27
July , 2017
Thursday

Efigii

Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Reporter: editura October - 26 - 2015

Una dintre personalităţile istorice cele mai frecvent omagiate în perioada comunistă a fost Nicolae Bălcescu: în 1948, odată cu celebrarea centenarului Revoluţiei paşoptiste, numele lui e dat multor străzi, bulevarde, staţii de tramvai, licee şi şcoli profesionale, chiar şi Colegiulul „Sf. Sava” din Bucureşti. Prezent nu doar în manualele de istorie, ci şi în cele de literatură română, studiat în clase succesive de toţi liceenii patriei, Bălcescu devine şi eroul principal al unor opere literare de mare amploare, cum a fost romanul „Un om între oameni”, al lui Camil Petrescu, precedat de piesa de teatru şi urmat de filmul care îl are drept protagonist pe acelaşi Bălcescu. Corolarul acestei redimensionări a fost prezenţa figurii lui pe bancnotele de 100 lei, astfel că Bălcescu a devenit figura centrală a secolului al XIX-lea şi a luptei de emancipare care i-a dat acestui secol identitatea.

Nicolae Balcescu

Nicolae Balcescu

Imediat după 1989, o mişcare de sens invers, de deconstrucţie a „mitului Bălcescu” a şocat pe unii, a încântat pe alţii şi a suscitat polemici care au depăşit adesea graniţa publicaţiilor de specialitate. Academia de la „Sfântul Sava” şi-a regăsit numele istoric, Bălcescu a cedat locul lui de pe bancnote altor figuri ale Pantheonului naţional şi împarte acum marele bulevard care traversează capitala pornind de la kilometrul 0 cu contemporanul şi comilitonul lui care îi dăduse numele la origine, Ion C. Brătianu.

Ca de fiecare dată când întâlnim o asemenea mişcare în dublu sens, suntem datori să vedem mai întâi cauzele care au putut determina răsturnarea valorilor consacrate. Bălcescu era prezent în literatura istorică şi înainte de instaurarea „dictaturii proletariatului”, ca unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, şi, de asemeni, era menţionat ca unul dintre fondatorii istoriografiei şi publicisticii moderne din secolul XIX. Ceea ce se întâmplă însă din 1948 încolo este singularizarea lui ca epitomă şi protagonist absolut al evenimentelor al căror centenar era acum celebrat. Bălcescu a fost prezentat ca singurul revoluţionar autentic, în vreme ce alţi contemporani fie se dovedesc şovăielnici, fie chiar trădează din interese sau orgoliu cauza Revoluţiei.

Ne putem întreba de ce Bălcescu devine util, în fond, fiindcă moare tânăr, la fatidica vârstă de 33 de ani, în 1852; în contrast cu colegii săi de acţiune revoluţionară, el nu are, din această pricină, prilejul de a deveni din revoluţionar – politician, nu participă la construcţia instituţională a Principatelor Unite şi mai ales a Regatului României, ca Brătienii sau Kogălniceanu, nu fondează nici un partid istoric – este, deci, revoluţionarul în stare pură, cruţat de tarele vieţii politice pe care cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie le suportă. Se adaugă, iniţial, merite de necontestat: insistenţa lui Bălcescu, incontestabilă, pentru emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi episodul legat de revoluţia transilvană, când el încearcă să-i aducă spre colaborare pe Iancu şi Kossuth, ceea ce, în primii ani de democraţie populară, servea foarte bine propagandei noului regim. În anii ceauşismului florid, în schimb, rolul esenţial îl joacă opera sa istorică închinată lui Mihai Viteazul, pe care Bălcescu – pe urmele profesorului său de la „Sf. Sava”, Aaron Florian – îl proiectează ca pe cel dintâi erou al unităţii naţionale a românilor.

monedaSă însemne oare toate astea că Bălcescu e doar o figură a imaginarului istoric din ultima jumătate de secol, asemeni busturilor care, de la Dromichetes şi Burebista la Mihai Viteazul însuşi, stabileau în anii lui Ceauşescu canonul istoriei naţionale? Lucrurile sunt mai complicate decât atât. Nicolae Bălcescu nu a fost singurul adevărat revoluţionar de la 1848, dar a fost o personalitate importantă a acestei mişcări decisive pentru intrarea românilor în modernitate; el nu a fost singurul istoric fondator al şcolii moderne de istorie, dar a fost un istoric original, care a deschis calea istoriei sociale a românilor şi a fondat ceea ce putem numi şcoala naţională de istorie. A fost şi un scriitor de talent, consacrând o proză literară vizionară care are incontestabile merite literare; dacă Jules Michelet este şi azi studiat la orele de literatură franceză, Bălcescu merită şi el să fie studiat la orele – câte mai sunt – de literatură română.

Asemeni celor mai mulţi dintre revoluţionarii de la 1848, Nicolae Bălcescu s-a născut – la Bucureşti, la 29 iunie 1819 – într-o familie de mici boieri, cea a pitarului Barbu Bălcescu şi a soţiei acestuia, serdăreasa Zinca Petreasca Bălcescu, proprietari ai unei moşii mici la Bălceşti, în Argeş. Nicolae a avut doi fraţi, implicaţi în Revoluţia de la 1848, şi două surori, dintre care una mai ales i-a fost deosebit de ataşată şi l-a îngrijit în ultimii ani de viaţă. După primii ani de şcoală, în casă, Bălcescu devine elev al Colegiului „Sf. Sava”, unde îi are ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu şi Florian Aaron, cu care a studiat istoria. În afara disciplinelor matematice, urmează cursuri de „filosofie formală, drept civil român şi limbile: franzosească, elinească şi latinească.”

La 19 ani a intrat în armată că iuncăr (cadet). I se aprobă înfiinţarea unei şcoli pentru soldaţi, unde, timp de patru luni, Bălcescu îi învaţă pe subofiţeri scrierea, citirea, aritmetica şi geografia. Este atras încă de atunci în cercurile revoluţionare secrete, în speţă „Partida Naţională”, fondată de Ion Câmpineanu, autor, în 1838, al unui manifest care proiecta „fuziunea întregului popor românesc şi reunirea lui sub acelaşi sceptru” într-o patrie independentă. Un proiect de Constituţie elaborat de Câmpineanu prevedea votul universal şi eliberarea clăcaşilor fără împroprietărire.

Bălcescu aderă apoi la Societatea secretă organizată de Mitiţă Filipescu, alături de Marin Serghiescu, Dimitrie Macedonski, Eftimie Murgu şi J. A. Vaillant. Scopul societăţii era desfiinţarea privilegiilor feudale şi instituirea unei republici democratice, în care cetăţenii să fie egali în faţă legii. Descoperită de autorităţi, Societatea îi duce pe membrii ei în arest. Nicolae Bălcescu, minor, e condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, unde se îmbolnăveşte de plămâni.

Eliberat după doi ani, intră în „Societatea Literară”, unde se întâlneşte cu ceilalţi viitorii fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848: Christian Tell, Cezar Bolliac, Ion Ghica, cei doi Goleşti, Ion Heliade Rădulescu, Ion Voinescu, August Treboniu Laurian – împreună cu care Bălcescu avea să publice „Magazin istoric pentru Dacia”. Sub paravanul acestei Societăţi, Ion Ghica, Bălcescu şi Tell constituie organizaţia secretă „Frăţia”, cu un program revoluţionar tipic pentru societăţile secrete de tipul cărvunarilor, din prima jumătate a sec. XIX.

2În revista „Magazin istoric”, Bălcescu publică, în 1844, două studii consacrate istoriei militare a principatelor, „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” şi „Puterea armată în Moldova”, cele dintâi scrieri istorice de acest fel din istoriografia românească. Studiile erau menite să promoveze proiectul unei armate recrutate din ţărănimea liberă, asemeni yeomenilor din Anglia, dar ca armată permanentă, imaginată ca bază de putere pentru independenţa celor două ţări româneşti. Idealizarea epocilor anterioare, din vremea lui Mircea cel Batrân şi Ştefan cel Mare, deschide calea constituirii galeriei idealizate a trecutului naţional, care va fi completată peste câţiva ani cu figura lui Mihai Viteazul.

În 1846 Bălcescu aduce o nouă contribuţie inedită, de mare importanţă pentru modernizarea scrierii istorice, anume primul studiu de istorie socială din literatura istorică românească – şi unul dintre cele mai vechi în istoriografia europeană: „Despre starea sociala a muncitorilor plugari”. Teza principală a lucrării este că boierii au uzurpat pământurile pe care le stăpânesc, prin „interes, nevoie şi silă” şi că ţăranilor trebuie să li se redea fără despăgubire proprietăţile lor legitime.

În acelaşi an, Bălcescu pleacă la Paris, unde îi regăseşte pe Mihail Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica şi Ion şi Dimitrie Brătianu. Începe să strângă date pentru o plănuită poemă istorică închinată lui Mihai Viteazul, pentru care se duce şi la Roma, Napoli şi Palermo. Aici se întâlneşte cu Vasile Alecsandri si Elena Negri. Un moment capital este, după întoarcerea în Franţa, participarea lui directă la Revoluţie, în februarie 1848. Odată cu extinderea mişcării revoluţionare în întreaga Europă, tinerii români consideră că a venit ceasul unor transformări revoluţionare şi în patrie. Se întorc acasă, şi, la 8/20 martie 1848, se întâlnesc la Bălcescu acasă şi stabilesc principiile acestei revoluţii: libertatea individuală, a cuvântului şi a presei, desfiinţarea privilegiilor feudale, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubirea proprietarilor, regim constituţional sub suzeranitatea Porţii şi abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a redactat Proclamaţia care avea să fie citită la 11 iunie, la Islaz. După abdicarea prinţului Gh. Bibescu, Bălcescu devine secretar al Guvernului provizoriu, începând lucrul la reformele radicale proclamate de Marea adunare populară – egalitatea politică, libertatea tiparului, libertatea persoanei, desfiinţarea cenzurii, domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate „stările societăţii”, regim republican înfiinţarea gărzilor naţionale în reprezentarea tuturor categoriilor sociale. Balcescu continuă să se preocupe de problema statutului ţăranilor, înfiinţând Comisia Proprietăţii, în pofida rezistenţei colegilor săi din Comitetul revoluţionar, boieri liberali care nu recunoşteau dreptul de proprietate al ţăranilor, deşi nu negau necesitatea de a le ceda pământ cu despăgubire. Intervenţia militară străină devenise, însă, iminentă; la 13 septembrie armata otomană intră în Bucureşti, curând urmată de ruşi, şi guvernul revoluţionar e înlocuit cu o locotenenţă domnească, care admite oficial desfiinţarea tuturor instituţiilor Revoluţiei, înlocuite de regimul de ocupaţie. Membrii guvernului revoluţionar sunt arestaţi şi expulzaţi, Bălcescu plecând, pe căi foarte complicate, la Constantinopol.

Anul 1849 este anul iluziei transilvane, de unde sperau revoluţionarii români că s-ar putea reaprinde flacăra emancipării. Din păcate, conflictul dintre maghiari şi români se dovedeşte ireductibil. După capitularea de la Şiria, din 15 august 1849, Bălcescu, travestit, pleacă la Paris. Bălcescu perseverează până în ultima clipă în încercarea de a suscita o unitate revoluţionară de acţiune în Europa, străduindu-se să obţină ajutorul britanicilor şi o cooperare polono-ungaro-română, imaginând chiar o confederaţie a statelor dunărene; experienţa Revoluţiei îl îndeamnă să încerce o colaborare cu Imperiul Otoman, care să reziste presiunii enorme exercitate de Rusia la gurile Dunării. În 1850, publică „La Question Economique des Principautés Danubiennes”, având în centrul ei analiza regimului Regulamentelor Organice şi proiecţia reformelor menite ca, prin emanciparea ţăranilor, să declanşeze modernizarea economiei şi societăţii în întregul ei. Tot in 1850, „Mersul revoluţiei în istoria românilor” afirmă dreptul legitim la revoluţie al tuturor popoarelor asuprite. În mai 1851, revenit la Paris, Bălcescu rosteşte un discurs despre „Mişcarea românilor transilvani de 1848”, comemorând Marea adunare populară de la Blaj, unde „s-a născut libertatea şi măreţia românilor”. În 1852, bolnav, pleacă la Galaţi, încercând să-şi revadă familia, dar nu i se permite să debarce şi, urmând prescripţia medicilor, care în acea vreme credeau că proximitatea mării face bine bolnavilor de plămâni, cărora astfel le grăbeau sfârşitul, se duce la Palermo, unde moare în noiembrie 1852, la 33 de ani. Ca şi în cazul lui Eminescu, sfârşitul tragic şi prematur al acestei mari conştiinţe revoluţionare care a fost Bălcescu a desăvârşit idealizarea personalităţii acestuia în imaginarul comun al românilor.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult