aflat de două ori în situaţia alarmantă de a nu-şi mai putea plăti datoriile, ceea ce a stărnit frisoane financiare în toată lumea), cei mai afectaţi fiind cei din pătura de mijloc şi cei cu venituri reduse, mai exact tocmai aceia care asigură cea mai importantă parte a consumului într-o economie. În plus, protestele de masă derulate ritmic în toată această perioadă (Grecia, Spania, Marea Britanie, Franţa, Bulgaria ş.a.) au clătinat şi chiar înlăturat de la putere numeroase guverne, mişcările sociale multiplicând instabilitatea indusă de recesiune.

După cum arată datele aceastei succinte prezentări a unor episoade ale istoriei economice, în toate timpurile şi în toate orânduirile, oamenii de rând au fost cei care au plătit şi preţul prosperităţii, ca şi pe cel al prăbuşirii. „La cinci ani de la începerea crizei financiare globale, contribuabilii pot fi forţaţi în continuare să achitte nota de plată a băncilor”, nota în 2012 postul american CNBC, sintetizând felul în care oamenii de rând plătesc întotdeauna „oalele sparte” ale disfuncţionalităţilor macroeconomice. Încă de la împăraţii romani încoace…

Roxana Istudor


După cum arată datele aceastei succinte prezentări a unor episoade ale istoriei economice, în toate timpurile şi în toate orânduirile, oamenii de rând au fost cei care au plătit şi preţul prosperităţii, ca şi pe cel al prăbuşirii.

 

Triumful artei lirice

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Triumful artei lirice

Cea de-a treia ediţie a concursului „Le Grand Prix de l’Opéra”, desfăşurată la Opera Naţională Bucureşti, a reunit la start peste 150 de tineri cântăreţi reprezentând 49 de ţări de pe întreg mapamondul. Acest eveniment plasează Bucureştiul pe harta celor mai importante manifestări din sfera operei. Competiţia imaginată de noua conducere a Operei Naţionale Bucureşti încă din primele zile ale mandatului acesteia, la sfârşitul anului 2012, şi-a propus să se înscrie printre cele mai prestigioase manifestări de gen din lume, orientându-se imediat către integrarea pe plan internaţional în Federaţia Mondială a Concursurilor Internaţionale de Muzică, cu sediul la Geneva. Procesul în urma căruia Le Grand Prix de l’Opéra” a devenit singurul concurs de canto din partea aceasta a lumii acreditat de Federaţia mondială s-a derulat pe parcursul a trei ani şi s-a finalizat cu votul favorabil primit în Comitetul Executiv şi în Adunarea Generală a Federaţiei.

Laureații și juriul în foaierul Operei Naționale

Laureații și juriul în foaierul Operei Naționale

Cea de-a treia ediţie a Le Grand Prix de l’Opéra” a fost şi cea mai spectaculoasă de până acum. Etapa preliminară a constat în analiza înregistrărilor trimise de candidaţi, realizată de unii dintre cei mai reputaţi specialişti ai Operei Naţionale Bucureşti, interpreţi cu o carieră spectaculoasă şi cu o experienţă de necontestat. Maria Slătinaru-Nistor, Sanda Şandru, Vasile Martinoiu şi Alexandru Badea (tenor român stabilit la Viena) au constituit falanga de artişti lirici din juriu, secondaţi de dirijorul Adrian Morar, de maeştrii acompaniatori Luminiţa Berariu şi Ioana Maxim şi de muzicologul Mihai Cosma. Au promovat 68 de cântăreţi, invitaţi la Bucureşti pentru etapele publice, jurizate de un grup de directori de opere, completat cu doi critici muzicali, reprezentând opt ţări din Europa şi Asia. Este pentru prima dată când la un concurs de canto din România vin în juriu reprezentanţi de top ai tuturor ţărilor care au constituit leagănul de formare şi de dezvoltare a genului operei.

În semifinală au promovat 28 de tineri, dominaţi numeric de reprezentanţii Poloniei, urmaţi de cei ai României, iar nouă s-au calificat în Finală, punct culminant al competiţiei, etapă în care au interpretat, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, în cadrul unui concert de înaltă calitate artistică. Marele câştigător al acestei ediţii a fost reprezentanta Olandei, Deidre Judith Angenent, soprană cu o voce amplă, fermă, sigură şi atent controlată, care a propus un repertoriu pretenţios, din opere de Mascagni şi Wagner, redat cu măiestrie. Premiul al doilea a revenit mezzo-sopranei poloneze Agatha Schmidt (membră a Studioului Operei din Paris), în timp ce Premiul III a fost câştigat de Jakub Josef Orlinski, tot din Polonia, un contra-tenor excepţional, care din această toamnă va pleca la New York, ca titular al unei burse de studiu oferită de cea mai cunoscută instituţie formatoare de muzicieni din lume, „Juilliard School of Music”.

În timpul ceremoniei de decernare a premiilor

În timpul ceremoniei de decernare a premiilor

Şi reprezentanţii României au avut o evoluţiei bună, concretizată în două Premii: basul Iustinian Zetea a primit Premiul special al juriului pentru interpretarea unei arii germane, iar foarte tânărul tenor George Ionuţ Vîrban a primit Premiul Radio România Cultural şi un contract cu Opera Naţională Bucureşti (participarea la „Promenda Operei”, eveniment outdoor desfăşurat în faţa a peste 10.000 de spectatori).

Se cuvine amintit şi faptul că prestigiul internaţional dobândit de concursul Le Grand Prix de l’Opéra” se înscrie în contextul în care Opera bucureşteană mai marchează o premieră în istoria sa: va organiza, în luna noiembrie, prima conferinţă a Asociaţiei „Opera Europa” derulată în această parte a continentului. „Opera Europa” este structura care grupează 140 de instituţii de profil (inclusiv non-europene), fiind cea mai complexă formă de organizare internaţională a teatrelor lirice şi festivalurilor de operă, organizaţie care dă girul său de încredere României şi Europei de Est, apreciind realizările Operei Naţionale Bucureşti din ultimii ani şi integrând instituţia în rândul celor mai importante teatre muzicale ale lumii.

Mihai Cosma

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult